În decursul ultimelor zile m-am referit încă o dată, prin intermediul personalității deosebite a lui John Scotus Erigena, la momentul crucial care a avut loc în civilizația occidentală în jurul celui de al IV-lea secol d.Ch. Și tocmai în prezentul nostru, în care atâtea lucruri trebuie să se schimbe, este extrem de necesar să lămurim ce s-a întâmplat de fapt atunci cu întreaga structură sufletească a oamenilor. Căci este aşa că în prezent noi trăim din nou un moment deosebit de important al evoluției omenirii, şi este necesar să privim semnele timpului, să ascultăm vocile lumii spirituale, pentru a găsi o cale de ieşire din haosul prezentului, spre viitor.
În acest secol al IV-lea d.Ch. s-au petrecut modificări cu sufletele omeneşti care aparțineau popoarelor şi semințiilor conducătoare, aşa cum s-a întâmplat deja parțial în secolul nostru, şi parțial se vor mai întâmpla. Și John Scotus Erigena ni s-a arătat a fi o personalitate care s-a aflat într-un mod anume sub influența concepției omeneşti care existase înainte de cel de al IV-lea secol d.Ch.
Acum vrem să actualizăm alte aspecte din care se poate vedea schimbarea caracterului omenesc. Să considerăm din acest punct de vedere, în măsura în care aceasta se poate petrece, aş zice, în mod exterior, dezvoltarea ştiințelor naturii şi în primul rând a conceptelor omului cu privire la sănătate şi boală. Mai întâi, ne vom opri în timpul istoric, şi, dacă ne întrebăm care erau părerile oamenilor despre natură, anume despre natura omului în legătură cu sănătatea şi boala, ajungem în vremea egipteană veche. Faptul că se poate vorbi despre o asemănare a concepțiilor cu cele ale noastre în privința problemei indicate, este posibil abia la vechii egipteni. Dar aceşti vechi egipteni aveau despre sănătate şi boală şi despre bazele lor naturale cu totul alte concepții decât avem noi în prezent pentru că ei gândeau cu totul altfel legătura cu mediul ambiant natural decât o gândim noi în ziua de azi. Vechiul egiptean nu avea, în fond, deloc conştiența deplină a faptului că el s-a separat în mod treptat de pământ. El punea în legătură intimă propriul său trup – şi egipteanul privea mai întâi, la om, la ceea ce noi numim trup – el punea în legătură intimă propriul său trup cu forțele Pământului Am vorbit vinerea trecută despre modul în care ia naştere o astfel de reprezentare că omul se gândeşte pe sine ca fiind legat corporal intim cu pământul. V-am indicat vechile forțe pentru a face mai intuitiv acest aspect. Dar vechiului egiptean îi era foarte clar că el trebuie să se considere într-o anumită relație cu Pământul, relație asemănătoare cu cea pe care o au plantele cu Pământul. Aşa cum se pot urmări în plantă, mai mult sau mai puțin vizibil, sevele, sau cel puțin relațiile cu forțele Pământului, tot aşa simțeau oamenii în vechiul Egipt că în om domnesc forțe care acționează simultan şi în pământ. Corpul uman era considerat ca aparținând Pământului.
Acest lucru era posibil numai din motivul că despre Pământ exista o cu totul altă concepție decât cea actuală. A-şi imagina Pământul ca pe un corp mineral, aşa cum facem în prezent, nu i-ar fi putut trece prin cap unui vechi egiptean. El îşi reprezenta Pământul oarecum ca pe o mare ființă organică, ca pe o ființă care, deşi nu este în întregime organizată ca un animal sau ca un om, este totuşi într-o anumită privință un organism, iar masele de roci ale pământului el şi le imagina ca pe un fel de sistem osos al Pământului. El îşi imagina că în Pământ s-ar petrece procese care se continuă pur şi simplu în corpul uman.
