Esenţa expunerilor ce vor urma va consta în cunoaşterea modului în care cele două curente din istoria lumii, cel păgân şi cel creştin, coexistă, acţionează împreună, sunt strâns legate de desfăşurările ce au loc în întregul Univers. Pentru a putea înţelege exact toate acestea, este necesar un studiu premergător. Este vorba de a spune cât se poate de precis prin ce se deosebeşte concepţia păgână despre lume în sensul cel mai larg ‒ care nu numai că este, ci şi trebuie să stea încă la baza concepţiei noastre despre lume ‒ de concepţia creştină despre lume. Este vorba de focalizarea clară a faptului că am ajuns azi la o juxtapunere nemijlocită a ceea ce putem numi imaginea naturalistă a lumii şi a ceea ce numim ordinea morală a lumii, la care este asociată, desigur, şi concepţia religioasă despre lume. Pentru omul actual desfăşurarea concepută în spiritul ştiinţei naturii şi manifestarea morală sunt, mai mult decât conştientizează el, două aspecte foarte depărtate unul de altul, pe care el nu le poate lega, dacă vrea să fie pe deplin cinstit cu el însuşi, din punctul de vedere al concepţiei actuale despre lume. Acesta este motivul pentru care o mare parte a teologiei secolelor al XIX-lea şi al XX-lea nu conţine, în fond, nici un fel de christologie. Sunt cărţi ca cea a lui Adolf Harnack [Nota 48] Esenţa creştinismului în care nu există nici o motivaţie pentru folosirea numelui lui Christos. Căci ceea ce apare ca fiind „Christos” în aceste texte nu este altceva decât zeitatea care apare în Vechiul Testament ca Iahve, Iehova. În fond, nu există nici o deosebire între această fiinţă pe care Harnack o numeşte „Christos” şi zeul Iahve; vreau să spun că nu există nici o diferenţă între ceea ce se spune despre fiinţa lui Christos şi ceea ce spun adepţii concepţiei Vechiului Testament despre Iehova. Şi dacă analizăm reprezentarea lui Christos a multor contemporani ai noştri şi o comparăm cu concepţia despre viaţă, nu există nici un motiv ca aceşti oameni să vorbească despre Christos şi creştinism. Când cineva vorbeşte despre Christos şi creştinism şi concepe, de exemplu, esenţa naţională ca mulţi dintre contemporanii noştri, ne aflăm într-o contradicţie totală. Aceste lucruri fac ca omul de azi să nu poată trage o concluzie din ceea ce are, în prezent, în faţa sa. Dar cea mai profundă ruptură, cea mai adâncă prăpastie apare între modul în care priveşte lucrurile ştiinţa naturii şi modul în care le priveşte concepţia creştină. Şi cea mai importantă sarcină a timpului nostru este construirea unei punţi peste prăpastie. Concepţia despre lume în sensul ştiinţei naturii, aşa cum o întâlnim azi la ţăran, este, de fapt, un produs al secolului al XIX-lea. Şi este bine să nu caracterizăm lucrurile în mod abstract, ci să privim puţin în concret.
Am pomenit de mai multe ori un nume care a aparţinut unei personalităţi proeminente a secolului al XIX-lea şi care ne conduce la a focaliza foarte exact concepţia naturalistă despre lume; este vorba de Julius Robert Meyer [Nota 49], de care trebuie să legăm concepţia naturalistă despre lume a secolului al XIX-lea ‒ deşi aceasta poate induce în eroare în multe privinţe. Julius Meyer este autorul aşa-numitei legi a conservării energiei care spune că Universul include în sine o sumă constantă de forţe care nu pot fi sporite, nici reduse, care doar se pot transforma unele în altele. Căldura, forţa mecanică, electricitatea, forţa chimică se transformă una în alta. Dar suma cantităţilor de forţe rămâne mereu aceeaşi. Aşa gândeşte azi orice fizician. Chiar dacă în conştienţa curentă oamenii nu dau atenţie legii conservării energiei, ei abordează fenomenele naturale aşa cum se poate gândi numai sub influenţa acestei legi. Acţiunile unei fiinţe pot corespunde unui anumit principiu, fără ca aceasta să-şi lămurească principiul. De exemplu, dacă unui câine i se pun în faţă o bucată mică de carne şi una mai mare, de regulă, el va înhăţa bucata mai mare. Aceasta nu înseamnă că el a conştientizat faptul că bucata mai mare este dublul bucăţii mai mici. Te poţi afla sub influenţa unui principiu fără a-ţi explica acest principiu în forma sa abstractă. Desigur, cei mai mulţi oameni nu se gândesc la principiul conservării energiei, dar ei îşi reprezintă întreaga natură în funcţie de legea conservării energiei pe care au învăţat-o la şcoală. Este interesant acum să privim la felul cum s-a exprimat modul de gândire al lui Julius Robert Meyer când s-a pus problema de a prezenta de faţă cu alţii, care încă nu gândeau ca el, acest fel de gândire.
