Îmi revine obligația ca în aceste expuneri, care vor fi continuate vineri, să dau o imagine cât se poate de cuprinzătoare, pe de o parte, a legăturii omului cu întregul Univers, cu Cosmosul, atât cu Cosmosul fizic cât și cu cel spiritual, și, pe de altă parte, a modului cum se poate ajunge treptat, prin abordarea în concepția științei spiritului, la o punte adevărată între ceea ce se numește ordinea naturală și ceea ce se poate numi ordinea cosmică moral-spirituală. Aș face azi un fel de intermezzo, al cărui scop va fi acela de a arăta cum, cu privire la umanitate, spiritualul trebuie să fie legat de fizic, dacă vrem să se ajungă la o abordare totală a evoluției umanității. Căci ceea ce se opune, în abordarea universală a lumii, construirii punții dintre planul fizic și cel spiritual constituie și pentru concepția tradițională a lumii, în diferitele ei forme, o piedică de a ajunge la o cuprindere totală a ceea ce este activ în evoluția umanității. Noi nu putem trata știința spiritului ca pe o teorie abstractă care trebuie să lămurească problema a ceea ce este etern în om și problema vieților pământești repetate într-o formă abstractă. Nu putem considera știința spiritului în acest fel. Dacă am privi-o astfel am înțelege-o greșit. Noi trebuie să ne reprezentăm știința spiritului ca pătrunzând în totalitate viața și trebuie să ajungem să aplicăm într-un mod cu totul concret ceea ce și în domeniul științei spiritului trebuie să fie dat într-o anumită formă abstractă, într-o manieră teoretică. Despre acest lucru vreau să vă dau mai întâi un exemplu care este extras din cercetări de știință a spiritului adevărată, despre care putem să facem numai referiri, dar care pot fi verificate pe viu.
Fenomenul ar fi următorul: cercetătorului spiritului i se dezvăluie anumite conexiuni pe care el le exprimă. El le aplică vieții. În desfășurarea ei, viața poate fi observată exterior de orice om. Pentru o observare lipsită de prejudecăți, se adeverește ceea ce cercetătorul spiritului dezvăluie în observațiile sale clarvăzătoare. Cam așa va trebui să se întâmple și cu un exemplu de abordare din perspectiva științei spiritului pe care vreau să vi-l descriu azi.
Există în prezent o abordare istorică care, de fapt, este foarte puternic influențată de ceea ce s-ar putea numi modul de gândire al științei naturii. Într-un fel, abordarea istorică a capitulat în fața modului de abordare a științei naturii și chiar și devenirea istorică a omenirii este gândită în așa fel încât se caută efecte, iar acestea sunt raportate la cauze și apoi se modelează un anumit context cauzal al vieții istorice după modelul contextului cauzal întâlnit în fenomenologia naturii. Chiar dacă unii istorici sunt radicali în această privință, există totuși tendința de a se apropia treptat metodica de o formă asemănătoare abordării specifice științei naturii.
Mai ales când se observă viața zilnică în devenirea ei și se introduce omul individual în această devenire a umanității de la generație la generație se ajunge la studierea pur exterioară a lucrurilor, să spunem, la abordarea lucrurilor pe firul necesității propriu științelor naturii. Cât este de apăsătoare în prezent, pentru mulți oameni, și totuși având aparența necesității, atribuirea unor caractere pe care omul le prezintă unei eredități fizice. Noi vorbim despre faptul că omul a moștenit pur și simplu un caracter sau altul, exterior sau interior, fizic sau psihic, de la strămoșii săi și se transpune ceea ce ne imaginăm în viața zilnică și la ceea ce este istorie. Extindem aceste lucruri asupra a ceea ce ține de istorie. Noi privim într-un anumit mod la ceea ce trăim în cadrul generației actuale, felul cum acestea provin din cele anterioare, acestea la rândul lor din cele ce le-au precedat etc. Aceasta creează obiceiul de a privi procesul istoric în așa fel încât se contemplă, de fapt, șirul de generații în succesiunea lor.
