Poate că dispoziția sufletească ce domnește în timpul nostru nu este adecvată să producă la mulți oameni acea aprofundare lăuntrică despre care vorbesc legendele atunci când indică acea succesiune a nopților ce urmează nopții sfinte a Crăciunului și în care sentimentul pregătit în acest sens poate trăi ceva din lumea spirituală. Dumneavoastră cunoașteți o astfel de legendă foarte mișcătoare din expunerile pe care le-am realizat și aici: aceea a lui Olaf Ästeson. Și multe altele asemănătoare indică timpul Crăciunului într-un mod atât de pătrunzător.
Nu numai pentru observatorul intim al firii omenești, ci și pentru acela care cuprinde cu privirea în mod exterior dispoziția generală a timpului este limpede că dispoziția lăuntrică de Crăciun, impulsul de Crăciun, trebuie din nou căutate de către oameni. Ceea ce trăiește în amintirea Crăciunului, în gândul de Crăciun, trebuie să cuprindă într-un mod nou sufletul omenesc. Să mai privim încă o dată, pentru a aborda dispoziția spirituală religioasă actuală din cercuri largi, cât de puțin există în prezent tendința de a-L avea în vedere pe Christos ca atare, de a-L prelua în vederea sufletească.
Dacă veți căuta în cuvintele acelora care cred în ziua de astăzi că vorbesc despre Christos, dacă veți căuta în discursurile lor caracteristicile distinctive dintre Christos și Dumnezeu-Tatăl, abia dacă veți găsi o alta decât diferența de nume. În timp ce la unii credincioși, Christos se mai află într-adevăr în ziua de azi în punctul central al confesiunii religioase, și pe lângă El, ca să spunem așa, orice altă dumnezeire pălește, noi am văzut apărând de mult o teologie care, în fond, l-a pierdut pe Christos, care vorbește despre un Dumnezeu în general, chiar și atunci când vorbește despre Christos. Specificul, particularul despre care trebuie vorbit atunci când inima umană privește spre Christos vrea să fie mai întâi găsit. Și poate că tocmai în ziua de azi sărbătoarea cea mai demnă a Crăciunului este aceea ca omul să-și înscrie într-adevăr în suflet cum Îl poate regăsi omenirea pe Christos. Pentru aceasta trebuie în orice caz să luăm în considerare câte ceva din istoria evoluției omenirii, să le luăm în considerare în sens spiritual-științific, dacă e să fie într-adevăr retrezit impulsul care conduce sufletele omenești la Christos.
Sărbătoarea Crăciunului nu ne poate aminti așa cum trebuie, numai pășirea lui Christos în existența Pământului, ci ea ne poate aminti întru câtva și nașterea creștinismului însuși, intervenirea creștinismului pe parcursul evoluției Pământului. Și așa, fie ca privirea noastră spirituală să fie îndreptată pentru început asupra nopții de Crăciun, aș spune, asupra creștinismului însuși, asupra pășirii, a nașterii creștinismului înlăuntrul sferei Pământului. Faptele exterioare sunt în general cunoscute, dar ele trebuie aprofundate.
