Dacă actualizăm cele discutate în ultimele două zile, trebuie să ni se dezvăluie o relație mai intimă a omului cu Universul înconjurător. Am putut raporta sistemul cap, sistemul ritmic și sistemul metabolic la întregul Cosmos; am putut raporta și întregul om sufletesc și întregul om spiritual la întregul Cosmos. Ceea ce vă poate apărea ca fiind relația omului cu Cosmosul, ca fiind integrarea absolută a omului în lume trebuie perceput în mod diferit astăzi decât în vremurile vechi și va trebui privit altfel pe măsură ce omenirea pășește spre viitor. Am pomenit și în alte dăți de faptul că, în timpuri vechi, deasupra omenirii era răspândită o înțelepciune primordială instinctivă, o înțelepciune pe care omul nu și-a elaborat-o interior, ci pe care, am putea spune, o simțea răsărind în el ca în vis. Ea îi era dată și el nu putea face nimic decât să-și deschidă organele receptive sufletești și să preia ceea ce-i venea din Cosmos, ca un dar al zeilor.
Întrucât este o ființă tripartită, relația totală a omului cu Cosmosul trebuia și ea să apară înțelepciunii primordiale ca fiind tripartită. Cu cât își îndrepta mai mult atenția spre zona căreia îi aparținea înainte de nașterea sa și care lumina ca ceva spiritual în timpul dintre naștere și moarte, care în esență este ceea ce apare în extinderea Cosmosului, omul vorbea de faptul că ceea ce i se arată este frumusețe; Cosmosul născut în frumusețe și omul născut în legătură cu sistemul cap, în legătură cu sistemul său de reprezentare, în legătură cu starea sa de veghe, din această lume a frumuseții. Așa a simțit omul străvechi că entitățile spirituale care s-au revelat în jurul său sunt entități bune; căci omul primordial nu vedea fenomenele naturale atât de arid și de lucid cum le vedem în prezent, când ne dăruim numai conștienței obișnuite. Omul primordial vedea pretutindeni în jurul său spiritualitate în manifestare și element sufletesc în manifestare. Acestea i se dezvăluiau. Acest Cosmos, care era revelație a spiritualului și a sufletescului și care se dezvăluia conștienței sale instinctiv în imagini grandioase de vis, omul timpului străvechi îl numea Cosmosul în frumusete.
Apoi, omul se simțea ca aflându-se pe planeta sa. Se simțea una cu planeta sa. De la aceasta provenea hrana sa, pe ea el își avea locul de viață. El simțea puterea care-l impregna corporal, care se manifesta în suflet ca voință, care îi dădea forța de a ieși din starea de somn. El simțea această forță ca fiind la rândul ei darul unor entități divin-spirituale bune și o numea putere. Planeta în putere îmi dă forță, cam așa resimțea omul ceea ce nu putea să exprime prin cuvinte clar modulate.
În felul acesta el se simțea întru câtva situat în mijlocul a ceea ce se modela în capul său, a ceea ce căpăta imagine în reprezentările sale, se aprindea în conștiența sa de veghe. Și despre forța din membrele sale simțea că aceasta i se transmite din planetă. El își spunea: Același lucru care acționează ca forță în piatră atunci când aceasta cade la Pământ, care face o gaură atunci când piatra lovește, există în picioarele mele când pășesc. Aceasta mă leagă de planeta Pământ ca forță a mea. Aceasta trăiește și în brațele mele când lucrez, aceasta îmi impregnează forța musculară. El se afla inserat între frumusețe și forță și își simțea repartizată sarcina de a realiza prin ritm echilibrarea între sus, frumusețe, și jos, forță, înțelepcitme. Și el se simțea din nou purtat, în timp ce avea de asigurat echilibrul dintre frumusețe și forță, de către entitățile spirituale care sunt purtătoarele înțelepciunii, care îl străluminau cu înțelepciune.
În acest fel simțea omul ceea ce-i dădea Cosmosul ca frumusețe, înțelepciune și forță. Frumusețe, înțelepciune și putere radiau în mare parte pentru omul originar din învățătura Misteriilor, prin aceasta se simțea legat cu întregul Comsos, se simțea el însuși fortificat. Întru câtva, el percepea ambianța care-l înconjura, ceea ce simțea în sine, în interiorul său, și echilibrul; acestora, ca frumusețe, înțelepciune, forță.