Să ne referim la o anumită parte a Pământului, de exemplu, Europa Centrală. Se iau în considerare calitățile omului central-curopean din ultimele decenii. Se merge la deceniile precedente și se caută ca, pe cât posibil, în baza obiceiului construit pe date furnizate de observațiile bazate pe simțuri, să se raporteze, să spunem, calitățile germanilor din prezent, calitățile francezilor din prezent la calitățile germanilor din secolul al XVIII-lea, la francezii din secolul al XVIII-lea ete. Se contemplă dezvoltarea umanității în linie dreaptă și aceasta satisface. Specialiștii în științe naturale ar spune: Necesitatea de cauzalitate este satisfăcută când ceea ce se găsește ca trăsături spiritual-sufletești la un anumit neam de oameni ai prezentului poate fi raportat la calitățile generațiilor anterioare ale aceluiași popor, ale aceleiași rase etc., așadar când se poate stabili un context cauzal pentru un anumit parcurs temporal în linie dreaptă.
Cum ar trebui oare să treacă o concepție despre lume ca cea care s-a constituit în cursul ultimelor trei-patru secole și chiar mai mult, oricât de religios-spiritualistă ar fi, care de îndată ce iese din abstract se simte strâns legată de fizic, cum ar putea, așadar, un astfel de mod de abordare să treacă dincolo de această simplă urmărire a succesiunii de generații, dincolo de evoluția generațiilor! Aici însă este locul unde trebuie să se ia în serios ceea ce ne oferă cunoștințele antroposofice. Din acest punct de vedere noi nu trebuie să avem în vedere omul sau o colectivitate de oameni ai prezentului, în măsura în care acest sau acești oameni au caractere moștenite direct de la generațiile anterioare, ci trebuie să fim practic lămuriți asupra faptului că în fiecare om este prezent ceva spiritual-sufletesc care a petrecut un timp îndelungat în lumea spiritual-sufletească, înainte de a fi intrat în corpul fizic actual. Astfel, când avem în fața noastră un om contemporan trebuie să ne spunem: Îl privim din punct de vedere corporal; el are caracteristicile moștenite care provin de la generațiile anterioare. Dar îl privim și sub raport spiritual-sufletesc. El are în sine un suflet care nu are nimic de-a face cu generațiile anterioare și nu are de-a face nici cu alte generații mai vechi, care a fost aici pe Pământ mult mai de mult, care s-a dezvoltat, așadar, în timp ce s-au perindat o serie de generații, neaflându-se în legătură nemijlocită cu evoluția Pământului, întrucât s-a aflat în această perioadă în lumea spiritual-sufletească. Este o unilateralitate a contempla un om numai din punctul de vedere al trăsăturilor moștenite în succesiunea generațiilor. În definitiv, a cerceta omul sau devenirea istorică din această perspectivă este numai o iluzie. Este un simplu mod de a ne autoconvinge că se înțeleg lucrurile; în realitate ele nu sunt înțelese. Se teoretizează diferite aspecte, că oamenii fac una sau alta în prezent, că ei își trăiesc viața într-un fel anume și se explică cum toate acestea ar proveni din calitățile lor ereditare. Dar dacă oamenii ar fi suficient de obiectivi, de lipsiți de prejudecăți, atunci în nenumărate detalii, chiar peste tot, ar trebui să-și spună: Ceea ce se admite ca fiind trăsături fizice în evoluție de la generație la generație, acesta nu o explică nicio atitudine a prezentului, nici la omul izolat, nici la nivel de popor sau de rasă. Dacă se urmărește atingerea adevărului, dacă nu se vrea perseverarea în această abstracțiune, care, chiar dacă este materialistă, este tot o abstracțiune, dar materialistă, atunci trebuie să se acorde atenție faptului că ceea ce este trăit în prezent, alături de ceea ce se păstrează în curentul sangvin, se explică prin ceea ce se află în forțele sufletelor care au trăit un timp îndelungat în lumea spirituală înainte de a fi coborât din nou pentru reîntrupare în aceste corpuri.
De-a lungul anilor m-am referit la aceste lucruri, arătând cum în vremea noastră, mai cu seamă în vremea dinaintea evenimentelor catastrofale ale războiului, populația europeană a fost amestecată [Nota 33] cu oameni care poartă în sine suflete provenind din primele secole creștine. Lumea este totuși complicată și comunicând astfel de lucruri nu acoperi, de fapt, decât o parte a realității. Asemenea date trebuie întotdeauna lărgite, pentru a ne apropia treptat de o viziune totală. Acest lucru nu trebuie înțeles în sensul că unele aspecte prezentate anterior și care sunt întru totul corecte, dar care nu se referă decât la un număr de oameni, ar trebui corectate; pentru completare trebuie să spunem următoarele.
