Omul există în lume, pe de o parte, ca un observator, pe de altă parte, ca o ființă care acționează, iar între acestea două el stă cu simțirea sa. Cu această simțire el este dăruit, pe de o parte, către ceea ce se prezintă observației sale, pe de altă parte este participant la acțiunile sale. Este suficient să ne gândim la cât poate fi de satisfăcut sau nu omul cu privire la ceea ce îi reușește sau nu îi reușește ca ființă ce acționează; este suficient să ne gândim că orice acțiune este însoțită de impulsuri ale simțirii și vom vedea că, în fapt, ființa noastră simțitoare leagă cei doi poli opuși: elementul observator din noi și cel care acționează. Noi suntem oameni în cel mai deplin sens al cuvântului pentm că suntem ființe care observăm. Tot ceea ce vă dă conștiența că sunteți om este legat de faptul că puteți reproduce interior, că puteți observa lumea care vă înconjoară, lumea în care trăiți. Dacă nu am putea contempla lumea, ar însemna că trebuie să ne lepădăm întreaga fințare de om. Ca oameni care acționăm, noi existăm în viața socială. Tot ce înfăptuim între naștere și moarte are importanță socială.
Dumneavoastră știți că, în măsura în care suntem ființe contemplative, în noi trăiește gândul, în măsura în care suntem ființe care acționează, în noi trăiește voința. Dar nici în natura umană și nici în realitate lucrurile nu pot fi juxtapuse în mod rațional, ci putem preciza ceea ce este activ în ființare; lucrurile curg unele în altele, forțele lumii se revarsă unele în altele. Ne putem imagina că suntem o ființă de gânduri, că suntem o ființă a voinței. Dar chiar și dacă trăim contemplativ, dacă trăim în gânduri într-o desăvârșită liniște exterioară, voința este totuși permanent activă în noi. Este de neconceput că de la noi pornește o acțiune oarecare, care ar avea un impact în viața socială, fără să ne identificăm în gânduri cu ceea ce se întâmplă în acest fel. În orice lucru volițional trăiește ceva din planul gândirii, în orice lucru gândit trăiește ceea ce este de natură volițională. Și este absolut necesar să fim pe deplin lămuriți asupra aspectelor implicate de aceasta, dacă se dorește construirea acelei punți, despre care am vorbit adeseori, dintre ordinea moral-spirituală a lumii și ordinea fizic-naturală a acesteia.
Gândiți-vă că ați trăi pentru un timp, în sensul științei curente, în mod pur meditativ, nici nu v-ați mișca, ați face abstracție de orice acțiune, ați trăi o viață de reprezentare. Trebuie să vă fie clar că în acest caz în viața de reprezentare este activă voința, care este activă interior, desfășurându-și forțele în domeniul reprezentării. Când observăm omul gânditor în felul acesta, cum radiază continuu voința în gândurile sale, trebuie să ne izbească ceva cu privire la viața adevărată. Gândurile pe care le concepem se leagă de ceva care există în ambianța noastră, în trăirile noastre. Între naștere și moarte noi nu avem alte gânduri decât cele pe care ni le aduce viața. Dacă experiența noastră este bogată și conținutul gândurilor noastre este bogat; dacă experiența noastră este săracă avem și un conținut sărac al gândurilor. Conținutul gândurilor noastre este cumva destinul nostru interior. Dar în cadrul acestei trăiri a gândului ceva ne este cu totul propriu: modul în care legăm găndurile sau cum le separăm, modul în care prelucrăm interior gândurile, cum judecăm, cum tragem concluzii, cum ne orientăm în general în viața gândurilor; acest lucru ne este propriu, ne aparține. Voința din viața gândurilor noastre este propria noastră voință.