Gustav Rümelin [Nota 50], un prieten, a consemnat în memoriile sale convorbirile pe care le-a avut cu Julius Robert Meyer. El povesteşte lucruri foarte interesante care dezvăluie modul de gândire asupra naturii în secolul al XIX-lea. Julius Robert Meyer era atât de cufundat în întregul mod de reprezentare care l-a condus la teoria conservării energiei, încât, de regulă, când întâlnea un prieten pe stradă îi striga încă de departe: Din nimic iese nimic! ‒ Aceste cuvinte se repetă de mai multe ori în lucrarea din 1842 a lui Julius Robert Meyer: Din nimic iese nimic! S-a întâmplat şi ca Julius Robert Meyer să-l viziteze pe Rümelin ‒ a bătut la uşă, a intrat şi a strigat: „Din nimic iese nimic!” Aceasta în loc de salut. Atât era Julius Robert Meyer de cufundat în acest „Din nimic iese nimic!”
Rümelin povesteşte despre o convorbire foarte interesantă pe care a avut-o cu Meyer, în care deoarece Rümelin nu știa prea mult despre legea conservării energiei, a trebuit să-i fie explicat în ce constă ea de fapt. Julius Robert Meyer: Dacă în oraşul Heilbronn doi cai trag o trăsură (Julius Robert Meyer era din Heilbronn, oraş în care se află şi monumentul său), și merg mai departe, care este efectul? ‒ Rümelin: Efectul este că cei care sunt în trăsură ajung la Öhringen. ‒ Meyer: Dar dacă se întorc la Heilbronn fără să fi făcut ceva la Öhringen? ‒ Rümelin: Înseamnă că întâmplător unul din drumuri l-a anulat pe celălalt şi prin aceasta aparent nu există un efect, dar există totuși efectul real, acela că oamenii au călătorit de la Heilbronn la Öhringen şi s-au întors înapoi. ‒ Meyer: Nu, acesta este numai un efect colateral, el nu are nici o legătură cu ceea ce s-a întâmplat de fapt. Efectul forţei cailor este cu totul altul. Prin forţa cailor s-au încălzit caii; în al doilea rând s-au încălzit osiile trăsurii; în al treilea rând, urmele lăsate de roţi au o temperatură mai ridicată decît părţile alăturate ale străzii. Acesta este efectul adevărat. Şi metabolismul cailor indică arderea unor substanţe. Toate acestea reprezintă adevăratul efect. Restul, faptul că oamenii au călătorit de la Heilbronn la Öhringen şi înapoi, este un efect colateral, dar nu ceea ce este cu adevărat eveniment fizic. Adevăratul eveniment fizic constă în forţa cailor; căldura osiilor trăsurii; consumul lubrifiantului cu care se ung roţile; încălzirea urmelor trăsurii etc. Şi când măsori ‒ Julius Robert Meyer a măsurat atunci şi a indicat rezultatul corespunzător ‒ găşeşti că forţa folosită de cai a trecut în întregime în această căldură. Restul este numai efect colateral.