Există o parte, nu prea mare, a Europei Centrale în care se află suflete care au trăit nemijlocit în primele secole creștine, așa cum ne reprezentăm aceste secole potrivit istoriei curente. Lucrurile sunt mult mai complicate. În această privință cercetării de știință a spiritului i se arată ceva care, într-o anumită privință, va părea a fi paradoxal; dar realitatea este de așa natură încât lucrurile care trebuie să apară pentru cercetarea de pe pozițiile științei spiritului trebuie să fie obținute numai prin clarvedere autentică, prin experiență suprasensibilă, și, de regulă, se adună eroare peste eroare, dacă se fac numai speculații, dacă te dăruiești numai speculației filosofice sau de alt fel asupra lucrurilor. Faptele experienței vorbesc întotdeauna altfel și ceea ce resimte cercetătorul de știință a spiritului cu atâta intensitate este că el însuși este surprins de rezultatele sale. El nu se așteaptă să se dezvăluie anumite lucruri, ci este surprins de rezultatele sale.
Pentru a vă prezenta câteva din acestea, aș vrea să vă îndrept privirea sufletească spre acea populație care se afla în America în timpurile în care europenii au început cucerirea acesteia și pe care apoi au continuat-o. Dumneavoastră știți că era o populație care din punctul de vedere civilizat al Europei era considerată a fi sălbatică. Dar o populație ca cea care se afla în America, cea indiană, era sălbatică în contextul a ceea ce în ultimele secole a fost numit în cadrul lumii europene ca fiind civilizație, dar în care trăia totuși ceva ce așa-numitul om civilizat ar dori să recapete. Înainte de orice, în populația indiană era vie o concepție despre forțele spirituale ale lumii care, atunci când poți să o cunoști mai bine, are, de fapt, ceva impunător. Această populație adora un Mare Spirit. În timpul cuceririi, această credință era deja în decadență, dar aceste fenomene decadente indică o adorație a unui Mare Spirit care străbate și întrețese totul, care își are, în diferitele spirite elementare, forțele sale subordonate.
Cu aceste reprezentări, să spunem, religios-panteiste, trăia această populație americană. Înainte de orice, trebuie însă să reținem că această populație nu participase, în sens exterior, la nimic din ceea ce populațiile europene trăiseră în timpul așa-numitei evoluții creștine. Ceea ce a adus creștinismul popoarelor europene generațiile acestei populații amerindiene nu au trăit. Întreaga dispoziție sufletească a acestei populații era de așa natură, încât ea dezvolta sentimente. Dar aceste suflete se dezvoltau în așa fel încât ele nu puteau petrece decât un timp scurt între moarte și o nouă naștere. Nu era necesar un timp îndelungat pentru prelucrarea în lumea spirituală a ceea ce aceste suflete trăiau cu intensitate, dar în mod foarte simplu. Astfel, nu numai sufletele populației amerindiene care trăiau în perioada primelor cuceriri ale Vestului ‒ acestea aproape toate ‒ s-au reîntors acum, ci și suflete mai târzii, reîncarnându-se, în principal, în populația vest-europeană.
Putem, așadar, să studiem succesiunea de generații plecând de la timpul prezent înapoi, până în Evul Mediu; așa vom obține trăsăturile fizice ereditare. Dar dacă le vom considera pe acestea ca reprezentând adevărul deplin, ne vom legăna în iluzii. Avem de-a face cu o abstracțiune dacă vom contempla popoarele vest-europene actuale până departe în zona central-europeană, ba chiar până în răsăritul Europei, numai din această perspectivă, spunând: Aceste națiuni au trăsăturile lor moștenite de la generațiile premergătoare etc. Nu acesta este cazul; în realitate, în aceste corpuri care conțin în ele sângele strămoșilor s-au întrupat sufletele vestice, așadar, suflete care prin evoluția interioară nu aveau încă nimic din impulsul christic, care purtau în ele un fel de impuls panteist. Prin educația din primele săptămâni pe care o primeau în ambianța lor ‒ căci tocmai cultura exterioară, civilizația exterioară se implementează în mod liniar de la generație la generație, nu impulsul interior al sufletului ‒, acești oameni au preluat din exterior creștinismul; ei au fost formați din exterior, devenind așa cum ne apar în prezent. Cine este însă lipsit de prejudecăți și privește oamenii, cine-i contemplă în așa fel încât îi pătrunde cu privirea cu adevărat în plan caracterologic acela vede pulsând în ei ceea ce au primit odată cu sufletele lor.