Din punct de vedere al conținutului, gândurile ne vin de afară, prelucrarea gândurilor vine din noi înșine. Referitor la viața gândurilor, noi suntem cu totul dependenți de ceea ce putem viețui prin naștere, în care suntem transpuși prin destin, prin întâmplările care ni se pot prezenta. Dar în ceea ce ne vine de la lumea exterioară noi introducem, prin voința care radiază din adâncul sufletului, ce ne este propriu. Pentru împlinirea a ceea ce vrea autocunoașterea de la noi oamenii, este deosebit de important să separăm felul în care, pe de o parte, conținutul gândurilor ne vine de la lumea exterioară și, pe de altă parte, felul în care radiază din interiorul nostru în lumea gândurilor forța voinței.
Cum devenim interior tot mai spirituali? Nu devenim mai spirituali prin preluarea a cât mai multe gânduri din lmnea ambientală, deoarece aceste gânduri reproduc în imagini numai lumea exterioară, care este o lume sensibil-fizică. Prin faptul că urmărim pe cât posibil numai senzații nu devenim mai spirituali. Devenim mai spirituali prin lucrarea interioară volițională în cadrul gândurilor. Din această cauză și meditația constă nu în a te dărui unui joc oarecare al gâdirii, ci în aceea că introducem în centrul conștienței puține gânduri, ușor de cuprins cu mintea, ușor de examinat, dar cu o voință puternică focusăm aceste gânduri în centrul conștienței noastre. Și cu cât mai puternică, mai intensă devine această radiere interioară a voinței în elementul în care se află gândurile cu atât devenim mai spirituali. Când preluăm gânduri de la lumea fizic-sensibilă ‒ între naștere și moarte putem prelua numai astfel de gânduri ‒, așa cum veți putea ușor recunoaște, devenim neliberi, căci suntem dăruiți contextelor lumii exterioare; atunci trebuie să gândim lumea așa cum ne prescrie lumea exterioară, în măsura în care nu focalizăm decât conținutul gândurilor; abia prin prelucrarea interioară devenim liberi.
Există posibilitatea de a deveni total liberi în viața noastră, interioară când excludem pe cât posibil conținutul gândurilor, în măsura în care acestea ne vin din afară, când le excludem din ce în ce mai mult și când aducem în stare de activitate deosebit de intensă elementul voință care străluminează gândurile noastre în acțiunea de judecată, în tragerea de concluzii. Prin aceasta însă gândirea noastră este transpusă în acea stare pe care în cartea mea Filosofia libertății am numit-o gândire pură. Noi gândim, dar în gândire nu trăiește decât voința. Am pus un accent deosebit asupra acestui aspect în noua ediție a Filosofia libertății, din 1918. Ceea ce trăiește în noi trăiește în sfera gândirii. Dar când a devenit gândire pură ea poate fi considerată voință pură. Astfel încât noi ne ridicăm de la gândire la voință atunci când devenim interior liberi, când ne maturizăm gândirea atât de mult încât, fiind întru totul străbătută de voință, nu mai preia de afară, ci trăiește în voință. Dar tocmai pentru că ne întărim din ce în ce mai mult voința în gândire ne pregătim pentru ceea ce am numit în Filosofia libertății fantezia morală, care urcă la intuițiile morale ce străluminează, impregnează voința noastră devenită gând sau gândul nostru devenit voință. Pe această cale noi ne ridicăm din necesitatea fizic-sensibilă, ne străluminăm cu ceea ce ne este propriu și ne pregătim pentru intuiția morală. Pe astfel de intuiții morale se spijină tot ceea ce poate să umple omul venind din lumea spirituală. Așadar, când lăsăm voința să se fortifice din ce în ce mai mult în gândirea noastră se naște libertatea.
