În timpul imediat următor, sarcina mea va fi aceea de a vă expune unele puncte de vedere care privesc relația dintre om și lumea cosmică, pe de o parte, și cea dintre om și evoluția istorică a umanității, pe de altă parte. Trebuie să fie considerații care pot completa multe dintre cele ce am înfățișat înaintea sufletelor noastre. Aș dori să fac azi un fel de introducere la cele ce voi expune în orele următoare, care poate unora le va părea cumva disparată, dar a cărei necesitate va fi recunoscută. Vreau să vă atrag atenția asupra faptului că în dezvoltarea gândirii în spațiul central-european german al primei jumătăți a secolului al XIX-lea, în afara lucrurilor la care ne-am referit deja, mai există un element deosebit de semnificativ. Nu de mult am atras atenția asupra opoziției [Nota 10] pe care-o constați când citești, pe de o parte, scrisorile estetice ale lui Schiller [Nota 11] și, pe de altă parte, Povestea șarpelui verde și a frumoasei Lilia [Nota 12]. Azi aș vrea să mă refer la o opoziție asemănătoare care s-a manifestat în dezvoltarea gândirii din prima jumătate a secolului al XIX-lea la Hegel, pe de o parte, și la Schopenhauer [Nota 13], pe de altă parte. În cazul lui Goethe și Schiller avem de-a face cu două personalități care într-o anumită perioadă a vieții lor realizează, ceea ce s-ar putea spune, o opoziție constantă în dezvoltarea gândirii central-europene, dar care chiar și în această evoluție a gândirii tinde permanent spre echilibru, ceea ce se finalizează într-o prietenie intimă, după ce se respinseseră reciproc.
Alte două personalități reprezintă și ele aceste două atitudini polare, fără a se putea spune că în cazul lor s-a ajuns la un echilibni: Hegel, pe de o parte, Schopenhauer, pe de alta. Este suficient să se focalizeze cele spuse de mine în Enigmele filosofiei [Nota 14] și se va remarca opoziția profundă dintre Hegel și Schopenhauer. Ea iese în evidență și prin aceea că Schopenhauer nu a făcut economie de insulte pentru a caracteriza pe adversarul său. Multe din cele spuse în lucrările lui Schopenhauer sunt acuze aduse lui Hegel, hegelianismului și la tot ce se înrudește în vreun fel cu acesta. Hegel a avut mai puțin ocazia de a aduce injurii lui Schopenhauer, întrucât înainte de moartea lui Hegel Schopenhauer nu mai avea nicio influență, de fapt, el nu era printre filosofii luați în seamă. Opoziția dintre aceste două personalități poate fi caracterizată într-un mod simplu, punctând faptul că Hegel vede fundamentul lumii și al evoluției lumii și a tot ce aparține acesteia în elementul real al gândurilor. Pentru Hegel, ideea, gândul, este fundamentul. Filosofia lui Hegel se împarte în trei: mai întâi logica, dar nu logica obiectivă umană, ci sistemul de gânduri care trebuie să se afle la baza lumii. Apoi Hegel desemnează ca a doua parte a filosofiei sale natura. Dar pentru el nici natura nu este altceva decât idee, dar ideea în celălalt mod de a fi al ei, așa cum spune el, ideea în ființarea sa în afara ei. Așadar, și natura este idee, dar idee într-o altă formă, în forma în care poate fi percepută, în care o poți contempla cu simțurile, idee în celălalt mod de a fi al ei. Ideea, în timp ce se reîntoarce în sine, este pentru el spiritul omului, care se dezvoltă de la cea mai simplă activitate până la istoria lumii și până la apariția acestui spirit subiectiv, uman, în religie, artă și știință. Dacă vrei, așadar, să studiezi filosofia lui Hegel, trebuie să pătrunzi dezvoltarea gândurilor lumii, așa cum își explica Hegel pentru sine aceste gânduri.