După cum vedeţi, aceasta are în mod firesc o anumită influenţă asupra concepţiei noastre. În final, rezultă că trebuie să spui: Da, trebuie să îndepărtezi cu grijă de desfăşurarea evenimentului natural tot ce este efect colateral în sensul gândirii stricte din ştiinţa naturii. Efectul colateral nu are nimic de-a face cu gândirea naturalistă din secolul al XIX-lea. El sare peste evenimentul ce aparţine ştiinţei naturii. Dacă însă întrebăm din nou: În ce se exprimă tot ceea ce numim ordinea morală a lumii? În ce se exprimă tot ceea ce numim valoare umană şi demnitate umană? putem să răspundem: Desigur, nu în aceea că forţa folosită de cai se transformă în căldura crescută a osiilor trăsurii; aici efectul colateral devine aspectul principal! Gândiţi-vă că în tot ceea ce este elaborat ca abordare ştiinţifică a naturii acest efect colateral este dat la o parte. Oamenii secolului al XIX-lea şi deja Kant în secolul al XVIII-lea au formulat concepţii despre devenirea Universului plecând de la principiile lui Julius Robert Meyer, separând tot ce aparţine numai naturii de ceea ce este efect colateral.
Dacă luăm în vedere problema, trebuie să spunem că Universul trebuie să fie construit plecând de la acele principii care sunt recunoscute ca principii ale naturii. Tot ceea ce s-a întâmplat, de exemplu, prin creştinism este un efect colateral, exact aşa cum este efect colateral faptul că oamenii călătoresc cu trăsura de la Heilbronn la Öhringen. Pentru concepţia ştiinţei naturii nu intră în considerare ceea ce au de rezolvat oamenii aici. Dar, din nou, nu se întâlnesc totuşi în vreun fel cele două curente?
Să admitem că Rumelin nu s-ar fi liniştit şi ar fi făcut următoarea obiecţie ‒ ştiu că pentru fizicianul actual aceasta nu este o obiecţie valabilă, dar pentru construirea unei concepţii generale despre lume ea este importantă ‒, să admitem deci că el ar fi spus: Dacă nişte oameni nu ar fi vrut să călătorească de la Heilbronn la Öhringen, caii nu şi-ar fi folosit forţa; transformarea în căldură nu s-ar fi întâmplat, sau ar fi avut loc în alt loc şi în cu totul alt context. Aşadar, ştiinţa naturii trebuie să-și extindă cercetarea doar la ceea ce a cauzat întâmplarea. Nu s-ar fi întâmplat dacă oamenii n-ar fi crezut că au ceva de făcut la Öhringen. Aşadar, ceea ce ştiinţa naturii consideră un efect colateral intervine totuşi în evenimentul natural. Sau să admitem că oamenii ar fi avut ceva de făcut la o oră anume la Öhringen, că una din osiile trăsurii s-ar fi rupt şi ei n-ar mai fi putut continua drumul. Ruperea osiei trăsurii ar fi fost, bineînteles, pe deplin explicabilă. Faptul că nu a mai putut fi dus până la capăt un lucru are în anumite împrejurări ‒ ceea ce este uşor de imaginat ‒ consecinţe foarte importante, chiar pentru alte procese naturale, care s-ar fi înlănţuit ca urmare a acestui eveniment.
Chiar dacă rămânem numai pe un fundament logic, aici se ridică unele întrebări care, trebuie spus, nu pot primi un răspuns din partea concepţiei despre lume la care îşi poate recunoaşte apartenenţa un om, plecând de la premisele instrucţiei noastre. Aceasta deoarece înainte de a fi dată o direcţie gândirii care stă la baza ştiinţei naturii care abia la Julius Robert Meyer a ajuns la o precizie atât de netă nu a existat o linie de despărţire clară între gândirea de la baza ştiinţei naturii şi gândirea morală. Dacă ne referim la secolul al XIII-lea sau la secolul al XII-lea, lucrurile pe care le spuneau oamenii despre ordinea morală aveau întotdeauna ecouri în celălalt domeniu, în ordinea fizică. Din timpurile mai vechi puţine lucruri au ajuns până la noi nefalsificate. Chiar în scrierile care reprezintă ultimele manifestări ale vechii concepţii despre lume veţi descoperi că în timpuri mai vechi aspectul moral era introdus în fizic, fizicul era ridicat până la moral. Citiţi scrierile deja în parte falsificate, dar, oricum, care mai pot fi înţelese şi în prezent, ale lui Basilius Valentinus [Nota 51] despre metale, despre planete. Aproape în fiecare rând vă veţi lovi de adjective care sunt asociate cu metalele, metale bune, metale rele sau metale înţelepte etc., care vă arată că şi în acest domeniu a fost introdus ceva din gândirea morală. Este de la sine înţeles că în prezent acest lucru nu mai este posibil. Căci după ce abstractizarea a fost dusă atât de departe încât se izolează evenimentul natural de tot ce este efect colateral, cum a făcut-o Julius Robert Meyer, nu se mai poate spune, bineînțeles, că este o calitate a picioarelor cailor care s-au mișcat, astfel încât ei au consumat lubrificantul prin căldura care s-a dezvoltat prin această mișcare. Nu mai este posibil să se introducă în vreun fel în acest context al ştiinţei naturii categorii morale. Cele două domenii, domeniul natural şi domeniul moral, stau în mod total radical unul lângă altul. Şi dacă evenimentele desfăşurate în Univers ar fi aşa cum sunt imaginate de acest mod de reprezentare, omul nu ar putea exista deloc în lumea noastră. Omul nu ar fi aici. Căci care este baza pentru forma fizică actuală a omului?
