Din consideraţiile pe care le-am prezentat aici aţi văzut cât este de necesar să observăm omul în totalitatea sa, pentru a ajunge la concluzia că el este, de fapt, o copie a întregii lumi. Este deosebit de important să se preia aceasta nu numai în cunoaşterea prin înţelegere raţională, ci şi în cunoaşterea prin simţire, în cunoaşterea prin voinţă. Căci numai dacă considerăm omul ca fiind în totalitatea lui rezultatul întregului Univers vom putea ajunge la o înţelegere profundă a ceea ce vrea să fie în fundament creştinismul pentru lume. Se poate obiecta foarte uşor: Se cere de la umanitatea modernă o înţelegere complexă a detaliilor Universului, în aceeaşi măsură şi o înţelegere complexă şi a detaliilor omului, pentru ca abia prin aceasta el să poată fi în conştienţa sa un om întreg. Dar această cerinţă, care este ca un fel de imperativ cardinal pentru umanitate, nu este proprie numai ştiinţei spiritului care îşi face acum apariţia. Pentru a lămuri ceea ce vreau să spun, aş vrea mai întâi să vă pun o întrebare: Ce a adus, de fapt, creştinismul la apariţia sa? A adus cerinţa unei înţelegeri a lumii care era cu devărat una foarte extinsă. Şi această înţelegere a lumii care s-a legat de vechile reprezentări păgâne a fost, de fapt, complet uitată odată cu trecerea vremii. Gândiți-vă doar ce li s-a dat oamenilor treptat, în decursul timpului, din concepţiile fundamentale, ideile fundamentale ale creştinismului. Creștinismul a apărut în așa fel încât puteau fi înţeles numai dacă se înţelegea Sfânta Treime, dacă se înţelegea esenţa Dumnezeului Tată, a Dumnezeului Fiu ‒ adică a lui Iisus Christos ‒ şi a Sfântului Duh. În sensul în care creştinismul înţelegea aceste trei aspecte ale divinului-spiritual, înțelegerea lor nu necesita mai puţin decât necesită înțelegerea unor astfel de lucruri precum sunt expuse în prezent de ştiinţa spiritului. Numai că, treptat, ceea ce conducea la înțelegerea acestei ideei, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh a fost eliminat, a fost aruncat afară din ceea ce poate fi înţeles şi s-au păstrat cuvinte goale, învelişuri de cuvinte goale. Şi timp de secole oamenii au avut la dispoziţie învelişuri de cuvinte goale. S-a ajuns atât de departe încât oamenii, după ce mai întâi au respins în mod dogmatic învelişurile de cuvinte goale, au început apoi chiar să-şi bată joc de aceste învelișuri de cuvinte goale. Oamenii cei mai aleși au luat în râs aceste învelișuri goale de cuvinte. Să ne gândim numai câtă zeflemea s-a vărsat, de pildă, sub forma că se spunea că dogmatica pretinde că Unul ar fi Trei şi Trei ar fi Unul. Oamenii se iluzioneză când cred că ceea ce a vehiculat odinioară creştinismul cere mai puţină înţelegere plină de dăruire ‒ pentru a cuceri din nou creştinismul ‒ decât ceea ce dă ştiinţa actuală a spiritului. În orice caz, lucrurile cele mai importante, fundamentale, au fost aruncate afară din creştinism, și dacă facem abstracție de faptul că el a trăit mai departe în diferitele confesiuni sub formă de cuvinte, atunci te poţi întreba: Ce a rămas, de fapt, în realitate, din noțiunile fundamentale despre Christos însuși? Cum deosebeşte omul modern ‒ v-am atras atenţia asupra faptului că nici măcar teologi ca Harnack nu deosebesc ‒ pe Christos de Dumnezeul general al Universului, pentru care s-ar potrivi şi conceptul de Iahve sau Iehova? Oare câţi oameni au în minte ceva clar cu privire la ceea ce se înţelege prin Duh sau Sfântul Duh? Oamenii au devenit treptat partizani ai abstracţiunii, încât sunt mulţumiţi cu învelişurile de vorbe goale; fie, dacă se opresc la mărturisirea de credinţă, fie dacă, devenind iluminaţi, încep să ironizeze. Dar niciodată ceea ce este prezentat în învelişuri de cuvinte goale nu va putea avea puterea de a aduce lumină în procesul cunoaşterii umane.
