Din multe direcţii se critică faptul că se pune în legătură evenimentul christic, apariţia lui Christos pe Pământ cu evenimente cosmice, cu mersul Soarelui, cu relaţia dintre Soare şi Pământ etc. Această problemă poate fi înţeleasă numai dacă aprofundăm toate observaţiile asupra cărora am încercat să reflectăm referitor la mişcările din sistemul stelar. În acest sens vrem să lămurim acum lucrurile, căci veţi vedea că astronomia nu poate fi studiată temeinic fără a înţelege întreaga fiinţă a omului. Veţi vedea cât de profund întemeiată este această afirmaţie şi că, de fapt, nu putem înţelege nici esenţa lumii, nici fiinţa omului dacă ele sunt studiate separat, aşa cum se întâmplă în prezent.
Legat de cele menţionate, veţi observa că materialismul, chiar dacă nu este recunoscut, este totuşi preferat de confesiunile religioase, aşa cum există ele în prezent, unei ştiinţe a spiritului. Aceasta înseamnă că şi confesiunea catolică şi cea evanghelică preferă ca lumea exterioară să fie observată în sens materialist, decât să se aprofundeze modul în care spiritualul acţionează în lume şi cum trăieşte spiritualul în fenomenele materiale. Este suficient, pentru a avea dovada acestui lucru, să studiaţi lucrările de ştiinţe naturale ale iezuiţilor şi veţi vedea că ele sunt prezentate în cel mai strict sens materialist, că există o împăcare deplină cu o prezentare materialistă a lumii exterioare, a Cosmosului. Prin aceasta se vrea chiar protejarea unei anumite forme a mărturisirii de credinţă care a fost elaborată după Conciliul de la Constantinopol, în anul 869, prin menţinerea ştiinţei exterioare la nivelul materialismului. Oricum, în această privinţă se răspândeşte în cercuri foarte largi o iluzie, în timp ce se combate materialismul şi pe tărâmul ştiinţei. Acest lucru este însă numai aparent, căci nu este vorba să nu se spună că spiritul este prezent, ci că acest spirit nu este chiar negat atunci când lumea materială nu este explicată spiritual.
Unul din punctele culminante al explicaţiei exterioare mai noi a naturii este astrofizica, ştiinţă care pleacă de la focalizarea aspectului substanţial al lumii stelare care, la rândul ei, pleacă de la studiul unităţii materiale a lumii accesibile simţurilor. Unul dintre cei mai mari astrofizicieni este Pater Secchi, un iezuit din Roma. Nu este nici un obstacol între a adopta punctul de vedere al ştiinţei naturii actuale, materialiste, şi în acelaşi timp a fi de partea acestei nuanţe a confesiunii religioase. În prezent, efectiv, observarea materialistă a cerului este mai apropiată confesiunilor religioase decât specialistul care cercetează conform cu ştiinţa spiritului. Căci, înainte de orice, aceste confesiuni religioase nu explică lumea din punct de vedere al relaţiei spiritualului cu aspectele materiale. Spiritualul trebuie să fie conţinut al unei confesiuni de credinţă independente în care să nu se vorbească despre observarea ştiinţifică a lumii, care trebuie să rămână materialistă; în clipa în care încetează să mai fie materialistă, ea trebuie să pătrundă în domeniul spiritului, deoarece trebuie să vorbească despre spirit.
Vă rog să luaţi cât se poate de mult în serios cele ce am spus, altfel veţi scăpa din vedere faptul că tocmai cercetătorii iezuiţi ai naturii sunt cei mai extremişti materialişti pe tărâmul cercetării ştiinţifice. Ei nu se limitează la a dovedi continuu că numai cu cercetarea naturii nu se poate ajunge la spirit, ci se străduiesc să ţină departe tot ce este spiritual de cercetarea naturii. Acest lucru îl puteţi urmări până în cercetările asupra furnicilor făcute de Pater Wassmann.
