În trei sărbători anuale, creștinătatea pomenește acea ființă care dă sens vieții pământești, de la care radiază cea mai mare forță a acestei vieți pământești. Dintre aceste trei sărbători, sărbătoarea Crăciunului solicită cel mai mult simțirea noastră, interiorizând-o. Sărbătoarea Paștelui solicită ceea ce numim rațiunea umană, înțelegerea noastră; Rusaliile solicită cel mai mult ceea ce numim voința umană. Taina ce se ascunde în Misteriul Crăciunului trebuie să se afle numai prin interiorizare, prin adâncirea acelei simțiri care actualizează întreaga entitate umană, valoarea și demnitatea noastră ca oameni.
Numai când simți în mod corect și intim ceea ce este omul în Cosmos atingi acea stare care trebuie să fie adevărata trăire de Crăciun. Numai când aduci acea minune care este continută în Misteriul de Paște la înțelegere deplină, minunea Învierii, devii drept față de această sărbătoare a Paștelui, și numai dacă vezi în sărbătoarea Rusaliilor ceva care înseamnă forță pentru dezvoltarea impulsurilor noastre voliționale, care ne ridică voința deasupra simplelor instincte pământești, înțelegi corect ce trebuie să fie sărbătoarea Rusaliilor.
Cu principiile Tatălui ale Cosmosului este în legătură Iisus Christos: acest lucru ni-l actualizează sărbătoarea Crăciunului. Cu ceea ce a devenit curent să se numească principiul Soarelui este în relație Iisus Christos: aceasta o actualizează Misteriul Paștelui. Cu ceea ce străbate și întrețese lumea ca Spirit (Duh), Christos se află în acea relație care ne este actualizată de Misteriul Rusaliilor.
Prin faptul că percepem în jurul nostru natura exterioară, prin forțele acestei naturi noi vedem intrând și omul în existența sa fizică. Știm, din tot ce ne poate veni prin știința spiritului, că nu contemplăm această natură în sensul corect atunci când vedem numai exterioritatea ei fizic-sensibilă. Știm că forțe divine învăluie în mod tainic natura și devenim conștienți de originea noastră din natură când putem privi spre acest divin care străbate și întrețese natura. Atunci ne ridicăm privirea spre principiile Tatălui. Tot ceea ce impregnează și întrețese ca divin natura sunt pentru noi principii ale Tatălui în sensul religiilor mai vechi și, de asemenea, în sensul creștinismului corect înțeles. Fie că vedem cum crește floarea pe câmp, cum se rostogolește tunetul din nor iar trăsnetul se năpustește spre Pământ, fie că vedem cum trece Soarele pe cer și stelele luminând, fie că auzim susurând izvorul sau curgând râul, dacă conștientizăm că tot ceea ce se arată în mod tainic în aceste manifestări exterioare ale existenței naturii se află la originea oricărei deveniri, atunci conștientizăm și ceea ce ne este adus nouă înșine prin misteriul nașterii fizice în această lume.
Dar acest misteriu al nașterii fzice rămâne ceva inexplicabil, având în vedere ființa omului, dacă nu îl putem lega cu ceea ce viețuim, printr-o simțire lăuntrică, în evocarea Misteriului Crăciunului în evocarea copilăriei care a venit în omenire prin cei doi băieți Iisus [Nota 51]. Ce ne spune existența acestor băieți Iisus? Nimic altceva decât că pentru ființarea deplină ca om nu este suficient să fii născut, așadar, să fii prezent numai prin acele forțe din lume care conduc în existență, ca forțe fizice ale nașterii, toate ființele, inclusiv omul. Misteriul sfânt al Crăciunului ne face cunoscut, cu privire la copilăria lui Christos, că adevărata ființare ca om nu poate fi născută pur și simplu în noi, ci că ea trebuie să apară în adâncul cel mai intim al sufletului, că în cursul vieții sale, în cadrul existenței sale sufletești omul trebuie să afle ceva care îl face om deplin. Și acest lucru îl află numai conviețuind cu ceea ce a pătruns în evoluția Pământului prin copilăria trăită în sărbătoarea Crăciunului.