Gândiţi-vă cât de departe am ajuns în această privinţă. Tot ce era cunoaştere umană în timpurile greceşti mai vechi era în acelaşi timp şi conţinut al unui principiu vindecător. Cel ce tămăduia era preot şi în acelaşi timp învăţător al poporului. Faptul că învăţătorul poporului, că preotul este în acelaşi timp şi vindecător presupune că ceva este bolnav în întregul proces cultural. Altfel nu ar fi existat nici o justificare pentru a se vorbi de vindecător. Se vorbea de vindecător pentru că printr-o cunoaştere instinctivă se avea încă o viziune mai cuprinzătoare, mai largă a întregului proces cosmic decât în prezent. În prezent, procesul cosmic este imaginat în desfăşurare, iar ceea ce urmează este considerat efectul a ceea ce a precedat. Dar, în realitate, lucrurile nu stau astfel. Şi o cunoaştere veche, instinctivă a știut că în realitate lucrurile nu stau aşa. Astăzi se imaginează, şi mai ales cei care vorbesc despre un progres abstract îşi închipuie că evoluţia merge doar în sus mereu. ‒ Această viziune a unei astfel de evoluții mergând în sus (tabla 28, mijloc, linia oblică) o găsim chiar şi în filosofia timpurilor mai noi care a devenit superficială. Wilhelm Wundt [Nota 54], nefilosoful, care a devenit pentru mulţi filosoful timpului, vorbeşte de un astfel de progres general fără a cunoaşte ce presupune, de fapt, procesul devenirii omului. Trebuie să ne reprezentăm că în curentul real al devenirii umană există continuu o strădanie spre degenerare. Nu este o tendinţă spre progres aici, înainte de toate nu în istorie. Este o tendinţă continuă spre degenerare (săgețile în jos), şi numai pentru că în permanenţă împotriva acestei tendinţe spre degenerare acţionează ceea ce numim învăţământul, cunoaşterea etc. este împins în sus ceea ce altminteri ar fi tras în adâncuri. Numai prin aceasta rezultă un progres (săgețile roșii în sus).
Tabla 28Să examinăm din acest punct de vedere cum stau lucrurile în ceea ce-l priveşte pe copil. Copilul se naşte. Se vorbeşte de moşteniri. Da, dar se moşteneşte numai ceea ce duce la decadenţă. Dacă nu ar fi educat mai întâi în ambianţa de acasă şi mai târziu prin şcoală, prin viaţă, copilul ar decădea. Educaţia este o stavilă în calea decăderii. Aşadar, ea produce vindecare; cunoaşterea umană instinctivă privea tot ceea ce avea de-a face cât de cât cu cunoaşterea, educaţia, preoţimea ca fiind un proces de vindecare. Pentru concepţii mai vechi, preotul nu putea fi despărţit de medic, ei erau unul şi acelaşi lucru; abia evoluţia mai nouă a despărţit ştiinţa naturii de ştiinţa spiritului şi sufletului, aşa cum le-am despărţit ieri. Astăzi se lasă medicului format de ştiinţa naturii posibilitatea de a vindeca ce, potrivit concepţiei lui Julius Robert Meyer, nu are de-a face cu scopurile sufletului etc., ci numai cu ceva cum este folosirea forţei cailor transformată în încălzirea acestora, a osiilor trăsurii, a străzii pe care trece trăsura etc. Aceasta este lăsată în seama medicului. Iar oameni ca Rubner [Nota 55] de la Berlin, care este reprezentantul acestei direcţii, calculează ceea ce îi este necesar omului pentru viaţă, ca şi cum acesta ar fi un fel de cuptor complicat.