Am spus că cele relatate de cercetarea făcută din perspectiva științei spiritului sunt în multe privințe paradoxale. Aceste lucruri nu pot rezulta din speculații. Ele trebuie să ia naștere pe calea experienței personale, prin metodele descrise adeseori pentru dumneavoastră și prin literatura publicată. Dar cine le verifică după aceea în mod exterior va găsi că lumea exterioară devine explicabilă prin punerea la bază a acestor cunoștințe.
Există oameni care în perioada numită în istorie a migrației popoarelor au trăit în Europa și au emigrat. Sufletele acelor populații erau asemănătoare sufletelor celor ce au preluat creștinismul care se răspândea din sud spre nord, așadar suflete care au crescut în procesul de creștinare. Aceste suflete care au primit creștinismul așa cum era el trăit în Europa în primele secole ‒ cu totul deosebit de felul în care este trăit creștinismul în prezent ‒ nu se mai reîncorporau într-o populație central-europeană. Erau suflete care aveau nevoie de un timp mai lung de la moarte până la o nouă naștere decât sufletele amerindienilor; avem în schimb de-a face cu suflete care și-au parcurs anterior aici existența lor fizică, spre deosebire de celelalte, pe care le-am observat ca fiind ultimele suflete amerindiene din timpul cuceririi Americii. Care a fost destinul sufletelor indiene nu ne va preocupa acum. Însă acele suflete care au fost încorporate în primele secole creștine în Europa, care au participat la răspândirea culturală a creștinismului de la sud spre nord, s-au încorporat ulterior mai mult în Asia. Ceea ce descriu acum se manifestă cu deosebită claritate în vremurile în care se apropia oribila catastrofâ a celui de al doilea deceniu al secolului al XX-lea. De o importanță cu totul deosebită apare modul nostru de abordare a civilizației actuale a Pământului când constatăm că mai ales în populația japoneză sunt încorporate asemenea suflete, așadar, suflete care au parcurs cândva drumul specific al creștinării în Europa, care însă acum nu aud din copilărie nicio vorbă despre creștinism, care poartă în el numai din subconștient o anumită nuanțare a culturii asiatice decadente prin impulsurile creștine de altădată, care și în prezent poartă în sine tot ceea ce se opune Europei actuale. Este, în principal, un rezultat al înțelepciunii orientale total decadente ‒ înțelepciune care a fost cândva foarte mare ‒, în consonanță cu primele impulsuri creștine primitive, așa cum au luat naștere atunci când în Europa creștinismul s-a răspândit de la sud spre nord printre populațiile barbare. Așa au stat lucrurile referitor la grosul populației. În orice caz, treaba se complică prin aceea că în populația care a luat naștere în acest fel ‒ atât sufletele populației străvechi americane cât și cele ale populației Europei Centrale s-au mutat spre răsărit ‒ se infiltrează multe corpuri locuite de suflete care în primele secole creștine trăiseră mai mult în zona mai sudică. Acum și acestea sunt amestecate cu populația care s-a format în modul descris.
Apoi, dacă observăm civilizația prezentă, avem de-a face cu un mare număr de suflete care tocmai în secolele care au premers întemeierii ereștinismului au trăit în Asia, în Orientul Apropiat sau chiar în toată Asia. Natural, deja nu mai era timpul marii înfloriri a înțelepciunii orientale, dar era acel timp în care s-au format noțiunile, ideile pe baza cărora a fost apoi înțeles Misteriul de pe Golgota. Vorbesc, așadar, acum despre suflete care erau străine Misteriului de pe Golgota, dar care aveau o anumită cultură a înțelepciunii, care s-a transplantat apoi spre apus și din care Misteriul de pe Golgota a fost înțeles mai întâi prin specificul grecesc apoi prin cel roman.