În timp ce eu vorbesc aici de forma fizică a omului, vă rog să luaţi întru totul în serios cuvântul „formă”. Gânditorii naturalişti actuali nu iau în serios cuvântul „formă umană”. Ce fac ei atunci? Ei numără, aşa cum au făcut Huxley [Nota 52] şi alţii, oasele oamenilor, oasele animalelor superioare şi de aici deduc că omul nu este decât o treaptă superioară a animalităţii. Sau numără muşchii etc. Noi a trebuit mereu să atragem atenția ca lucrul esențial este că linia coloanei vertebrale a animalelor este orizontală, iar linia coloanei vertebrale a omului este verticală (tabla 26, stânga). Şi chiar dacă anumite animale se înalță spre verticală, aceasta nu este esențial la ele, ci lucrul caracteristic și cel mai important la animale este coloana vertebrală orizontală. Şi de acest lucru depinde întreaga configurație. Aşadar, vă rog luaţi cu deplină seriozitate ceea ce vreau să exprim prin cuvântul formă.
Tabla 26Această formă a omului, unde trebuie să-i căutăm cauza, aș spune mai întâi cauza fizică, unde să o căutăm în mod spiritual în Univers? În abordările făcute m-am referit deja la acest aspect. V-am atras atenţia: Cerul cu stele pe care îl desenăm aici schematic ‒ să zicem, ca Zodiac cu constelaţiile sale (tabla 26, dreapta) ‒, se mişcă ‒ aparent sau cu adevărat, acest lucru ne este indiferent ‒ în jurul Pământului; şi Soarele de asemenea. Soarele parcurge, aşadar, acelaşi drum. Dar dacă luăm în considerare că Soarele îşi deplasează în fiecare an punctul său echinocţial, rămânând în urma stelelor, atunci ajungem la un fapt deosebit de important. Această deplasare a punctului echinocţial faţă de constelaţii se vede din aceea că, dacă este focalizată o constelaţie anume, aceasta răsare mai devreme în anul următor decât Soarele şi apune mai devreme. Aceasta ne spune că Soarele rămâne în urmă. Şi am atras atenţia asupra faptului că deja vechii egipteni ştiau că, dacă împărţim circumferinţa în 360 de grade, după 72 de ani Soarele rămâne în urmă cu un grad; 360 de grade ori 72 de ani înseamnă 25 920 de ani, perioadă în care el rămâne în urmă cu o întreagă circumferinţă, adică ajunge din nou la steaua cu care a răsărit împreună cu 25 920 de ani în urmă.
Deci în Univers stelele şi Soarele se învârtesc ‒ aşa cum am spus, nu vreau să discut acum dacă este o aparenţă sau o realitate. Important este faptul că Soarele se deplasează mai încet, că el rămâne în urmă cu un grad din circumferinţa cosmică în 72 de ani. Aceşti 72 de ani ‒ am mai menţionat aceasta ‒ înseamnă durata maximă de viaţă normală a omului. Aşadar, omul trăieşte 72 de ani, exact timpul în care Soarele rămâne în urmă cu un grad din circumferinţa cosmică faţă de celelalte stele.