În diferitele reuniuni secrete s-au utilizat în continuare expresii ca înțelepciunea, frumusețea, puterea, dar, de fapt, au rămas numai cuvintele, lipsind înțelegerea lor profundă. Căci pentru umanitate a venit un timp care a împins în jos, în întuneric acest mod de a simți și această știință, chiar dacă era instinctivă, despre legăturile noastre cu Cosmosul. Acum, omul trăia cumva în reprezentări subordonate, în senzații subordonate. El scotea impulsurile voinței sale din elemente subordonate ale ființei sale proprii. El a uitat ce resimțise cândva ca fiind frumusețe, înțelepciune și putere, căci urma să devină o ființă liberă. Din haosul său interior nu mai apărea ceea ce i se dezvăluia plin de lumină și de forță omului primordial. Dar omenirea nu va progresa dacă nu va face să răsară din nou din interior ceea ce cândva i s-a revelat ca frumusețe, înțelepciune și forță. Atât timp cât omenirea va aparține Pământului, Cosmosul nu i se va mai revela din sine în frumusețe. Acele timpuri sunt trecute. Ele sunt timpuri în care omul nu s-a dezvoltat liber, în care el se putea desfășura numai în instincte, era lipsit de libertate. Acele timpuri nu vor mai reveni, iar omul va trebui să lase să răsară din interiorul său ceea ce-i venea înainte din afară ca înțelepciune, frumusețe și forță.
Ce era absorbit ca forță a frumuseții din Univers omul a preluat într-un fel în sine, în cursul vieții pământene vechi, primordiale. În viața pământeană mediană care a urmat apoi, pe care am parcurs-o în perioada egitpeană, în cea greacă, în cea modernă aceste lucruri erau absorbite, dar nu se înfățișau conștienței umane. Acum omenirea este matură pentru a extrage aceasta din conștiență, și o face. Această forță a frumuseții se va ivi din interiorul omului, și știința spiritului este ghidul care arată cum trebuie ea să ia naștere. Va lua naștere din interior, prin imaginațiune. Tot ce este mijlocit în mod conștient prin imaginațiune în știința spiritului nu este altceva decât viața reînviată a frumuseții, așa cum era prezentă în cadrul înțelepciunii primordiale. Și ceea ce omul a trăit în sine resimțind forța planetei sale, în care era inclus tot ceea ce era forță a Cosmosului numai că era sau este centrat în planetă, trebuie să reînvie, în timp ce omul o înțelege din interior prin intuiție. Frumusețea absorbită din Univers devine imaginațiune pentru viitorul umanității începând din prezent. Puterea devine intuiție prin forța umană proprie liberă și înțelepciunea devine inspirație.
Tabla 5În felul acesta, omenirea a părăsit o epocă în care frumusețea, înțelepciunea, forța îi veneau din afară. Vreau să spun că numai prin îngânare papagalicească aceste expresii verbale, înțelepciune, frumusețe, putere, au fost transmise mai departe, fără nicio înțelegere interioară, în anumite societăți secrete, în ordine ale francmasoneriei etc. Dacă lucrul ar fi înțeles interior s-ar ști că acestea sunt tradiții vechi, care trebuie reanimate ca imaginațiune, ca inspirație, ca intuiție. Din această cauză este o înțelepciune relativ subordonată când tot felul de membri ai unor ordine găsesc o asemănare între ceea ce există în știința spiritului și ceea ce ei au ca tradiție pe care în cele mai multe cazuri nu o înțeleg. În știința spiritului legătura este desprinsă din însăși cunoașterea spiritului.
Oamenii au părăsit, așadar, o epocă primordială, în care tainele Universului se revelau în frumusețe, înțelepciune, forță. Ei trebuie să întâmpine o epocă în care tainele Universului li se vor revela din imaginațiunea, inspirația, intuiția celor care vor sau trebuie să ajungă la aceste forțe de cunoaștere și pe care le pot atinge într-un mod oarecare. În prezent, oricine vrea acest lucru poate înțelege ceea ce se poate obține prin inspirație, intuiție, imaginațiune.