Să examinăm omul din perspectiva celuilalt pol, polul voinței. Oare când ni se înfățișează voința în mod deosebit de clar în fața ochiului sufletului, prin acțiunea noastră? Când strănutăm facem și atunci ceva, ca să spunem așa, dar nu vom fi în situația de a ne putea atribui un impuls volițional. Când vorbim facem ceva în care se află deja voința. Reflectați puțin cum în vorbire confluează voluntarul cu involuntarul, ceea ce ține de voință și ceea ce nu ține de voință! Trebuie să învățați să vorbiți, și trebuie s-o faceți în așa fel încât să nu fiți nevoiți să formați în mod voluntar fiecare cuvânt, în așa fel încât ceva instinctiv să pătrudă în vorbire. Pentru viața obișnuită cel puțin așa stau lucrurile, și, în fond, așa stau lucrurile tocmai pentru acei oameni care năzuiesc spre spiritualitate. Palavragiii, care trebuie să aibă tot timpul gura deschisă, pentru a spune una sau alta în care nu este caprinsă prea multă gândire, permit altora să observe ‒ ei înșiși nu observă niciodată ‒ cât de multe lucruri instinctive se află în vorbire. Dar cu cât ieșim din organicul nostru și trecem la acțiune, care este desprinsă de organic, cu atât mai mult introducem gândurile în acțiunile noastre. Strănutul este încă în întregime în organic, vorbirea se mai află în mare parte în organic, mersul deja se află foarte puțin, la fel și ceea ce realizăm cu mâinile. Și așa, tot mai mult din organic trece treptat în acțiuni desprinse de noi. Noi urmărim cu gândul aceste acțiuni, chiar dacă nu știm cum pătrunde voința noastră în ele. Și dacă nu suntem somnambuli, fiind activi în această stare, acțiunile noastre vor fi întotdeauna însoțite de gândurile noastre. Noi introducem gândurile în acțiunile noastre, și cu cât evoluează acțiunea noastră, introducem și noi tot mai mult gândurile în acțiunile noastre.
Devenim din ce în ce mai interiorizari prin faptul că trimitem forța noastră proprie ca voință în gândire, lăsăm ca gândirea să fie în întregime iradiată de voință. Noi introducem voința în gândire și ajungem, prin aceasta, la libertate. Pe măsură ce ne modelăm din ce în ce mai mult acțiunile introducem în acestea gândurile. Noi iradiem acțiunile noastre, care purced din voința noastră, cu gândurile noastre. Pe de o parte, spre interior trăim o viață de gânduri; asta o iradiem cu voința și aflăm astfel libertatea. Pe de altă parte, spre exterior, acțiunile noastre curg izvorând din voința noastră; noi le impregnăm cu gândurile noastre (vezi figura 20).
Tabla 19Dar prin ce devin acțiunile noastre tot mai perfecționate? Prin ce ajungem la o acționare tot mai desăvârșită? Prin aceea că dezvoltăm în noi acea forță pe care nu o putem considera altfel decât ca fiind o dăruire către lumea exterioară. Cu cât dăruirea noastră către lumea exterioară crește, cu atât lumea aceasta ne incită la acțiune. Însă tocmai datorită faptului că găsim calea de a fi dăruiți lumii exterioare ajungem să impregnăm ceea ce se află în acțiunile noastre cu gândurile noastre. Ce înseamnă dăruirea către lumea exterioară? Dăruirea către lumea exterioară care ne pătrunde, care ne impregnează acțiunile cu gânduri nu este nimic altceva decât iubire.
La fel cum ajungem la libertate prin iradierea vieții de gânduri cu voință, ajungem la iubire prin impregnarea vieții voinței cu gânduri. Noi dezvoltăm iubire în acțiunile noastre prin aceea că lăsăm să radieze gândurile în ceea ce este de natură volițională; noi dezvoltăm libertate în gândirea noastră prin aceea că lăsăm să radieze în gândurile noastre ceea ce este de natură volițională. Și întrucât în calitate de oameni suntem un întreg, o totalitate, când ajungem să aflăm în viața de gânduri libertatea și în viața voinței iubirea, în acțiunile noastre va participa libertatea, în gândirea noastră iubirea. Ele se străluminează reciproc, iar noi realizăm o acțiune, o acțiune plină de gândire în dragoste, o gândire impregnată de voință, din care izvorăște la rândul său ceea ce este de natura acționării în libertate.