În mijlocul adepților Vechiului Testament a apărut creștinismul în lume. El a pășit în lume împreună cu personalitatea lui Christos Iisus. Noi privim asupra fenomenelor care s-au desfășurat în cadrul adepților Vechiului Testament, atunci când s-a născut creștinismul. Vedem cum acești adepți trăiesc în exterior în două curente diferite: curentul fariseilor și curentul saducheilor. În fond este necesar să privim din prezent din nou toate aceste lucruri, într-o lumină nouă. Dacă aducem în fața sufletelor noastre modul în care privim drumul general pe care îl parcurge omul individual și drumul pe care îl parcurge omenirea, pe care îl parcurge de fapt întreaga existență a Pământului, acest drum ne va deveni tot mai limpede prin aceea că îl înțelegem drept o stare de echilibru între luciferic și ahrimanic. Dar, în fond, noi folosim doar denumirile. O conștiență a stării de fapt a lucifericului, ahrimanicului și a stării de echilibru dintre acestea a existat întotdeauna în naturile mai profunde ale omenirii. Și, în fond, elementul fariseic din cadrul vechii evoluții ebraice, prin contrastul său față de elementul saducheic, nu este altceva decât contrastul dintre ahrimanic și luciferic. În curentul echilibrului este încadrat Iisus, care pășește în existența pământească exterioară. El pășește în existența exterioară a Pământului în acel loc a cărui caracteristică lăuntrică a fost dată până la Misteriul de pe Golgota prin aceea că în acel loc a fost înălțat templul lui Solomon. Într-un anumit sens, se înțelege întreaga natură a templului lui Solomon numai dacă putem înțelege acest templu totodată în contrastul său față de creștinismul în devenire, creștinismul ce se năștea. Este știut cât de repede a fost distrus templul lui Solomon pentru existența lumească exterioară după nașterea creștinismului. În locul din care a izvorât spiritualitatea creștinismului, nu trebuia să mai existe de atunci înainte monumentul exterior al vechii evoluții, din care a provenit această spiritualitate a creștinismului. Există o contradicție între esența templului lui Solomon și esența creștinismului. Templul lui Solomon a reunit la un loc în simboluri minunate, mărețe, parțial gigantice, ceea ce a cuprins în sine concepția despre lume a Vechiului Testament. Templul lui Solomon a fost o imagine a întregului Univers, în măsura în care putea fi reprezentat în legitatea sa, în structura sa interioară, în stăpânirea sa de către entitățile divin-spirituale, prin concepția despre lume a Vechiului Testament. Acest templu solomonic este totuși o imagine a Universului care, într-o anumită privință, într-o anumită direcție este extrem de unilateral. Anume, templul solomonic este o imagine spațială a Universului, o imagine care ia în ajutor relații spațiale, înfățișări spațiale, atunci când trebuie exprimate tainele acestui Univers. Dar ceea ce a fost simbolism al templului lui Solomon, devenea viu în concepția acelora care deveneau părtași ai acestei priveliști din spiritul Vechiului Testament.
Dacă vedem, pe de o parte, în iudaismul fariseic și în iudaismul saducheic, exteriorizarea a ceea ce a fost dat omenirii prin Vechiul Testament, atunci vedem, pe de altă parte, în simbolistica templului lui Solomon interiorizarea posibilă a acestei vieți a Vechiului Testament. Am putea spune: ceea ce s-a vărsat în întreaga revelație a Vechiului Testament, s-a exteriorizat sub două aspecte, sub aspectul care a fost dat în exterior, exoteric, în fariseismul și saducheismul iudaic, și pe de altă parte esoteric, prin ceea ce a fost dat în simbolurile tainice ale templului lui Solomon. Și din acest exoterism și esoterism a răsărit ceea ce a devenit apoi creștinismul.
Mai întâi necunoscut pentru marea lume în acel timp în care s-a născut, a fost acest creștinism pentru acea lume în cadrul căreia trăia spiritualitatea de atunci a omenirii: în cadrul lumii grecești. În cadrul Imperiului roman care se extindea tot mai mult, în cuprinsul căruia se pregătea chiar și Misteriul de pe Golgota prin nașterea lui Iisus, nu s-a știut ce eveniment important se desfășurase în mijlocul poporului iudaic. Cu toate acestea, chiar dacă omenirea acelui timp a lăsat să treacă în mod exterior acest eveniment colosal al evoluției Pământului, creștinismul în devenire era legat lăuntric cu întreaga lume ce intra în considerare.
Dar cum era legat? Sensul celor pe care le tăinuiește Crăciunul se dezvăluie abia în gândul de Paști. Și dacă gândul de Paști aprofundează de fapt gândul de Crăciun, care este atunci aspectul său cel mai important? Aspectul cel mai important al gândului de Paști este privirea asupra Mântuitorului omenirii, care moare crucificat: crucea cu Dumnezeul mort. Din omenire s-a născut intenția, fapta uciderii Dumnezeului care a apărut în ea. Întreaga amploare, întreaga putere a acestui gând ar trebui să se reimprime mereu în sufletele oamenilor. Privirea asupra faptei prin care Dumnezeul apărut pe Pământ a fost ucis de oameni, acest gând ar trebui transpus în limbajul prin care să poată fi înțeles! Să încercăm aceasta măcar dintr-un punct de vedere.