Vedeţi care este consecinţa social-etică a unei astfel de concepţii. Recunoaşteţi că atunci când tot ce se întâmplă prin transformarea forţelor are ca efecte colaterale ceea ce se petrece ca intenţie sau scopuri ale omului există posibilitatea de a gândi că lumea ar putea exista şi fără aceste intenţii colaterale. Aceasta este, de fapt, părerea oamenilor de azi, că adevărul ar consta numai în ceea ce este fizic, iar restul nu reprezintă decât efecte colaterale.
Unica consecinţă a unei asemenea concepţii ar fi respingerea creştinismului, aşa cum au făcut-o materialiştii de la mijlocul secolului al XIX-lea. Aceştia au tras concluzia că dacă naturalismul este corect nu mai rămâne altceva de făcut decât să spui că este ridicol să faci o deosebire între infractor şi omul bun, fiind de la sine înţeles că forţa se transformă în căldură atât în infractor cât şi în omul bun. Problemele care se ivesc, în prezent, în omenire privesc cinstea, curajul, consecvenţa. Când nu există consecvenţă cu privire la lucrurile exterioare ale vieţii, nu este de mirare că referitor la aceste probleme cardinale nu există această probitate.
Aşa se face că omenirea actuală încă vorbeşte despre Christos, fără să ştie de fapt ceva despre faptul că acest Christos trebuie să fie deosebit de Dumnezeul general, care este baza întregii naturi. Transformarea reprezentării lui Christos în simpla reprezentare a lui Dumnezeu înseamnă un pas înapoi al omenirii, înainte de misteriul de pe Golgota. Pentru a ajunge însă cu adevărat la creştinism, este necesar ca acest principiu al degenerării să fie luat în serios. Omenirea actuală va trebui să ştie că prin misteriul de pe Golgota în evoluţia Pământului nu a avut loc un eveniment pur şi simplu raţional al umanului ci s-a întâmplat ceva raţionalist pentru întreaga viaţă a Pământului.
Tabla 29Dacă recunoşti acest lucru, trebuie să studiezi natura şi spiritul mult mai intensiv decât o face omenirea actuală. Pentru a fi înţeles, aş vrea să vă prezint un lucru care a trăit în conştienţa omenirii cam până în secolul al VIII-lea î.Chr. Omul până în secolul al VIII-lea î.Chr. nu se simţea ca o fiinţa izolată, precum se simte în prezent. În prezent, omul se simte numai fiinţa care este închisă în limitele pielii sale. Omul până în secolele al VIII-lea sau al VII-lea î.Chr. se simțea un membru al întregului Univers şi se simţea de asemenea implicat în evenimentele întregului Univers. El nu simțea într-un mod așa de intens ‒ omului actual acest lucru i se pare aproape grotesc, dar nu este aşa ‒, omul acelor timpuri vechi nu simțea, ca omul din ziua de astăzi, capul său strict închis de cutia craniană, ci el simţea că ceea ce trăia în capul său avea o continuare afară în lume şi că aparţine întregului cer înstelat (tabla 29, stânga, bolta cerească albastră, stelele și razele galbene). Omul ‒ oricât de ciudat ar părea omului actual ‒ îşi simţea capul legat în mod viu de stele. Aşa încât el îşi spunea: În timp ce deasupra mea se bolteşte cerul de noapte, eu sunt, de fapt, acela care trăieşte într-o comunicare vie a capului meu cu stelele. ‒ Şi îşi mai spunea: Când înaintez apoi în timp, când