Vedeți astfel cum concresc în om cele două idealuri supreme, libertatea și iubirea. Libertate și iubire sunt și ceea ce, în timp ce se află pe Pământ, omul poate realiza în sine, în așa fel încât una se leagă de cealaltă pentru univers chiar prin om.
Acum va trebui să se pună întrebarea: Prin ce se poate realiza oare idealul cel mai înalt, în această viață de gânduri străluminată de voință? Dacă viața de gânduri ar fi ceva care să reprezinte procese materiale, s-ar putea ca voința să nu pătrundă niciodată în sfera gândurilor și în sfera gândurilor acest volițional să ocupe din ce în ce mai mult loc. Imaginați-vă că ar fi vorba aici de procese materiale; voința ar putea radia în aceste procese materiale cel mult în sensul organizării. Voința poate fi eficace numai atunci când viața de gânduri nu are o realitate fizică exterioară, când viața gândurilor este ceva care pentru realitatea fizică exterioară este un gol. Așadar, ce trebuie să fie?
Veți putea să vă lămuriți ce trebuie să fie dacă plecați de la o imagine. Aveți o oglindă și un obiect care se reflectă în oglindă. Dacă veți merge în spatele oglinzii nu veți găsi nimic. Aveți doar o imagine a obiectului. O astfel de existență de imagine au și gândurile noastre. Cum au ele o astfel de existență de imagine? Este suficient să vă amintiți ce v-am spus despre viața gândurilor. Ea nu este, de fapt, în momentul prezent nicidecum realitate. Viața de gânduri pătrunde înăuntru, radiind dinainte de naștere sau, să spunem, din existența dinainte de concepție. Viața de gânduri își are realitatea între moarte și o nouă naștere. Și exact așa cum obiectul stă în fața oglinzii, iar din oglindă nu vin decât imagini, tot astfel ceea ce noi dezvoltăm ca viață de gânduri este trăit cu totul real între moarte și o nouă naștere și doar radiază în această viață pe care o avem de la naștere. Ca ființe gânditoare avem în noi numai o realitate de imagine în oglindă. Prin aceasta, cealaltă realitate, cea care radiază din metabolismul nostru, poate pătrunde simpla realitate a imaginii în oglindă a vieții de gânduri. Cel mai clar se vede că viața de gânduri are o existență de imagine în oglindă dacă se dezvoltă o gândire lipsită de prejudecăți, ceea ce în ziua de azi se întâmplă foarte rar, atunci când se ia în considerare cea mai pură viață de gânduri, cea matematică. Această viață de gânduri matematică urcă în întregime din interiorul nostru. Dar nu are decât o existență de imagine în oglindă. În orice caz, puteți determina prin matematică toate obiectele exterioare; dar gândurile matematice sunt numai gânduri și au numai o existență de imagini. Ele nu au fost obținute dintr-o realitate exterioară oarecare.
Oameni ai abstracțiunii cum era Kant folosesc și un cuvânt abstract. Ei spun: Reprezentările matematice sunt a priori. A priori înseamnă care există înainte de altceva. Dar de ce sunt reprezentările matematice a priori? Pentru că ele radiază din existența anterioară nașterii, respectiv a concepției; aceasta reprezintă aprioritatea sa. Iar faptul că ele apar conștienței noastre ca fiind reale se datorează situației că sunt străluminate de voința noastră. Această străluminare a voinței le face reale. Gândiți-vă numai cât de abstractă a devenit gândirea modernă când folosește cuvinte abstracte pentru ceva care potrivit realității sale nu este înțeles. Faptul că aducem matematica din existența noastră anterioară nașterii, acest lucru îl simțea Kant, și din această cauză numea judecățile matematice a priori. Dar a priori nu spune nimic mai mult, deoarece nu se referă la o realitate, se referă la ceva pur formal.
