Vrem să ne ocupăm azi de unele aspecte care privesc omul moral ca atare, pentru a putea arăta mâine cum ceea ce putem numi ca fiind partea moral-sufletească din om ne conduce în macrocosmos. Este vorba de a evalua în mod corect două trăsături umane, atunci când urmărim să ajungem la o evaluare plenară a omului în calitate de ființă moral-sufletească.
Omul este inserat întru câtva între două extreme, între două poziții polare. Acestea ajung la conștiența sa ca fiind ordinea naturii și ordinea lumii morale. Am atras atenția asupra faptului că din acea concepție despre lume care a fost elaborată în ultimele secole și care a devenit tot mai populară nu poate fi construită nicio punte între ordinea naturală și cea morală a lumii. Dacă vrem să ne apropiem de enigmele vieții și ale lumii, trebuie să luăm în considerare mai ales două calități ale omului, care sunt legate de aceste poziții polare ale naturii și ale spiritului sau chiar ale lumii morale. Omul este fără îndoială dăruit naturii; el este dependent de ordinea naturală cu privire la partea sa sufletească, deci și cu ființa sa morală. Dar dacă vrea să se simtă om adevărat el este obligat să se ridice din ordinea pur naturală, să se simtă ca fiind inserat într-o ordine cosmică care nu se epuizează în natură; de fapt, nu s-ar putea ajunge la o concepție clară cu privire la ceea ce se află la baza acestor lucruri decât pe calea științei spiritului. Arătăm mai întâi o viziune, aș spune, radical eronată, care nu lasă oamenii să ajungă la o dezlgare a enigmei care se află aici. Din tradițiile vechi oamenii cred că se poate pur și simplu să se ajungă la înțelegerea naturii specific umane prin accea că, dacă pot să spun așa, se poate căuta în vreun fel în prezent corelația spiritual-sufletescului cu corporal-materialul în om. Își imaginează că aici este natura corporală a omului (figura 13) și cumva înăuntrul aceastei naturi umane corporal-fizică ar fi cea spiritual-sufletească. Și apoi caută corelația. A fost mult căutată această corelație, și o mare parte din năzuințele filosofice ale umanității este de fapt către aceasta, să rezolve problema:: Ce legătură este între spiritualul-sufletesc și corporalul-fizic?
Tabla 13Știți că în știința spiritului chiar modul de a formula problemele trebuie să fie conceput diferit decât se face în mod curent încă și în prezent. În special la începutul secolului al XIX-lea s-au manifestat și pe plan teoretic concepții conform cărora s-a impus ideea că nu s-ar putea găsi un spiritual-sufletesc alături de corporalul-fizic, că spiritualul-suflctesc ar putea fi o manifestare a corporalului-fizic. Pentru acei oameni care făcuseră cunoștință cu marile rezultate ale cercetărilor științelor naturii această concepție avea ceva fascinant. Este suficient să ne amintim cât este de dependent omul, în viața dintre naștere și moarte, de procesele sale fizice, de întreaga sa organizare fizică. Cei ce gândeau materialist au subliniat faptul că odată cu creșterea corpului exterior se dezvoltă și capacitătile spiritual-sufletești, așa cum omul îngrijit necorespunzător în ceea ce privește partea sa fizic-corporală rămâne în urmă și în plan spiritual-sufletesc. Apoi s-a mai subliniat faptul că, la omul bătrân, când partea fizic-corporală ajunge la decadență și capacitările spiritual-sufletești ajung la declin. S-a mai indicat și faptul că atunci când omul suferă anumite leziuni ale corpului său fizic și în partea sa spiritual-sufletească se constată anomalii, astfel încât este dependent de starea structurii sale fizic-corporale. S-a mai arătat cum anumite otrăvuri care nu pot determina decât unele acțiuni chimice în corpul omului îi pot induce anumite stări de anomalie spirituală și cum prin introducerea anumitor substanțe fizice în corp se pot provoca stări de paralizie spiritual-sufletească etc. S-a arătat cum cercctarea fizică exterioară, în toată concretețea sa, dovedește că, în fond, spiritual-sufletescul nu este decât o