Vedeți dumneavoastră, atunci când mumifica trupul uman după ce acesta era părăsit de suflet, când forma mumiile, când voia să păstreze oarecum forma corpului uman, vechiul egiptean simțea ceva. El vedea oarecum în forțele generatoare de forme care emană de la pământ şi modelează în mod plastic un corp uman un fel de voință a Pământului şi el voia ca această voință a Pământului să se exprime în mod durabil. Cu privire la sufletesc, el avea concepții care sunt din nou străine omului actual. Pe acestea trebuie să le caracterizăm astăzi.
Vedeți dumneavoastră, trebuie să accentuăm că dacă ne întoarcem înapoi în timpurile egiptene vechi, dar mai ales în epocile protopersană şi protohindusă, găsim larg răspândită, plecând din înțelepciunea instinctivă veche, învățătura despre reîncarnare, despre reîntoarcerea entității umane propriu-zise în vieți pământeşti succesive. Dar facem o nedreptate dacă credem că oamenii din acele timpuri ar fi considerat că ceea ce ne este conştient în ziua de azi drept suflet este ceea ce se reîntoarce mereu. Tocmai concepția egipteană ne arată că această concepție nu exista în această formă, ci trebuie să ne reprezentăm faptul că spiritual-sufletescul omului locuieşte în lumea spirituală între moarte şi o nouă naştere. Când vine timpul să coboare pe Pământul fizic, spiritual-sufletescul acționează modelând din sine însuşi ceea ce este produs de ereditate în decursul generațiilor, ca trup omenesc. Dar în timpul vieții dintre naştere şi moarte, aceşti oameni din vechime nu-şi reprezentau că ceea ce poartă ei în conştiența lor ar fi entitatea spiritul-sufletească propriu-zisă, care trăieşte între moarte şi o nouă naştere şi care acționează în mod formator asupra corpului uman. Nu, ei îşi reprezentau altfel lucrurile, aceşti oameni din vechime. Ei îşi spuneau: Când sunt în stare de veghe deplină de dimineața până seara nu ştiu nimic despre problemele spiritual-sufleteşti, care sunt şi problemele mele ca om. Trebuie să aştept până când în semisomn sau, aşa cum era cazul în acele vremuri vechi, în somnul plin de imagini îmi apare adevărata mea ființă, care a clădit la trupul meu când am pătruns în existența terestră prin naştere.
Aşadar, omul din vechime era conştient că în starea de veghe propriu-zisă el nu-şi trăieşte adevăratul său sufletesc, ci el trebuie să privească acest sufletesc ca pe ceva exterior, ca pe o imagine, care îi parvine atunci când trece în stările clarvizionare cu caracter de vis pe care vi le-am descris adesea. Omul din vechime îşi percepea propria sa ființă ca fiind, într-un anumit mod, ceva ce-i apare ca un Arhanghel sau ca un Înger. Iar faptul că interiorul omenesc în stare de veghe a fost considerat ca aparținând nemijlocit de sufletesc, s-a întâmplat prima oară abia în vechiul Egipt. Dar dacă trebuie să caracteriză cum îşi reprezenta aceasta vechiul egiptean, trebuie să spunem următoarele.
El se gândea: Spiritual-sufletescul meu îmi apare în imaginea de vis aşa cum este el între moarte şi o nouă naştere. Acesta îşi construieşte trupul. Dacă-mi privesc trupul în forma sa văd cum a lucrat spiritualul-sufletesc ca artist la el. De fapt, În trupul meu am de fapt o expresie a spiritual-sufletescului meu mai mult decât atunci când privesc în interiorul meu. Din acest motiv şi vreau să conserv acest trup. Din această cauză el trebuie să fie păstrat ca mumie, în forma sa, căci ceea ce a clădit sufletul între ultima moarte şi această naştere la acest trup, este conținut în această formă. Aceasta mențin eu când conserv trupul şi păstrez ca mumie imaginea la care spiritual-sufletescul a lucrat timp de secole. Spre deosebire de ceea ce trăia omul în starea de veghe între naştere şi moarte, egipteanul îşi spunea: Această trăire este de fapt ca o flacără, este ceva ce se aprinde în mine, dar care are puțin de-a face cu Eul meu propriu-zis. Acest Eu este de fapt ceva care se menține în afara trăirilor mele sufleteşti din starea de veghe între naştere şi moarte. Aceste trăiri sufleteşti din starea de veghe dintre naştere şi moarte sunt, de fapt, ca o flacără trecătoare. Ele sunt aprinse în corpul meu prin sufletescul meu superior, dar se sting odată cu moartea şi abia atunci se aprinde cu adevărat spiritual-sufletescul meu. Apoi trăiesc în spiritual-sufletescul meu până la noua naştere.