Evocând copilăria lui Iisus trebuie să spunem: Numai datorită faptului că această ființă a venit printre oameni în cursul cvoluției umanității, omul este capabil să fie om în deplinul sens al cuvântului, ceea ce înseamnă să lege ceea ce primește prin naștere cu ceea ce simte ca pe o iubire plină de dăruire față de ființa care a coborât din înălțimi spirituale pentru a se identifica cu existența umană prin marea Jertfă.
Pentru mulți oameni ai primelor secole creștine pătrunderea ființei Christos în evoluția omenirii a fost o viețuire importantă. Prin aceasta a devenit actuală pentru ei originea dublă a omului, cea fizică și cea spirituală. Nașterea este fenomenul prin care trece Iisus. Când în noaptea de Crăciun privește spre Iisus, Christos privește spre un copilaș născut pe Pământ, dar El își spune: Aici se naște o alt fel de ființă, o ființă prin care ceilalți oameni pot primi ceea ce nu pot obține prin simpla naștere. Iar simțirea noastră se adâncește când înțelegem cuvântul în sensul corect și cu iubirea corectă: Noi trebuie să ne naștem de două ori, o dată prin forțele naturii, altă dată prin forțele lui Iisus Christos. Aceasta este comuniunea noastră cu Iisus Christos, este ceea ce abia prin Iisus ne comunică conștiența deplină a valorii noastre ca oameni și a caracterului nostru ca oameni. Și în timp ce desprindem o învățătură din evoluția secolelor, trebuie să ne întrebăm: A rămas această simțire față de nașterea lui Iisus Christos întotdeauna la fel de adâncă? Când privim în jurul nostru nu putem spune că în timpul nostru posedăm acea interioritate a simțirii față de Misteriul Crăciunului care era încă prezentă în Europa cu cinci-șase secole în urmă.
Vedeți dumneavoastră, pomul de Crăciun este ceva frumos, care vorbește într-un sens incitant spiritului nostru. Dar el există de cel mult 200 de ani. El s-a răspândit relativ repede în ținuturile europene, totuși ca podoabă a sărbătorii de Crăciun există din timpuri mai noi. Ce reprezintă el pentni noi? Reprezintă partea frumoasă, plăcută a ceea ce într-un mod mai puțin incitant apare în fața sufletulni nostru în evoluția mai nouă a umanității. Oricât de adânc am căuta impulsurile din care a apărut tradiția pomului de Crăcum în timpnl mai nou, ba chiar în timpul cel mai apropiat, vom afla numai sentimente tainice. Toate aceste sentimente tind spre a vedea în pomul de Crăciun un simbol al arborelui Paradisului. Aceasta ne spune că oamenii au devenit tot mai străini de ceea ce se oferea simțirii lor când priveau spre ieslea în care s-a aflat Iisus, spre Misteriul nașterii lui Christos, spre ceea ce s-a întâmplat la începutul calendarului nostru creștin; ne spune că această renaștere a omului în suflet s-a pierdut și că această omenire mai nouă vrea să privească înapoi, de la acest pom al lui Christos, care reprezintă crucea, spre acea sorginte care nu spune nimic despre Christos: spre originea însăși a omenirii Pământului, punctul de plecare spre natural al evoluției umane, de la Christos înapoi spre Paradis, de la sărbătoarea zilei de Crăciun, 25 decembrie, la sărbătorirea lui Adam și a Evei, 24 decembrie.
Ceea ce s-a stabilit în felul acesta este minunat, pentru că minunată este și originea paradisiacă a omenirii, dar este o deviere de la Misteriul propriu-zis al nașterii lui Iisus Christos. Această tradiție a pomului de Crăciun care se repetă în fecare an ne consolează față de modul în care a fost abătută în timpul mai nou atenția de la Misteriul lui Christos și care conduce la forțele de naștere originar-naturale ale devenirii omului.