Tocmai aici, în domeniul vieții de gândire care este străluminată, în existența ei de imagini, de voință pentru a deveni realitate, tradiții vechi, reprezentări vechi vorbesc de aparență (vezi figura 21).
Să privim acum celălalt pol, unde gândurile radiază spre ceea ce este volițional, unde lucrurile sunt făcute cu iubire: aici, conștiența noastră ricoșează oarecum de la realitate. Nu puteți privi acel domeniti al întunericului ‒ domeniu al întunericului pentru conștiență ‒, în care se desfășoară voința, în timp ce vă ridicați brațul sau întoarceți capul, dacă nu apelați la reprezentări suprasensibile. Vă mișcați brațul; dar ceea ce se petrece aici în mod complicat rămâne tot atât de inconștient pentru conștiență ca și evenimentele somnului profund, lipsit de vise. Noi ne privim brațul, vedem cum mâna noastră poate apuca. Toate acestea există pentn că pătrundem lucrul cu reprezentări, cu gânduri. Dar gândurile care sunt în conștiența noastră rămân și aici aparență. Realul însă este în ceea ce trăim și nu radiază în sus, în conștiența obișnuită. Tradiții vechi vorbeau de forță de constrângere pentru că ceea ce noi trăim ca fiind realitate este de fapt străbătut de gând, dar gândul este totuși ricoșat de la realitate în viața dintre naștere și moarte.
Între acestea două se află echilibrul, ceea ce leagă voința care radiază spre cap și gândurile care, asociate cu inima, sunt resimțite în acțiunile noastre ca iubire: viața simțirii care poate ținti atât spre ceea ce ține de voință cât și spre gând. În conștiența obișnuită noi trăim într-un element prin care, pe de o parte, cuprindem ceea ce se exprimă în gândirea noastră ce înclină spre libertate și este străbătut de voință, pe de altă parte, în care încercăm să avem tot mai plin de gânduri ceea ce trece în acțiunile noastre. Puntea de legătură dintre ele se numea în timpuri vechi înțelepciune.
Goethe a făcut referire la aceste vechi tradiții în basmul său despre șarpele verde și frumoasa Lilia prin cei trei regi, cel de aur, cel de argint, cel de fier. Și noi am arătat, din alte puncte de vedere, cum trebuie să se reaprindă, dar într-o formă cu totul nouă, aceste trei elemente spre care putea face trimitere o cunoaștere veche, instinctivă, și pe care noi le putem reaprinde numai când omul preia cunoștințele privind imaginațiunea, intuiția, inspirația.
Ce se întâmplă însă când omul își dezvoltă viața de gândire? O realitate devine aparență. Este foarte important să înțelegem în mod clar acest lucru. Noi ne purtăm capul, care prezintă lucrul deja mort exterior, în mod plastic, prin osificarea sa și prin tendința sa spre osificare, prin contrast cu cealaltă organizare corporală, proaspătă. Noi ne purtăm între naștere și moarte capul care proeminează dintr-un timp anterior, când era realitate, ca aparență, și iradiem din restul organismului aparența cu elementul real care vine din metabolismul nostru, cu elementul real al voinței. Este vorba aici de o formare de germene care se desfășoară mai întâi în omenia noastră, dar care are o semnificație cosmică. Un om născut într-un an oarecare a fost înainte în lumea spirituală; el iese din lumea spirituală, în timp ce ceea ce era ca gând realitate devine în el aparență, și el transpune în această aparență acțiunea voinței, care vine dintr-o direcție total diferită, care urcă din restul organismului său, nu cel mai important. Aceasta este ceea ce face ca trecutul ce moare devenind aparență să fie din nou impulsionat prin ce radiază din voință, devenind realitate a viitorului.
