Am atras ieri atenţia asupra modului în care ceea ce este prezent în om indică ceva care se află în mod corespunzător în Cosmosul extrauman, în măsura în care există o anumită relaţie între om şi Cosmosul extrauman. Lucrul asupra căruia trebuie să ne îndreptăm acum atenţia este organizarea orientată a capului uman spre o lume extraterestră, spre o lume aflată în afara celei de care depinde restul organismului uman. Capul nostru trimite în mod clar spre acea lume pe care am parcurs-o între moarte şi o nouă naştere. Întreaga structurare a capului nostru este în aşa fel întocmită încât reprezintă ecoul clar al sejurului nostru în lumile spirituale. Acum trebuie să căutăm ceea ce-i corespunde în Cosmos.
Este suficient să comparaţi comportarea lui Saturn, care se află departe în Cosmos, cu comportarea Pământului şi veţi percepe o anumită deosebire. Astronomia concretizează această deosebire spunând că Saturn se învârteşte în jurul Soarelui în 30 de ani, iar Pământul într-un an. Acum nu ne vom ocupa de faptul dacă aceste afirmaţii sunt corecte sau greşite, dacă reprezintă unilateralităţi sau nu, vrem să atragem numai atenţia că tocmai observaţiile obţinute prin urmărirea lui Saturn în spaţiul cosmic şi compararea vitezei sale cu ceea ce i se atribuie Pământului ca fiind o anumită viteză, prin aceasta, plecând de la sistemul cosmic copernican-keplerian, se ajunge la concluzia că Saturn are nevoie de 30 de ani pentru a înconjura Soarele, iar Pământul de un an. Iar lui Jupiter i se atribuie o mişcare de revoluţie de 12 ani. Timpul de revoluţie al lui Marte este mult mai scurt. Dacă observăm celelalte planete, Venus, Mercur, ajungem, la timpi de revoluţie mai mici decât cel al Pământului sau, spunem noi, despre care se afirmă că sunt mai mici decât timpul de revoluţie al Pământului. Toate aceste lucruri sunt gândite, bineînţeles, pe baza observaţiilor care se fac într-un mod sau altul.
M-am referit la faptul că obţinem o înţelegere adevărată a acestor lucruri numai când comparăm ce se întâmplă în depărtările cosmice cu ce se desfăşoară în mod coordonat în cuprinsul epidermei noastre, în organismul nostru. Ceva din ce se întâmplă aici corespunde la ceea ce numim timpul de revoluţie al Pământului în jurul Soarelui. Am atras ieri atenţia că şi pentru seria de fapte diurne trebuie indicată o anumită linie. Într-un mod asemănător trebuie reprezentată şi linia, acea linie curbă care corespunde mişcării anuale a Pământului, indiferent dacă avem sau nu convingerea că Pământul se roteşte în jurul Soarelui. Ce avem, de fapt, în faţa noastră? Gândiţi-vă că noi avem propriul nostru ciclu diurn, pe care-l percepem nu aşa cum corespunde Cosmosului, ci aşa cum apare în om, astfel încât să-i putem cuprinde şi pe acei oameni al căror timp de somn şi de veghe nu coincide cu alternaţa zi-noapte, adică pe cheflii şi pe cei ce duc o viaţă neregulată. Vrem să observăm acest ciclu diurn al omului astfel încât, din motivul enunţat ieri, să ni-l gândim reprezentat printr-o linie în care punctele adormirii şi trezirii se suprapun (tabla 20, dreapta sus). Am spus că aceste puncte ale adormirii şi trezirii trebuie gândite ca suprapunându-se. Sunt multe motive, dar ajunge unul pentru a recunoaşte cu o judecată nepărtinitoare că trebuie să aşezăm punctul trezirii peste cel al adormirii. Luaţi în considerare faptul cel mai evident: când vă gândiţi retrospectiv la viaţa dumneavoastră ea vă apare ca un circuit închis. Nu sunteți siliți să vă reprezentaţi această viaţă așa (tabla 20, centru mijloc, linia dreaptă întreruptă): Azi am trăit şi am simţit ambianţa până la trezire; apoi vine întunericul; ieri am adormit aici, aici am trăit din nou până la trezire; urmează din nou întunericul. Nu astfel vă reprezentaţi viaţa, ci în aşa fel încât momentul trezirii şi momentul adormirii se suprapun în conştienţa dumneavoastră ce deapănă amintiri. Este un fapt simplu. El poate fi prezentat în aşa fel încât curba care reprezintă cursul zilei omului să fie desenată ca o lemniscată în care punctul trezirii se suprapune peste punctul adormirii. Dacă am avea o curbă cu formă de cerc sau de elipsă, adormirea şi trezirea ar trebui clar separate; trezirea şi adormirea nu s-ar putea suprapuse. Astfel trebuie să ne reprezentăm cursul zilei omului.