după noapte vine ziua, stelele care au răsărit într-o parte apun în partea cealaltă, în locul stelelor apare Soarele. Atunci nu mai acţionează în capul meu configuraţia cerului înstelat, ci Soarele reprezintă cerul cu stele, iar asociaţi cu Soarele sunt ochii mei. Şi în timp ce simţea în mod viu acest lucru el îşi spunea: Aşa cum acum, când avem o existenţă pământeană, ochii mei sunt asociaţi cu Soarele, în existenţa care a premers Pământului (noi o numim existenţă lunară) întregul meu cap era un fel de ochi; numai că acest ochi nu reunea doar două imagini ale obiectelor, ci vedea afară în spaţiul cosmic; într-o anumită măsură, în mine, în creierul meu existau tot atâţia ochi câte stele există. Din acei ochi s-a format tot ceea ce trăieşte acum în creierul meu, iar ochii mei senzoriali sunt produse ulterioare asociate Soarelui, aşa cum creierul meu era asociat cerului înstelat. Din această cauză, creierul meu este un produs ulterior al multor ochi pariţiali, a atâtor ochi parţiali câţi Sori luminează în timp de noapte. Din acel simţ s-a născut creierul meu. Şi ceea ce este ochiul meu în existenţa pământeană, prin care comunic cu ambianţa mea terestră, va deveni organ interior cum este acum creierul meu, când Pământul va fi înlocuit de o stare planetară viitoare ‒ ştiţi că noi o numim starea Jupiter. Ceea ce, în prezent, se află la suprafaţa corpului meu se va retrage atunci în interior. Oamenii vor arăta altfel. ‒ Aşa simţea în mod instinctiv omenirea din timpurile de demult. ‒ Lumina pătrunde prin ochiul meu senzorial, dar în interior eu păstrez lumina timpurilor vechi; aceasta acţionează în mine ca gând. Gândul era percepţie senzorială când Pământul încă nu exista, când Pământul era încă o altă planetă. Şi percepţia mea senzorială va deveni gând în viitor; toate acestea erau resimţite în vremuri vechi ca o înţelepciune care ‒ spunem în prezent ‒ era resimţită în mod instinctiv. Cei vechi nu foloseau cuvântul „instinctiv” cu atât de puţină înţelegere cum o face omenirea actuală, ci ei spuneau: Aceasta este înţelepciunea pe care ne-au adus-o zeii din cer pe Pământ. Despre ceea ce li se clarificase instinctiv privind trecutul, prezentul şi viitorul, ei spuneau: Aceasta ne-au adus-o nemuritorii. ‒ Şi ei şi-o reprezentau în imagine. Iar imaginea-Isis ce spune ea oare? „Eu sunt Universul. Sunt trecutul, prezentul şi viitorul. Vălul meu încă nu l-a ridicat nici un muritor”. Interpretarea pe care o dă umanitatea mai recentă este stranie. Căci omenirea mai nouă gândeşte materialist în faţa unei propoziţii în care se află cuvântul „muritor”. De fapt, omenirea actuală nu gândeşte: „Eu sunt trecutul, eu sunt prezentul, eu sunt viitorul. Vălul meu nu l-a ridicat nici un muritor”, ci: „Eu sunt trecutul, eu sunt prezentul, eu sunt viitorul. Vălul meu nu l-a ridicat nici un om”. Aşa gândeşte omenirea modernă. Ea nu se gândeşte deloc la faptul că se consideră nemuritoare și de aceea nu poate socoti deloc afirmaţia „Vălul meu nu l-a ridicat încă nici un muritor” ca ceva care a pus capăt cunoaşterii. Novalis a spus: Ei bine, atunci trebuie să devenim nemuritori pentru a ridica vălul lui Isis!