Ce se întâmplă când omul se ridică la gândirea pură, adică iradiată de voință? În el se dezvoltă, pe baza a ceea ce a desființat aparența, adică a trecutuhti, prin fertilizarea cu voință, care urcă din egoitatea sa, o nouă realitate, orientată spre viitor. El este purtătorul germenului viitorului. Substratul-mamă îl constituie gândurile reale ale trecutului, și în acest substrat se afundă ceea ce vine din elementul individual, iar germenele este trimis în viitor, pentru viața viitoare.
Pe de altă parte, în timp ce întrețese cu gânduri acțiunile sale și ce ține de voință, omul dezvoltă ceea ce el îndeplinește eu iubire. Aceasta se desprinde de el. Acțiunile noastre nu rămân în noi. Ele devin întâmplări cosmice; când sunt întrețesute cu iubire merge cu ele și iubirea. O acțiune egoistă este, din punct de vedere cosmic, altceva decât o acțiune impregnată cu iubire. Datorită faptului că dezvoltăm, prin fecundarea voinței, din aparență ceea ce provine din interiorul nostru, ce se scurge în lume din capul nostru se ciocnește cu acțiunile noastre impregnate cu gânduri. Așa cum în floarea plantei care se dezvoltă există germenele pe care trebuie să-l pătrundă din afară lumina Soarelui, trebuie să-l pătrundă din afară aerul etc., iar ceva trebuie să-l întâmpine din Cosmos ca el să poată crește, tot astfel și ceea ce este dezvoltat prin libertate trebuie să găsească un element de creștere în iubirea care îi vine în întâmpinare, trăind în acțiuni.
Așa se află omul în devenirea lumii, iar ceea ce se întâmplă în interiorul pielii lui și ceea ce emite dincolo de pielea lui ca acțiuni nu are importanță numai pentru el, ci aparține fenomenologiei cosmice. El este inserat în cosmic, în fenomenologia lumii. În timp ce ceea ce a fost în timpul anterior realitate devine aparență, în om se distruge permanent realitate, și în timp ce această aparență este din nou fecundată prin voință, se naște o realitate nouă. Aici aveți parcă spiritual palpabil ceea ce am spus și din alte puncte de vedere: nu există o constanță a materiei, o conservare a acesteia. Ea se transformă în aparență, iar aparența este din nou ridicată în realitate prin voința omului. Legea conservării materiei și energiei [Nota 49] din concepția fizică despre lume este o construcție iluzorie pentru că acordă atenție numai imaginii naturale a lumii. În realitate, în permanență dispare materie prin transformarea ei în aparență, și în permanență ia naștere ceva nou, în timp ce tocmai prin ceea ce avem în fața noastră ca fiind formațiunea supremă a Cosmosului, prin om, aparența este din nou transformată în existență.
Tabla 20Putem vedea și celălalt pol, numai că această operație nu este tot atât de simplă ca cealaltă, căci procesele care duc la libertate pot fi pătrunse numai de o gândire lipsită de idei preconcepute; dar pentru a vedea corect în acest caz, este necesară o pregătire în domeniul științei spiritului. Căci conștiența obișnuită ricoșează când se lovește de forța de constrângere. Ea impregnează cu gânduri tot ce se viețuiește în prezența forței de constrângere; dar conștiența obișnuită nu vede că așa cum aici pătrunde tot mai multă voință, concluzii ale judecăților, în lumea gândurilor, tot astfel, când introducem gândurile în ceea ce ține de voință, când desființăm tot mai mult constrângerea noi întrețesem ceea ce este forță pură cu lumina gândului. Aici, la un pol al omului, se vede depășirea materiei, dincolo, la celălalt pol, vedem formarea din nou a materiei.