funcție a corporalului-fizic. Da, acei cercetători care își dezvoltau mentalitatea mai cu seamă în prezența unor astfel de fenomene puteau indica și fapte mai minuțioase de acest fel. Un fenomen ca acela al influenței pe care o exercită alterarea glandei tiroide asupra capacităților spiritual-sufletești i-a adus pe cercetători ca Gley [Nota 27] la afirmația că cele mai înalte capacități ale omului, cele spiritual-sufletești, ar fi în final dependente de acele procese care au loc în glanda tiroidă. Toate aceste lucruri aveau ceva seducător prin întregul mod de dezvoltare a gândirii științifice în vremurile mai noi. Și, de fapt, nu se poate spune decât că, în măsură în care mulți oameni au crescut în acest mod de gândire științifică, noțiunile privind spiritual-sufletescul au fost reprimate tot mai mult; spiritual-sufletescul era privit tot ca fiind ceva fără importanță. În zonele civilizate ale Pământului, pe de o parte se află cei care sunt mai mult sau mai puțin contaminați de modul de gândire al științei naturii vremurilor mai noi, care consideră că este un mare progres pentru dezvoltarea lor spirituală, dacă refuză un spiritual-sufletesc de sine stătător, iar de partea cealaltă se află acea parte a populației care vrea să continue să trăiască într-o ordine cosmică moral-divină, care însă își poate păstra convingerile primite prin tradiție din timpuri vechi prin faptul că se ține la distanță de concepțiile aduse de modul de gândire al științelor naturii.
Astfel, avem, pe de o parte, o populație numeroasă considerată ca fiind rămasă în urmă, care nu știe nimic depre legile ordinii naturale și care, din această cauză, poate rămâne la reprezentările vechi religioase. În ultimul timp s-a conturat tot mai mult un lucru: acea forță de convingere fascinantă pe care o aveau pentru o mare parte din omenire reprezentările științelor naturii la mijlocul sau chiar la începutul ultimei treimi a secolului al XIX-lea a început să scadă treptat. Ea a început să piardă teren chiar și pentru mulți oameni cu gândire științifică și s-a manifestat o mare indulgență față de ceea ce mai înainte era considerat că există încă la oameni neștiutori, înapoiați, dar că va trebui să dispară. Acest ultim fenomen trebuie, de fapt, atribuit numai somnolenței generale a sufletelor moderne. Este imposibil să ai, pe de o parte, ordinea naturală atotputernică și, pe de altă parte, o anumită ordine cosmică moral-spirituală, reală. Așa cum este văzută mai nou, ordinea naturală nu se împacă cu o ordine cosmică morală și numai dacă nu ai o gândire eficientă, puternică, poți pune într-un fel concepția naturalistă actuală alături de ceea ce este prezent din vechile tradiții ale diferitelor confesiuni religioase. În fond, numai cei care pe la mijlocul secolului al XIX-lea au indicat în modul cel mai clar faptul că omul este o ființă fizic-corporală, că manifestările sale spiritual-sufletești rezultă din procesele organizării sale fizic-corporale au fost consecvenți, susținând că treptat ar trebui eliminat tot ceea ce se opune acestei concepții. Am atras și altă dată atenția că au existat oameni care au reprezentat ideea [Nota 28] că ar trebui respinsă justificarea unei concepții morale despre lume și că, în fond, un infractor ar avea același drept la viață ca și cel care trăiește în așa-numite reprezentări morale.
Aceștia au fost oameni consecvenți. În această consecvență nu puteai rămâne fixat, plin de curaj. Apărea o oboseală, o somnolență și a rezultat ceea ce tocmai am descris. În orice caz, consecvenți sunt și cei care procedează asemeni celor care au o mentalitate iezuită, aparținând Bisericii catolice, și care spun: La o parte cu știința care vrea să cerceteze altceva decât faptele exterioare, pentru a da cu forță oamenilor credința într-o ordine cosmică spritual-sufletească, și care vor acest lucru cu toată forța posibilă. Ambele atitudini, cu siguranță, nu pot fi acceptate, dacă avem în vedere evoluția umanității.