Era deja aşa că vechiul egiptean îşi reprezenta că în viața dintre naştere şi moarte el nu prea ajunge să-şi viețuiască cu adevărat sufletescul. El vedea în acest sufletesc oarecum ceva care stătea deasupra sa, care aprindea sufletescul său temporal şi-l şi stingea iarăşi, şi care folosea pulberea pământului pentru a forma trupul; pe această formă voia el să o păstreze apoi în mumie.
Vechiul egiptean nu acorda, de fapt, o valoare deosebită sufletescului în care se viețuia pe sine între naştere şi moarte, căci el privea dincolo de acest sufletesc, la un cu totul alt spiritual-sufletesc, care construieşte mereu trupuri şi care parcurge apoi răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere. Și aşa vedea el o interacțiune a forțelor între ceea ce este omenesc superior şi Pământ. El privea, de fapt, spre Pământ; Pământul era pentru el şi casa lui Osiris. El vedea dincolo de ceea ce era conştiență interioară.
Și tocmai în aceasta constă evoluția greacă ce a început în secolul al VIII-lea î.Ch., în faptul că omul a acordat din ce în ce mai multă valoare sufletescului care prindea viață între naştere şi moarte, pe care vechiul egiptean îl mai vedea ca pe o flacără ce se aprinde şi se stinge. Pentru grec, acest sufletesc a dobândit valoare. Numai că el, grecul, mai avea încă sentimentul că în moarte se întâmplă ceva cu acest sufletesc, ca o stingere. De unde şi celebrul aforism grec pe care l-am mai amintit şi în alte dăți din acest punct de vedere: Mai bine cerşetor pe Pământ decât rege în Împărăția umbrelor. Aceasta o spunea grecul când se referea la sufletesc. Pentru el, sufletescul a devenit important, în timp ce pentru egiptean acesta era mai puțin important. Și cu aceasta era corelată opinia pe care o aveau egiptenii despre sănătate şi boală, că ei îşi spuneau că de către spiritual-sufletescul propriu-zis, care nici nu intră de-a binelea în omul conştient între naştere şi moarte, de către acest spiritual-sufletesc este extras corpul uman din elementele Pământului, din apa Pământului, din aerul, din solidul Pământului, din căldura Pământului. Întrucât vechiul egiptean îşi spunea că acest corp uman se formează din Pământ, el ținea să-l păstreze pur. Și în perioada de înflorire a culturii egiptene menținerea pură a trupului era ceva care se cultiva în mod deosebit. Egipteanul ținea mult la acest trup, şi el îşi spunea: Când trupul devine bolnav, se tulbură, într-un anumit mod, relația sa cu Pământul, anume el nu mai are o relație corectă cu apa Pământului, şi această relație cu apa Pământului trebuie restabilită. Din această cauză, în Egipt existau cete întregi de medici care studiau relația pământescului cu trupul omenesc şi care erau preocupați să mențină şi să restabilească sănătatea omului, atunci când era dereglată, tocmai prin folosirea curelor de apă, a curelor de aer. Medici specializați erau deja activi în perioada de înflorire a culturii egiptene; şi această activitate a medicilor urmărea în mod deosebit aducerea corpului omenesc într-o relație corectă cu elementul Pământ.