Noi știm, cel puțin eu am expus într-o formă aluzivă acest lucru în cartea mea Despre enigmele sufletului [Nota 50], că omul este o ființă tripartită: ca om neurosenzorial este purtător al vieții de gânduri, al vieții de percepție, ca om ritmic ‒ respirație, circulație sangvină ‒ este purtător al vieții afective, ca om al metabolismului este purtător al vieții voinței. Dar cum se desfășoară în om metabolismul când voința se dezvoltă tot mai mult în iubire? Prin faptul că omul este o ființă care acționează în așa fel încât materia este încontinuu învinsă. Și ce se întâmplă în om în timp ce el evoluează ca ființă liberă într-o gândire pură, care însă este de natura voinței? Se naște materie. Noi înșine purtăm în noi ceea ce face să apară materia, capul nostru, și purtăm în noi ceea ce distruge materia, unde putem vedea cum se distruge materia: organismul nostru membre, organismul nostru metabolism.
Asta înseamnă a privi omul în totalitatea sa. Vedem cum ceea ce este conceput de cele mai multe ori în abstracțiuni, în cadrul conștienței umane, este implicat ca element real în fenomenologia lumii și cum ceea ce se află în fenomenologia lumii și despre care conștiența obișnuită nici nu-și poate imagina altceva decât că este o realitate, se distruge până la zero. Aceasta este o realitate pentru conștiența obișnuită, și chiar dacă nu se potrivește cu realitățile exterioare, cel puțin atomii trebuie să fie realități încremenite. Și întrucât cu gândurile nu poți scăpa de aceste realități încremenite, ele sunt lăsate să se amestece între ele o dată într-un fel, altă dată în alt fel. O dată devine hidrogen, altă dată devin oxigen; acestea se grupează astfel tocmai pentru că nu se poate decât ca ceea ce ai fixat o dată în gânduri să gândești că este fix și în realitate.
Când omul acceptă ideea atomilor rigizi, veșnici dă dovada unei slăbiciuni a gândurilor. Ceea ce rezultă din gândirea adevărului este că materia se distruge încontinuu, până la anulare: Omul vorbește despre o conservare a materiei numai pentru că atunci când dispare materie ia mereu naștere materie nouă. Este aceeași eroare pe care am comite-o, dacă, să spunem, mai multe documente ar fi introdus într-o casă ele ar fi copiate, apoi ar fi arse, iar copiile ar fi scoase afară, și omul, pentru că vede ieșind același lucru care a intrat, ar gândi că este vorba de documentele originale. În realitate, documentele au fost arse și au fost scoase copiile. Așa stau lucrurile și cu devenirea în lume, și este important să se avanseze cu cunoașterea până la acest punct. Căci acolo unde în om se distruge materia, devine aparență și ia naștere materie nouă se află și posibilitatea libertății și posibilitatea iubirii. Iar libertatea și iubirea sunt strâns legate între ele, cum am arătat în Filosofia libertății.
Cel care, datorită unei concepții oarecare despre lume, vorbește de permanența materiei nimicește atât libertatea, cât și iubirea. Numai pentru că în om lucruri trecute dispar cu totul, devin aparență și iau naștere lucruri noi, este în întregime germene, ia naștere în el atât sentimentul iubirii, dăruirea către ceva spre care nu ești împins de trecut, cât și libertatea, care este un mod de acțiune necondiționat în prealabil. Libertatea și iubirea pot fi înțelese cu adevărat numai prin concepția științei spiritului, nu și prin altă concepție. Cine s-a afundat în trăirea a ceea ce a urcat de-a lungul ultimelor secole ca imagine a lumii va putea să și evalueze ce greutăți trebuie depășite față de gândirea curentă a omenirii noi, pentru a impregna gândirea cu acest mod specific al științei spiritului de a pune problema. În imaginea lumii create de știința modernă a naturii nu există niciun punct de sprijin pentru a ajunge să poți înțelege cu adevărat libertatea și iubirea.
Cum trebuie să se comporte față de o dezvoltare cu adevărat progresivă din perspectiva științei spiritului, pe de o parte, imaginea naturalist-științifică a lumii, pe de altă parte, imaginile tradiționale vechi ale lumii, despre aceasta vom vorbi altă dată.