Dar nu pot fi păstrate nici noțiunile confuze venite din vremuri străvechi. În primul rând este vorba de ideile care își reprezintă omul ca pe o entitate fizic-corporală având în ea ceva sufletesc și potrivit cărora se caută modul în care este legat acest spiritual-sufletesc cu fizic-corporalul, avându-se în vedere numai prezentul. Nu se poate merge mai departe fără extinderea modului de abordare, făcând apel la timp pentru a înțelege omul. Această schemă a entității umane este imposibilă. Numai prin folosirea unor reprezentări pot fi obținute noțiuni clare care, așa cum vom vedea, conduc la construirea punții dintre concepția morală și concepția fizică despre lume.
Noi știm că omul, înainte de a veni în existența fizic-pământeană, trăiește, între moarte și o nouă naștere, într-o lume spirituală. Dacă admitem o linie desemnând timpul (săgeata din desenul din figura 14), avem o viață spiritual-sufletească care confluează cu curentul timpului, se varsă în curentul timpului. În legătură cu lucrurile pe care am încercat să le expun ieri, în cadrul acestei entități spiritual-sufletești a omului în timpul în care evoluează în lipsa unei corporalități fizice, în el se dezvoltă, prin procesele lumii spirituale, ceea ce se poate numi dorința după o corporalitate fizică. Această dezvoltare de sine devine treptat nevoia de corporalitate fizică. Și dacă înțelegem corect ideea metamorfozei ajungem la constatarea că această dorință trece cu adevărat în corporalitatea fizică (albastru), astfel încât trebuie să spunem: Ceea ce ne apare în cazul copilului este împlinirea dorinței de a avea un corp fizic, dorință pe care o avea spiritual-sufletescul înainte de a ajunge în existența fizică. ‒ În fizicul-corporal și în spiritualul-sufletesc nu trebuie să vedem o dualitate. Nu trebuie să vedem fizicul-corporal ca fiind numai ceva în care se strecoară spiritualul-sufletesc, ci trebuie să vedem în el cu adevărat transformarea spiritual-sufletescului.
Tabla 13Există aici, bineînțeles, dificultăți importante pentru modul modern de gândire științifică. Acesta rămâne agățat de lucrurile imediat perceptibile, el vede cum structura germinală a omului se dezvoltă în corpul matern, se dăruiește credinței că acesta crește din corpul matern după fecundație, întrucât corpul matern conține forțele care fac să se dezvolte germenele uman. Totuși nu așa stau lucrurile. O asemenea explicație nu ia în considerare decât lucrurile cele mai palpabile. Omul este o ființă care se află în legătură cu întregul Cosmos, care este în permanentă interacțiune cu întregul Cosmos. Ce ați spune dacă cineva ar afirma: O anumită cantitate de aer pe care o aveți într-un anumit moment în corp a fost produsă în organismul dumneavoastră. Ea nu a fost produsă de organismul dumneavoastră, dumneavoastră ați inspirat-o, o aveți în corp pentru că împreună cu ambianța formați un întreg. Pentru că nu se vede în mod exterior cum coacționează întregul Cosmos în timp ce se dezvoltă germenele uman în corpul matern, pentru că nu se vede că și în acest caz acțiunile vin din afară, că omul este în legătură cu întregul macrocosmos, se crede că germenele uman crește în corpul matern pur și simplu din înseși forțele acestuia. Acest germene uman vine, de fapt, în mod univoc din lumea spirituală. El doar folosește acel loc în care găsește poarta pentru a intra în lumea fizică. În cuprinsul a ceea ce se întinde în jurul nostru, în spațiu, nu există nicăieri pentru omul care a parcurs timpul dintre moarte și o nouă naștere o poartă de intrare în lumea fizică. Numai în corpul uman există această poartă. Iar ceea ce acționează aici nu sunt forțele tatălui și ale mamei, ci forțe cosmice care-și caută, prin corpul matern, după fecundare accesul spre lumea fizică, după ce au dezvoltat, ca ființe spiritual-sufletești, o dorință.