Vechea epocă era expusă unui anumit pericol, care s-a intensificat cel mai mult spre sfârșitul celui de al doilea mileniu în lumea civilizată de atunci, trecând prin Egipt, Orientul Mijlociu, India etc. Pericolul îl reprezenta faptul că nu se simțea în mod corect ceea ce se revela omului din Cosmos ca de la sine, prin har, care trebuia primit în instinctul său de cunoaștere. Puteai fi expus acestui pericol.
Trebuie să vă faceți o reprezentare a ce înseamnă faptul că în natura ambientală nu se revela numai ceea ce îi apare în prezent conștienței lucide ca fiind natură și legi naturale, ci se revela o frumusețe grandioasă, adică aparență frumoasă în imagini a unor ființe spirituale care priveau din orice izvor, din orice nor, din orice. Acestea se întâmplau la sfarșitul mileniului al doilea înainte de Christos, nu și în timpuri mai vechi, când existau toate acestea, dar am spune că erau de la sine înțelese. În acel timp omul trebuia să se facă părtaș la acest har prin aceea că și el contribuia cu ceva la toate acestea. El nu trebuia să facă aceasta în felul în care căutăm acum o dezvoltare spirituală superioară din conștiența deplină, dar își putea dezvolta dorințe pentru spiritualul care se revela în natură ‒ era o posibilitate destul de îndoielnică de realizare ‒, își putea însufleți forțele de dorințe, forțele de impulsionare; atunci i se dezvăluia întru câtva spiritualul din natură. Și în această însuflețire a forțelor legate de dorințe, a necesităților se afla un dar luciferic puternic.
Cei mai mulți dintre dumneavoastră știu cum era pentru om de la sine înțeleasă apariția entităților elementare în vechea perioadă atlanteană. Această apariție reverberează și pentru clarvederea din perioada postatlanteană. Dar ea s-a pierdut treptat și atunci omul știa că într-un anumit mod ea putea să apară ca prin vrajă din fenomenele naturale, prin dorințele sale. Acesta era pericolul luciferic care rezulta. Omul putea într-un fel să se trezească, să se înflăcăreze pentru a se uni cu un element spiritual. Dar acest mod de trezire, de scuturare avea în el ceva luciferic. Din această cauză lumea culturii și civilizației acelui timp, spre sfârșitul celui de al doilea mileniu precreștin, era puternic contaminată luciferic. Cu alte prilejuri am făcut referiri la această contaminare luciferică din alte puncte de vedere; eu am atribuit-o altor cauze; dar acum o vom aborda din punctul de vedere acceptat în aceste trei conferințe.
Acestei contaminări luciferice i se opunea în acea perioadă o altă contaminare, una ahrimanică, care în prezent este într-o creștere extrem de puternică. Este înspăimântător cum omul civilizat actual nu este conștient de ceea ce se dezvoltă: Gândiți-vă cum s-au dezvoltat în ultimul timp forțele mecanice, forțele mașinilor. N-a trecut mult timp de când oamenii trebuiau să efectueze cu forța mușchilor lor munci pe care în ultima vreme le lasă în grija mașinilor, pe care le controleză doar cu butoane. La baza a ceea ce fac aceste mașini se află forțe pe care omul le extrage din pământ, exploatând cărbunele. Cărbunele furnizează forța care lucrează în mașinile noastre.
Când omul reușește să lucreze alături de o mașină, de fapt, el transferă mașinii ceea ce mai înainte trebuia să facă el însuși. Alături de el se află mașina și efectuează lucrul pe care mai înainte trebuia să-l facă el însuși. Ceea ce realizează mașina se măsoară prin cai-putere și, dacă se dorește evaluarea în mare, se măsoară ceea ce se prelucrează într-un anumit teritoriu după forța pe care un cal o pune în lucru timp de un an, împlinindu-și zilnic timpul de lucru. Acum aveți în vedere următoarele: în 1870 în Germania (am ales intenționat anul acesta de război) mașinile au lucrat șase milioane și șapte zecimi de milion de ani de cai-forță ‒ se poate calcula aceasta din exploatarea cărbunelui. Aceasta înseamnă că, pe lângă ce au lucrat oamenii, mașinile au lucrat șase milioane de ani și șapte zecimi de milion de cai-putere. Este o forță obținută din mașini. În 1912, în aceeași Germanie s-a lucrat prin forța mașinilor 79 de milioane de ani cai-putere!