Această situație a devenit alta începând din secolul al VIII-lea î.Ch., mai ales în civilizația greacă. Acolo, sufletescul, care era trăit conştient, a devenit cu adevărat important. Dar acest sufletesc nu mai era văzut ca fiind atât de legat de Pământ cum îl văzuse vechiul egiptean. Întrucâtva, pentru vechiul egiptean trupul omenesc avea ceva de natură vegetală, care creştea din Pământ. Pentru grec spiritual-sufletescul era cel care ținea laolaltă elementele, şi el era mai preocupat de menținerea laolaltă a elementelor ce se găsesc în corpul uman prin spiritual-sufletescul omului. Din aceasta au rezultat apoi concepțiile de ştiințe naturale ale culturii greceşti, pe care le găsim exprimate deosebit de intens la contemporanul lui Fidias, Socrate, Platon, la Hipocrat [Nota 78], celebrul medic grec. La el, care a trăit în secolul al IV-lea î.Ch., vedem clar configurată această importanță acordată sufletescului uman, aşa cum devine el conştient de sine între naştere şi moarte.
Dar am greşi întru totul dacă am vrea să credem că în conştiența greacă spiritual-sufletescul trăia aşa cum îl avem noi astăzi în conştiență. Reflectați numai la cât de sărac şi de abstract este pentru omul actual ceea ce el numeşte sufletul său. A gândi, a simți, a voi sunt acțiuni încețoşate pe care şi le reprezintă omul când vorbeşte despre gândire, simțire, voință. Este ceva care nu acționează plin de conținut asupra omului. La grec, conceptul era plin de conținut pentru că grecul avea conştiența faptului că de fapt spiritual-sufletescul ține laolaltă elementele corpului, le face să interacționeze. El nu avea deloc în vedere un sufletesc abstract, cum are omul în ziua de azi, ci un sistem de forțe plin de conținut, care formează elementul fluid, care dă elementului fluid forma umană. Egipteanul îşi spunea: Spiritualul-sufletescul, care trăieşte de la moarte până la naştere, dă formă acestui element fluid. – Grecul spunea: Ceea ce trăiesc eu în mod conştient, acest sufletesc, dă formă apei, este ceea ce are nevoia sa de aer şi modelează organele circulației, determină relațiile calorice ale corpului şi depune în corp sarea şi alte componente pământeşti. – Grecul nu îşi reprezenta sufletul despărțit de trup, ci şi-l reprezenta cum formează acesta corpul lichid, cum introduce în trup aerul, formând inspirația şi expirația, cum determină în corp relațiile calorice, încălzirea şi răcirea trupului, respirația, această mişcare a umorilor, pătrunderea umorilor cu componentele solide, care în corpul uman nu însumează decât aproximativ opt procente; toate acestea şi le reprezenta grecul în deplinătatea vieții lor. În mod deosebit, grecul acorda o mare importanță configurării umorilor. El îşi reprezenta că şi în aceste umori, prin tot ceea ce acționează în elementele apă, pământ, aer şi căldură, acționează ceva cvadripartit. Asta îşi reprezenta grecul pentru început. Iarna omul trebuie să se delimiteze oarecum de lumea exterioară; atunci, el nu poate trăi în contact intim cu lumea exterioară, atunci este nevoit să se retragă în sine însuşi. În timpul iernii se afirmă mai ales capul cu umorile sale. În umori există ceva care este asemănător apei, care acționează în interiorul omului. Cu alte cuvinte, pentru grec este ceva ce acționează ca flegmă, ca mucus. Pe acest element mucilaginos din organismul uman îl vedea el, pătruns sufleteşte, ca fiind activ mai ales iarna. Apoi venea primăvara, şi grecul găsea că sângele se afirmă printr-o mobilitate mai mare decât iarna, acesta este timpul preponderent sanguinic al omului, acum există ceea ce se centralizează în artere spre inimă, care este activ în om mai ales ca mişcare a umorilor. Iarna se remarcă mobilitatea capului, din care cauză omul este predispus la tot felul de îmbolnăviri tocmai ale umorilor mucilaginoase; primăvara într-o stare de stimulare deosebită se află sângele.