Schopenhauer este polul opus. În timp ce pentru Hegel gândurile, gândurile lumii sunt elementul creator, așadar ceea ce este real în lucruri, pentru Schopenhauer fiecare element de gândire este ceva subiectiv, și chiar și ca element subiectiv este numai o imagine, ceva ireal, în timp ce singurul lucru real este voința. Și așa cum Hegel urmărește în regnurile mineral, animal, vegetal, uman numai gândurile, Schopenhauer urmărește în toate aceste regnuri voința. Expunerea cea mai încântătoare a lui Schopenhauer este, de fapt, Despre voința în natură [Nota 15]. Astfel, se poate spune: Hegel este filosoful gândurilor, Schopenhauer este filosoful voinței.
Prin aceasta în aceste două personalități se confruntă două elemente. Căci ce ne este dat, pe de o parte, în gând, iar, pe de altă parte, în voință? Această opoziție polară o vom aduce cel mai bine înaintea sufletelor noastre ca introducere la conferința viitoare, când o vom contempla la om. Pentru o clipă să facem acum abstrație de filosofiile lui Hegel și Schopenhauer și să examinăm adevărul omului. Noi știm deja că la om este izbitor mai întâi elementul intelectual, gândirea, apoi un element volițional. Elementul gândire este în mod preferențial legat de capul uman, elementul volițional de sistemul membrelor umane. Cu aceasta însă este deja indicat și faptul că elementul intelectual este, de fapt, ceea ce se încorporează din existența noastră prenatală, din lumi spirituale care se desfășoară pentru noi între moarte și o nouă naștere și se transmite în viața pământeană actuală. Elementul voință este însă cel care în om reprezintă partea tânără, în opoziție cu elementul gândire, ceea ce trece prin poarta morții, apoi pătrunde în lumea dintre moarte și o nouă naștere, se transformă aici, se metamorfozează și formează elementul intelectual al vieții următoare. În aspectul cel mai esențial, în organizarea noastră sufletească avem intelectul nostru, gândirea noastră, care indică timpul anterior; avem elementul volițional, care indică spre viitor. Prin aceasta am examinat opoziția polară dintre gândire și voință.
Evident, când ne apropiem de realitate nu trebuie să abordăm aceste lucruri prin schematizări. Aceasta s-ar întâmpla dacă am spune: Orice element de gândire ne indică timpul trecut și orice element volițional timpul viitor. Nu așa stau lucrurile; am spus, izbitor este faptul că în om gândirea trimite spre trecut, elementul volițional spre viitor. Dar lucrurile sunt organizate astfel încât elementului gândire care indică spre trecut i se asociază un element volițional; de asemenea, ele sunt organizate în așa fel încât se asociază elementului volițional care freamătă în noi și care trece prin moarte, în viitor, un element gândire. Când vrei să pătrunzi cu cunoașterea ta în realitate, nu este îngăduit să schematizezi, niciodată nu trebuie numai să juxtapui idei, ci trebuie să-ți fie clar că în realitate totul poate fi contemplat în așa fel încât ceva să apară ca fiind lucrul cel mai important, că toate celelalte elemente ale adevărului trăiesc în acesta și că ceea ce altfel se menține în fundal apare ca fiind lucrul cel mai proeminent într-o altă zonă a realității.
Când vin apoi filosofii și analizează unele aspecte plecând de la punctele lor de vedere speciale, ei ajung la concepții unilaterale. Ceea ce am caracterizat ca fiind elementul gândire la om nu este prezent în acesta numai legat de sistemul capului, gândul este răspândit cu adevărat în întregul Cosmos. Întregul Cosmos este străbătut de gânduri cosmice. Hegel a fost un spirit puternic care simțea, aș spune, rezultatul multor vieți pământene trecute, el a focalizat în special gândul cosmic.