După aceste observaţii preliminare vă rog să vă amintiţi un lucru important care aparent se desfăşoară în întregime în cadrul lumii spirituale, dar care, în timp ce-l observăm mai îndeaproape, ne va lămuri un fenomen al vieţii spirituale paralel cu viaţa lumii exterioare a stelelor. După cum ştiţi, noi împărţim aşa-numita perioadă postatlanteană în epoci culturale. Spunem că a existat o primă epocă culturală, cea protoindiană, o a doua, cea protoiraniană, o a treia, cea caldeano-babiloniano-egipteană, o a patra, cea greco-romană, o a cincea, care a început cu mijlocul secolului al XV-lea şi în care trăim acum. Acesteia îi va urma o a şasea etc. Mai ştiţi şi că am focalizat adeseori cum în acest curent continuu al perioadei postatlanteene cea de a patra epocă culturală începe aproximativ cu anul 747 î.Chr. şi se încheie ‒ eu spun întotdeauna aproximativ ‒ la jumătatea secolului al XV-lea, dar mai exact cam în anul 1413 d.Chr. (tabla 22); aceasta este a patra epocă culturală, iar acum ne aflăm în a cincea.
Tabla 22Când contemplăm succesiunea culturilor descrisă în cartea mea Știinţa ocultă, putem spune că vechea epocă culturală indiană avea anumite caracteristici. Apoi descriem epoca greco-romană în care s-a produs evenimentul de pe Golgota, dar o descriem făcând legătura cu cea premergătoare, şi în timp ce facem această legătură nu este necesar să apelăm la evenimentul de pe Golgota. Putem descrie epocile culturale succesive în caracterul lor fundamental şi avem un interval de la 747 î.Chr. până la 1413 d.Chr. care se desfăşoară în aşa fel încât nimic nu indică producerea în cursul lui a unui eveniment important. Putem vedea acest lucru chiar în istorie. Gândiţi-vă care era situaţia când s-a produs evenimentul de pe Golgota. Amintiţi-vă ceea ce ştiţi, din timpul producerii evenimentului de pe Golgota, despre culturile popoarelor celor mai avansate ale acelui timp, despre cultura grecilor, despre cultura latinilor. Gândiţi-vă că pentru aceşti oameni evenimentul de pe Golgota a fost la început un lucru necunoscut. Evenimentul de pe Golgota a avut loc într-un oarecare colţişor al lumii şi scriitorul roman Tacitus povesteşte abia după un secol despre efectele acestui eveniment: Evenimentul de pe Golgota nu a fost, de fapt, observat de contemporani, nici chiar de contemporanii culţi.
Aşa se exprimă simplu faptul că în mersul progresiv, regulat, al devenirii omenirii, de la prima, a doua, a treia epocă culturală continuată cu a patra, nu a apărut o necesitate nemijlocită pentru a interveni evenimentul de pe Golgota. Acesta este un lucru care ar trebui analizat cu cea mai mare atenţie. În adevăr, la 747 de ani de la începutul celei de a patra epoci culturale postatlanteene survine evenimentul de pe Golgota. Şi vorbim despre acesta încercând să înţelegem şi să spunem că evenimentul de pe Golgota dă sens vieţii pământene, că viaţa pământeană nu ar avea sens dacă evoluţia ar continua construindu-se pur şi simplu pe ceea ce vine din prima, a doua şi a treia epocă culturală postatlanteană. Tot ce ţine de acest eveniment de pe Golgota este ca o intervenţie ce vine din lumi străine. Este un lucru care nu este suficient luat în seamă. În vremurile mai noi, unii istorici au încercat să evidenţieze acest lucru. În fond, toţi scriitorii elimină din istoria propriu-zisă evenimentul de pe Golgota. Ei descriu cel mult efectele creştinismului în secolele succesive de după Christos. Dar impactul propriu-zis al misteriului de pe Golgota nu-l prezintă în cadrul desfăşurării obişnuite a istoriei. Este efectiv greu să faci acest lucru, dacă se menţine metoda obişnuită a istoriei.