Dacă privim asuprea Misteriului de pe Golgota – dumneavoastră o știți din cartea mea Creştinismul ca fapt mistic [Nota 1] – acest Misteriu de pe Golgota este ca o mare confluență istorică a ceea ce a fost expus în vechile misterii. Ceea ce avea loc în vechile misterii ca acțiune de jertfă, ca acțiune de inițiere, ceea ce avea loc în temple – am spune, cu o valabilitate limitată –, a fost transpus pe marele plan al istoriei lumii, s-a desfășurat pe cuprinsul întregii existențe a Pământului. Inițierea omenirii însăși a fost oarecum scoasă din temple și pusă în fața întregii istorii a Pământului și a lumii.
Acum trebuie să ne întrebăm: Ce gândea de fapt omul din vechime, căruia i-a fost îngăduit să participe la acțiunile de consacrare din misterii, pe vremea în care misteriile își mai aveau încă vechea lor însemnătate adevărată? Datorită învățământului pregătitor pentru misterii omului îi era pe deplin clar faptul că ceea ce se extinde pentru început în lumea sensibilă exterioară, ceea ce poate înțelege și rațiunea omenească, este o simplă lume fenomenală, o lume a aparenței sensibile exterioare; că ceea ce trăiește omul pentru început în starea sa de veghe dintre naștere și moarte, este doar aparență exterioară, manifestare exterioară a entității interioare și că această entitate interioară se ascunde în viața generală a oamenilor. Dar în acțiunile cultice misteriale, omul căuta oarecum din adâncurile existenței ceea ce se revărsa spre el ca ființă, ceea ce se lăsa scos în afară, decojit de aspectul pur fenomenal, din simpla existență aparentă drept esențial, drept Adevărul real. Vechiul participant la misterii era mereu înclinat să-și spună: Atunci când merg așa, prin lume, și privesc natura exterioară, aceasta este aparență. Dar atunci când îmi este îngăduit să particip în templu la sfânta acțiune misterială se petrece ceva care este Adevăr, care nu este aparență. Este oarecum extras ceva din existența aparentă a lumii, ceva care este transpus într-o acțiune sacramentală, și această acțiune sacramentală conține tocmai adevărul, în contrast cu aparența.
Trebuie să ne clarificăm întreaga deosebire dintre această concepție misterială și concepția care domnește de exemplu astăzi în epoca materialistă, dacă vrem să indicăm cu toată precizia tocmai esența acestei concepții misteriale. Trebuie să ne clarificăm faptul că tot ceea ce numește omul în ziua de azi, în epoca materialistă, „realitate”, era explicat de concepția misterială ca fiind aparență, în timp ce, de exemplu, acțiunea sacramentală, ritul inițierii care era îndeplinit și pe care majoritatea oamenilor actuali îl consideră o fantasmagorie, era considerat de cunoscătorii misteriilor ca fiind singura realitate ce îi putea întâmpina în viață. De aceea, aceste acțiuni misteriale nu erau executate la întâmplare, ci în anumite timpuri, atunci când cei în cauză erau de părerea că prin aparențele vieții exterioare putea străbate ceva din adevărata ființă ce putea fi atunci oarecum „captată” în misterii prin acțiunile sacramentale. Am indicat adesea faptul că o acțiune sacramentală importantă din misterii consta în aceea că se arăta jertfa zeului, moartea zeului și reînvierea zeului după trei zile. În această acțiune misterială se indica faptul că aceluia care pătrunde mai adânc în lumea exterioară – dacă vede în ea –, moartea din lumea exterioară îi poate dezvălui adevărata esență a acestei lumi, și cum trebuie căutat dincolo de moarte ceea ce este cu adevărat realitate.