Tabla 20De fapt, trăiţi veghind de la trezire până la adormire. Deoarece sunteţi om fizic, sunteţi totodată om întreg, aveţi în dumneavoastră corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi eul. Din momentul adormirii până la cel al trezirii, omul are numai corpul fizic şi pe cel eteric. Ca om fizic nu sunteţi om, ci aveţi numai corp fizic şi corp eteric. Acestea reprezintă numai restul rămas culcat al omului integral din care au plecat eul şi corpul astral, şi numai datorită faptului că eul şi corpul astral se pot întoarce înainte ca cele două corpuri, fizic şi eteric, să-şi poată urma rolul lor vegetal, numai acest fapt face ca noi să nu murim în fiecare noapte.
Să ne uităm la ceea ce a rămas în pat. Oare ce reprezintă aceasta? Este ceva ce capătă natura regnului vegetal. Trebuie să-l priviţi ca fiind ceva asemănător cu ceea ce se întâmplă pe Pământ din momentul în care, primăvara, plantele răsar, lăstăresc până toamna, când mor. Acum în om intră în creştere existenţa vegetală, de la adormire până la trezire. El devine aşa cum este Pământul în timpul verii. Iar când eul şi corpul astral revin, când omul se trezeşte, atunci el devine aşa cum este Pământul în timp de iarnă. Astfel încât putem spune: Starea de veghe a omului, de la trezire la adormire, este iarna personală, iar timpul de la adormire la trezire este vara personală. În măsura în care Pământul aparţine Cosmosului, ceea ce corespunde Cosmosului este anul. Pământul veghează iarna, doarme vara. Timpul verii este timpul somnului Pământului, iarna este timpul său de veghe. Comparate exterior, există, bineînţeles, o analogie falsă; se crede că timpul verii este timpul veghei Pământului, iar timpul iernii timpul somnului Pământului. Corect este invers, căci în timpul stării noastre de somn, devenim asemănători lumii vegetale lăstărind, adică devenim aşa cum este Pământul în timpul verii. Iar când eul şi corpul nostru astral intră în corpul nostru fizic şi în corpul nostru eteric are loc un proces asemănător cu ceea ce se petrece când, pentru Pământul purtător de plante, Soarele de vară se retrage şi acţionează Soarele de iarnă. Totuşi orice anotimp există mereu pentru o parte oarecare a suprafeţei Pământului. Aşadar, pentru Pământ lucrurile sunt diferite faţă de omul individual, dar numai aparent; în măsura în care noi locuim într-o parte oarecare a Pământului, lucrurile se petrec astfel încât cursul unui an corespunde cursului unei zile a omului. Un ciclu anual în Cosmos corespunde ciclului diurn al omului.