Pe toate acestea şi le reprezenta grecul în aşa fel, încât pentru el substanțele nu erau separate de elementul sufletesc. Pentru el, erau ceva semisufletesc, sângele, mucusul, şi ceva semicorporal, sufletul însuşi cu forțele sale, care punea în mişcare umorile.
Apoi venea vara şi grecul îşi reprezenta că în special activitatea biliară – pe care el o numea umoare galbenă –, care îşi are ficatul în punctul său central, intră într-o stare de stimulare specială. Grecul mai avea încă o concepție proprie despre modul în care se întâmplă aceasta la om. Oamenii au pierdut în cea mai mare parte această concepție. Ei nu mai văd cum se colorează pielea primăvara datorită stimulării circulației sangvine, ei nu mai văd nuanța galbenă care vine de la ficat, în care umoarea galbenă îşi are centrul. În ceea ce colora pielea în roz primăvara şi în galben vara, grecul vedea o activitate sufletească.
Când venea toamna, el spunea: Acum sunt în activitate mai ales acele umori care-şi au punctul central în splină, umorile bilei negre. Grecul vedea în om o mişcare a umorilor, o acțiune a umorilor sub influența nemijlocită a sufletescului. Într-o anumită măsură, el scotea, contrar egiptenilor, corpul uman din ansamblul Pământului şi îl considera în sine însuşi. Prin aceasta ajungea la sufletescul interior al omului, aşa cum se exteriorizează el între naştere şi moarte.
Dar atunci când civilizația a avansat, mai ales când s-a afirmat mai mult elementul vestic, cel latin, elementul roman, s-a pierdut într-o oarecare măsură această concepție pe care o găsim mai ales la Hipocrat, care-şi baza pe ea arta sa terapeutică. El considera că spiritual-sufletescul omului, aşa cum se exteriorizează el între naştere şi moarte, determină aceste amestecuri şi separări ale sistemului umorilor; dacă lucrurile nu merg aşa cum vrea spiritual-sufletescul, apare boala. Dar spiritual-sufletescul se străduieşte mereu să mențină acest mers în limitele normalului. Din această cauză, medicul are sarcina specială de a studia influențele spiritual-sufletescului asupra activității umorilor şi de a observa boala. Dacă în corpul omenesc există tendința de dereglare a amestecului de umori, intervine sufletescul, intervine până la criză, situație în care nu este sigur dacă va învinge corporalul sau spiritual-sufletescul. Medicul trebuie să aducă situația în sensul ajungerii la criză. Atunci, într-un loc oarecare se arată că vrea să iasă la suprafață ceea ce este amestec incorect de seve. Și atunci, în criza indusă, trebuie intervenit în mod corect fie pentru a se îndepărta prin purgație umorile rele, care nu suportă influența spiritual-sufletescului, sau prin preluare de sânge.
A fost absolut deosebită, legată de această concepție a omului, această metodă de vindecare a lui Hipocrat, şi este interesant cum exista acolo drept concepție gândirea laolaltă a spiritual-sufletescului, aşa cum se manifestă el între moarte şi naştere, şi a sistemului de umori,. Dar lucrurile s-au schimbat atunci când elementul latin-roman a continuat această evoluție.