Au existat oameni care în mod straniu erau chiar pastori şi care au căutat să explice evenimentul de pe Golgota în mod cauzal. Un astfel de om ciudat este, de exemplu, pastorul Kalthoff [Nota 41], dar există şi mulţi alţii. Pastorul Kalthoff a făcut încercarea de a explica creştinismul prin starea de conştienţă şi prin condiţiile economice existente în lume în ultimele secole dinaintea apariţiei creştinismului. El spunea: Da, oamenii au trăit în anumite condiţii economice, şi din acestea le-a apărut ideea de Christos, visul despre Christos, ideologia despre Christos şi prin aceasta s-a născut christologia. Ea s-a născut numai ca idee în om. Iar oameni ca Pavel şi alţi câţiva au descris ceea ce se zămislise ca idee în oameni ca şi cum ar corespunde unui fapt real, dintr-un colţ izolat al lumii. ‒ O astfel de explicaţie a creştinismului înseamnă eliminarea sa. Este un fenomen demn de menţionat al secolului al XIX-lea şi al începutului de secol al XX-lea acela că pastori creştini şi-au asumat sarcina de a salva creştinismul prin eliminarea lui Christos. Era ruşinos să se recunoască formal apariţa creştinismului. Din această cauză se considera folositor să se explice apariţia ideei de christologie ca simplă idee. Oricum, astfel am pătruns în toate curentele posibile, iar ceea ce este treabă de specialist s-a remarcat din plin şi în acest domeniu. Apoi a apărut curentul cultural materialist, care a atins apogeul în marxism. Kalthoff este un astfel de pastor marxist care a încercat să explice din punctul de vedere al unui marxism mai cucernic christologia. Alţii au folosit propria lor marotă pentru a explica apariţia creştinismului. De ce nu ar folosi fiecare cazul lui special pentru a explica fenomenul creştinismului, respectiv al apariţiei lui Iisus Christos? Un bărbat care era sau este un psihiatru a folosit psihiatria în acest scop, şi a explicat pur şi simplu din ce fel de stare psihiatrică ar fi putut să apară Iisus Christos în timpul său, cum poate fi explicat acest fapt dintr-o conştienţă anormală din punctul de vedere psihiatric actual. Acest lucru nu a rămas un caz izolat, deoarece alţii au încercat să explice chiar acea rătăcire care a venit în lume prin creştinism, din punctul de vedere al psihiatriei actuale.
Toate acestea sunt fenomene ale timpului pe care nu este îngăduit să le ignorăm. Dacă nu vrem să acceptăm asemenea fenomene nu vedem ce se întâmplă, de fapt, în prezent, căci ele sunt simptome pentru întreaga viaţă a prezentului. Trebuie aşadar să ne fie clar că ceea ce dă efectiv sens Pământului irumpe ca intervenţia în forţă a unei alte lumi. Şi ar trebui să spunem, de fapt, ar trebui să deosebim două curente în devenirea umană care merg acum împreună, dar care s-au găsit abia la începutul erei noastre. Mai întâi s-a adăugat ceea ce trebuie să numim curentul creştin la ceea ce este un curent ce se continuă din timpuri vechi. Ştiinţa naturii, de exemplu, nu a preluat încă în sine evenimentul de pe Golgota, ea lucrează în continuare ca şi cum evenimentul de pe Golgota nu ar fi existat. Şi ştiinţa spiritului trebuie să se preocupe de prezentarea împreună, în mod consonant, a acestor două aspecte: observaţia naturalistă şi christologia. Căci unde este locul christologiei, dacă se ia în serios teoria Kant-Laplace care pune la baza lumii o nebuloasă originară din care se formează totul. Cum poate avea christologia o importanţă universală pentru omenire, dacă contemplăm cerul înstelat aşa cum o face pater Secchi? În acest sens se poate spune: Privim cerul înstelat într-un mod materialist, ca şi cum din el nu s-ar fi născut evenimentul de pe Golgota. Şi atunci, aceasta constituie fundamentul pentru a lăsa în grijă altor forţe tot ceea ce trebuie spus despre evenimentul de pe Golgota. Dacă nu este permis să dezvolţi din cunoaşterea lumii nimic despre evenimentul de pe Golgota, trebuie să stabileşti o altă instanţă care să spună oamenilor ce trebuie să gândească despre acest eveniment. Şi atunci este la îndemână gândul că acea instanţă eşti tu însuţi, adică acea instanţă este Roma. Toate aceste lucruri sunt gândite atât de consecvent şi într-un anumit stil, chiar măreţ, încât, de fapt, nu este permis să te dăruieşti unor iluzii oarecare în vremea actuală atât de încărcată de destin.