În acest fel, omul se transformă într-o ființă fizică. Vedem cum copilul are la început trăsături nediferențiate, cum din el se dezvoltă din ce în ce mai mult forma umană. Și greșim când spunem: În copil se află ceva care se dezvoltă. Procedăm corect când întoarcem privirea de la copil spre ceea ce era activ înainte de naștere, înainte de concepție, și care acționează și acum, care acum își exteriorizează acțiunea. În ceea ce observăm la copil de la o zi la alta, de la săptămână la săptămână, de la an la an, vedem intruziunea a ceva trecut, pe care omul l-a parcurs spiritual-sufletește înaintea nașterii sau a concepției sale. Procedăm corect dacă observăm copilul în așa fel încât putem să spunem: Aici avem o organizare copilărească. Vedem cum copilul dezvoltă anumite însușiri pe care noi nu le căutăm în interiorul său, de unde ele radiază în afară, ci le căutăm în timpul anterior, de la care încă mai vin radiații ce pătrund în interior. ‒ Faptul că nu se dorește aceasta constituie marea nenorocire a concepției moderne despre lume. Problema este de a se apela la timp, de a se gândi ceea ce a trecut ca fiind încă activ în aspectele lui actuale. Și în timp ce dezvoltăm viața mai departe în timp (albastru, dreapta, figura 15), noi retransformăm ceea ce este fizic-corporal și ajungem treptat la retransformarea fizicului-corporal în spiritual-sufletesc (roșu, dreapta).
Tablele
13+14Prin faptul că am devenit oameni fizici, spiritual-sufletescul s-a transformat în corporal-fizic și noi transformăm corporalul-fizic din nou în spiritual-sufletesc. Veți spune: Aici se află totuși o dificultate! S-ar putea înțelege cum corporalul-fizic se retransformă în spiritual-sufletesc dacă acest lucru s-ar petrece treptat, dacă am vedea că omul a devenit, să spunem, la 35 de ani complet fizic, ar începe apoi să redevină treptat spiritual și la sfârșitul vieții sale ar deveni din nou atât de spiritual încât moartea nu ar mai fi decât o trecere treptată în spiritualul-sufletesc. Interior, așa stau lucrurile, exterior însă nu; aparența înșeală. Realitatea este că în partea de declin a vieții ‒ persoanele ceva mai în vârstă aici de față să nu ia acest adevăr în sens prea rău ‒, prin faptul că îmbătrânim, noi deja ne târâm corpul ca pe ceva care nu ne mai aparține întru totul. Devenim cu încetul cadavre, iar moartea constă, de fapt, numai în aceea că acest cadavru ne devine prea greu, gravitația devine prea puternică când, dimineața, ne reîntoarcem cu sufletul nostru, la trezire, în corp. Nu se poate vedea însă, când ne îndreptăm simțurile asupra aparenței exterioare, ce modificări au loc, de fapt, în ființa umană și cum această a doua parte a vieții este deja o moarte lentă.
Nu este vorba de a accepta spiritual-sufletescul, pe de o parte, corporalul-fizic, pe de alta, ci să învățăm să înțelegem cum, atunci când folosim noțiunea timpului, spiritual-sufletescul se transformă în corporal-fizic, iar corporalul-fizic se retransformă în spiritual-sufletesc.
Cu toate că nu exprimă decât exterior defășurarea evoluției omului, acest lucru este legat de două trăsături umane importante. Prin ce putem să ne metamorfozăm treptat dintr-un spiritual-sufletesc într-un corporal-fizic astfel încât să devenim una cu corporalul-fizic? Omul poate pricepe acest lucru dacă învață să înțeleagă ce este calitatea morală a iubirii. Un adevăr principial, important este acesta. Omul pătrunde în lumea fizică prin iubire, prin revărsarea de sine în corporal-fizic. Cum iese el din nou din acesta? El se retrage din nou din procesul de metamorfoză fizic-corporală, se retransformă și nicio forță nu-i dă această posibilitate decât libertatea. Astfel încât spunem: Faptul că noi continuăm să evoluăm, că trecem prin poarta morții se întâmplă prin libertate. Noi ne naștem prin iubire cosmică, trecem prin poarta morții în lumea spiritual-sufletească prin forța libertății pe care o avem în noi. Și dacă dezvoltăm iubire în lume, această iubire este, în fond, reverberația entității noastre spiritual-sufletești așa cum am avut-o înainte de naștere sau, să spunem, înainte de concepție. Și dacă dezvoltăm libertate în existența dintre naștere și moarte, dezvoltăm spiritual-sufletește în noi în mod profetic, cu anticipație, ca forță, ceea ce este forța noastră cea mai importantă, când vom fi părăsit corpul prin moarte.