Romanii aveau mai puțin simțul pentru înțelegerea plastică a formei, a amestecului de umori. La un medic ca Galen, care a trăit în secolul al II-lea d.Ch., se vede foarte limpede că sistemul de umori pe care Hipocrat îl văzuse nu mai era atât de transparent pentru el. Vedeți dumneavoastră, acest lucru trebuie reprezentat astfel: aşa cum în prezent vedeți într-un laborator de chimie o retortă sub care se află o flacără şi în ea produsul substanțelor pe care le conține, la fel era de transparent, de sensibil-suprasensibil transparent pentru Hipocrat ceea ce se întâmpla în om. Dar pentru acest mod plastic intuitiv romanii nu mai aveau nici un simț. Ei nu mai orientau ceea ce este spiritual-sufletesc în om spre corp, ci înspre abstract, spre spiritual. Dar numai în felul acesta înțelegeau ei modul în care spiritual-sufletescul poate viețui spiritualul în sine între naştere şi moarte. Aşa cum grecul vedea în amestecul şi separarea de umori spiritual-sufletescul, aşa cum pentru el era esențială concepția sensibilă în plasticitatea ei, tot aşa, pentru romani esențial a devenit felul în care se simte omul: autoperceperea sufletească. Pentru grec, contemplarea modului în care flegma, sângele, ca bila neagră şi bila galbenă trec una în alta, cum sunt acestea în om oarecum expresia pământescului, a aerului, focului, apei, pământului, erau ceea ce se vede în om ca operă de artă. În timp ce egipteanul privea mumia, grecul privea opera de artă vie. La roman nu exista un simț pentru aceasta, ci pentru punerea pe propriile picioare, pentru dezvoltarea conştienței interioare, lăsând să vorbească spiritul, şi nu privirea trupului, lăsând spiritul să vorbească din sufletesc între naştere şi moarte.
Acest fapt este însă legat de aceea că în perioada de înflorire a culturii egiptene trăiau, în forma lor veche, mai ales patru ramuri ale cunoaşterii, anume geometria, astrologia, aritmetica şi muzica. În timp ce egipteanul privea spre ceea ce modela oarecum ca element extraterestru corpul uman din pământ, el îşi imagina: acest corp este modelat în formele sale spațiale după legea geometriei; el se află sub influența stelelor după legea astrologiei; se activează din interior spre exterior după legea aritmeticii şi este construit interior în mod armonios după legea muzicii, ceea ce este muzical nefiind numai muzicalul sunetului, ci ceea ce se manifestă mai ales în armonii. În omul însuşi, care aici constituia o acțiune a Pământului, în acest om-mumie, egipteanul vedea rezultatul geometriei, astrologiei, aritmeticii şi muzicii. Această percepție s-a retras pentru grec. În locul, aş spune, al neviului, a ceea ce ține de natura mumiei, a ceea ce poate fi înțeles prin geometrie, astrologie, aritmetică şi muzică, grecul a aşezat viul, sufletescul-viu, automodelarea plastică interioară, formarea artistică de sine a trupului uman.
Din această cauză vedem apunând, într-un fel, în cultura greacă, geometria aşa cum a fost ea prezentă la egipteni. Ea devine o simplă ştiință; nu mai este revelație. La fel stau lucrurile cu astrologia, cu aritmetica. Cel mult, armonia interioară care stă la baza viului mai persistă în concepția greacă despre muzică.
Apoi, când a venit rândul elementului latin, după cum am spus, romanul îşi imagina spiritual-sufletescul său aşa cum este între naştere şi moarte, cu spiritualul interior, aşa cum se exprimă el acum; nu perceptibil interior, ci putând fi trăit interior, susținându-se singur pe Pământ prin gramatică, prin dialectică şi prin retorică. Din această cauză, în perioada în care cultura latină a luat locul celei greceşti au apărut gramatica: reprezentarea de sine a omului ca spirit prin cuvânt; retorica: reprezentarea de sine a omului prin frumusețea cuvântului, prin formarea cuvântului; dialectica: reprezentarea de sine a sufletului prin formarea gândului. Și numai ca vechi moşteniri devenite ştiință mai existau aritmetica, geometria, astrologia şi muzica. Aceste preocupări, care în vechiul Egipt erau foarte vii, au devenit ştiințe abstracte. Dimpotrivă, a prins viață ceea ce ține de om: gramatica, retorica, dialectica. Este o mare deosebire între modul în care era resimțit un triunghi în vechiul Egipt al timpului anteeuclidian şi cel în care a fost el resimțit mai târziu, după Euclid. Triunghiul abstract, pe acesta nu l-au înțeles cei vechi aşa cum s-a întâmplat ulterior. Euclid înseamnă decadența aritmeticii şi geometriei egiptene. În aceasta din urmă, când era reprezentat un triunghi, oamenii simțeau forțe cosmice. Atunci, triunghiul era o entitate. Acum, toate acestea au devenit ştiință. Iar dialectica şi gramatica şi retorica au devenit vii.