Prin acest fapt aveţi dată în mod nemijlocit situaţia că un an pentru Cosmos înseamnă a dormi şi a veghea. Iar dacă Pământul este capul Cosmosului, atunci în starea de iarnă se exprimă veghea Cosmosului, în starea de vară somnul Cosmosului. Pătura vegetală de pe Pământ este rezultatul Cosmosului. Dacă focalizăm Cosmosul, trebuie să-l privim ca pe un mare organism. Ceea ce se întâmplă în componentele sale trebuie să ne închipuim că este integrat în întregul Cosmos tot atât de organic cum ne gândim că este integrat ceea ce se desfăşoară într-unul din organele noastre în întregul organism. Ajungem aici la semnificaţii ale acelor deosebiri care pentru astronomie se exprimă în timpii de revoluţie mai mici ai lui Venus şi Mercur faţă de timpii de revoluţie mai lungi ‒ mai lungi decât aşa-numitul timp de revoluţie al Pământului ‒ ai lui Marte, Jupiter şi Saturn. Dacă luăm în considerare aşa-numitele planete exterioare, Saturn, Jupiter, Marte, acestea au aparent timpi de revoluţie lungi care depăşesc un an, care cresc aşadar dincolo de simpla veghe. Dacă îl luăm pe Saturn, 30 de ani ai lui sunt timpul aparent de revoluţie în jurul Soarelui (tabla 20, stânga sus); cum putem să exprimăm cei 30 de ani ai lui, când vorbim limbajul corespunzător al Cosmosului, în care un an este ciclul diurn al lui? Dacă un an este ciclul diurn al Cosmosului, atunci aşa-numita perioadă de revoluţie a lui Saturn reprezintă aproximativ 30 de zile, o lună cosmică, patru săptămâni cosmice. Astfel încât puteţi spune: Dacă Saturn este considerat a fi planeta cea mai exterioară şi că celelalte două planete, Uranus şi Neptun, s-au alăturat mai târziu sistemului înseamnă că Saturn fixează graniţa Cosmosului, iar în aparenta deplasare lentă, în şchiopătarea lui Saturn în urma Pământului ni se prezintă viaţa Cosmosului în patru săptămâni, într-o lună, faţă de viaţa sa în cursul anului şi care pentru el este o adormire şi o trezire.
Dacă considerăm orbita aparentă a lui Saturn ca fiind graniţa exterioară extremă a sistemului nostru planetar, vom vedea că el se comportă în alt mod în interiorul acestui sistem decât, de exemplu, Mercur. Mercur, care nu are nevoie nici măcar de 100 de zile pentru o aşa-numită mişcare de revoluţie aparentă, se mişcă repede, este mobil în interior, are o anumită viteză, în timp ce Saturn se mişcă mai încet.
Tabla 21Ce înseamnă aceasta, de fapt? Mişcarea lui Saturn este relativ lentă; mişcarea lui Mercur, comparată cu mişcarea lui Saturn, este rapidă, o mobilitate interioară a organismului Cosmos, ceva ce mişcă Cosmosul în interior. Este ca şi cum v-aţi imagina, să spunem, un fel de organism mucilaginos care se roteşte (tabla 21, stânga), iar aici, în interiorul lui, un organ care la rândul lui se roteşte mai repede în jurul său. Mercur se desparte, aici, în mişcarea sa, prin rotirea sa mai rapidă, de întreaga rotire, de întreaga mişcare. Este ca o componentă inclusă; la fel şi mişcarea lui Venus este ca o componentă inclusă. Este ceva care corespunde comportamentului capului faţă de restul organismului. Venus şi Mercur se emancipează faţă de Saturn. Ele îşi urmează calea proprie. Ele vibrează în interiorul întregului sistem. Ce înseamnă acest lucru? Ele au ceva special. Care este corespondentul acestui fapt special? Ceea ce are special capul este coordonarea orientată cu lumea suprasensibilă; numai că acesta, capul, stă liniştit lângă organismul nostru, aşa cum noi stăm liniştiţi într-o trăsură sau în tren cu toate că trăsura sau trenul înaintează. Venus şi Mercur procedează altfel. În timp ce capul nostru este liniştit, Venus şi Mercur se emancipează într-un sens opus faţă de întregul sistem planetar. Este ca şi cum în timp ce stăm în tren, impulsionaţi de ceva, ne-am mişca continuu, mai repede decât trenul.