Noi nu mai avem o percepţie corectă a acestor lucruri. Încă în misteriile ebraice învăţătorul spunea elevilor săi, inoculându-le foarte adânc acest lucru: Iahve este cel care face ca Soarele să rămână în urma stelelor. Iar cu forţa care reţine aici Soarele, el formează silueta umană, care este propriul său chip. Aşadar, nota bene, stelele se mişcă mai repede, Soarele mai încet. De aici, o diferenţă de energie, şi aceasta este, conform acestor vechi misterii, ceea ce produce silueta umană. Omul îşi datorează existenţa diferenţelor de viteză dintre ziua stelară şi ziua solară. În limbajul nostru actual, am spune: Dacă Soarele nu ar fi în Univers, dacă ar fi o stea care s-ar deplasa cu aceeaşi viteză ca celelalte stele, care ar fi rezultatul? ‒ Rezultatul ar fi că ar domni numai forţele luciferice. Faptul că nu forţele luciferice stăpânesc în Univers, că omul ajunge în situaţia de a se sustrage forţelor luciferice cu întreaga sa entitate, acest lucru se datorează împrejurării că Soarele nu participă la viteza stelelor, ci rămâne în urma acestora, nu desfăşoară viteza lui Lucifer, ci viteza lui Iahve. Pe de altă parte, dacă ar fi prezentă numai viteza Soarelui şi nu şi cea a stelelor, omul nu ar putea întâmpina cu raţiunea sa restul evoluţiei sale. Şi aceasta nu s-ar desfăşura împreună cu evoluţia omului. În timpul nostru acest lucru este cu deosebire izbitor. Potrivit ştiinţei spiritului, se ştie că la 36 de ani omul a înţeles lucruri care nu puteau fi cunoscute la 25 de ani. Căci pentru înţelegerea lucrurilor este necesară trăirea lor. În prezent, acest lucru este puţin admis, căci omul de 25 de ani se simte matur. Dar el este matur numai în înţelegere nu şi în trăire. Trăirea evoluează mai încet decât capacitatea de înţelegere. Dacă ar înţelege acest lucru, cei mai tineri ar şti că pentru a avea anumite puncte de vedere trebuie mai întâi să fi trăit ceva. Înţelegerea, raţiunea evoluează cu stelele, trăirea cu Soarele. Dacă avem în vedere durata vieţii umane ‒ 72 de ani, dacă nu survin evenimente care să scurteze sau să lungească viaţa omului ‒ vă veţi convinge că ea durează până când Soarele rămâne în urmă cu un grad faţă de punctul său echinocţial. Atât poate ea dura. De ce durează atât? Cauza se află într-o anumită fineţe cosmică. Totuşi vă rog să mă urmaţi azi în observaţiile pregătitoare.
Lucrurile stau astfel: se cunoaşte data exactă a unei eclipse lunare. Aceasta se repetă după aproximativ 18 ani la aceeaşi dată, respectiv sub aceeaşi constelaţie. Există un ritm periodic al eclipselor, care are o durată 18 ani. 72 împărţit la 4 fac 18. Acesta reprezintă un sfert din ziua cosmică şi un sfert al unei vieţi umane. Omul străbate în timpul vieţii sale patru perioade de eclipse. De ce? Pentru că în Cosmos efectiv totul se potriveşte numeric. Omul are în medie, în cei 72 de ani de viaţă, 72 de pulsaţii şi 18 respiraţii pe minut. Aceasta reprezintă, din nou, a patra parte. Această legătură numerică care se exprimă în Cosmos ‒ am numit perioada de 18 ani pentru că aşa au indicat caldeenii perioada Saros [Nota 53] ‒, acest ritm se manifestă între perioada Saros şi perioada solară, dar acelaşi ritm există şi la om, în mobilitatea sa interioară între respiraţie şi puls. Nu degeaba spunea Platon: Dumnezeu geometrizează, aritmetizează. ‒ Activitatea noastră respiratorie nu coincide cu activitatea pulsatorie, care este mult mai rapidă. Şi aceasta corespunde faptului că în viaţa noastră de 72 de ani, căreia îi sunt corelate activităţile cardiacă şi pulsatorie, noi vieţuim de patru ori perioada Saros, pentru că în ea am inclus de patru ori activitatea noastră respiratorie. Organizarea noastră umană este în întregime construită conform organizării Cosmosului. Importanţa ei o vom înţelege însă numai după ce vom lua în vedere şi o altă corelație.