Tabla 6Întrucât Germania are aproximativ 79 de milioane de locuitori, pe lângă fiecare om lucrează, așadar, întregul an câte un cal-putere. Și imaginați-vă ce înseamnă o creștere de la 6,7 milioane ani de cai-forță la 79 de milioane de cai-putere în cursul a puținelor decenii scurse.
Analizați acestea și puneți-le în legătură cu înfiorătoarea catastrofă a războiului. În același an, Franța, Rusia și Belgia au produs împreună 35 de milioane de cai-putere, iar Marea Britanie 98 de milioane de cai-putere. În esență, războiul din anul 1870 a fost suportat de oameni, căci nu se putea mobiliza o cantitate mare de forte mecanice. În Germania existau abia 6,7 milioane de ani cai-putere. În deceniile următoare lucrurile se schimbaseră. Dumneavoastră știți că în acest război, în esență, s-au confruntat mașinile, astfel încât, de fapt, au fost deplasați pe front anii de cai-putere ai mecanismelor. Marea Britanie și-a putut mobiliza cele 98 de milioane de ani cai-putere ale sale într-un timp mai îndelungat. Atunci s-au înfruntat cele 133 de milioane de ani cai-putere ai celor patru regate cu cele 79 de milioane de ani cai-putere ale Germaniei; aproximativ 92 de milioane de ani cai-putere ar rezulta dacă s-ar mai adăuga și Austria. Lucrurile au fost mai întâi echilibrate pentru că Marea Britanie nu și-a putut transfera atât de repede anii săi de cai-putere de la lucrul pământului la front. În esență, ceea ce s-a confruntat cu adevărat în timpul acestei catastrofe înfricoșătoare a războiului nu au fost înțelepciunile generalilor ‒ care, oricum, au impus anumite orientări ‒, ci forțele mecanice care s-au năpustit reciproc unele asupra altora pe diversele fronturi și care nu depindeau de generali, ci de investițiile pe care omul le-a fâcut în prealabil, în baza științei lui a naturii.
Și ce trebuia să rezulte, într-un fel cu o necesitate de fier, din toate acestea? Să admitem că acum au mai fost trimiși pe front și anii de cai-putere ai Statelor Unite ale Americii ‒ 139 de milioane de ani cai-putere.
Vedeți acum că prin ceea ce oamenii au pus în acțiune în puține decenii ca forță a mașinilor s-a predeterminat destinul lumii, făcându-se complet abstracție de genialitatea generalilor. Nu se putea face nimic împotriva acestui destin al lumii, împotriva necesității, când pe fronturi se năpusteau unele împotriva altora, pur și simplu, rezultatele forțelor meeanice.
Ce avem deci în fața noastră? Omul a construit mecanismele prin gândirea sa. În timp ce le construia, el dispunea de rațiunea generată de știința naturii, rațiune pe care a introdus-o în mecanisme. Într-un anumit sens, rațiunea fugise din capul său și s-a transferat în ambianța sa, devenind ani de cai-putere. Acum aceștia lucrau. Cu ce viteză turbată s-a produs în ultimele decenii crearea unei lumi care este inumană, extraumană, omul civilizat adormit al prezentului nu-și poate reprezenta cu ușurință.