Şi aceşti 747 de ani sunt intercalaţi în evoluţia lumii ca un interval de timp (tabla 22, roșu) care vorbeşte profund semnificativ despre tot ce este legat de vechea evoluţie a lumii, în aşa fel încât se iau în considerare vechile intervale de timp. Noul început îşi ia avânt după acest interval, 747 de ani de la fondarea Romei. Acesta este intervalul corect, nu cel aflat în cărtile de istorie.
Avem, aşadar, aici un nou început. Dacă parcurgem istoria retrospectiv şi luăm în considerare intervalele de timp, ar trebui să adăugăm peste tot, pentru momentele corect stabilite, începuturi corespunzătoare. O cu totul altă împărţire a timpului este produsă de faptul că evenimentul de pe Golgota se plasează în acest moment ca şi cum ar fi aşezat din afară în evoluţia umanităţii. Trebuie să fie clar, aceste două curente sunt prezente în evoluţia lumii în măsura în care omul este inserat în această evoluţie. Să reţinem acest lucru şi să observăm acum altceva.
Ştiţi că Luna se deplasează ‒ am putea să păstrăm perspectiva astronomiei obişnuite ‒ în jurul Pământului. În realitate, ea nu face acest lucru aşa cum se spune în mod obişnuit. Şi ea descrie o lemniscată. Dar să facem abstracţie de acest lucru. În acelaşi timp, în afară de faptul că se roteşte în jurul Pământului, ea se învârteşte în jurul axei ei [Nota 42]. Este o doamnă politicoasă, ne arată mereu aceeaşi faţă. Partea opusă este permanent întoarsă de la Pământ. O şeptime a Lunii se întoarce pe margini (tabla 23, sus, roșu), încât se poate spune: De fapt, nu în întregime partea anterioară a Lunii este întoarsă spre Pământ, căci după un timp apare o şeptime a feţei posterioare, în timp ce o altă şeptime trece dincolo. Acest lucru se contrabalansează apoi, prin alte mişcări. Şeptimea nu trece în întregime dincolo, ci revine şi, luată în fond, Luna se clatină în timp ce înconjoară Pământul. Acesta este un fapt pe care numai îl menţionăm aici, căci găsiţi descrieri mai exacte ale lui în orice astronomie elementară.
Tabla 23Dacă ne-am transpune într-un loc din spaţiul cosmic care potrivit calculelor pe care le efectuează astronomia ar fi o stea îndepărtată, atunci această mişcare a Lunii în jurul axei sale ar necesita ceva mai mult de 27 de zile, dar dacă ne transpunem în Soare vedem că Soarele şi Luna se mişcă cu viteze diferite, de pe Soare vedem rotirea nu aşa cum apare de pe o stea îndepărtată, ci ca fiind de aproximativ 29 de zile. Astfel încât se poate spune: ziua stelară a Lunii [Nota 43] este de 27 de zile, ziua solară a Lunii este de 29 de zile.
Acest lucru se leagă, în mod natural, de toate deplasările suprapuse care au loc în Univers. Ştiţi că Soarele răsare în fiecare primăvară într-un alt punct al echinocţiului, iar echinocţiul se mişcă în 25 920 de ani în jurul întregii ecliptici, în jurul întregului Zodiac. Aceste mişcări fac ca ziua stelară a Lunii să fie sensibil mai scurtă decât ziua solară a Lunii.