Și lucrurile s-au configurat în aşa fel, încât şcolile au fost organizate astfel încât se spunea: Cel care vrea să devină un om cultivat trebuie să-şi formeze spiritualul în spiritual-sufletescul său preexistent. El trebuie să absolve mai întâi drept primă treaptă a învățământului, gramatica, retorica, dialectica, apoi ceea ce mai exista doar ca moştenire, ceea ce fusese obiectul instrucției superioare, dar care mai exista doar ca moştenire, ca tradiție: geometria, astrologia, aritmetica, muzica. Acestea au fost şi mai târziu, de-a lungul întregului Ev Mediu, cele şapte arte libere: gramatica, retorica, dialectica, geometria, astrologia, aritmetica şi muzica. Ceea ce ieşea în evidență, gramatica, retorica, dialectica, ceea ce era mai mult în fundal, ceea ce vechiul egiptean concepea în mod viu, când se afla în legătură cu Pământul, era atunci învățământ superior, obiect al instrucției superioare, şi aceasta a fost esența cunoaşterii între secolele al VIII-lea î.Ch. şi al IV-lea d.Ch. Priviți Grecia secolului al IV-lea d.Ch. sau chiar şi secolele al III-lea şi al V-lea, priviți dincolo, în Italia de azi, veți găsi că pretutindeni se află în plină înflorire ştiința despre om ca operă de artă plastică exterioară, rezultat al spiritual-sufletescului, al unei vieți a spiritualului prin dialectică, retorică, gramatică. Cam aşa s-a format Iulian Apostatul în şcoala filosofică ateniană. Aşa privea el ființa umană.
În acest timp a irupt începutul creştinismului. Dar a irupt într-un moment în care toate acestea se aflau într-un anumit sens, pe cale de a se stinge. În secolul al IV-lea ele s-au aflat la apogeu, şi am văzut că la Scotus Erigena mai exista doar o moştenire a acestuia. Este vorba de ceea ce a trăit grecul plecând de la o concepție ca aceea pe care am caracterizat-o, apoi a trecut la Platon, la Aristotel, care au exprimat-o filosofic. Dar când s-a apropiat secolul al IV-lea d.Ch. Platon şi Aristotel au fost tot mai puțin înțeleşi. Oamenii puteau prelua de la ei cel mult aspectul logic, abstract. Oamenii trăiau în gramatică, în retorică, în dialectică. Aritmetica, geometria, astrologia şi muzica deveniseră ştiințe. Oamenii se familiarizau tot mai mult cu un fel de element de abstractizare, se familiarizau cu un element în care ceea ce mai înainte fusese viu, trebuise să mai fie doar o moştenire. Și pe măsură ce secolele au trecut, a devenit tot mai mult moştenire. Apoi, cei care se cultivau în cadrul limbii latine au păstrat, aş spune, mai mult sau mai puțin osificate, gramatica, retorica, dialectica, în timp ce mai înainte omul ar fi râs dacă ar fi fost întrebat dacă ceea ce gândeşte el se referă la ceva real; căci el spunea: Eu mă ocup de dialectică, nu de arta noțiunilor, pentru a nu face ceva nereal. În mine trăieşte realitatea spirituală. Practicând gramatica, în mine vorbeşte Logosul. În timp ce practic retorica, Soarele lumii este cel care acționează în mine. – Conştiența de a fi astfel legat de lume s-a pierdut din ce în ce mai mult. Lucrurile au devenit trăiri sufleteşti abstracte, aşa cum sunt ele întru totul la Scotus Erigena. Iar ceea ce fusese păstrat din timpuri mai vechi – la Platon, Aristotel – au fost concepute doar mai mult sau mai puțin logic. Nu se găsea nimic viu în ele.