Dar să ne gândim că tot ceea ce putea veni în sufletul omenesc din dispoziția misterială a fost reunit la începutul cronologiei noastre creștine ca expresie a celor mai importante dintre fenomenele lumii. Cineva care ar fi putut simți pe deplin la începutul cronologiei creștine mersul evoluției Pământului nostru, și-ar fi putut spune: În timpurile vechi, pentru oameni a existat posibilitatea să afle ceva despre divin-spiritual prin știința atavică a consacrării. Acest timp a trecut. Dacă cuprindem cu privirea evoluția Pământului, putem spune: În vremurile vechi, din această evoluție a Pământului li se revela oamenilor ceva din lumea divin-spirituală. Totuși, a venit timpul în care nu a mai putut fi extras din conținuturile lumii nimic care să îl conducă pe om la divin-spiritual. Lumea și-a pierdut viața divin-spirituală. – Așa ar fi spus un astfel de suflet. La ce trebuia privit atunci când se cuprindea cu privirea acest sens al evoluției omenirii Pământului? Unde se află ceea ce este cu adevărat sens al Pământului în perioada formării creștinismului? Unde se află ceea ce exprimă ce s-a voit lăuntric în acest timp? Pe Golgota, pe cruce: este moartea! Ceea ce a izvorât mai înainte din evoluția Pământului, ceea ce era spre mântuirea oamenilor, a murit. În privirea asupra Dumnezeului mort este dat, sufletului care pătrunde cu adevărat mai profund în ființa lumilor, impulsul Pământului, cel mai profund impuls al Pământului pe vremea apariției creștinismului.
Și numai dacă resimțim astfel lucrurile apare întreaga mărime a ceea ce se întâmplă în acest context. Vechea cunoaștere a Universului, vechea concepție despre lume se revărsase în templul lui Solomon; dar această veche concepție despre lume nu mai ascundea în ea nimic din ceea ce o făcuse mare. În evoluția lumii trebuia să intervină ceva nou. Și așa confluează nemijlocit împreună în evoluția timpului prăbușirea templului lui Solomon și începutul, nașterea creștinismului – templul lui Solomon: o imagine spațială simbolică a conținutului Universului; creștinismul, rezumat ca apariție temporală: o nouă imagine a Universului. În cazul creștinismului, principalul nu este ceva care poate apărea drept imagine spațială, ca la templul lui Solomon; la creștinism, esențialul este să se înțeleagă: evoluția Pământului a mers până la Misteriul de pe Golgota; Misteriul de pe Golgota a intervenit, după care ea continuă într-un mod sau altul prin omenirea în care s-a revărsat Christos. Creștinismul este înțeles numai de aceia care îl cuprind în imagini ce se desfășoară în timp. Conținutul mai profund al creștinismului nu poate fi comparat nici pe departe cu ceea ce apare în imagini spațiale, nici măcar în mărețele, giganticele imagini spațiale ale templului lui Solomon. Totuși, templul lui Solomon, ca și ceea ce a fost lăuntricitatea vieții fariseice și saducheice, conțineau sufletul conștienței de atunci asupra lumii. Cine caută sufletul conștienței universale din urmă cu doar două milenii, găsește în acea vreme acest suflet în iudaismul Vechiului Testament. În acest suflet a fost cufundat germenul creștinismului, un nou germen, oarecum a tot ceea ce era exprimabil în spațiu: ceea ce nu este exprimabil decât în timp. Devenirea, situată după existență: aceasta este legătura lăuntrică a creștinismului ce se năștea cu sufletescul lumii de atunci, manifestat în templul lui Solomon, dar care se prăbușește în succesiunea evenimentelor lumii. În sufletul care a existat în vechiul iudaism, s-a născut creștinismul.
Acest creștinism și-a căutat spiritul în elenism. Așa cum creștinismul și-a căutat sufletul în iudaism, tot așa și-a căutat el spiritul în elenism. Evangheliile înseși, așa cum au fost ele transmise lumii – făcând abstracție de ceea ce nu a fost transmis –, așa cum s-au perindat ele prin lume, au făcut-o esențialmente prin spiritul grec. Gândurile prin care lumea a putut gândi creștinismul sunt înțelepciune spirituală greacă. Primele lucrări de pledoarie ale Părinților Bisericii au apărut în limba greacă. Așa cum creștinismul s-a născut în sufletul existent în iudaism pentru omenirea de atunci, tot așa s-a născut acest creștinism în spiritul dat pentru omenirea de atunci în elenism.
Iar romanitatea a oferit creștinismului trupul. Romanitatea era esențialmente pentru acel timp ceea ce putea înfăptui organizația exterioară, ideea justiției. Iudaismul a fost sufletul, elenismul a fost spiritul, romanitatea a fost trupul – trup, desigur, în sensul în care structura socială este trupul omenirii. Romanitatea este esențialmente configurare a înclinațiilor, instituțiilor exterioare, iar gândurile în privința instituțiilor exterioare trăiesc în instituțiile exterioare: corporalitate în sens istoric, corporalitate în devenirea istorică. Așa cum creștinismul s-a născut în sufletul iudaismului și în spiritul elenismului, tot așa s-a născut el în trupul Imperiului Roman.