Schopenhauer simțea mai puțin rezultatul vieților pământene anterioare, el își îndrepta atenția mai mult asupra voinței cosmice. Căci așa cum în om trăiesc voința și gândul, tot astfel trăiesc în Cosmos gândul și voința. Dar ce înseamnă pentru Cosmos gândul, contemplat în special de Hegel, ce înseamnă pentru Cosmos voința, contemplată în special de Schopenhauer? Hegel nu avea în atenție gândul care se formează în om. Pentru el întreaga lume era, în fond, o revelație a gândurilor. Așadar, el avea în vedere gândul cosmic. Dacă privim formația spirituală specială a lui Hegel trebuie să spunem că aceasta indică spre vestul pământului. Numai că Hegel a ridicat ceea ce în vest se exprimă, de exemplu, în învățătura evoluționistă materialistă a Occidentului, în fizica gândită în mod materialist a Occidentului, la elementul gândire. La Darwin [Nota 16] se întâlnește o învățătură materialistă a evoluției, în care totul se desfășoară ca și cum numai substanțe naturale grosolane ar intra în evoluție și ar săvârși-o; la Hegel vedem cum tot ce se află în evoluție este străbătut de pulsul gândurilor, cum gândul, în configurațiile sale speciale, în formele sale concrete, este ceea ce evoluează, în fapt.
Astfel încât putem spune: În Occident spiritele contemplă lumea din punctul de vedere al gândului, dar ele materializează gândul. Hegel idealizează gândul și din această cauză el ajunge la gândul cosmic.
Hegel spune: Când privim undeva în lumea exterioară, contemplând o stea pe orbita ei, un animal, o plantă, un mineral, vedem, de fapt, pretutindeni gânduri, numai că acest fel de gânduri este prezent în lumea exterioară într-o altă formă decât cea de gânduri. Nu se poate afirma că Hegel se străduia să considere în mod ezoteric această învățătură despre gânduri. Ea a rămas ezoterică pentru că lucrările lui Hegel au fost puțin citite; dar nu era intenția lui Hegel de a da în mod ezoteric învățătura despre conținutul cosmic al lumii. Este totuși deosebit de interesant, când ajungi la societățile secrete ale Occidentului, să constați că, într-o anumită privință, faptul că lumea este constituită din gânduri este privit ca un învățământ al ezoterismului celui mai profund. Am preciza: Ceea ce Hegel a spus atât de naiv despre lume este privit de societățile secrete ale Occidentului, ale omenirii anglo-americane, ca fiind conținutul științei lor oculte, și ele sunt de părere că această învățătură ocultă nu ar trebui popularizată. Oricât de grotesc ar părea, s-ar putea spune: Filosofia lui Hegel este, într-un anumit sens, nervul fundamental al învățăturii oculte a Occidentului.
Aici se ridică o problemă importantă. Abia când veți cunoaște cele mai ezoterice învățături ale societăților secrete ale populației anglo-americane veți putea găsi sub aspectul conținutului altceva decât filosofie hegeliană. Există însă o deosebire care nu se află în conținut, ci în modul de tratare. Ea se află în aceea că Hegel o privește ca pe ceva cu totul manifest, iar societățile secrete ale Occidentului păzesc cu strășnicie ca ceea ce a expus Hegel lumii să nu fie făcut cunoscut, ca totul să rămână o învățătură ezoterică secretă.
De fapt, ce stă la baza acestui lucru? Este o problemă foarte importantă. La bază se află faptul că atunci când privești ca domeniu ocult un astfel de conținut el dă putere, iar dacă îl popularizezi el nu mai dă putere. Și vă rog să focalizați temeinic următorul lucru: un conținut oarecare pe care-l privești ca pe un conținut al cunoașterii devine o forță a puterii atunci când îl păstrezi secret. Din acest motiv, cei ce vor să păstreze secrete anumite învățături oculte sunt foarte neplăcut atinși când ele sunt popularizate. Aceasta este chiar o lege a lumii, că ceea ce este popularizat dă pur și simplu cunoaștere, dă putere, atunci când este păstrat secret.