Gândiţi-vă numai ce gânduri primitive a produs omenirea modernă materialistă. Dar îi face şi bine, căci în timp ce gândeşte: „Eu sunt Universul. Eu sunt trecutul, prezentul şi viitorul. Vălul meu nu l-a ridicat nici un om” ea este scutită de efortul de a ridica vălul, iar filosofii ei pot spune că există limite ale cunoaşterii. În realitate, părerea lor este că omul este prea leneş pentru a parcurge drumul cunoaşterii. Dar acest lucru ei nu vor să-l spună. Şi în timpul nostru; care vrea să fie liber de autoritate, aceste lucruri sunt admise. În viitor, ele nu vor trebui acceptate, dacă omenirea nu va vrea să degenereze. Şi nu trebuie trecut cu vederea că nimeni nu are dreptul să se numească creştin dacă crede numai într-un progres general, dacă nu-i este limpede faptul că dacă Pământul ar fi fost lăsat în voia lui după misteriul de pe Golgota ar fi ajuns la decadenlă. În locul decăderii trebuie să punem ceva ce nu putem lua de la Pământ, de la constituenţii Pământului, nu putem lua de la Dumnezeu Tatăl, ci trebuie să-l luăm de la Dumnezeu Fiul şi să-l inoculăm în ceea ce este evoluţia în desfăşurare a omenirii. Este o abatere a omenirii de la sarcina ei actuală refuzul de a admite legătura dintre Univers şi evenimentul Christos. Confesiunile catolică şi evanghelică tună şi fulgeră împotriva ideii că gândul-Christos trebuie legat de gândul-Cosmos, spunând că ştiinţa spiritului nu ştie că Christos trebuie conceput în primul rând ca ceva etic, ca ceva care se inserează numai în ordinea morală a lumii. Da, dacă ordinea morală a lumii nu este privită decât ca un efect colateral al transformării energiilor, atunci şi gândul-Christos apare ca un efect colateral al ordinii universale.
Acesta era unul din lucrurile spre care trimitea o aşa-numită cunoaştere instinctivă a umanităţii, felul în care creierul uman este legat de sfera stelară, în care ochiul uman este asociat sferei solare. Dacă priviţi retrospectiv anumite perioade mai vechi când se dispunea încă de o cunoaştere calitativă a elementelor astronomice şi de asemenea a lucrurilor elementare pământene, veţi vedea că aici se stabileşte o anumită relaţie între lumină şi ceea ce există în jurul Pământului, în primul rând, cu aerul. Cei vechi nu puteau gândi, în cunoaşterea lor instinctivă, lumina fără aer. Cei mai noi separă, în cunoaşterea lor abstractă, ceva ce consideră ei ca fiind lumină ‒ desigur, ei o descriu ca pe o mişcare oscilatorie a eterului şi o prezintă în mod cu totul straniu ‒, ei o separă de aer și nu pot să o reunească cu aerul altfel decât considerând aerul ca fiind un mediu prin care străbate lumina. Este ciudat cât de puţin gândesc oamenii la ceea ce, aș spune, le este adus la nas: Pământul, spaţiul cosmic infinit, stelele (tabla 29, stânga și parțial pe tabla 28). Există stele a căror lumină are nevoie de milioane de ani pentru a ajunge pe Pământ, iar altele a căror lumină are nevoie de un timp mai scurt. Raza de lumină care ajunge la ochiul dumneavoastră vine, conform acestei teorii, de la ceva care a existat acum milioane de ani; acest ceva poate a dispărut de mult, dar lumina tot mai vine. Despre ce există acolo, afară, în Univers, nu ar trebui să se vorbească. De fapt, ar trebui să se vorbească despre faptul că ne sosesc canale de lumină care ar putea conduce la unele stele existente, dar şi la unele care nu mai există.