Acest lucru decurge din faptul că Venus şi Mercur, care prezintă o mişcarea aparentă mai rapidă, nu au numai o relaţie cu spaţiul de afară, cu spaţialitatea, ci au relaţii cu ceea ce are legătură cu capul nostru. Numai că acestea se manifestă în mod diferit, capul nostru se linişteşte, Venus şi Mercur se mobilizează. Dar Venus şi Mercur sunt acele planete prin care sistemul nostru planetar are o relaţie cu lumea suprasensibilă. Ele integrează altfel sistemul nostru planetar în Cosmos decât o fac Saturn şi Jupiter. Prin Venus şi Mercur sistemul nostru planetar se spiritualizează, devine spiritualizat, coordonat forţelor spirituale într-un mod mai intim, dacât se întâmplă aceasta prin Jupiter şi Saturn.
Lucrurile din realitate se prezintă adeseori cu totul altfel atunci când le studiezi conform cu adevărul, decât atunci când le cuprinzi cu o judecată la îndemână. Exact aşa cum omul, atunci când judecă exterior, numeşte iarna timpul de somn al Pământului, iar vara timpul de veghe al acestuia, lucrurile fiind inversate, tot aşa judecând superficial am putea fi ispitiţi să gândim că Saturn şi Jupiter sunt mai spiritualizaţi decât Venus şi Mercur. Dar lucrurile nu stau aşa, pentru că tocmai Venus şi Mercur se află într-o relaţie mai intimă cu ceea ce se află dincolo de întregul Cosmos decât Jupiter şi Saturn. Astfel încât putem spune: Venus şi Mercur, în măsura în care suntem o componentă a sistemului nostru planetar, ne pun în legătură cu lumea suprasensibilă exterioară. S-ar mai putea spune: Prin naştere noi ne încorporăm în lumea fizică şi suntem introduşi în această lume de Saturn şi Jupiter; cât timp trăim de la naştere până la moarte, Mercur şi Venus acţionează în noi şi ne pregătesc să ducem din nou, prin moarte, suprasensibilul nostru în lumea suprasensibilă. În fapt, Mercur şi Venus participă la nemurirea noastră după moarte, aşa cum Jupiter şi Saturn participă la nemurirea noastră înainte de moarte. Dar trebuie să vedem şi în Cosmos ceva care corespunde organizării relativ mai spirituale a capului în comparaţie cu organizarea restului organismului uman.
Dacă ne reprezentăm mişcarea lui Saturn într-o astfel de curbă (tabla 20, lemniscata), care, bineînţeles, altfel este trasată în spaţiul cosmic decât curba descrisă de mişcarea de 30 de ori mai rapidă a Pământului, dacă ne reprezentăm așa această curbă pentru Saturn și de asemenea pentru Pământ, trebuie să ne reprezentăm că fiecare corp ceresc, care circulă pe astfel de traiectorie, este pus în mişcare pe traiectoria sa de forţe, dar de forţe de feluri diferită. Şi ajungem la o reprezentare care vă va apărea probabil în mod instantaneu ca fiind valabilă. Ea nu pare valabilă oamenilor numai din cauză că ei, fiind sub influenţa materialismului ultimelor secole, nu sunt obişnuiţi să lege aceste lucruri cu faptele Universului.