În cursul ultimilor ani v-am vorbit în diferite forme despre acele forțe care își au originea în Occident. Faptul că aceste forțe au pornit din Occident nu derivă din aceea că aici ar fi existat o știință care n-ar fi fost cunoscută în Europa Centrală, dar această știință a fost tratată diferit. Gândiți-vă ce tragedie se află aici! S-ar fi putut chiar paria cu privire la ce evenimente ale istoriei mondiale au rezultat din puterea societăților oculte occidentale, dacă în Europa Centrală s-ar fi studiat numai oamenii proprii, ceea ce s-a putut constata foarte temeinic: în anii ’80 ‒ am amintit de mai multe ori aceasta ‒ Eduard von Hartmann [Nota 17]a susținut oficial că în toate facultățile Europei Centrale nu existau decât doi filosofi care să-l fi citit pe Hegel. Desigur, foarte mulți vorbiseră și ținuseră conferințe despre Hegel, dar nu s-a putut dovedi decât pentru doi profesori că au fost formați de filosofia lui Hegel. Iar cel care avea o oarecare receptivitate pentru astfel de lucruri putea să viețuiască următoarele: când împrumuta de la o bibliotecă oarecare un volum din operele lui Hegel, el putea constata că acesta nu fusese prea mult răsfoit! Uneori era foarte greu să dezlipești două foi ‒ cunosc acest lucru din experiență proprie ‒, pentru că exemplarul era prea nou. Iar „reeditări”, Hegel nu cunoaște decât de un timp foarte scurt.
Nu v-am prezentat aceste lucruri pentru că aș fi dorit să le pun în mod special în evidență, ci pentru că am vrut să arăt cum ceea ce la Hegel trăiește în mod idealist indică totuși spre Occident, prin faptul că, pe de o parte, reapare în gândurile materialist-grosolane ale darwinismului, ale spencerismului etc., iar pe de altă parte, în ezoterismul societăților secrete.
Acum, să ne ocupăm de Schopenhauer. El este, aș spune, adoratorul voinței. Iar faptul că are în vedere voința cosmică reiese din fiecare pagină a lucrărilor sale, mai cu seamă din expunerea încântătoare Despre voința din natură, unde tot ce există și trăiește în natură reprezintă voința ca fundament, ca forță primordială a naturii. Astfel încât putem spune: Schopenhauer materializează chiar voința cosmică.
În ce direcție indică întreaga dispoziție sufletească a lui Schopenhauer, dacă dispoziția sufletească a lui Hegel indică spre Occident? Aceasta o puteți vedea din însăși opera lui Schopenhauer, căci veți afla foarte repede, dacă-l studiați, ce înclinație profundă are Schopenhauer pentru Orient. Aceasta urcă din starea sa sufletească, de fapt, nu știi cum. Această iubire a priori pentru Nirvana și pentru tot ce este oriental, acestă înclinație pentru hinduism este irațională, ca și întreaga sa filosofie a voinței, ea urcă întru câtva din înclinațiile sale subiective. Dar în aceasta există o anumită necesitate. Ceea ce Schopenhauer prezintă ca fiind filosofia sa este o filosofie a voinței. El prezintă această filosofie a voinței, așa cum se cade pentru Europa Centrală, în mod dialectic, o expune în gânduri, dar raționalizează însăși voința; el vorbește, de fapt, în gânduri, dar vorbește despre voință. În timp ce vorbește astfel despre voință, așadar, materializând voința cosmică, din adâncurile sufletului său urcă în conștiența sa înclinația pentru Orient. El chiar adoră tot ce este hinduism. Așa cum Hegel arată în mod mai mult obiectiv spre Occident, tot astfel vedem cum Schopenhauer indică spre Orient. În Orient însă ceea ce este element al voinței, și pe care Schopenhauer chiar îl simte ca fiind elementul propriu-zis al Orientului, nu pare să fie materializat și comprimat în formă de gânduri, să fie, așadar, intelectualizat. Întreaga formă de prezentare a voinței cosmice care se află la baza vieții sufletești orientale nu apare potrivit intelectului, ci este o prezentare, în parte, poetică, în parte, vorbind dintr-o intuiție directă. Schopenhauer a intelectualizat în manieră central-europeană ceea ce Orientul ar fi redat în formă de imagine; dar voința cosmică spre care punctează el este totuși elementul din care Orientul și-a luat intuiția sufletească. Este elementul în care trăia concepția orientală despre lume. Când concepția orientală despre lume pune accentul mai ales pe iubirea care impregnează totul, elementul iubire nu este nimic altceva decât un anumit aspect al voinței cosmice, numai că extras din intelect. Astfel încât putem spune: Aici, voința este spiritualizată. Așa cum în Occident este materializat gândul, în Orient este spiritualizată voința.