Naturile superficiale găsesc chiar că tot ceea ce ascunde creștinismul s-ar putea explica din iudaism, elenism și romanitate. Păi da, așa cum cercetătorii materialiști ai naturii găsesc că tot ceea ce se află în om provine de la părinți, bunici, ș.a.m.d., și nu se gândesc că sufletul vine din împărățiile spirituale și doar se învăluie cu trupul copilului, tot așa sunt astfel de naturi superficiale înclinate să spună că și creștinismul constă doar în cele cu care s-a învăluit. Desigur că esențialul creștinismului pășește în lume prin Iisus Christos însuși, dar acest creștinism se naște în sufletul iudaic, în spiritul grec și în trupul Imperiului Roman. Aceasta este, oarecum văzută prin gândul de Crăciun, nașterea creștinismului însuși.
Important este să nu se considere acest gând drept pur teoretic, ci să fie într-adevăr aprofundat, devenind gând de Crăciun, și ca oamenii să învețe întru câtva să vadă ce anvergură poate avea acest gând în privința spiritului nou-născut, care pășește în lume, împreună cu Spiritele personalității, după cum am expus recent aici [Nota 2]. Ceea ce vrea să se implanteze proceselor devenirii lumii, trebuie să lupte mai întâi cu ceea ce rămâne din vechime. Aceasta este taina devenirii lumii; anume că există o anumită evoluție, care progresează, și ceva luciferic și ahrimanic, care rămâne în urmă, modifică, deranjează, dar, într-un anumit sens, susține devenirea progresivă a lumii. Eu am atras adesea atenția: Nu putem fugi, pur și simplu, de acest ahrimanico-luciferic, trebuie să-l privim liniștiți în ochi, trebuie să ne opunem lui conștienți, dar nu trebuie să suportăm inconștient aceste lucruri. Din impulsurile universale rămân anumite umbre care continuă să acționeze când noul este deja prezent, dar care trebuie străvăzute în caracterul lor luciferic sau ahrimanic. Acest ahrimanico-luciferic trebuie să meargă în continuare, cu evoluția, dar nu trebuie absolutizat, el trebuie străvăzut în caracterul său luciferic și ahrimanic. Au rămas umbre din templul lui Solomon, umbre din elenism, umbre din Imperiul Roman. Cu aproape două mii de ani în urmă era de la sine-înțeles că din acestea trei – din suflet, spirit și trup – se va naște creștinismul. Dar sufletul, spiritul și trupul nu puteau dispărea imediat. Ele au rămas, oarecum continuând să acționeze într-un anumit mod. Astăzi a venit vremea în care trebuie înțeleasă această stare de fapt, când trebuie recunoscută unicitatea deplină a Impulsului lui Christos.
A rămas o umbră și din extractul esențial al Vechiului Testament esoteric, din taina templului lui Solomon, a rămas o umbră din elenism, o umbră din Imperiul Roman. Trebuie să învățăm să diferențiem umbra de lumină. Aceasta va fi sarcina omenirii prezentului în viitorul apropiat: să separe în mod corect umbra de lumină.
Vedem umbra Imperiului Roman în Biserica catolică de azi. Această umbră nu este creștinismul; este umbra vechiului Imperiu Roman, în care trebuia să se nască creștinismul, care trebuia să se configureze pe atunci ca structură a creștinismului. Dar noi trebuie să învățăm, omenirea trebuie să învețe să diferențieze umbra vechiului Imperiu Roman de creștinism. În constituția Bisericii catolice nu există ceea ce este esența creștinismului, aceasta nu există deloc în constituția Bisericilor creștine. În constituția acestor Biserici creștine trăiește ceva care a trăit în Imperiul roman de la Romulus până la Împăratul Augustus, trăiește ceea ce s-a constituit acolo. Iluzia ia naștere numai prin aceea că în acest trup s-a născut creștinismul.