Pentru concepţia materialistă actuală despre lume Saturn este numai un corp care navighează prin spaţiul cosmic, şi la fel şi celelalte planete. Dar nu aşa stau lucrurile; pe Saturn, planeta cea mai exterioară a sistemului nostru planetar, trebuie să ni-l reprezentăm ‒ şi acum va trebui să mă refer din nou la un lucru pe care-l vom explica abia mai târziu ‒ ca fiind conducătorul sistemului nostru planetar în Cosmos. El trage sistemul nostru planetar în spaţiul cosmic. El este corpul pentru forţa cea mai exterioară care ne poartă aici, în lemniscată, prin spaţiul cosmic. El conduce trăsura şi o trage totodată. Aşadar, el este forţa la periferia extremă. Dacă ar acţiona numai el, noi ne-am mişca pe lemniscată. Dar în sistemul nostru planetar există şi forţe care reprezintă o mijlocire mai intimă cu lumea spirituală, pe care le regăsim în Mercur şi în Venus. Prin aceste forţe traiectoria Pământului este permanent înălţată. Astfel că, dacă privim această traectorie de sus, obţinem o lemniscată; dacă însă o privim din lateral, obţinem linii care progresează continuu (tabla 20, dreapta jos). Acest progres corespunde faptului că, în timp ce dormim, prelucrăm ceea ce am preluat în noi; chiar dacă nu trec imediat în conştient, noi le prelucrăm. Noi prelucrăm ceea ce preluăm prin educaţie, prin viaţa noastră, în special în timpul somnului. Iar în timpul somnului acest lucru ni-l mijlocesc Mercur şi Venus. Ele sunt cele mai importante planete de noapte, în timp ce Saturn şi Jupiter sunt cele mai importante planete de zi. Din această cauză, o înţelepciune mai veche, instinctiv-atavică, a stabilit cu deplină dreptate o legătură între Jupiter şi Saturn şi formarea capului şi între Mercur şi Venus şi restul organismului. Aceste constatări au luat naştere din cunoasterea intimă a relaţiei dintre om şi Cosmos.
Acum, vă rog să luaţi aminte la cele ce urmează. Din motive interioare, avem nevoie să concepem mişcarea Pământului ca pe o lemniscată, în afară de aceasta forţele lui Mercur şi Venus ca acţionând asupra mişcării Pământului, care poartă ele însele mai departe lemniscata, astfel încât, de fapt, lemniscata progresează şi axa ei devine ea însăşi o lemniscată. Este o mişcare deosebit de complicată pentru Pământ. Şi acum vine lucrul la care, de fapt, vreau să mă refer. Astronomia se străduieşte să prezinte aceste mişcări. Se urmăreşte redarea şi explicarea matematică a sistemului solar. Dar planete ca Venus şi Mercur au relaţii şi cu extraspaţialul, cu suprasensibilul, cu spiritualul, cu ceea ce nu aparţine spaţiului. Dacă vreţi să redaţi calea lui Saturn, calea lui Jupiter, calea lui Marte şi să cuprindeţi în acelaşi spaţiu şi căile lui Venus şi Mercur, veţi obţine cel mult o proiecţie a căilor lui Venus şi Mercur, dar în nici un caz căile reale ale lui Venus şi Mercur. Dacă folosiţi spaţiul tridimensional pentru a înscrie căile lui Jupiter, Saturn şi Marte, ajungeţi cel mult la o graniţă; obţineţi ceva ca o cale a Soarelui. Dacă însă vreţi să redaţi şi restul care mai ţine de aceasta, nu mai puteţi să-l înscrieţi în spaţiul tridimensional, ci obţineţi doar fantome pentru celelalte mişcări. Nu puteţi înscrie în acelaşi spaţiu drumul lui Venus şi calea lui Saturn. Din aceasta puteţi vedea că orice descriere a sistemului solar în care se foloseşte acelaşi spaţiu pentru Saturn şi Venus nu este decât o aproximaţie, că nu este posibil să se descrie sistemul solar. Acest lucru este tot atât de puţin posibil cât este de puţin posibil să explici entitatea integrală a omului numai prin forţele naturale. Şi acum veţi întelege de ce nu este suficient un sistem solar. Un neastronom ca Johannes Schlaf [Nota 40] a demonstrat unor astronomi versaţi imposibilitatea sistemului solar, în baza unor elemente foarte simple, indicând, de exemplu, faptul că dacă Pământul s-ar învârti pur şi simplu în jurul Soarelui petele solare nu ar trebui să ne apară aşa cum le vedem. Nimic din ceea ce se înscrie în descrierea sistemului solar nu corespunde într-un spaţiu al celor trei dimensiuni abstracte. Aşa cum, dacă vrem să înţelegem omul ca om integral, trebuie să trecem de la forţele fizice la forţele suprasensibile, tot astfel, dacă vrem să înţelegem sistemul solar, trebuie să trecem dincolo de cele trei dimensiuni în altă dimensionalitate. Aceasta înseamnă că nu se poate desena un sistem solar obişnuit în spaţiul tridimensional (tabla 21, centru). Toate aceste planigloburi etc. trebuie să le înţelegem în aşa fel încât să spunem: Dacă într-un astfel de planiglob este Saturn, dacă conform sistemului nostru solar obişnuit avem pe undeva pe Mercur, nu-l avem pe adevăratul Mercur, ci numai umbra, numai proiecţia sa.