Dacă luați aceasta în vedere aceasta, veţi putea spune că şi aici există o deosebire ciudată. De fiecare dată când observăm două Luni pline succesive constatăm în modul cum se reprezintă Luna şi Soarele o distanţă de aproape două zile. Acesta este un indiciu că şi în acest caz avem de-a face cu două mişcări în Cosmos care merg împreună, dar care nu au aceeaşi origine. Şi se poate compara ce am spus acum la nivel cosmic cu ce am prezentat mai înainte în plan moral-spiritual. Există un timp intermediar între acele începuturi pe care le au diferitele epoci culturale ce sunt legate de un curent şi acele începuturi care sunt întru câtva orientate spre evenimentul Christos. Când Luna plină este raportată la timpul stelar [Nota 44], ziua sa stelară este mai scurtă decât ziua sa solară. Este prezent din nou un timp intermediar. Există în Cosmos un curent al mişcării la care participă Soarele şi un curent al mişcării la care participă Luna, care sunt de aşa natură încât se poate spune: Curentul solar pătrunde în curentul lunar ca un trăsnet exterior, exact aşa cum evenimentul christic pătrunde în curentul cultural în desfăşurare ca dintr-o lume străină. Pentru lumea lunară, lumea solară este o lume străină. Pentru lumea păgână, lumea lui Christos este, privită dintr-un anumit punct de vedere, o lume străină.
Acum să examinăm acelaşi lucru dintr-un al treilea punct de vedere. Putem face acest lucru. Dacă încercaţi să vă amintiţi cu precizie cum acţionează memoria omului când în această amintire retrospectivă includeţi şi visele dumneavoastră, veţi spune că în lumea de imagini a viselor se inseră mai ales ceea ce s-a petrecut în ultimul timp. Să nu mă înţelegeţi greşit. Desigur, vi se poate arăta în vis ceva ce vi s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, dar numai dacă în ultimele zile a survenit ceva care să se afle într-o relaţie oarecare de gânduri sau simţiri cu ceea ce a fost cu ani în urmă. Întreaga natură a visării are de-a face cu ce s-a întâmplat în ultimele zile. A face observaţii în această privinţă presupune, bineînţeles, să te preocupe asemenea rafinamente ale vieţii sufleteşti. Când faci acest lucru, observaţia îţi furnizează rezultate tot atât de precise cum o poate face doar o ştiinţă exactă a naturii.
Aceasta se datorează faptului că este necesar un timp pentru ca ceea ce noi trăim sufleteşte să se imprime din corpul astral în corpul nostru eteric. Ceea ce trăim în contactul cu lumea se imprimă din corpul astral în corpul nostru eteric după aproximativ două zile şi jumătate până la trei zile, uneori şi după o zi jumătate sau două zile, dar nu fără a fi dormit între timp. Pentru ca să se consolideze în acesta este întotdeauna necesar un timp. Şi dacă comparăm acest lucru cu faptul că în viaţa obişnuită despărţim alternativ corpul fizic împreună cu cel eteric de corpul astral şi de eu în somn şi le reunim din nou în starea de veghe, trebuie să ne spunem că între aceste două grupe de mădulare ale fiinţei umane există o legătură mai laxă. Corpul eteric şi corpul fizic rămân legate între ele tot timpul dintre naştere şi moarte. Însă corpul astral şi corpul eteric nu rămân legate. Ele se despart în fiecare noapte. Există o legătură mai lejeră între corpul astral şi corpul eteric dacât între corpul eteric şi corpul fizic. Această legătură mai lejeră se manifestă prin aceea că trebuie să fi avut loc o separare între corpurile astral şi eteric, până când ceea ce trăim prin corpul nostru astral să se imprime în corpul nostru eteric. Şi putem spune că un eveniment oarecare acţionează asupra noastră în starea de veghe. Gândiţi-vă că atunci când faceţi faţă unui eveniment în stare de veghe acesta acţionează asupra corpului dumneavoastră fizic, a corpului eteric, a corpului astral şi a eului. Există totuşi o deosebire în ceea ce priveşte preluarea lui. Corpul astral îl preia imediat. Corpul eteric are nevoie de timp, pentru a-l lăsa să se consolideze în sine în aşa fel încât să existe o consonanţă între corpul eteric şi cel astral. Nu vă spune acest fapt cu maximă claritate că, în ciuda faptului că faceţi faţă evenimentului cu toate cele patru mădulare ale fiinţei umane, aici există două curente care nu se raporteză la fel faţă de lumea exterioară, unul din ele având nevoie de un timp mai lung decât celălalt? Acelaşi lucru pe care-l vedeţi în istorie îl aveţi în Cosmos, Lună şi Soare, păgânism şi creştinism: etericitate, astralitate, despărţite de un interval de timp. Aşadar, este vorba de două curente care acţionează împreună, care furnizează rezultate comune pentru viaţă, dar care nu trebuie înţelese simplist, în sensul de a suprapune cauzele şi efectele unui curent peste cauzele şi efectele celuilalt curent.