Și templul lui Solomon a rămas în această privință ca o umbră. Ceea ce a constituit tainele templului lui Solomon, cu unele excepții, a trecut aproape total în toate societățile secrete masone și de alt tip ale timpului actual. Așa cum Biserica romană este umbra vechiului Imperiu roman, tot așa – chiar dacă ei vor să afirme altceva, excluzând chiar iudaismul – ceea ce continuă să trăiască prin aceste societăți este umbra vechiului iudaism, umbra serviciului divin esoteric al lui Jehova. Din nou trebuie să diferențiem umbra de lumină, așa cum trebuie diferențiată de lumină umbra care este exprimată în continuare în Biserica catolică a Imperiului Latin, și în Biserici în general. Așa cum trebuie diferențiată umbra de lumina care trăiește în creștinism, tot așa trebuie diferențiate cele în care, ca suflet, a trebuit să se nască creștinismul și care continuă să trăiască drept umbră în acele societăți care au în fundamentele lor un simbolism ce amintește de simbolismul solomonic.
Aceste lucruri trebuie recunoscute: Aceste lucruri trebuie privite corect, dar asupra acestor lucruri trebuie aruncată lumină în timpul nostru prin noile revelații despre care am vorbit în aceste zile.
Umbra spiritului grec, în care a trebuit să se nască creștinismul, este – în ciuda întregii frumuseți a elenismului, în ciuda întregului conținut estetic și altfel important al elenismului, în ciuda efectelor pe care le are elenismul pentru noi – este concepția modernă a lumii civilizate care a dus la declanșarea acestei catastrofe îngrozitoare asupra omenirii. Atunci când a trăit elenismul cu concepția sa despre lume, lucrurile erau altfel. Orice este corect la timpul său. Dar dacă este considerat absolut, dacă este purtat mai departe așa, învechit, devine propria sa umbră, nu mai este lumină, ci poate să devină contrariul naturii sale. Aristotelismul mai prezintă ceva din vechea măreție greacă, aristotelismul în noile veșminte este materialism. Cele în care s-a născut creștinismul, sunt sufletul iudaic, spiritul grec, trupul roman; dar acestea trei și-au lăsat în urmă umbrele. În vremea noastră răsună chemarea, ca o trompetă îngerească, de a înțelege aceste stări de fapt în adevărata lor esență, de a privi din nou prin umbre spre lumină.
Cu adevărat, cel care se cufundă în timp în ziua de azi, cel care preia fără păreri preconcepute ceea ce poate fi preluat, acel ceva care s-a revărsat în aceste fapte dureroase îngrozitoare din ultimii ani, nu poate proceda altfel decât să-și îndrepte, poate, privirea, în sensul dacă nu trebuie căutată o lumină care să lumineze altfel în întunericul acestui Pământ decât acele lumini despre care, de multe ori, oamenii vor să creadă că ar fi singurele. Buna voință trebuie căutată, pentru a găsi prin umbre drumul spre lumină. Căci umbrele se vor afirma foarte mult. Umbrele se vor afirma prin acei oameni care probabil că au suferit puțin ei înșiși din cauza marilor suferințe ale omenirii din prezent, și care au participat prea puțin sau deloc la evenimentele infinit de dureroase care au zguduit lumea, și care sunt în sine o dovadă a cât de multe gânduri din cele care au apărut erau destinate să eșueze. Cine încearcă să privească cu o înțelegere mai profundă ceea ce în ziua de azi nu este într-adevăr greu de văzut, cine are buna voință de a-și îndrepta fără prejudecăți privirile asupra a ceea ce se petrece astăzi printre oameni, acela va primi impulsul căutării luminii. Și oamenii ar trebui să acorde valoare acestui imbold din sufletul omenesc, ar trebui să nu-i asculte pe aceia care – în funcție de locul unde sunt situați – vor doar să apere vechi umbre, ci să-și asculte propriul lăuntru ce trebuie să vorbească suficient de limpede, dacă nu este acoperit prin ceea ce răsună din afirmațiile exterioare ale umbrelor.
Omul se poate convinge deja în ziua de astăzi – dacă privește participând și plin de compasiune la ceea ce s-a petrecut, se petrece și se va petrece –, va putea vedea că în fața oamenilor stă o statură ciudată, care deformează adevărata omenie, o statură care poartă veșmintele țesute din umbre, o statură care reunește în sine gândurile, senzațiile, sentimentele și impulsurile de voință a ceea ce a adus omenirea pe o traiectorie strâmbă și este capabilă în continuare să o ducă pe o traiectorie strâmbă. În interiorul a ceea ce se petrece în afară trăiesc cele trei gânduri-umbră caracterizate.