Acestea sunt lucruri care trebuie din nou aduse la lumină de ştiinţa spiritului. Ele au dispărut. Înţelepciunea primordială a început să dispară aproximativ cu şase, şapte secole înainte de calendarul creştin. Apoi ea s-a estompat, până când a fost înlocuită de filosofie de la mijlocul secolului al XV-lea. Dar oameni ca Pitagora ştiau încă atât de multe lucruri din vechea înţelepciune primordială încât puteau spune: Da, noi locuim pe Pământ, aparţinem prin acest Pământ unui sistem cosmic, aparţinem lui Saturn şi Jupiter; dar dacă rămânem în această dimensiune nu găsim în ea o apartenenţă asemănătoare la Venus şi Mercur. Lui Venus şi Mercur nu le putem aparţine în acelaşi fel nemijlocit în care aparţinem lui Saturn şi lui Jupiter. Dacă Pământul nostru se află într-un spaţiu comun cu Saturn şi Jupiter (tabla 20, centru jos), atunci există un Antipământ care se află în celălalt spaţiu comun cu Mercur şi Venus. ‒ Din această cauză, vechii astronomi vorbesc de Pământ şi Antipământ. Acum, bineînţeles, vine materialistul modern şi spune: Antipământul, nu văd nimic din el. ‒ El seamănă cu cel care cântăreşte un om căruia i-a ordonat să nu gândească nimic, apoi îl cântăreşte după ce i-a ordonat să gândească ceva deosebit de inteligent şi apoi spune: Am cântărit, dar n-am descoperit greutatea gândului. ‒ Materialismul refuză orice nu are greutate sau nu poate fi văzut. Dar din înţelepciunea primordială, atavică a oamenilor se înalţă luminând lucruri uimitoare, la care ajungem din nou printr-o vedere cu totul interioară, printr-o intuiţie interioară, din ştiinţa spiritului. Şi această prelucrare care ajunge la ceva absolut nou, dar care, de fapt, a mai fost pe Pământ, trebuie acum numai cucerită prin conştienia deplină a omului, este ceva care este imperios necesar acum pentru omenire, deoarece altfel oamenii îşi pot pierde capacitatea de a gândi.