Tabla 7În elementul central-european vedem că în gândul cosmic idealizat, în voința cosmică materializată, care este și ea tratată ca gândul, aceste două lumi se intersectează, astfel încât în indicația hegelianismului spre societățile secrete ale Occidentului avem de-a face cu o înrudire profundă a sistemului cosmic de gânduri hegelian cu acest Occident, iar în înclinația subiectivă a lui Schopenhauer pentru Orient cu ceva care dă expresie unui fel de înrudiri a lui Schopenhauer cu ezoterismul Răsăritului.
Este uimitor, când lași să acționeze asupra ta această filosofie schopenhaueriană, că din punct de vedere al elementului gândirii ea are ceva plat; filosofia schopenhaueriană nu este profundă, dar are totodată ceva ca o beție, ceva voluntar care pulsează în ea. Schopenhauer este cel mai atrăgător și încântător când își impregnează gândurile plate cu elementul său voluntar. Atunci frazele lui țâșnese ca un foc de artificii al voinței. Prin aceasta el a și ajuns, într-o perioadă, în fond, plată, filosof de salon. După ce a traversat o perioadă abundând în gânduri cum a fost prima jumătate a secolului al XIX-lea, când oamenii au sărăcit apoi în gânduri, Schopenhauer a devenit filosoful saloanelor. Nu te obliga să gândești mult, dar puteai să lași să acționeze asupra ta scânteierea voinței care pulsa prin gânduri, mai ales când parcurgeai o scriere cum este Parerga și paralipomena [Nota 18], în care această scânteiere a gândurilor acționează chiar cu rafinament.
În felul acesta, în chiar opoziția dintre Hegel și Schopenhauer găsim, în zona de mijloc a dezvoltării civilizației noastre, cei doi poli opuși, dintre care unul și-a obținut formația specială în Occident, celălalt în Orient. În Europa Centrală ei stau alături stimulându-se reciproc, până la un echilibru, și au găsit în prietenia incomparabilă dintre Schiller și Goethe o echilibrare armonică, iar în juxtapunerea lui Hegel și Schopenhauer o echilibrare disarmonică. Căci Schopenhauer a devenit docent privat la Universitatea de la Berlin în același timp în care Hegel își repezenta acolo în mod strălucit flosofia sa. Schopenhauer abia putea găsi un auditoriu, sala rămânea goală. Și este probabil că atunci când Hegel era întrebat despre filosofia lui Schopenhauer ‒ își putea permite atunci acest lucru, căci era un filosof impresionant, apreciat ‒ el răspundea cu o ridicare din umeri. Când un oarecare vorbea mai mult despre elementul voinței și sublinia în mod deosebit acest element cum făcea Schleiermacher [Nota 19], atunci Hegel devenea mai incomod. Iar când Schleiermacher voia să explice creștinismul prin acest element lipsit de gânduri și spunea: Creștinismul nu ar fi conceput într-un element al gândirii dacă gândurile Cosmosului, întru câtva gândurile lui Dumnezeu, ar fi altfel concepute decât prin aceea că te simți dependent de Dumnezeu, prin aceea că dezvolți un sentiment de dependență față de Univers, Hegel răspundea [Nota 20]: Atunci câinele este cel mai bun creștin, căci el cunoaște cel mai bine sentimentul dependenței! Tot așa l-ar fi adus, desigur, Hegel și pe Schopenhauer acasă cum l-a adus și pe Schleiermacher, dacă ar fi meritat strădania. Căci Hegel a fugărit pe oricine nu se ridica la înțelegerea realității gândurilor. Pentru Schopenhauer însă gândurile nu erau decât baloane de săpun care se ridicau din bătăile tălăzuite ale voinței cosmice. Și Schopenhauer, care a avut mai multe ocazii s-o facă din poziția amintită, tună și fulgeră împotriva lui Hegel în scrierile sale, ca o spălătoreasă.