Omul de la sfârșitul celui de al doilea mileniu precreștin asupra căruia v-am atras atenția era înconjurat de contaminarea luciferică; erau entitățile spirituale pentru care el își dezvoltase necesitățile, dorințele și care îi apăreau din afara sa, din natură. Când exista un obiect în natură, în interiorul acestuia apărea ființa spirituală. Acum omul este cel care lasă să se infiltreze în materie, în mecanisme, spiritul său. Acesta face în așa fel, încât, de exemplu, în Germania, fiecare om mai avea alături și un cal creat din rațiunea umană, care lucrează alături de el, care nu era un cal, ci era forță mecanică. Acest lucru s-a separat din om, așa cum odinioară ființele elementare au fost separate din om, numai că în alt sens. Atunci omul trebuia să-și îndrepte asupra lor forța sa luciferică. Acum asupra acestora el aplică forța sa ahrimanică. El le ahrimanizează, le mecanizează. Trăim în perioada infestării ahrimanice. Oamenii nu observă că, de fapt, ei se retrag din lume, încorporează lumii rațiunea lor și creează o lume care devine independentă. Iar marele experiment, pe care-l putem numi diabolic, s-a realizat în 1914, anume faptul că o entitate ahrimanică a hotărât împotriva celeilalte entități ahrimanice. Am avut de-a face cu o luptă ahrimanică ce s-a extins aproape asupra întregului Pământ. Caracterul ahrimanic al acesteia s-a evidențiat prin aceea că omul a creat în mecanismul care-l înconjoară o nouă lume ahrimanică. Și este o lume ahrimanică nouă. Dacă priviți cifrele, forța mecanică extraumană a crescut în puține decenii de la 6,7 milioane la 79 de milioane ani cai-putere ‒ raportul este același în celelalte țări ‒, vedeți cât de repede a crescut Ahriman în ultimele decenii!
Oare nu poate lua naștere aici întrebarea dacă omul trebuie să piardă în întregime ceea ce se află în voința sa, în forța sa de inițiativă? Omul trebuie să cadă pradă din ce în ce mai mult iluziei că face unele lucruri când în realitate forțele ahrimanice, care pot fi calculate prin anii de cai-putere, luptă unele împotriva celorlalte? Cei care supervizează lumea sunt interesați eventual din punct de vedere moral, de pildă, Foch sau Ludendorff și Haig [Nota 9]. Din punctul de vedere al realității depline, pe om îl interesează acele forțe care vin din cărbune și care se năpustesc unele asupra celorlalte pe diferite fronturi, care sunt deplasate din uzine spre fronturi potrivit forțelor inventive din anii anteriori și care transformă într-un simplu calcul ceea ce trebuie să se întâmple.
Așadar, ahrimanizarea lumii este un simplu exemplu de calcul pentru a ști ce trebuie să se întâmple. Cum stă omul alături de aceasta? El poate sta ca prostul împotriva căruia se îndreaptă în final mașinile sale, când va găsi combinații și mai complicate de forte.
Această ahrimanizare este contrapartea modernă a luciferizării lumii, de care am vobit mai înainte. Este lucrul pe care trebuie să-l vedem. Căci nu este acesta oare aspectul cel mai evident pentru a dovedi necesitatea faptului că omul trebuie să creeze acum din interiorul său? Noi nu vom opri această ahrimanizare și nici nu trebuie s-o oprim, altfel în fața oricărei mecanizări ne vom afla cum se afla Colegiul medical din Nurnberg în anul 1839 sau ca șeful poștei din Berlin față de construirea căii ferate. Se spunea: Oamenii vor să creeze un tren care să circule de la Berlin la Potsdam, dar eu trimit în fecare săptămână două poștalioane și în ele nu se află niciun om! Mecanizarea nu poate fi oprită, căci cultura trebuie să meargă pe această cale. Cultura cere ahrimanizarea. Dar ei trebuie să-i fie alăturat ceea ce lucrează din interiorul omului, ceea ce creează din interiorul uman înțelepciune, frumusețe, forță sau putere din imaginațiune, din intuiție, din inspirație. Căci lumile care vor răsări vor fi lumile omului, vor fi de așa natură încât vor sălășlui în fața noastră în spirit, în suflet, în timp ce afară se vor desfășura forțele mecanice ahrimanice. Iar aceste forțe care se vor ridica din imaginațiune, inspirație și intuiție vor avea puterea de a dirija ceea ce altfel ar trebui să-l copleșească pe om, pentru a-l scoate din tempoul turbat al ahrimanizării. Ceea ce-și are originea în lumea spirituală, în imaginațiune, în inspirație, în intuiție este mai puternic decât toți anii de cai-putere care mai pot lăstări din lumea mecanizării. Dar forțele mecanizării l-ar domina, l-ar copleși pe om, dacă acesta nu ar afla contragreutatea corespunzătoare, ceea ce poate afla din revelațiile lumii spirituale spre care trebuie să se străduiască.