Ce înseamnă, în fond, conceput cosmic, a fi o ființă liberă? A fi o ființă liberă, a te putea retransforma din corporal-fizic în spiritual-sufletesc înseamnă a putea să mori; în timp ce iubirea înseamnă să te poți transforma din spiritual-sufletesc în corporal-fizic, a putea să iubești înseamnă a putea să trăiești, conceput cosmic.
Vedeți aici cum procese care pot fi concepute cu totul natural, nașterea și decorporalizarea omului, nașterea și moartea (știința exterioară a naturii le concepe ca procese naturale), pot fi percepute ca manifestări, ca revelații ale iubirii și libertății. Dar în timp ce dezvoltăm iubirea, prin voința noastră ce facem noi, de fapt, din punct de vedere spiritual-sufletesc? Noi formăm în noi o imagine spiritual-sufletească, în cadrul învelișului pielii noastre, a ceea ce a alcătuit întreaga noastră ființă înainte de a fi concepuți. Înainte de conceperea noastră trăim în Cosmos prin forța iubirii noastre. Și într-un fel, din punct de vedere sentimental-volutar, ca o amintire a acestei vieți cosmice, este desfășurarea iubirii ca virtute morală în timpul vieții noastre între naștere și moarte. Virtutea iubirii ne apare ca o rafinare în microcosmic a ceea ce este răspândit macrocosmic înaintea nașterii noastre, iar conștiența libertății noastre prin faptul că purtăm în noi spiritual-sufletește în timpul vieții dintre naștere și moarte ceea ce va acționa în întregime în Cosmos ca o forță naturală după ce am trecut prin poarta morții. Noi viețuim iubirea și libertatea între naștere și moarte. Ele nu sunt nimic altceva decât reverberații umane ale unor forțe cosmice, căci de orice naștere se leagă iubirea cosmică, de orice moarte se leagă libertatea cosmică. De când științele naturii și-au sărbătorit triumfurile, vorbim despre tot felul de forțe naturale, lumină, căldură, electricitate etc.; nu vorbim însă despre acele forțe ale naturii sau, mai bine spus, forțe cosmice care ne conduc pe noi oamenii în existența fizic-sensibilă și ne scot din nou din aceasta. Extrageți din științele fizico-chimice și din cele biologice tot ce se spune despre forțele care constituie lumea. Veți putea înțelege tot ceea ce în lume nu este om, dar niciodată omul. Căci pentru ca omul să poată exista trebuie ca pe lângă ceea ce acționează în lume ca electricitate, lumină, căldură etc. să existe și libertate și iubire. Când adopți o astfel de abordare ajungi, prin faptul că înveți să înțelegi cu adevărat omul, la noțiuni despre ființa naturii care sunt totodată noțiuni morale și noțiuni ale naturii. Ordinea morală a lumii și ordinea naturală nu există independent una de alta.
În mersul universal al omenirii s-a petrecut ceva care are o legitate interioară profundă, dar care va trebui totuși să fie depășit într-un fel în cursul evoluției ulterioare a Pământului de către umanitate, dacă aceasta nu vrea să ajungă la declin. Omenirea evoluției din perioada Pământului actual a plecat de la acel mod de dezvoltare spirituală care s-a desfășurat în Orient, care și-a produs înflorirea în Orient, care, așa cum știm, a atins o înălțime încă și mai mare în timpurile cele mai vechi, în perioada atlanteană, decât mai târziu, când au fost compuse Vedele [Nota 29]sau care au fost date la iveală în filosofa Vedanta [Nota 30]. Dar aceasta era o concepție care țintea în principal ceea ce este ordinea morală a lumii. Această concepție moral-spirituală despre ordinea lumii a fost grandioasă și strălucitoare în anumite perioade trecute ale evoluției umanității, dar tocmai în Orient ea a ajuns la decadență. Ea nu putea să dea naștere din sine însăși unei ordini naturale.