Vedem, așadar, că opoziția, care constituie chiar enigma vieții zonei centrale a civilizației, nu a ajuns la o încheiere armonioasă. Dar atât lui Schopenhauer cât și lui Hegel le lipsește înțelegerea propriu-zisă a omului. Hegel trăiește în gândul cosmic și acest fapt are ceva care-l face impopular. Căci, în general, oamenilor nu le place să se avânte spre gândurile cosmice. Ei au un sentiment căruia i se dăruiese din comoditate, și anume: De ce trebuie să ne spargem capetele cu gânduri cosmice? Aceasta o fac pentru noi zeii, sau Dumnezeu. Dacă ești un evanghelist, spui: Dumnezeu Unul face acest lucru. Dacă zeii se îngrijesc de gândurile cosmice, de ce ar trebui și noi să ne îngrijim în mod special? Într-adevăr, ceea ce apare la zi în revelațiile de gânduri ale lui Hegel are ceva cu totul impersonal. Istoria, de exemplu, așa cum o întâlnim la Hegel [Nota 21], are ceva absolut impersonal. Avem, de fapt, de la începutul evoluției Pământului până la sfarșitul evoluției, gândul în desfășurare.
Dacă am vrea să reprezentăm în mod schematic această filosofie a istoriei hegeliene ar trebui să spunem: Aici răsar gândurile, apoi coboară, se împâslesc reciproc și merg astfel în lungul evoluției istorice, iar în aceste păienjenișuri de gânduri se află pretutindeni inserați oamenii, sunt antrenați de gânduri. Astfel încât pentru Hegel evoluția istorică este reprezentată de aceste gânduri fluente, care se împâslesc, care inseră în ele omul ca pe un automat, care trebuie și el să evolueze în acest păienjeniș al gândurilor lumii, împreună cu acest sistem de gânduri. Pentru Schopenhauer, gândul uman nu este nimic altceva decât un balon de săpun. El își îndreaptă atenția spre voința cosmică, am spune spre această mare de voință cosmică. Omul este, de fapt, un rezervor în care a răsărit și puțin din această voință cosmică. Filosofia schopenhaueriană nu are nimic din acestă rațiune în evoluție sau din gândurile care evoluează, ci ceea ce curge continuu este elementul de voință fără gânduri, irațional și neînțelept. Și în acesta răsar oamenii și în el se oglindește, ca și cum ar fi inteligență, neînțelepciunea care evoluează, de fapt, încontinuu. Pentru Hegel, lumea este revelația rațiunii celei mai înțelepte. Dar ce este lumea pentru Schopenhauer? Este un lucru uimitor, dacă vrem să răspundem la întrebarea: Ce este lumea pentru Schopenhauer? Acest lucru uimitor mi-a apărut cu deosebită claritate o dată, când am scris un studiu despre Eduard von Hartmann [Nota 22], în care caz trebuie să se țină seama de Schopenhauer, trebuie discutat, pentru că Eduard von Hartmann a pornit, pe de o parte, de la Hegel, pe de alta de la Schopenhauer, dar mai mult de la Schopenhauer. Voiam să fac referire în acest studiu, care era un studiu pur filosofic despre concepția lui Eduard von Hartmann, la faptul că pentru Schopenhauer soluția enigmei lumii ar consta în aceea că ar trebui să se spună: Lumea este o mare prostie a lui Dumnezeu. Am scris acest lucru pentru că-l consideram a fi un adevăr. Redactorul revistei, care apărea în Austria, mi-a scris că este nevoit să elimine acest pasaj, deoarece întregul număr i-ar fi confiscat dacă s-ar tipări așa ceva; pur și simplu el nu ar putea scrie că lumea este o prostie a lui Dumnezeu. Eu nu am insistat, ci i-am scris celui care era pe atunci redactorul acelui „Deutsche Worte” („Cuvinte germane” ‒ n.tr.): eliminați „prostia lui Dumnezeu”, dar vă amintesc un alt caz: în vremea când redactam „Deutsche Wochenschrift”, dumneavoastră nu ați scris, e drept, că lumea este o prostie a lui Dumnezeu dar ați spus că esența școlii austriece este o prostie a administrației instrucției, iar eu am lăsat pasajul. În orice caz, săptămânalul mi-a fost confiscat atunci. Voiam cel puțin să-i amintesc omului că și lui i s-a întâmplat ceva asemănător, numai că mie cu bunul Dumnezeu, lui cu ministrul instrucției, baronul von Gautsch.