Înţelegem mişcarea Lunii în jurul axei sale numai dacă nu raportăm mişcarea ei pe circumferinţă la ziua solară, ci la ziua stelară. Dacă focalizăm timpul stelar ajungem la un timp mai scurt pentru rotaţia Lunii în jurul axei sale, de 27 ½ de zile. Mişcarea Soarelui se exclude dintr-un sistem căruia îi aparţine Luna şi stelele. Aşadar, suntem asociaţi în Cosmos pe de o parte cu mişcarea stelelor şi a Lunii, iar pe de altă parte cu mişcarea Soarelui.
Aici se despart astronomia Soarelui şi astronomia stelelor. Aşa cum v-am spus ultima oară, noi nu o scoatem la capăt cu o singură astronomie. Nu trebuie să ne limităm la o singură astronomie, ci să spunem că, pe de o parte, este sistemul stelelor, care într-o anumită privinţă cuprinde şi Luna, de cealaltă parte, este sistemul căruia îi aparţine Soarele. Acestea se întrepătrund, acţionează împreună. Dar nu procedăm corect dacă le aplicăm ambelor aceeaşi legitate.
Tabla 27Când vom înţelege că avem două astronomii complet diferite, vom spune: Desfăşurarea cosmică în mijlocul căreia ne aflăm are două origini. Dar noi ne aflăm prinşi în aşa fel în această desfăşurare încât cele două curente confluează chiar în noi oamenii. Ce se întâmplă în organismul uman? Să considerăm că în noi s-ar întâmpla numai de ceea ce poate aprecia cercetătorul actual al naturii, atunci, dacă desenez schematic (tabla 27, stânga fără liniile de la cap) s-ar petrece tot felul de lucruri în organismul omenesc, mişcări de substanţe etc. Acestea s-ar extinde în întregul organism şi în creier, respectiv ar intra în simţuri. Dar care ar fi consecința dacă întreaga transformare a substanţelor care are loc în organismul uman şi care este inclusă în Cosmos, aşa cum am descris-o acum, dacă această întreagă transformare de substanţe s-ar extinde în creier? Noi nu am putea avea niciodată conştienţa că noi înșine gândim. Oxigenul, fierul, celelalte substanţe, carbonul etc., despre ele ar trebui să spunem că gândesc în noi, în relaţiile lor reciproce. Dar aceasta nu ne este dată deloc ca stare de fapt a conştieniei. Nici nu poate fi vorba ca noi să ne fie dată aceasta ca stare de lucruri a conștienței. Noi avem ca stare de fapt a conştienţei conţinutul stării noastre sufleteşti. Acesta nu poate exista sub nici o altă premisă decât că întreaga desfăşurare materială se lichidează, se distruge (sunt desenate liniile în cap), încât în noi realmente nu există nici o conservare de forţă şi de materie, ci prin distrugerea materiei se face loc dezvoltării vieţii gândirii. Realmente omul este singura scenă unde are loc o adevărată nimicire a materiei. În vremea noastră, în care nu se dezvoltă o adevărată cunoaştere a omului, ci se ia în vedere doar ceea ce este extrauman, nu se ajunge la înţelegerea acestui lucru.