Trebuie să facem mereu diferența dintre Misteriul de pe Golgota așa cum se află ca fapt și diferitele interpretări pe care le-a primit de-a lungul secolelor. Acest fapt poate fi interpretat în fiecare epocă într-un mod nou, și ar fi un nonsens să identificăm o învățătură oarecare privind Misteriul de pe Golgota cu faptele concrete ale Misteriului de pe Golgota. Este suficient să clarific aceasta dându-vă un exemplu. Imaginați-vă că am avea de-a face cu un om de geniu. Apoi, ar mai exista un copil, un om mediocru și, în al treilea rând, un om predispus la genialitate. Toți trei au în fața lor adevărul omului genial. Copilul va avea o explicație oarecare pentru ceea ce face omul genial. Omul mediocru, care caută să niveleze totul, va avea și el o explicație și, tot așa, omul genial va avea o altă explicație. Toți trei au de-a face cu același adevăr, explicațiile lor sunt însă cu totul diferite și nu ești îndreptățit să identifici una sau alta cu adevărul. În mod asemănător, nu trebuie confundate învățăturile primului creștinism cu realitatea faptelor creștinismului. Aceste învățături ale primelor secole creștine veniseră din Orient. Învățăturile înțelepciunii orientale au fost folosite pentru a explica Misteriul de pe Golgota. Desigur, nu este decât o teribilă tiranie când Biserica în dezvoltare consideră aceste învățături ca fiind singurele valabile, căci ele nu sunt nimic altceva decât modalitatea prin care o epocă explică Misteriul de pe Golgota, având în vedere condițiile premergătoare. Alte epoci pot explica acest Misteriu de pe Golgota altfel. Noi trebuie să-l explicăm în perspectiva științei spiritului, pentru a corespunde exigențelor prezentului.
Așadar, învățăturile privind impulsul lui Christos ‒ dar nu aplicate creștinismului, ci făcând abstracție de Misteriul de pe Golgota ‒ le găsim dezvoltate în Orient la oamenii culți de atunci, desigur mult mai puțin la grosul populației de atunci. Acele suflete care au trăit imediat înaintea dar și în timpul desfășurării Misteriului de pe Golgota, care erau suflete orientale, au avut de petrecut un timp îndelungat între moarte și o nouă naștere, pentru că însăși cultura orientală, deși în decadență, mai procura sufletelor reprezentări deosebit de complexe.
Aceste suflete apar mai ales la acea populație care devine ulterior populația Americii, emigrând treptat din Europa în America în procesul de cucerire. Întreaga cultură americană, care are o nuanță materialistă, rezultă mai ales din faptul că aici apar suflete care fuseseră suflete orientale, în timpul pe care l-am menționat, și care acum se cufundă în corpuri în așa fel încât această corporalitate le este străină. Ele se lasă absorbite, cu noțiunile deja foarte decadente, în corporalitatea pe care nu o înțeleg, ci o adoptă într-un mod materialist destul de primitiv. Ele trec pe lângă om, care le devine străin datorită faptului că s-au străduit să ajungă la abstracțiuni în viața lor anterioară. Ele nu se pot regăsi în încarnarea prezentă, scot însă la suprafață din viața lor pământeană anterioară tot ceea ce trăiește în religiozitatea sectantă, separată de orice observare exterioară a naturii. Aceasta trăiește chiar și în contestarea materiei la Mrs. Eddy [Nota 34], la scientiști etc. Tot ceea ce s-a produs în lumea exterioară poate verifica aceste lucruri, dacă le studiem fără prejudecăți.