Iisus Christos a pătrus într-un popor care a venerat pe Iahve, pe Iehova, acel zeu Iahve care este legat de tot ce este existență naturală, care trăiește în fulger și tunet, care trăiește în trecerea norilor, în mersul stelelor, în murmurul izvorului, în susurul râului, care trăiește în creșterea plantelor, a animalelor și a oamenilor. Este acel zeu care nu poate conferi singur omului deplina omenie. El dă omului conștiența nașterii sale naturale, cu învelișul spiritual de forțe care nu sunt numai naturale, dar nu-i conferă conștiența renașterii sale, care nu-i poate fi dată prin forțe fizice sensibil-naturale. În felul acesta vedem cum omenirea a fost deviată de la Iisus Christos, pentru care nu există deosebire de clase, de popoare, de rase, pentru care nu există decât o singură omenire, cum au fost deviate gândurile, simțirile omenirii actuale spre ceea ce fusese depășit prin Misteriul nașterii lui Iisus Christos, spre forțele naturale care se află la baza apariției omului, cu diferențierea omenirii în clase, în popoare, în rase. Și dacă poporul iudeu venera un singur Iahve când a apărut Iisus Christos, popoarele mai noi s-au întors la numeroși Iahve! Căci ceea ce venerează în prezent popoarele ‒ chiar dacă nu se mai folosese denumirile vechi ‒, ceea ce ele venerează în așa fel încât le separă în națiuni, încât se dușmănesc ca națiuni, sunt acești Iahve. Și noi asistăm la războaiele sângeroase în care se confruntă popoarele și la faptul că fiecare invocă pe Christos. În realitate însă nu Christos este cel pe care se bazează popoarele, ci Iehova, nu Iehova unicul, ci un Iehova. Oamenii s-au întors pur și simplu la el. Ei au uitat că prin faptul că s-a înaintat de la principiul Iahve la principiul Christos s-a produs un progres. Acesta este un alt aspect.
Tradiția pomului de Crăciun ne conduce, frumos, la originea omului, în mod urât ne conduce înapoi principiul Iahve care pune stăpânire pe popoare. Fapt este că apelează adeseori la ceea ce este numai un Iahve ca fiind Christos, printr-o minciună interioară a simțirii, așadar; în fond, fac abuz de numele lui Christos. În prezent, se face abuz de numele lui Christos și noi nu găsim adâncimea adevărată a simțirii de care avem nevoie pentru a percepe din nou în mod corect Misteriul Crăciunului dacă nu ne este clar cum trebuie să căutăm calea pentru a regăsi acest sentiment față de Iisus Christos. Avem nevoie de o nouă înțelegere a ceea ce ne-a fost transmis prin tradiție și referitor la nașterea lui Iisus Christos.
Christos, Iisus, este vestit la două categorii de oameni, care, evident, reprezintă în sine aceeași umanitate, la sărbătoarea cosmică a Crăciunului: păstorilor sărmani, inculți, care nu dispun decât de rațiunea umană naivă și de dispoziția sufletească naivă și înțelepților din răsărit, adică din ținutul înțelepciunii. El le este vestit printr-o înălțare supremă la înțelepciunea lor, la o citire în stele. Așadar, Iisus Christos se anunță unor suflete simple de păstori și înțelepciunii supreme a înțelepților magi din ținutul oriental. În acest eveniment al vestirii lui Iisus Christos, pe de o parte către păstorii naivi, pe de altă parte către cei mai mari înțelepți ai lumii, se află cel mai profund sens.