În timpuri mai noi și-a făcut apariția concepția despre ordinea naturală a lumii. Apărută mai întâi în Apus, aceasta este de așa natură încât înțelege lumea numai din perspectiva forțelor care pot fi observate în natura exterioară cu ajutorul simțurilor. Ea nu poate ajunge la o ordine morală a lumii. Aceasta este, de altfel, deosebirea uriașă dintre Orient și Occident, așa cum am analizat-o din cele mai diferite puncte de vedere, faptul că în Orient umanitatea era predispusă pentru o înțelegere unilaterală a spiritual-sufletescului, iar în Occident omenirea tinde spre o înțelegere unilaterală a corporalului-fizic. Aceasta se extinde apoi la toate celelalte concepții umane. În general, nici nu se ține seama de cât de radical diferite sunt concepțiile oamenilor pe tot cuprinsul Pământului. Ceea ce adevăratul occidental cuprinde în observațiile sale când vorbește despre om este foarte străin orientalului. Când orientalul este cel care vorbește despre om, el vorbește, de fapt, despre ceva ce nici nu există pe Pământ.
Orientalul își îndreaptă în întregime privirea sa sufletească asupra unui lucru care, în fond, nici nu este atins pe Pământ. Potrivit stărilor originare ale concepției despre lume orientale toate nașterile, tot ceea ce reglează evoluția umană nu iau în considerare, de fapt, existența fizic-sensibilă. Omul este privit ca ființă spiritual-sufletească și nici nu dezvoltă un sens corect pentru existența fizic-sensibilă. Acest lucru are o influență importantă pentru tot ce poate gândi orientalul. În prezent, el se află în decadență, dar în vechime era exprimat în totalitate ceea ce poate gândi orientalul despre om ca ființă socială.
Tabla 14Dar ce gândește occidentalul? Să luăm ca exemplu pe unul dintre cei mai proeminenți gânditori sociali al Occidentului, pe Adam Smith [Nota 31]. La fel cum știința naturii occidentală nu include omul ‒ ea se referă numai la ceea ce este extrauman ‒ nici știința socială a Occidentului nu include omul. Studiați lucrările lui Adam Smith. El nu vorbește deloc despre om, ci numai despre o anumită suprafață de pământ și despre ceea ce crește și se află pe aceasta, apoi mai vorbește despre un automat pe care îl lasă să însămânțeze, să recolteze etc. Aici este o bucată de pământ, aici este un automat (desenează ‒ vezi tabla 14 dreapta), care numai din automatismul său trebuie să poată dispune liber de bucata de pământ. Totul trebuie să se producă atunci cu acest pământ, în direcția corectă, de către acest automat. Despre acestea două vorbește de fapt Adam Smith și numește însușirile principale a ceea ce este acolo ca automat, libertatea economică (tabla : roșu ‒ wirtschaftliche Freiheit), și numește ceea ce este acolo ca o bucată de pământ, proprietatea privată (tabla: albastru ‒ Privateigentum). Aceasta este, de fapt, ceea ce stă la baza ființei sale sociale, o proprietate privată și un automat care gospodărește, fiind independent față de celelalte automate care lucrează pe alte bucăți de pământ. Concepțiile lui Adam Smith au ca obiect pământul lucrat, proprietatea privată și un automat care gospodărește în condiții de libertate economică. Acestea sunt adevăratele lui noțiuni. Dacă întâlnește un om el nu-l privește ca pe o ființă umană, ci își spune: Acesta reprezintă o proprietate privată și un automat economie, numai că este astfel alcătuit încât să aibă sus un cap, la mijloc un trunchi și apoi membre și la toate acestea se mai adaugă o fantomă. ‒ Dar la aceste lucruri lumea nu reflectează; pentru acestea nu există noțiuni. Și în timp ce automatul gospodar este activ, el ia la exterior forma unei fantome înzestrate cu cap, cu trunchi și cu membre. Dacă cercetați teoria lui Adam Smith nu veți găsi nicăieri o noțiune oarecare despre om. Încercați să faceți acest lucru! Veți găsi o combinarie de noțiuni despre proprietatea privată, despre un automat care gospodărește, dar nu veți găsi nicio noțiune privind omul. Veți găsi într-o oarecare măsură prezentat ceea ce se află în junl omului, dar nu omul. Pe lângă acestea, este caracteristic faptul că este prezentă numai o umbră a libertății, care este transferată automatului care gospodărește. Nu se vorbește despre libertatea umană, nu se vorbește despre ceea ce, dintr-o fantezie morală care se umple cu conținut spiritual, îl desăvârșește pe om ca om integral ‒ deoarece atunci ar trebui să se amintească despre ce am spus în cartea mea Filosofia libertății ‒, ci despre o legătură dintre proprietatea privată și automatul care gospodărește. Avem, pe de o parte, ceea ce a rămas din înțelepciunea orientală, incapacitatea de a ieși din ființa spiritual-sufletească în lumea fizică. Pe de altă parte, avem de la țările occidentale capacitatea de a vedea: da, este ceva real în lume și acest ceva automatizează aici; Înălțimea sa are moșii întinse, Înălțimea sa are forțe exterioare prin care gospodărește aceste moșii, pe care și vânează. Se vede că Înălțimea sa are aici ceva. Dar ceea ce umblă pe aici este, de fapt, o fantomă umană.