Dacă se adaugă ceea ce poate da știința antroposofică la ceea ce furnizează modul de abordare exclusiv antropologic, se obține o imagine a adevărului. Însă trebuie să se ia în serios ce poate oferi știința spiritului antroposofică. Nu trebuie să ne mulțumim numai cu aspecte teoretice care evidențiază exclusiv faptul că avem vieți pământești repetate. Trebuie să privim adevărul, adevărul exterior, în sensul acestei cunoașteri; numai atunci aceste cunoștințe vor putea să dea treptat rezultatele și în viața social-practică. Cei care se cramponează de o concepție despre lume care nu ia în considerare decât ordinea naturală exterioară, care conduce, așadar, omenirea spre a fi numai antropologică, trebuie să aibă în vedere ceea ce se transmite fizie prin ereditate, ca să se afle din ce în ce mai mult în fața unor enigme. Te poți dărui multă vreme unor iluzii cu privire la aceste enigme. Poți crede că pricepi ceva despre evoluția omenirii, dar te dăruiești unor astfel de iluzii numai pentru că din cea mai fragedă tinerețe ți-au fost inoculate unele teorii, astfel încât nu cauți, nu ai ochi decât pentru ceea ce se exteriorizează în succesiunea eredității fizice. Dar oamenii vor ajunge totuși treptat la a-și spune: Da, dar aici există fapte care nu pot fi contestate și care nicidecum nu pot fi explicate în sensul acestei cauzalități pur antropologice. ‒ Trebuie să luăm în considerare faptul că într-o generație oarecare a unui popor oarecare al prezentului există suflete care provin din cu totul altă parte decât eventual de la stră-străbunicii aceluiași popor. Desigur, egoismului poporului acest lucru poate să nu-i sune deosebit de plăcut, acest egoism al poporului trebuie să dispară fără discuție, pentru ca omenirea să parcugă în viitor o evoluție corespunzătoare. Și trebuie atrasă atenția asupra faptului că o mare parte a populației europene este purtătoarea ereditară a sângelui strămoșilor din Evul Mediu, dar ea deține în sine suflete de amerindieni, că acele suflete care au trăit în Europa ‒ o mare parte din ele în vremea lui Attila ‒ și care atunci au primit creștinismul ne întâmpină în prezent în Asia. Acest lucru poate fi perceput de anumite suflete cultivate, printr-o observare lipsită de prejudecăți. În orice caz, dacă se dorește să se ajungă la adevăr, așa cum l-am înțeles aici, lucrurile nu pot fi privite atât de liniar, atât de pedant abstract cum se obișnuiește în prezent. Dacă nu-ți formezi noțiunile în mod abstract cum se obișnuiește în zilele noastre, ci se dorește ajungerea la adevăr, trebuie plecat de la puncte de vedere ca cele pe care le-am amintit aici. Atunci se vor descoperi aspecte care din nou apar ca paradoxuri, dar care explică tocmai acest adevăr.
Este ciudat, de exemplu, să conștientizezi această aromă specială în exprimările parțial elegante ale lui Rabindranath Tagore [Nota 35]. Avem posibilitatea să atingem cu mâini spirituale, ca să spunem așa, descendența creștină a sufletului și descendența orientală a trupului. Ultima furnizează eleganța orientală. Iar ceea ce picură mai ales în sufletul europeanului ceva cald, binefăcător, tocmai în cazul lui Rabindranath Tagore, vine de la un suflet ce a navigat cândva spre creștinism și care numai în această întrupare nu a devenit creștin pentru că trăiește într-o civilizație necreștină.