Când ai în vedere lucrul cel mai important al enigmei Universului, se vede clar cum Hegel și Schopenhauer sunt doi poli opuși și că ei apar, de fapt, în mărimea lor, în mărimea lor vrednică de admirație. Știu, în orice caz, că unii oameni cred că este uimitor ca atunci când cineva este un admirator al lui Hegel, așa cum sunt eu, el poate s-o și spună astfel, pentru că nu-și pot imagina că față de ceea ce simți ca fiind mare îți poți păstra și umorul, pentru că își închipuie că atunci când resimți un lucru ca fiind mare trebuie să capeți și o mutră lungă, cea cunoscută.
Așadar, se află aici, în fața noastră, cei doi poli opuși care nu au ajuns, ca în cazul lui Schiller și Goethe, la o echilibrare armonioasă. Și vom putea explica această disarmonie când vedem că pentru Hegel omul este o ființă care continuă să evolueze în păienjenișul noțiunilor și că pentru Schopenhauer omul nu este, de fapt, nimic altceva decât un mic vas în care este vărsată o parte a voinței lumii, în fond, numai un fragment din voința lumii. Ambii nu pot, așadar, să vadă partea individuală, partea personală a omului. Dar nu pot privi nici la esența propriu-zisă a ceea ce văd în Cosmos.
Hegel privește spre Cosmos și vede în istorie acest păienjeniș de noțiuni. Schopenhauer privește spre Cosmos și nu vede acest păienjeniș de noțiuni ‒ pentru el aceasta nu este decât o imagine în oglindă ‒, vede, în schimb, marea voinței dominatoare și din ea se scoate, cum ar fi, în aceste vase (vezi planșa ‒ desenul de sus), ceea ce ca oameni înoată acolo mai departe în această mare de voință irațională, neinteligentă. Oamenii nu sunt decât caricaturizați prin aceea că în ei se oglindește voința neinteligentă, ca și cum ea ar fi rațiune, reprezentare, gând. Dar aceste două elemente le avem în Cosmos. Ceea ce vede Hegel chiar există în Cosmos. Gândurile sunt în Cosmos. Hegel și Occidentul contemplă Cosmosul și văd gândurile cosmice. Schopenhauer și Orientul contemplă Cosmosul și văd voința Universului. Ambele se află acolo, în Cosmos. O concepție folositoare despre lume ar fi luat naștere dacă ar fi putut să se producă paradoxul ca ocările lui Schopenhauer să-l fi adus atât de departe încât să-și iasă din pielea proprie și, cu toate că sufletul lui Hegel ar fi rămas în el, el ar fi pătruns în Hegel. Atunci el ar fi văzut gândul cosmic și voința cosmică care ar fi crescut împreună din Schopenhauer și din Hegel! Aceasta există, în fapt, în lume: gând cosmic și voință cosmică. Și ele se găsesc în forme foarte diferite.