Vedeți, așadar, ce trebuie căutat: trebuie căutat omul. Trebuie să obții în dispoziția ta sufletească o concepție vie despre om. Avem o știință a naturii occidentală care include seria animală. Avem mai întâi animale simple, apoi animale din ce în ce mai complexe, cele mai evoluate merg pe patru picioare, apoi dintr-odată se ridică, devin verticale ‒ atunci ajungem la membrul superior al seriei animale și acesta se numește om. Nu se dispune decât de seria animală, iar omul este membrul superior al seriei animale. Așadar, de pe pozițiile științei naturii nu este observat omul. Dar nici din perspectiva științei sociale, căci aici este studiat ceea ce deține acesta ca proprietate privată și automatul care gospodărește. Omul dispare din observarea socialului. Particularitatea omenirii moderne constă în aceea că nu observă că aici nu există nimic uman. Nu există nimic omenesc. Din această cauză apare o anumită necesitate. Gândiți-vă numai că oamenii trăiesc în viața socială exterioară. Să admitem că ei trăiesc așa cum îi observă Adam Smith; exteriorizarea acestei concepții se datorează faptului că el a spus un lucru spre care tinde gândirea a numeroși oameni. Gândiți-vă că oamenii își privesc existența lor socială ca occidentali: ei nu există în aceasta! Aici există proprietate privată și un automat care gospodărește: oamenii nu există. Cum să scoți din această concepție despre om ceva ce se află dincolo de naștere și de moarte? Pentru aceasta trebuie să te supui autorității cuiva care face asemenea afirmații. Și întrucât asemenea noțiuni și-au dat roadele, s-a ajuns ca toate aspectele spirituale să fie puse sub autoritate, ba chiar ca oamenii să aibă o anumită repulsie de a gândi la cele spirituale. În știința proletară modernă acest lucru a fost preluat și continuat [Nota 32]. Numai că aceasta a luat lucrurile în serios și a spus: Da, burghezii au gândit asupra omului, dar aici nu există nimic despre om; aici găsim proprietatea privată și automatul care gospodărește. Așadar, să nu vorbim despre aceste fleacuri ale unui om special, ci să vorbim numai despre forțe economice; acestea fac ca totul să meargă înainte. Să luăm în serios această concepție! Ceilalți nu o iau în serios; ei vorbesc tot timpul săptămânii ca și cum nu ar exista decât proprietatea privată și libertatea economică a automatului, iar duminica acceptă să li se predice că există și un suflet nemuritor.
Acesta este un lucru care trebuie să fie prezentat în întregul său adevăr. Căci dacă nu ai curajul să privești lucrurile în întregul lor adevăr nu poți să înaintezi. Și este ușor de înțeles că în prezent există suficiente forțe care nu vor să se lumineze interiorul acestor lucruri cu o lumină corespunzătoare. Este neplăcut să se sublinieze modul în care caută știința socială să înțeleagă o legătură între oameni fără a ști nimic despre om, ci numai despre proprietatea privată și despre libertatea economică a automatului care gospodărește.
Am vrut să vă prezint un mod de abordare elaborat pe baza unei concepții vii asupra metamorfozei și ce a devenit un mod de abordare care nu vrea să știe nimic despre metamorfoză. Mâine va trebui să analizăm cauzele mai profunde care conduc la frânarea accesului oamenilor la ceea ce rezultă în mod necesar ca o consecință macrocosmică a unor astfel de concepții. Vom dezvolta, așadar, mâine ceea ce am putea numi contraimaginea macrocosmică a faptelor expuse azi și vom analiza apoi consecințele umane ale fiecăreia dintre cele două concepții.