Cum se vestește Iisus Christos păstorilor naivi sărmani, aflați pe câmp? Ei văd cu ochiul sufletesc îngerul luminos. Clarvederea și claraudiția le sunt trezite. Aud cuvintele profunde care trebuie să devină în viitor sensul vieții pe Pământ: Se revelează Dumnezeu în înaltul cerului și va veni pacea între oamenii de pe Pământ care sunt de bunăvoință. ‒ Din adâncul sufletului urcă acea capacitate prin care în noaptea de Crăciun sărmanii păstori naivi viețuiesc prin simțire, fără înțelepeiune, ceea ce se revelează lvmii. Din desăvârșirea acelei înțelepciuni care a fost atinsă până la Misteriul de pe Golgota, din cea mai fină observare a mersului stelelor reiese pentru înțelepții răsăritului, pentru înțelepții magi, aceeași revelație! Unii o citesc în inimile umane, păstorii sărmani, naivi, și pătrund până la punctul cel mai profund al inimii. Atunci ei devin clarvăzători, atunci inima le revelează din forța ei clarvăzătoare venirea Mântuitorului omenirii. Ceilalți își ridică privirea spre cerul înstelat. Ei cunosc tainele depărtărilor spațiale și ale evoluției temporale, au atins o înțelepciune prin care pot resimți și dezlega tainele depărtărilor spațiale și ale evoluției temporale. Acolo le este revelat Misteriul Crăciunului.
Din aceeași sursă ne este indicat cum curge ceea ce trăiește în interiorul omului și ceea ce trăiește în depărtările spațiului. Ambele căi erau deja în decadență, în felul în care evoluaseră până la Misteriul de pe Golgota. Clarvederea care ieșea din inima umană plină de viață era încă destul de puternică pentru a percepe vestirea: Se revelează Dumnezeu în înalt, în ceruri, și va fi pace între oamenii de pe Pământ care sunt de bunăvoire ‒ am spune că ultimele resturi ale acestei clarvederi prin evlavie interioară erau încă prezente la păstorii pe care karma, destinul, îi reunise la locul unde s-a născut Christos. Și tot astfel acest Misteriu al Crăciunului s-a revelat din acea înțelepciune care a înflorit în perioada postatlanteană, mai întâi la protoindieni, apoi la perși, și din nou la caldeeni, care s-a transplantat și ale căror ultime resturi mai erau prezente printre cei în rândul cărora trebuie să-i căutăm pe cei trei magi de la răsărit. Din această sfântă înțelepciune care străbătuse lumea în lung și în lat, în spațiu și în timp, din această înțelepciune s-a revelat Misteriul Crăciunului, în timp ce reprezentanții ei s-au ridicat la un suprem entuziasm. Ambele însă s-au pierdut pentru noi în cea de a cincea perioadă culturală postatlanteană.
Pentru cea mai mare parte a omenirii nu mai este activ ceea ce a condus păstorii sărmani la clarvedere, ceea ce a condus înțelepții răsăritului la pătrunderea tainelor spațiului și ale timpului. Noi trebuia să găsim omul, omul care poate fi întemeiat pe el însuși. Ca umanitate, trebuia să trecem prin abandonarea divină, pentru a găsi în părăsirea și singurătatea ființării ca oameni libertatea. De asemenea, trebuie să ne regăsim în legătura cu ceea ce, pe de o parte, a devenit înțelepciune supremă la magii răsăritului, pe de altă parte, a fost vestit păstorilor prin clarvederea adâncită a inimii.