Tabla 8Ce ne spune adevărata cercetare din cadrul științei spiritului referitor la cosmologie? Ea ne spune: Să privim în lume pentru a lăsa gândurile cosmice să acționeze asupra noastră. Ce vedem? În timp ce lăsăm gândurile cosmice să acționeze asupra noastră, vedem gândurile trecutului îndepărtat, tot ce a acționat din acest trecut până în clipa prezentă. Aceasta percepem în timp ce vedem gândurile cosmice, căci gândul cosmic ne apare în faza sa finală când privim afară în Univers. De aici provine ceea ce este rigid, mort în legile naturii și faptul că atunci când vrem să supervizăm în mod legic natura nu putem folosi aproape nimic altceva decât matematica, care se ocupă cu ceea ce este mort. Însă în ceea ce vorbește simțurilor noastre, în ceea ce ne încântă în lumină, în ce auzim în sunet, în ceea ce ne încălzește, în tot ce se apropie pe cale senzorială de noi acționeză voința cosmică. Aceasta este ceea ce răsare din elementul mort al gândului cosmic și care, în fond, indică viitorul. Voința cosmică are ceva haotic, nediferențiat. Dar el trăiește totuși în momentul cosmic prezent, ca germene a ceea ce va trece în viitor. Dacă însă ne lăsăm în voia elementului gândire, atunci avem de-a face cu ceea ce provine în prezent din timpul cel mai îndepărtat. Numai în capul uman lucrurile stau altfel. Aici, gândul există, dar este separat de gândul cosmic exterior, iar în cadrul personalității umane se află legat de un element volițional individual, care, în ce mă privește, poate fi privit ca fiind un mic rezervor, un element cosmic decantat într-un mic recipient. Dar ceea ce omul posedă în intelectualitatea sa indică spre trecut. În fond, ca germene am dezvoltat-o în viața pământeană anterioară. Atunci a fost voință. Acum a devenit gând, este legată de sistemul cap, a luat ființă ca o copie vie a Cosmosului în sistemul cap al nostru. Noi o legăm de voință, o întinerim în voință. Și în timp ce o întinerim în voință o trimitem în viața noastră viitoare, în încarnarea noastră viitoare.
Această imagine a lumii ar trebui s-o prezentăm și altfel. Ar trebui s-o desenăm în așa fel încât să reiasă că ceea ce este cosmic exterior este, în timpurile vechi, deosebit de bogat în elemente ale gândurilor, că se rărește apoi tot mai mult pe măsură ce intrăm în prezent, că gândul așa cum este în Cosmos se stinge, moare treptat. (vezi figura 3)
Elementul voință trebuie să-l schițăm în tușe fine. Cu cât privim mai mult înapoi, cu atât mai mult predomină în imaginile Akasha gândul; cu cât pășim înainte, elementul voință se îndesește. Dacă vrem să întrevedem această evoluție, trebuie să privim spre un element gând plin de lumină a timpului cel mai îndepărtat, în trecut, și spre elementul voință irațional al viitorului (vezi figura 4).
Dar acest lucru nu rămâne astfel, căci omul introduce acum gândurile, pe care le-a păstrat în capul său. Pe acestea el le trimite în viitor. Și în timp ce gândurile cosmice se sting tot mai mult, germinează gândurile umane; din locul izvorârii lor ele pătrund în viitor elementul cosmic al voinței (vezi figura 5 și planșa ‒ desenul de jos).
În felul acesta omul este păstrătorul gândului cosmic, în acest fel omul scoate din sine gândul cosmic în lume. Gândul cosmic se transplantează din timpurile originare în viitor, folosind calea ocolită prin om. Omul aparține Cosmosului. Dar nu-i aparține, așa cum crede materialistul, că omul este și el ceva ce s-a dezvoltat din Cosmos, este un fragment de Cosmos, ci el aparține și elementului creator al Cosmosului.
Vedeți, aici intrăm în concret. Dacă înțelegi omul cu adevărat, pătrunzi în ceea ce Schopenhauer și Hegel au prezentat în mod unilateral. Vedeți astfel cum și în elementul filosofic trebuie sintetizat pe o treaptă superioară ceea ce este tripartit, cum trebuie înțeles omul în Cosmos.
Mâine vom analiza într-un mod mai intuitiv această legătură a omului cu Cosmosul. Acestea am vrut să vi le prezint azi ca pe o introducere, așa cum am spus, a cărei necesitate va fi recunoscută în cele ce mai urmează.