Trebuie să ne familiarizăm cu faptul că fenomenele luminoase în sine se reprezintă pentru noi în fenomenul aerian. Chiar dacă lumina trece prin spaţiul aparent lipsit de aer, pentru noi ea se prezintă în spaţiul plin cu aer, căci noi nu putem exista decât aici. Şi în felul acesta pentru noi lumina şi aerul vieţuiesc împreună. Prin faptul că lumina şi aerul sunt vieţuite împreună ajungem mai adânc în constituţia umană. Se ajunge mai în profunzime; la capul uman ajungem de la ochi la nas. Nasul este ‒ filosofia orientală ştia multe despre aceasta ‒ locul prin care inspirăm şi expirăm. Ochiul este organul de preluare a luminii. Nasul se adaptează aerului, şi tot ce se adaptează aerului se prelungeşte în afară, în lumea planetară. Soarele acţionează asupra ochiului nostru. Celelalte acţionează asupra restului organismului nostru şi astfel coborâm din lumea stelelor în lumea Soarelui şi a planetelor şi ajungem la om. Apoi coborâm la Pământ şi trecem de la nas la gură, la organul gustului, intrăm din lumea planetară în lumea pământeană. Restul organismului omului îl avem ca pe o anexă, capul ca pe o anexă a ochilor, pieptul ca pe o anexă a nasului, omul-membre, omul-metabolism, în întregime, ca o anexă a organului gustului. Astfel am repartizat omul, dacă ni-l reprezentăm în totalitatea sa, lumii stelare, lumii solare şi planetare, lumii terestre (se desenează aceste zone pe tabla 29, desenul din stânga). Am introdus omul în întregul Cosmos, şi vedem în cap, în măsura în care el este purtătorul creierului ‒ interior, nu exterior, nu prin anatomia fizică, ci prin ştiinţă interioară ‒, o copie nemijlocită a lumii stelare. În tot ceea ce se prelungeşte de la nas spre plămâni etc. vedem o copie a sistemului planetar, inclusiv Soarele. Dacă focalizăm apoi ceea ce mai rămâne din om, vedem în acesta ceea ce este în om atât de legat de Pământ, cum este legat de Pământ, de exemplu, animalul. Din felul acesta ajungem la adevăratul paralelism dintre om şi restul lumii. Îl vedem interpretat prin ceea ce există în restul lumii. Aşa ar trebui înţeles omul şi în detalii.
Când examinaţi circuitul sangvin vedeţi că mai întâi sângele transformat de aerul exterior merge în auriculul stâng, apoi de acolo în ventriculul stâng; de acolo, ramificându-se prin artera aortă merge în organism (tabla 29, dreapta). Putem spune că sângele circulă de la plămâni la inimă, de aici în restul organismului, dar cu o ramificaţie la cap. Sângele care trece prin organism preia hrana. În ea este inclus tot ceea ce este dependent de Pământ. Aparatul digestiv este terestru; ceea ce este inserat prin faptul că respirăm, introducând oxigenul în sânge, este planetar; apoi avem circuitul sângelui care merge în cap, care include tot ceea ce înseamnă capul nostru. Aşa cum circuitul pulmonar, cu preluarea de oxigen şi cedarea de dioxid de carbon, este asociat lumii planetare, cum ceea ce este introdus în sânge prin aparatul nostru digestiv este asociat lumii terestre, tot aşa ceea ce se ramifică în sus în micul circuit este asociat lumii stelare. Sângele din aortă se întâlneşte cu sângele care se întoarce din restul organismului, astfel încât sângele care vine de sus şi cel care vine de jos se reîntorc împreună la inimă. Ceea ce este ramificat în sus spune întru câtva întregului rest al circulaţiei: Eu nu particip nici la procesul oxigenării, nici la procesul digestiei, ci mă revărs deasupra acestora. ‒ Este ceea ce este legat de lumea stelară. S-ar putea urmări acest aspect şi în ceea ce priveşte sistemul nervos. Omul nu poate fi studiat aşa cum îl avem în mod sensibil în faţa noastră. Aici găsim acel „terci” în interiorul cutiei craniene pe care-l descrie anatomia fizică, fără a face nici o legătură cu cerul înstelat. Este tot atât de lipsit de sens să descrii creierul fizic pentru sine cât este să descrii un trandafir pentru sine, căci el nu poate fi gândit separat de tufa de trandafiri. El este nimic dacă este separat de tufă. Tot aşa, creierul uman este nimic dacă-l separăm de cerul înstelat.