Toate forțele se dezvoltă. Ce a devenit ceea ce au cunoscut înțelepții răsăritului prin dezvoltarea rațiunii clarvăzătoare încă ca fiind astrologia lor, astronomia lor? Noi nu putem înțelege evoluția umanității dacă nu cunoaștem astfel de aspecte. Formațiunile abstracte pe care le învățăm la geometrie și la matematică în școală constituie ultimul rest a ceea ce era stăpânit, în lumina cosmică, de vechea înțelepciune care a condus pe cei trei magi de la răsărit la Christos. Clarvederea exterioară a devenit gândire spațială și temporală interioară. În timp ce magii răsăritului erau capabili să calculeze prin clarvedere, din dezlegarea tainelor spațiale, că în această noapte se naște Mântuitorul, învățații noștri, urmașii acelor astronomi, calculează numai eclipsa de Soare sau de Lună viitoare sau ceva asemănător. Și în timp ce sărmanii păstori s-au ridicat din interioritatea inimii lor până la clarvederea a ceea ce cu siguranță era în legătură cu ei, la perceperea Misteriului Crăciunului, la aflarea vestirii cerești, omului actual i-a rămas numai vederea naturii exterioare sensibile. Perceperea naturii sensibile, exterioare, reprezintă moștenirea naivității păstorilor, așa cum moștenirea înțelepților din răsărit este reprezentată de calculul eclipselor de Soare și de Lună viitoare.
Păstorii erau înarmați cu un sentiment profund al inimii, prin care ei au ajuns, în clarvederea lor, la intuirea Misteriului Crăciunului. Contemporanii noștri sunt înarmați cu telescop și cu microscop. Niciun telescop și niciun microscop nu conduc la înțelegerea a ceea ce dezleagă cea mai profundă taină a omului așa cum a făcut-o inima păstorilor. Nicio previziune care se poate face cu ajutorul formulelor de calcul pentru eclipse de Soare și de Lună nu conduce la înțelegerea mersului lumii așa cum putea s-o facă înțelepciunea, înțelepciunea stelară a magilor de la răsărit. Cum confluează tot ce este diferențiat în umanitate în simțirea umană unitară atunci când spunem: Ceea ce au viețuit păstorii pe câmp, fără toată înțelepeiunea, prin cucernicia inimii lor, este asemănător cu ceea ce mișca cea mai înaltă înțelepciune a magilor dc la răsărit! ‒ Admirabil sunt așezate alături ambele fapte în tradiția creștină.
În fapt, astăzi am pierdut ambele căi prin care s-a deschis pentru omenire înțelegerea nașterii lui Christos. Ne-am întors de la staul la pomul de Crăciun și la pomul Paradisului, ne-am întors de la Christos, care aparține întregii omeniri, la zeii popoarelor care sunt numeroși Iahve, care nu sunt Christos. Căci pe cât de adevărat este faptul că ce este comun tuturor oamenilor se revelează în ființa cea mai profundă a omului, tot atât de adevărat este și că prin toate depărtările spațiale și prin toate tainele timpului se revelează ceea ce este comun tuturor oamenilor.
În profunzimea omului există ceva care nu vorbește despre nimic altceva decât despre fințarea sa, care elimină toate diferențierile dintre oameni. Abia în această profunzime îl găsim pe Christos. Și există o înțelepciune care trece dincolo de orice, care poate fi găsită dincolo de părțile izolate ale existenței lumii, care cuprinde lumea în umitatea ei, în spațiu și în timp. Este acea înțelepciune stelară care conduce la Christos. Avem nevoie din nou de ceea ce i-a ajutat să-l găsească pe Iisus Christos, pe de o parte, pe păstori, iar pe de altă parte, pe magii de la răsărit. Cu alte cuvinte, avem nevoie de aprofundarea concepției noastre asupra naturii exterioare prin ceea ce poate dezvolta inima omenească în sensul unei concepții spirituale despre natură. În timp ce focalizăm acele aspecte pentru care în vremea de azi avem microscoape, telescoape, aparate Rontgen etc., trebuie să ne obișnuim să privim aceste lucruri din nou prin intermediul acelor forțe care vin din cucernicia inimii umane. Atunci nu doar ne vor mai vorbi plantele care cresc indiferente, râul care clipocește, izvorul susurând, fulgerul din nori, tunetul din nori, atunci, din tot ce spun floricelele de pe câmp, din tot ce spun fulgerele și tunetele din nori, din tot ce spun stelele luminoase și Soarele, din toate se va revărsa în ochii noștri, în urechile noastre, în inimile noastre ‒ ca rezultat al contemplării naturii ‒ și ceea ce nu vestește nimic altceva decât: Se revelează Dumnezeu în înaltul cerului și să fie pace între oamenii de pe Pământ care sunt de bunăvoință. Trebuie să vină timpul în care contemplarea naturii să-și croiască drum ieșind din cadrul neomenos, uscat, prozaic al laboratoarelor și clinicilor, în care contemplarea naturii să fie străbătută de o astfel de viață, încât ceea ce nu ne mai poate veni în felul în care s-a relevat păstorilor din Bethlehem să ne parvină prin vocile care ne vorbesc din plantă, din animal, din izvoare și râuri. Căci întreaga natură ne vestește ceea ce spune îngerul: Se revelează Dumnezeu din înaltul cerului și va veni pacea între oamenii de pe Pământ care sunt de bunăvointă.