Am atenţionat ieri asupra faptului că oamenii se străduiesc să realizeze monometalismul în beneficiul comerţului liber ‒ şi apare protecţia vamală. Din ceea ce se năzuieşte pe baza gândirii pe care o are în prezent omenirea asupra faptului nu va lua niciodată naştere pe Pământ o ordine socială adevărată, ci numai din gândirea formată de ştiinţa care nu desenează planigloburi în care se află în acelaşi spaţiu Saturn şi Venus. Acest mod de a privi antroposofic lumea înseamnă nu numai că noi avem unele rezerve sau obiecţii, ci şi că învăţăm să gândim într-un anume fel. Ce înseamnă să gândim aşa cum învăţăm în prezent? Amintiţi-vă ce v-am spus. În timp ce organizarea noastră corporală se transformă prin metamorfozare în încarnarea următoare, ea nu parcurge numai o transformare, ci şi o întoarcere pe dos. Aşa cum aş întoarce pe dos mănuşa mâinii stângi făcând-o mănuşă a mâinii drepte, partea interioară devenind exterioară, tot astfel ceea ce acum este îndreptat spre interior, ficat, inimă, rinichi etc. va fi orientat spre exterior în încarnarea viitoare, devine organizare a simţurilor, devine ochi, ureche etc. Se întoarce pe dos. Această întoarcere pe dos din om corespunde altei întoarceri pe dos: Saturn, pe de o parte, apoi, cu totul în afara acestui spaţiu, Venus şi Mercur. O întoarcere pe dos în sine însuşi. Dacă nu ţinem seama de aceasta, ce facem? Facem exact acelaşi lucru ca atunci când nu luăm în considerare întoarcerea pe dos din capul uman. Când nu observăm lumea sub această lege a întoarcerii pe dos, facem ceva foarte ciudat, nu gândim cu capul nostru. Şi acesta este lucrul spre care tinde cea de a cincea epocă postatlaneană, în măsura în care se mişcă descendent şi nu caută o nouă înălţare prin ştiinţa spiritului. Oamenii ar vrea să scape de capul lor şi să gândească numai cu restul organismului. Gândirea cu restul organismului este o abstracţiune. Ei ar vrea să scape de cap. Ei nu ar vrea să recurgă la ceea ce a rezultat din încarnarea anterioară, ci să aibă în vedere numai încarnarea prezentă. Oamenii vor să conteste vieţile pământeşti succesive nu numai teoretic, ci îşi poartă capul cu demnitate exterioară, pentru că stăpânul se aşază pe restul organismului aşa cum omul se aşază într-o trăsură. Şi ei nu iau în serios pe cel ce se află în trăsură. Ei îl poartă de colo până colo, dar nu apelează la capacităţile sale proprii. Ei nu fac uz nici practic de vieţile pământene repetate.
Aceasta este tendinţa care s-a dezvoltat în principal de la începutul celei de a cincea epoci postatlanteene şi căreia i se poate face faţă numai apelând la ştiinţa spiritului. Ştiinţa spiritului ar putea fi definită şi dacă spunem că ea îl aduce pe om în situaţia de a-şi lua din nou în serios capul. De fapt, privind într-o anumită perspectivă, esenţial pentru ştiinţa spiritului este faptul că se ia din nou în serios capul omului, că acesta nu mai este tratat ca o simplă anexă a restului organismului. Europa, mai ales, vrea, îndreptându-se repede spre barbarie, să scape de capetele oamenilor. Ştiinţa spiritului trebuie să deranjeze acest somn. Ea trebuie să apeleze la omenire: Utilizaţi-vă capetele! Acest lucru nu se poate face altfel decât luând din nou în serios vieţile pământene repetate.
Nu se poate vorbi despre ştiinţa spiritului la modul obişnuit, dacă se ia în serios această ştiinţă. Trebuie spus ceea ce este. Iar de ceea ce este se leagă şi ceva care oamenilor le apare ca o nebunie; la ceea ce este se adaugă faptul că oamenii îşi contestă capetele. Ei nu se hotărăsc bucuros să creadă acest lucru. Este de la sine înţeles că preferă să considere un astfel de adevăr ca fiind o nebunie. Dar, în definitiv, lucrurile au stat întotdeauna aşa. Lucrurile au trebuit să intre în evoluţia omenirii în aşa fel încât oamenii să fie surprinşi de noutate. Astfel trebuie să fie surprinşi oamenii şi de noutatea că li se spune să-şi utilizeze capul. Lenin şi Troţki spuneau: Nu vă folosiţi capetele, aveţi în vedere numai restul organismului. Acesta este purtător de instincte. ‒ Trebuie calculat numai cu instinctele. Vedeţi, aceasta este practica. Nimic din ceea ce izvorăşte din capul uman nu trebuie să intre în teoria marxistă modernă. Sunt lucruri foarte serioase şi trebuie subliniat mereu cât sunt de importante.