Sintagma grecească „Cunoaște-te pe tine însuți” [Nota 36] nu se adresează numai omului individual și mai înainte de orice nu este destinată numai pentru o introspecție banală, ci se adresează și umanității. Numai că omenirea găsește că observarea ei este, de regulă, incomodă. Dar nu putem înainta în civilizația noastră, ci coborâm tot mai mult dacă nu luăm până la urmă în serios expresia apolinică „Cunoaște-te pe tine însuți” și ca umanitate. Este, totuși, ceva incomod ‒ persoane cum este Kurt Leese [Nota 37], pe care l-am amintit în conferința de la Basel, ar găsi acest lucru ca fiind „agasant” și „iritant” ‒ când se pune problema de a cunoaște omul nu numai sub aspectul formei nasului, a gurii, a ochilor, ci când trebuie să-l cunoști prin intermediul sufletului său. Dar s-ar realiza oare instaurarea unei concepții spirituale despre lume în omenire dacă am face frazeologie abstractă privind viețile pământești repetate și am vorbi în acest fel și despre destinul care se realizează prin viețile pământești repetate, apoi ne-am retrage speriați în fața aplicării practice în viață, și nu am vrea să aflăm nimic altceva despre om decât că are părul blond sau negru, că are o formă sau alta a ochilor, ce formă are nasul lui etc.? Dacă vrem să luăm în serios răspândirea în lume a unei concepții spirituale despre lume, atunci și ceea ce se numește „cunoașterea omului” trebuie să fie pătrunsă de impulsurile spiritual-sufletești, trebuie să nu ne lăsam reținuți de incomoditatea de a cunoaște și planul sufletesc al omului, al nostru propriu și acela al altor oameni. Trebuie să ne uităm la calitățile sufletești așa cum ne uităm la forma nasului, și atunci progresul omenirii actuale în viitorul apropiat va avea la bază faptul că nu va interesa numai forma exterioară a nasului, ci se vor stabili relații între oameni, de la suflet la suflet, bazate pe cunoașterea sufletului. Ceea ce se numește problema socială este un aspect mult mai profund decât își imaginează în prezent mulți oameni. În fond, această problemă socială nu poate fi atinsă nici pe departe dacă se dorește continuarea unei abordări a omului din care acesta este complet eliminat, vorbindu-se numai despre proprietatea privată pe care el o administrează și despre automatul care gospodărește. Pentru că, după declinul cunoașterii sufletești instinctive, oamenii au uitat să vadă omul, viața socială se trăiește în ceea ce este din punct de vedere uman exterior. Aceasta aduce însă la suprafață tocmai instinctele, cele mai sălbatice instincte. Omenirea ar cădea într-o viață a celor mai sălbatice instincte, dacă viața nemijlocită a omului nu ar fi străbătută de ceva spiritual-sufletesc. Pentru aceasta este necesar ca pe lângă cauzalitatea istorică exterioară să vedem și ceea ce există în adevărul umanității pământene actuale, pur și simplu pentru că, în prezent, urmașii nu-și reprezintă numai strămoșii fizici, ci și sufletele care au trăit ca fiind entități spiritual-sufletești într-o epocă mai timpurie pe Pământ. În această rezultantă, care ia naștere din trăsăturile sufletelor reîncarnate și din trăsăturile fizice, se desfășoară realitatea adevărului civilizației prezentului.
Reacția provizorie împotriva unei concepții spirituale nu este valorificată de un mod de gândire mecanicist-materialist exclusiv în domeniul abordării teoretice; ea pătrunde mult mai adânc. Ea este utilizată, în prezent, și prin aceea că se urmărește întronarea unei ordini mondiale care să facă abstracție de tot ce este spiritual-sufletesc și care se orientează numai în direcția antropologic-fizică a succesiunii de generații. Trebuie să rezulte o hartă a Europei bazată numai pe legăturile de sânge ale popoarelor, după impulsuri pur șovine, ale egoismului popoarelor. Aceasta este reacția social-practică împotriva acceptării unei concepții despre lume spiritual-sufletești. Îți vine să declari: În timp ce Europa acceptă declamațiile wilsonismului [Nota 38] care se sprijină pe ideea auto-administrării popoarelor înrudite prin sânge, ea spune: nu vrem să știm nimic despre impulsuri spiritual-sufletești. ‒ Este o opoziție împotriva acceptării spiritual-sufletescului.
Aceasta nu este o critică, este pur și simplu o descriere a stării de fapt; căci ceea ce se aplică aici este opoziția practicii sociale, o opoziție cu caracter rasial împotriva afirmării de sine a spiritual-sufletescului. Acest spiritual-sufletesc însă, pe măsură ce cuprinde mentalitatea oamenilor, va cuprinde și viața practică. Și este o necesitate stringentă care nu poate cuprinde suficient de repede sufletele oamenilor actuali faptul că cei care încep să înțeleagă câte ceva din importanța practică a științei spiritului orientată antroposofic, despre transformarea ideilor acestei științe a spiritului în impulsuri vii de acționare pentru om, ar trebui să-și dea întreaga silință de a acționa împotriva a ceea ce este numai antropologic. Noi vedem cum, în prezent, lumea se năpustește pe calea antropologiei ‒ evident, în sensul cel mai larg ‒, spre declin. Ea trebuie să fie ocrotită prin antroposofie de acest mers spre distrugere.