Avem nevoie să primim ceea ce le-a fost dat magilor prin contemplarea exterioară a stelelor, prin trezirea interiorului nostru. Așa cum trebuie să ascultăm în natură și așa cum trebuie să auzim din nou din ființele exterioare ale naturii cântând îngerul, tot astfel trebuie să fim în situația de a scoate din interiorul omului o astronomie, o rezolvare a tainelor lumii, prin imaginațiune, inspirație și intuiție. O știință a spiritului, o știință ocultă care să fie extrasă din interioml omului, aceasta trebuie să devină cunoașterea noastră. Trebuie să fundamentăm ce este entitatea proprie a omului. Și entitatea omului trebuie să ne vorbească despre devenirea sa prin tainele lui Saturn, ale Soarelui, ale Lunii, ale Pământului, ale lui Jupiter, ale lui Venus, ale lui Vulcan. Trebuie să simțim cum se naște în interiorul nostru un Univers. De la Misteriul de pe Golgota lucrurile s-au petrecut invers, în ceea privește ce se poate întâmpla cu omul referitor la concepția sa despre cele mai profunde taine ale lumii.
Există un mod vechi de a reprezenta sfera cerească; era propriu magilor perși. Ei priveau spre cer, vedeau în zodiacul fizic constelația numită a Fecioarei, și spiritual percepeau în această constelație ceea ce fizic poate fi observat numai în constelația Gemenilor. Această înțelepciune care trăia în om s-a menținut, astfel că omul putea percepe, putea observa consonanța existentă între constelația Fecioarei și constelația aflată la 90 de grade, în cvadratură, aceea a Gemenilor. Astfel, în locul constelației Fecioarei erau înfățișate Fecioara cu spicul, dar și Fecioara cu copilul, care nu este decât reprezentanta Gemenilor, a băieților Iisus. Această concepție astrologică a existat mai ales în vremea perșilor.
A venit apoi vremea evoluției egipteano-caldeene. Atunci se privea spre constelația Leului, așa cum în epoca perșilor se privea spre constelația Fecioarei. Dar acum în cvadratură cu Leul se afla Taurul și a luat naștere religia lui Mithra, venerarea Taurului, în timp ce în interiorul constelației Leului se vedea constelația Taurului.
Și a venit vremea greco-romană, în care Racul a jucat rolul pe care îl avusese constelația Fecioarei în vremea perșilor, și în constelația Racului se vedea constelația Berbecului, aflată în cvadratură. Aici a avut loc inverasarea, aici s-a luat o altă cale. Până în perioada greco-romană, până la Misteriul de pe Golgota, astronomia era ceva care putea fi obținut ca știință exterioară, cunoașterea umană era astfel organizată, încât se privea în afară, în spațiu, și se aflau tainele lumilor stelare, tainele spațiului și ale timpului, sau se adâncea în interiorul uman și se ajungea prin smerenia inimii la intuirea tainelor interioare. În perioada greco-romană relația se inversează. Ceea ce fusese viețuit interior trebuia să fie viețuit din ce în ce mai mult prin contemplarea naturii exterioare.