Acum să ne amintim ce este, de fapt, Soarele. Am subliniat în mod repetat că fizicienii ar fi miraţi dacă ar putea echipa un aerostat şi ar putea călători spre Soare, presupunând că vor găsi o pungă de gaze incandescentă. Ei vor afla doar o sferă absorbantă, ceva ce ar vrea să absoarbă în el orice fel de lucruri, dar care de fapt este un spaţiu vid, mai vid decât un spaţiu vid, este materie negativă. În interiorul sferei solare nu se află nimic ce s-ar putea compara cu materia noastră. Nu este numai un vid, ci este mai mult decât un vid. În epoca noastră nu trebuie să se speculeze cu privire la realitatea unor lucruri ale lumii, ci să se ajungă la un spirit al adevărului. Nu de mult v-am dat un exemplu plastic când v-am vorbit despre teoria relativităţii. Vă amintiţi că v-am povestit despre dulapul lui Einstein şi despre modul în care trebuie depăşită învăţătura despre gravitaţie. Einstein a pus în valoare şi faptul că întinderea unui corp este numai un lucru relativ, şi că ea depinde de viteza mişcării, că, aşadar, potrivit teoriei lui Einstein, dacă se deplasează cu o anumită viteză, un om devine subţire ca o foaie de hârtie. Este un lucru care se discută cu seriozitate în cercul adepţilor lui Einstein, autori ai invenţiei epocale a teoriei relativităţii. Aceste gânduri străine adevărului produc deja în prezent ştiinţă. Acesta este polul opus a ceea ce este mărturisirea de credinţă.
Medicul a fost exilat în domeniul pur fizic, preotul în domeniul pur sufletesc. Domeniul spiritual a fost eliminat. Preotul a fost exilat în domeniul pur sufletesc. Dar ce se va întâmpla dacă această tendinţă se va dezvolta în continuare în aşa fel încât tot ce există în afara domeniului fizic va deveni efect colateral! Caii, trăsura, reale pentru simţurile fizice, forţele cailor se transformă în încălzirea cailor, a osiei trăsurii, a urmelor de pe stradă; restul este, desigur nu se poate spune a cincea roată a trăsurii, căci este mai puţin decât a cincea roată a trăsurii, este un simplu efect colateral care, de fapt, nu aparţine realităţii. Şi în timp ce medicul se ocupă de transformarea forţelor, preotul se ocupă de efectul colateral. Acesta este el, aşadar, şi nici nu mai poate spune că ar fi numai a cincea roată a trăsurii în cadrul concepţiei moderne despre lume, căci ce mai realizează el dacă toate acestea sunt numai efecte colaterale? Dacă medicii fac filosofie ca Julius Robert Meyer, atunci aceasta devine fizică, şi dacă adepţii substanţei sufleteşti fac filosofie, conceptele ei devin abstracte, iar cele două curente cosmice stau faţă în faţă străine una de cealaltă, aşa cum stăteau medicii şi preoţii predicatori ai secolului al XIX-lea. Aceştia nu se înţelegeau, nici nu se respectau, ci, poate, cel mult se înfruntau politic. Oricum, a venit un timp în care oamenii sunt mai puţin cinstiţi, mai inconsecvenţi şi care trebuie să fie depăşit. Dar acest lucru trebuie să fie făcut cu toată seriozitatea.
Noi nu trebuie să luptăm numai cu reaua-credinţă, ci şi cu prostia şi necunoaşterea. Aşa stau lucrurile. Vă mai pot spune că de Rusalii voi vorbi în trei conferinţe, sâmbătă, duminică şi luni, despre filosofia lui Toma d'Aquino [Nota 56], sâmbătă despre augustinism şi duminică despre tomism, despre esenţa tomismului, şi în lunea Rusaliilor despre tomism şi prezent. Nu ştiu dacă adversarii noştri nu ne vor contesta dreptul de a discuta despre tomism, de a ne lămuri în această privinţă. Dar poate că cel mai bun lucru este de a opune acestei vorbării un studiu serios al tomismului. Dumneavoastră ştiţi că, printr-o enciclică a lui Leon al XIII-lea, tomismul a fost declarat filosofia oficială a catolicismului, şi nu ştiu dacă ceea ce voi spune despre tomism nu va fi considerat şi ca fiind o propagandă nejustificată care pleacă de la Dornach. Vom vedea ce va ieşi din aceasta.