Dar cine și-a însușit posibilitatea de a-și îndrepta privirea asupra acestei staturi al cărui veșmânt este țesut din umbre, acela se pregătește în mod corect să privească și în altă parte: să privească la acel pom care poate totuși lumina în întuneric cu lumânările sale, acel pom care este privit atunci când omul nu se lasă înșelat de întreita existență de umbră, nu se lasă înșelat de vechea simbolistică, de vechile Biserici învechite, de vechea știință materialistă, ci privește cu inima curată la ceea ce vrea să lumineze în întuneric ca un adevărat pom de Crăciun, sub care se află nou-luminatul de lumina Crăciunului, copil Iisus Christos. Asta ar vrea să facă, la urma-urmelor, știința spirituală orientată antroposofic: să caute lumina Crăciunului, pentru ca pruncul Iisus, care a pășit în lume pentru a acționa mai întâi și pentru a fi înțeles apoi, să poată fi treptat înțeles. Să lumineze în mod modest măreția evenimentelor din existența Pământului, aceasta ar vrea știința spirituală orientată antroposofic în cadrul curentelor religioase ale omenirii. Oamenii nu vor înțelege această lumină, pe care știința spirituală vrea să o recunoască drept lumina ei de Crăciun, dacă nu vor avea voința să pătrundă cu privirea înțelegând într-adevăr tripla existență de umbră a timpului nostru. Timpurile sunt grave. Și cine nu are buna voință de a lua timpurile în serios, acela probabil că nu va putea privi încă în această încarnare înspre ceea ce ar trebui să fie într-adevăr aici în acest timp pentru orice om de bunăvoință, spre vindecarea atâtor răni, care altfel ar trebui să mai fie făcute omenirii. Omul a cărui voință este bună ar trebui să privească înspre ceea ce poate apărea pe măsură ce se va aprinde lumina de Crăciun a științei spirituale orientate antroposofic. Lumina este într-adevăr mică, iar cel care mărturisește această lumină rămâne modest. El nu vrea să aprecieze această lumină ca pe ceva deosebit al acestei lumi, pentru că el știe că ea poate arde în ziua de azi doar mică și nesemnificativă, că trebuie să vină mulți oameni și multe generații pentru ca ceea ce arde astăzi slab să poată arde mai puternic. Dar chiar dacă lumina arde slab, ea luminează ceva care nu acționează slab în cadrul evoluției oamenilor și Pământului, ci acționează puternic, și drept cel mai profund sens al evoluției omenirii; luminează asupra a ceea ce putem numi: nașterea creștinismului, Crăciunul creștinismului. Fie ca, pe lângă sensul Paștelui, dat de știința spirituală orientată antroposofic, oamenii să poată înțelege înainte de toate acest sens pe care ea îl acordă Crăciunului; fie ca, în această dispoziție, foarte multe suflete să poată aștepta aprofundarea șirului nopților care vor urma nopții de Crăciun, și atunci aceste suflete vor putea simți că deja în prezent trece prin lume chemarea de a privi la apariția lui Iisus, care așteaptă aici, pe Pământ, acel moment în care urmează să-și afle moartea, pentru a da omenirii și evoluției Pământului, prin viața Sa spirituală de după moarte, un nou sens.
Fie să simțim ceva din această dispoziție de Crăciun, care trebuie să pătrundă în sufletele noastre tocmai din știința spirituală! Prin faptul că doresc să exprim în fața dumneavoastră sentimentul, ca salut sufletesc cel mai lăuntric al sfintei nopți de Crăciun, ca în dumneavoastră să existe într-adevăr mult din această dispoziție de Crăciun, care are buna voință de a primi noua revelație a lui Christos, aș dori să încep în mod festiv în clipa aceasta această noapte sfântă, presupunând că o veți începe cu acea seriozitate despre care am vrut să vorbesc în cuvintele mele de azi, cu acea seriozitate adecvată situației actuale din lume. Din această seriozitate, dragi prieteni, vă urez din toată inima: o noapte sfântă, solemnă de Crăciun!