Trebuie să devenim la fel de evlavioși cum erau păstorii față de revelațiile nahmii. Așa cum au ajuns aceștia la nivelul spiritului, noi trebuie s-o facem în contact cu natura. Pe de altă parte trebuie să parcurgem și calea Racului. Trebuie să ajungem la o astronomie a interiorului, astfel încât din forțele clarvăzătoare ale interiorului uman să poată fi aflat mersul Lumii prin epocile Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Vulcan: o astronomie din interior, așa cum mai înainte a existat o astronomie din exterior, o cucernicie în observarea naturii, așa cum era mai înainte cucernicia pe care o manifestau păstorii de pe câmp. Dacă putem să aprofundăm ceea ce în prezent ajunge a fi atât de nespiritual în observarea naturii, dacă putem, pe de altă parte, să facem să fie creator ceea ce este viețuit în prezent în mod atât de cenușiu, în imagini pur matematic-geometrice, dacă putem ridica din nou matematica prin trăire interioară la acea glorie pe care o avea astronomia veche, atunci vom putea adânci contemplarea naturii la acea profunzime și la acea evlavie pe care au viețuit-o păstorii, vom putea afla prin interior acel lucru pe care magii l-au aflat din stele, vom putea, privind natura exterioară, să devenim atât de evlavoși cum au fost păstorii, atunci vom viețui prin evlavie în contemplarea naturii, prin urmărirea cu deplină iubire evenimentele lumii din interior, atunci vom găsi din nou calea spre Misteriul Crăciunului, așa cum au găsit-o prin evlavie păstorii, cum au găsit prin înțelepciune exterioară magii din răsărit calea spre staul.
Calea spre Misteriul Crăciunului trebuie găsită din nou. Trebuie să devenim, în contact cu natura, la fel de cucernici cum erau în inimile lor păstorii. Trebuie să devenim, în vederea noastră interioară, atât de înțelepți cum ajunseseră magii prin observarea planetelor și a stelelor în spațiu și în timp. Trebuie să dezvoltăm în interacțiunile noastre cu lumea exterioară ceea ce naivii păstori au dezvoltat în inimile lor ‒ atunci vom găsi calea corectă spre o simțire profundă a lui Christos, spre o înțelegere plină de iubire a lui Christos. Atunci vom găsi calea spre Misteriul Crăciunului. Atunci ne va fi îngăduit să așezăm, ca gânduri și cu simțiri corecte, alături de pomul originar din Paradis staulul care nu ne vorbește numai despre felul cum a intrat omul în lume prin forțe naturale, ci cum numai prin renaștere el poate deveni conștient de ființialitatea sa omenească deplină.
Cel ce vorbește, în prezent, despre Misteriul Crăciunului trebuie să aibă responsabilitate față de omenire, deoarece se adresează viitomlui. Trăim timpuri grave, în care este clar că trebuie să redevenim din nou oameni, în sensul corect. Noi încă nu am cucerit ceea ce înțelepciunea magilor interiorizase pe deplin, ceea ce pioșenia păstorilor lăsa să curgă în lumea extrerioară. Problema socială stă în fața porților existenței umane cu cerințe teribile. Ea a adus lucruri înspăimântătoare în ultimii ani; ea devine din ce în ce mai amenințătoare și numai sufletele adormite pot să ignore ce va veni. Europa se pregătește să devină un morman de moloz al culturii. Ea nu se va putea ridica din starea sa haotică dacă oamenii nu vor găsi posibilitatea ca în coexistența socială să dezvolte din nou omenie adevărată. Ei nu vor realiza aceasta decât dacă-și vor adânci și interioriza sentimentele, devenind atât de cucernici în contemplarea naturii cum erau păstorii când, prin forțele lor interioare, îngerul le-a vestit revelarea zeilor în cer și a păcii pe Pământ. Numai cu aceste forțe constrângi viața socială și numai atunci când ceea ce este văzut în depărtările spațiului și în succesiunea timpului se mută în interior astfel încât omul vede unitar adevărata esență a Spiritului lumii, când chinezul vede, la fel ca americanul și europeanul, un același Soare. Ar fi ridicol dacă chinezul ar pretinde un Soare pentru sine, locuitorul din centrul Europei un alt Soare, francezul un altul, englezul un altul! Așa cum Soarele este unul singur, tot astfel și ființa solară care poartă omul este ceva unitar.