Aceștia sunt, în fapt, cei doi curenti ai evoluției umanității care trebuie să ducă în prezent o luptă dură unul împotriva celuilalt, acela al antropologiei pure, care este în același timp cel care trece prin măsurile politice care se iau, și cel antroposofic, care astăzi sunt încă ponegrite. Omul actual va trebui să se dezvolte abia treptat spre a putea cuceri inițiativa interioară puternică prin care să se simtă chemat să ia o decizie spre o direcție sau spre cealaltă. Aceasta nu trebuie să se petreacă numai în cămăruța teoriilor, în cămăruța concepției despre viață, ei trebuie să-și găsească aplicația în abordarea practică a lumii. Și în acest plan îi este luat în nume de rău mai ales celui care nu se oprește la contemplarea antroposofică de la o anumită înălțime a lumilor, ci care vede importanța spiritualului tocmai în aceea că spiritul învață să stăpânească materia, astfel încât și viața cea de toate zilele va fi luată în considerare din același punct de vedere. Este necesară o adevărată trezire a umanității ‒ am spus-o adesea ‒, o astfel de trezire încât omul să dezvolte în sine curajul de a ajunge la decizii. Acest lucru este necesar omenirii actuale:
În această privință, în străfundurile umanității actuale așa-numite civilizate se află impulsuri extrem, extrem de apăsătoare. În prezent, avem multe ocazii de a vedea cum mai întâi este respins tot ce cere omului să ia interior o decizie oarecare. Nu este necesar să cazi în partidism când introduci ceea ce este necesar în viața curentă, căci va fi caracteristica evoluției spre viitor să privești dintr-un punct de vedere superior ceea ce ai nemijlocit în fața ta. Oare nu am cunoscut acum un eveniment care, în fond, luminează foarte temeinic starea de adormire a sufletelor actuale? Eu nu m-am jenat să atrag atenția de mulți ani încoace asupra modului în care iubirea pentru abstract a făcut o mare parte a omenirii să gândească în mod wilsonian, și am explicat ce înseamnă acest lucru în prezent. Noi am fost martori de curând la ce s-a întâmplat cu un popor care, chiar dacă este mic, apaiține și el civilizației, și ar fi trebuit să ia o decizie. El s-a aflat în fața unor evenimente poate în multe privințe problematice, ce ar fi făcut necesar ca acest popor să se trezească. Dar, printr-un adevărat paradox, poporul s-a hotărât să cheme în fruntea sa un om care se dovedise sub numeroase aspecte a fi o nulitate [Nota 39].
Aceste lucruri ating cotidianul, dar tocmai acesta este atât de apropiat omului, în prezent, faptul că ele nu sunt luate drept simptome, că se trece cu indiferență peste ele și că nu se vede ce simptome ale decadenței reprezintă ele și cât de necesar ar fi să se stimuleze forțele prin care omenirea să ajungă la trezire. Ar fi necesar ca omenirea cultă să urmărească, în prezent, cu o mai mare vivacitate interioară fenomenele exterioare ale timpului actual și să participe mai mult la ceea ce se întâmplă în interior.
În adevăr, nu ești un spirit mare dacă treci indiferent pe lângă cele ce arată atât de simptomatic spre ce tind evenimentele, căci în evenimentele exterioare se vădește ce acționează în interior. De câte ori nu am avertizat asupra modului în care forțele ahrimanice circulă, în prezent, prin omenire, ceea ce poate fi văzut exterior, cu condiția de a nu fi robul prejudecăților. Dar cum poate răzbi adevărul când se trece cu indiferență, somnolent, pe lângă evenimentele istorice care pot verifica exterior adevărul, luând notă despre ele așa cum obișnuiește în prezent omenirea. Știința spiritului în mod hotărât nu vrea să devină partinică; dar ea trebuie să poarte în sine adevărul vieții. În prezent, trebuie să se vadă cum lumea ridică forțe ahrimanice puternice împotriva a tot ce subliniază spiritul. Dar trebuie să se decidă în aceste zile, care înseamnă, desigur ani, dacă Părinții care au eliminat spiritul la al optulea Conciliu ecumenic general din anu1869 au avut dreptate sau dacă spiritul trebuie reintrodus în evoluția omenirii. Dar acest lucru nu va putea deveni viu în omenire prin simple observații teoretice, ci numai dacă devine o practică a vieții.