Dacă ştim că după 72 de ani Soarele rămâne cu un grad în urmă în călătoria sa cerească, că există o deosebire de viteză între mişcarea stelelor şi mişcarea Soarelui, care confluează în noi, şi dacă ne imaginăm că formarea capului nostru se datorează cerului cu stele şi că, în timp ce, conform unui mod frumos de exprimare, „vedem lumina lumii”, suntem inseraţi în mişcarea Soarelui, ar trebui să spunem: Există în mod constant în noi o tendinţă de a acţiona cu o viteză mai mică, contrar vitezei mai mari a stelelor. Există o contraacţiune la ceea ce produc stelele în noi. Efectul acestei contraacţiuni este deconstrucţia a ceea ce înfăptuiesc material în noi stelele. Deconstrucţia legilor pur materiale, care are loc prin acţiunea Soarelui. Putem spune, aşadar: Dacă ne-am deplasa ca oameni prin lume împreună cu stelele, am face-o astfel încât am fi subordonaţi legilor materiale ale Universului. Dar acest lucru nu se întâmplă. Legile Soarelui acţionează în sens contrar şi ne reţin. Există ceva în noi care ne reţine. Se poate calcula ‒ calcul pe care nu vi-l pot expune, mai întâi pentru că ar lua prea mult timp şi în al doilea rând pentru că nu l-aţi urmări ‒ atunci când are loc o anume mişcare (tabla 27, dreapta, săgeata în jos), deci aici are loc un curent cu o anumită viteză şi acest curent confluează cu altul, dar trebuie desigur presupus că cel de-al doilea curent nu curge tot așa, ci în sens opus (săgeata în sus), se poate calcula deci că dacă aceste curente curg așa, ele curg unul în altul. Imaginați-vă un vânt care se deplasează cu o anumită viteză, creând vârtejuri de sus în jos, și alt vânt de jos în sus, și ele se învârtejesc unul în celălalt (mijlocul desenului din dreapta). Dacă curentul ascendent se raportează faţă de curentul descendent astfel încât între vitezele lor rezultă același raport cu raportul vitezelor între timpul stelar şi timpul solar, atunci, când acestea se învârtejesc unul în celălalt, prin vârtej rezultă o condensare care își capătă forma ei precisă. Aceasta se învârtejește în jos (tabla 27, mijloc); prin faptul că cealaltă se învârtejește în sus, împingând aici înăuntru cu o viteză mai mare ‒ viteza mai mică ar fi de sus în jos ‒, dă aici prin ciocnire o condensare, o anumită figură. Și această figură este ‒ o desenez numai schematic ‒ conturul, silueta inimii umane. Aşa încât este posibil să construieşti în mod corect, prin întâlnirea curentului lui Lucifer şi a curentului lui Iahve, figura inimii umane. Inima umană este construită pur şi simplu din relaţiile din Cosmos. Trebuie într-adevăr să spunem: Îndată ce admitem că mişcarea Soarelui este expresia unei mişcări mai puţin rapide, care întâmpină o mișcare mai rapidă, suntem introduși în aceste două mişcări în aşa fel încât din aceasta apare forma inimii noastre. La aceasta este anexat restul formei umane. Vedeţi deci ce taine sunt, de fapt, ascunse în Cosmos. Căci atunci când spun: avem două astronomii şi acestea coacţionează ‒ care este rezultatul? Rezultatul este inima umană. Întreaga orientare a ştiinţei naturii actuale merge pe a nu deosebi cele două curente. De aici tragicul ei destin, că descompune conlucrarea în bucăți într-un alt fel, o divizează în desfăşurarea naturii ‒ atât cât a gândit-o Julius Robert Meyer ‒ şi în efecte colaterale. Pentru că oamenii nu sunt în stare să gândească laolaltă cosmic ceea ce conlucrează din două surse, lumea se împarte pentru gândire în două extreme.
Pentru lucruri de o imensă importanţă referitoare la înţelegerea omului şi a lumii acesta este aspectul cosmic. Şi dacă din premisele noastre actuale nu se desprind acele cunoştinţe care au existat cândva în vechile misterii când creştinismul era aşteptat, aşa cum am descris în cartea mea Creştinismul ca fapt mistic, dacă nu se reînnoiesc aceste vechi cunoştinle într-o formă în care trebuie să le percepem azi, orice cunoaştere rămâne iluzie. Căci cel mai important lucru care ajunge să se exprime în inima omului este prezent pretutindeni. Pretutindeni evenimentele sunt astfel alcătuite încât sunt explicabile prin confluenţa a două curente care vin din obârşii diferite. Niciodată nu va fi înţeleasă inserarea misteriului de pe Golgota în evoluţia Pământului nostru dacă nu se va începe această înţelegere cu Cosmosul. În discuţia premergătoare de astăzi am vrut să pun baza pe care vom putea construi mâine şi poimâine.