Dacă privim în depărtările spațiale găsim o invitație la unificarea umanității. Să analizăm și cele mai profunde, intime taine ale omului; și aici aflăm invitația la unificare a umanității. Ceea ce apare aici, afară, chiar și ce este cel mai spiritual, nu vorbește de diferențierea omenirii, ceea ce vorbește în cea mai mare profunzime nu pomenește de diferențierea omenirii. Păstorilor, acea voce pe care au auzit-o prin intermediul inimii lor le vestește că divinitatea se revelează din fenomenele îndepărtate ale Universului și că prin preluarea divinității în sufletul propriu se poate face pace între oamenii care sunt de bunăvoință. Acest lucru trebuie să fie vestit umanității mai noi din întreaga ambianță a existenței naturale. Magilor de la răsărit, tainele stelelor le-au spus că aici, pe Pământ, s-a născut Iisus Christos. Acest lucru trebuie să i se vestească omenirii actuale din ceea ce se poate revela în interiorul ei.
Avem nevoie de o cale nouă. Din nou ni se adresează vocea: Schimbați sensul, priviți într-un mod nou mersul lumii! Dacă se va percepe în mod corect mersul omenirii căreia îi aparținem noi înșine, vom găsi calea spre acea taină care s-a revelat atât păstorilor cât și înțelepților, și care se va revela vederii noastre interioare, vederii noastre exterioare. Dacă adâncim vederea interioară a lumii și vederea exterioară a lumii în mod suficient, dacă putem face aceasta, dacă găsim înțelepciunea interioară a magilor care să ne îndrume, așa cum înțelepciunea exterioară i-a condus pe ei din răsărit, dacă găsim înțelepciunea exterioară care să ne conducă în smerenie cum i-a condus pe păstori, atunci vom privi din nou cu sentimente interioare corecte spre ceea ce se află în Misteriu: că pentru toți ‒ fără deosebire ‒ s-a născut ființa care apoi a devenit Christos.
Noi trebuie să regăsim taina Crăciunului lui Iisus, și trebuie s-o regăsim în timp ce cultivăm în noi acele lucruri despre care ar trebui să se vorbească în prezent. Trebuie să găsim lumina Crăciunului în noi înșine, așa cum au aflat păstorii lumina îngerului pe câmp, și, ca și magii de la răsărit, trebuie să găsim steaua prin forța a ceea ce este adevărata știință a spiritului. Atunci ni se va deschide calea unică spre taina Crăciunului. Trebuie să recunoaștem că ea ne amintește de renașterea omului.
Dacă vom face ca taina Crăciunului să renască printre oameni, vom înțelege corect și taina renașterii entității umane. Acesta este lucrul despre care ni se vorbește într-un mod ciudat: într-o Evanghelie nerecunoscută de Biserică [Nota 52] se povestește că a fost o particularitate a unuia din băieții Iisus faptul că imediat după naștere s-a adresat mamei sale cu anumite cuvinte. Cu siguranță, vom înțelege corect copilul culcat în iesle, dacă vom desluși cuvintele pe care, în prezent, vrea să ni le adreseze: Treziți în voi lumina Crăciunului, și lumina Crăciunului vă va apărea clar și în lumea exterioară, vouă și semenilor voștri.