Sunt lucruri de o importanţă fundamentală pentru observarea lumii şi a vieţii, fără de care nu poţi ajunge la o înţelegere deplină a lumii. Totodată, ele sunt fapte care, în prezent, nu sunt menţionate nicăieri, care sunt cu totul trecute cu vederea. Ce ne arată aceste fapte? Ne arată că există o anumită armonie între viaţa cosmică, viaţa istorică şi viaţa omului individual, dar nici o armonie construită aşa cum este ea oferită de obicei în prezent, unde toate lucrurile sunt coafate potrivit legii materialiste fundamentale a biogeneticii. Rezultă că nu trebuie să avem o singură astronomie, ci că avem nevoie de astronomii diferite: o astronomie lunară şi o astronomie solară. Dacă aveţi două ceasuri (tabla 23, jos), dintre care unul rămâne în urma celuilalt, rezultă că unul va fi înainte, celălalt în urmă, dar nu veţi putea admite niciodată că ceea ce se întâmplă cu un ceas îşi are cauza în celălalt. Acest lucru nu-l puteţi face chiar dacă există o anumită legitate, în sensul că unul dintre ceasuri rămâne în urmă cu acelaşi interval de timp. Ele nu au nimic de-a face unul cu altul, ele acţionează împreună numai dacă le privim astfel. Tot atât de puţin are de-a face astronomia solară cu astronomia lunară. Ele acţionează împreună în Cosmosul nostru.
Este important ca acest lucru să fie luat în vedere. Şi aşa cum trebuie să deosebim astronomia solară de cea lunară, respectiv reglarea mişcării Soarelui de reglarea mişcării Lunii, tot astfel şi în istorie trebuie să facem distincţia între ceea ce se întâmplă în noi datorită faptului că mişcarea se desfăşoară aşa cum o redăm în epocile culturale şi ceea ce se întâmplă prin aceea că redăm acele epoci temporale care-şi au punctul central în evenimentul de pe Golgota. Aceste două lucruri acţionează mai întâi împreună în lume. Dar dacă vrem să ne apropiem de ele trebuie să le deosebim. Prototipul pentru ce este istoric îl vedem în cosmic, şi vedem ultima expresie ‒ nu spun efect ‒ a aceluiaşi fapt universal în propria noastră viaţă, în cele 2-3 zile care trebuie să treacă până când gândurile să se consolideze într-atât încât să nu mai fie departe în corpul nostru astral, ci să se găsească jos, în corpul nostru eteric, pentru a putea apărea fără probleme ca vis şi să poată fi aduse sus ca amintire activă sau prin ceva care trezeşte asemănări cu ele. Aşadar, în noi unul dintre curenţi intră în celălalt. Aşa cum trebuie să ne reprezentăm că există un curent lunar care generează structuri de mişcare independente şi un curent solar care are structuri de mişcare proprii, tot aşa trebuie să ne reprezentăm că suntem mai legaţi cu entitatea noastră umană prin corpul nostru fizic şi prin corpul nostru eteric de ceva extrauman şi, pe de altă parte, de altceva extrauman prin corpul nostru astral şi eul nostru.
Asupra acestor lucruri abordarea actuală întinde un văl de întuneric datorită căruia se amestecă toate lucrurile; ea admite o nebuloasă universală care se lasă adunată într-un cocoloş. Din acesta apar sori, planete, luni. Dar lucrurile nu stau aşa. Sorii şi Lunile nu au aceeaşi obârşie, ci este vorba de doi curenţi care curg alături. Şi tot atât de puţin putem afla aceeaşi origine la ceea ce sunt în om eul şi corpul astral, pe de o parte, şi corpul fizic şi corpul eteric, pe de altă parte. Aceştia sunt diferiţi. Dacă citiţi cartea mea Ştiinţa ocultă, vedeţi cum trebuie să urmăriţi aceşti doi curenţi în mod retrospectiv până la perioada Soare. Apoi, dacă mergem de la Soare la Saturn, este prezentă un fel de unitate. Dar aceasta se află cu foarte mult timp în urmă. Plecând de la epoca Soare, este prezentă tendinţa ca doi curenţi să curgă unul lângă celălalt.