Aceasta nu este o oarecare invenție, un oarecare ideal abstract, un oarecare principiu care să apară în știința spiritului și care să năzuiască la cunoașterea imaginațiunii, a inspirației, a intuiției, ci este ceva ce poate fi aflat în mod concret, în necesitatea sa, din mersul evoluției umanității. Și trebuie subliniat faptul că omul ar fi copleșit de ceea ce este extraumanul pe care el însuși l-a creat într-o lume ahrimanizată în forțe de cai-putere ce pot fi calculate. Atunci când omul primea din afară ceea ce-i dădea înțelepciune, frumusețe și putere el nu avea încă în ambianță lumea ahrimanizată, el o putea prelua în har sau prin har și avea pe Pământ ceea ce el își putea prelucra cel mult prin forța focului sau prin uneltele mecanice cele mai simple, care nu adăugau prea mult la propriile sale forțe. Aproximativ abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea avem de-a face cu o lume nouă, aș spune, cu un nou strat geologic masiv ce acoperă Pământul. Tuturor straturilor, diluvium, aluvium, li se adaugă stratul ahrimanic al fortelor mecanizate care se formează la suprafața Pământului ca o crustă. Așadar, ceea ce-l copleșește pe om se ridică din adâncuri, când omul nu se instalează în lume cu acea forță care i se ivește din spirit, adică din imaginațiune, intuiție, inspirație.
Au rezultat cu adevărat impulsuri puternice din cunoașterea mersului lumii, care indică necesitatea unei culturi și civilizații promovate de știința spiritului. Sunt necesități care în prezent pot fi calculate. Nu este oare înfricoșător faptul că alături de om se întinde cu o viteză turbată acest strat, să spunem suprageologic, ca o nouă crustă a Pământului, și că mulți oameni gândesc în prezent așa cum se gândea, de exemplu, în Germania pe vremea când se produceau prin mecanizare numai 6,7 milioane de ani cai-putere? Se gândește lumea oare la ceea ce dă forță mersului omenirii? Oare suntem în imagine ceea ce se întâmplă în realitate? Nu, nu suntem, altfel din cunoașterea a ce se întâmplă am recunoaște cu adevărat necesitatea de a găsi o nouă formă pentru a satura omul cu ceea ce timpurile trecute numeau frumusețe, înțelepciune, putere și pe care noi, după calea pe care trebuie să o ia personalitatea umană pentru a le atinge, trebuie să le numim imaginațiune, inspirație, intuiție.
Noi privim, așadar, la o lume infestată ahrimanic. Am repetat mereu, nu aș vrea să folosesc în mod superficial expresia „vreme de tranziție”, deoarece, în fond, orice timp este unul de tranziție, însă un timp în care ceva atât de important cum este ahrimanismul să se dezvolte cu viteza turbată cu care s-a produs începând cu ultima treime a secolului al XIX-lea, un astfel de timp nu se întâlnește de multe ori. Iar epoca Biedermeier, care într-o mare parte a Europei Centrale a precedat nemijlocit epoca noastră, nu poate fi comparată, în adevăr, cu ceea ce s-a întâmplat în realitate în ultimele decenii. Trebuie să simți întreaga greutate a acestor evenimente din ultimul timp.
Când focalizezi un eveniment ca cel care s-a desfășurat în Europa Centrală în 1870/1871 ca fapt de război, asupra lui se poate reflecta, poți să-l înțelegi gândind asupra lui. Dar mai priviți o dată cum încearcă oamenii să-și actualizeze în același fel fenomenele ultimilor ani! Ei gândesc încă în același mod în care se gândea pe vremea când în Germania existau numai 6,7 milioane de ani cai-putere! Nu se înțelege că trebuie să gândești altfel când în afara oamenilor lucrează 79 de milioane de cai-putere! Aceasta impune o cu totul altfel de gândire. Fără a face apel la știința spiritului, enigmele care rezultă din aceste întâmplări nu pot fi nicidecum rezolvate. Când omul mecanizează lumea din jurul său cu ajutorui științei exterioare, el trebuie cu atât mai mult să lase să se nască din interiorul său o știință interioară, care este la rândul ei tot știință. Aceasta ar avea puterea de a dirija ceea ce altfel l-ar copleși.