Azi am vrut numai să spun că este necesar să se arunce o lumină asupra paralelismului dintre existenţa cosmică, existenţa istorică şi existenţa umană, pentru a putea să ne formăm o părere despre atitudinea pe care trebuie s-o avem faţă de mişcările cosmice. Aţi văzut că dacă vă poziţionaţi corect urmează nu o astronomie, ci două astronomii, una solară şi una lunară. Şi tot aşa urmează o devenire umană de natură păgână ‒ ştiinţa naturii încă este păgână ‒ şi o devenire umană de natură creştină. Iar în vremurile noastre mulţi oameni au tendinţa de a nu lăsa să se reunească aceste două curente care acum s-au întâlnit cu adevărat pe Pământ pentru a acţiona împreună.
Uitaţi-vă cum întregul sens ‒ fără aceasta tot restul este nonsens ‒ al unei broşuri ca cea a lui Traub [Nota 45] constă în faptul că se spune: Da, Steiner ar vrea ca cele două curente, cel păgân şi cel creştin, să se reunească. Noi nu vrem să permitem aceasta, vrem ca ştiinţa naturii să rămână mereu păgână, pentru a nu fi nevoiţi să lăsăm să se întâmple ceva în sfera creştinismului care să reunească creştinismul cu ştiinţa naturii. ‒ Este de la sine înţeles că dacă ştiinţa naturii este lăsată să fie păgână creştinismul nu poate fi unit cu ea. Atunci se poate spune: Ştiinţa naturii este condusă exterior în mod materialist, creştinismul se bazează pe credinţă. Cele două nu trebuie să fie reunite. ‒ Dar Christos nu a apărut în lume pentru ca alături de impulsurile sale impulsurile păgâne să devină tot mai puternice, ci pentru a pătrunde impulsurile păgâne. Sarcina timpului actual este de a reuni ceea ce s-ar dori a fi ţinut separat ca ştiinţă şi credinţă. Şi aceasta trebuie să se întâmple. Din această cauză trebuie atrasă atenţia, aşa cum am făcut eu în una din conferinţele publice recente. Pe de o parte, confesiunea a ajuns să nu accepte ca în christologie să fie introdusă cosmologia, iar, pe de altă parte, cosmologia a ajuns la principiul indestructibilităţii materiei şi energiei. Dacă considerăm materia şi energia ca fiind indestructibile şi veşnice, acest lucru duce la călcarea în picioare a tuturor idealurilor. Atunci însă şi creştinismul este fără sens. Numai dacă ceea ce sunt acum materia şi legile materiei constituie un fenomen trecător, iar în ceea ce trăim acum legat de christologie, de impulsul christic, există un germene pentru ceea ce va exista când materia şi energia, aşa cum guvernează acum în mod logic, nu vor mai exista, ci vor fi moarte, numai atunci creştinismul şi idealul moral au un sens adevărat, au o valoare umană. Există două mari opoziţii. Una decurge din ultima consecinţă a păgânismului şi înseamnă: materia şi energia sunt netrecătoare, cealaltă decurge din creştinism şi înseamnă: Cerul şi Pământul vor trece, dar Cuvintele mele nu vor trece [Nota 46].
Acestea sunt cele două mari opoziţii care pot fi exprimate în concepţia despre lume. Iar timpul nostru ar avea prilejul de a nu lua atitudini confuze faţă de astfel de lucruri, ci de a privi în mod serios, cu suflet treaz spre ceea ce trebuie cucerit ca o concepţie despre lume, pentru a nu se pierde, dincolo de iluzia privitoare la materia şi energia indestructibile, valoarea umană morală şi impulsul creştin în evoluţia cosmică. Despre aceasta vom vorbi mâine.