Iar când împăratul Constantin a ridicat romanitatea la rangul de cultură dominantă sub pretextul că vrea să realizeze dominația creştinismului, totul a devenit întru totul abstract, atât de abstract încât amuțeai, ca Iulian Apostatul, cel format în şcolile ateniene de filosofie, care privea cu inima sângerândă la ceea ce făcuse Constantin prin osificarea noțiunilor, osificarea a ceea ce fusese viu şi care şi-a propus să mențină această viață care îi mai apăruse în şcolile filosofice ateniene.
Dar în acel Bizanț sau Constantinopole, întemeiat de împăratul Constantin, a domnit ulterior Iustinian, care a desființat ultimele resturi ale acestor şcoli filosofice ateniene, în care mai exista un ecou al ştiinței vii despre om, astfel încât cei şapte înțelepți atenieni – ei nu erau de fapt atenieni, ci de fapt de-a dreptul internaționali, erau originari din Damasc, Siria şi din alte părți; se adunaseră acolo din toată lumea – cei şapte au trebuit să emigreze la porunca lui Iustinian. Ei au plecat în Asia, la regele perşilor [Nota 79], unde au trebuit să se refugieze mai înainte şi alți filosofi, când Zeno isaurianul desființase o academie asemănătoare. Și vedem cum îşi caută adăpost în Asia ceea ce în Europa nu mai putea fi înțeles: trăirea vie, aşa cum fusese ea în timpul elenismului.
Ceea ce s-a transmis apoi prin tradiție mai târziu în Europa drept cultură greacă nu mai este decât umbra culturii greceşti. Goethe a lăsat-o să acționeze asupra sa, şi, ca om pe deplin viu, s-a umplut de un asemenea dor încât a vrut să iasă din ceea ce i-a oferit elenismul ca umbră. El a coborât spre sud, pentru a mai putea viețui măcar ecourile acestei culturi.
Dincolo, în Asia, oamenii care erau capabili de aceasta, au primit ceea ce le parvenise din învățătura lui Platon şi a lui Aristotel. Și aşa s-a ajuns ca în secolul al VI-lea să fie tradus, plecându-se de la spiritul arabo-asiatic, Aristotel. Acolo, Aristotel căpătase o altă înfățişare.
Ce s-a încercat, de fapt, prin aceasta? S-a încercat ridicarea a ceea ce trăise grecul ca legătura dintre spiritualul-sufletesc şi sistemul de umori al corpului în deplină plasticitate şi forță de modelare spiritual-sufletesc-corporală, aşadar a ceea ce grecul văzuse, la nivelul la care Euitatea putea fi pe deplin înțeleasă. Și aşa a luat naştere apoi acea ştiință cu tentă de arabizare care a fost cultivată în mod deosebit la Academia din Gondishapur [Nota 80] şi pe tot parcursul apusului celei de a patra epoci culturale postatlanteene şi care a fost adusă apoi de Avicenna şi de Averroes [Nota 81] în secolele următoare, prin Spania, în Europa şi a exercitat o mare influență asupra unor oameni ca Roger Bacon [Nota 82] ş.a.m.d. Dar era un element cu totul nou, care într-un anumit mod nu putea rezista, element pe care academia din Gondishapur a vrut să-l dea omenirii pe calea ocolită prin traducerea lui Aristotel şi prin anumite înțelepciuni ale misteriilor, care însă apoi au luat căi despre care vom vorbi altădată. Iar ceea ce a fost adus apoi prin Avicenna, prin Averroes, a fost lupta pentru ceea ce urma să intervină în civilizația omenirii începând cu secolul al XV-lea; a fost lupta, strădania pentru sufletul conştienței, căci grecii nu s-au ridicat decât până la sufletul rațiunii sau al afectivității. Și ceea ce au adus Avicenna şi Averroes în Europa, ceea ce într-un fel devenise Aristotel în Asia, se confruntă cu înțelegerea Eului omenesc – am prezentat acest lucru aici în conferințele publice, în timpul cursului –, care într-un mod cu totul diferit, prin populațiile germanice trebuie să razbată, să iasă biruitor de jos în sus. Dincolo, în Asia, fusese primită ca o înțelepciune a misteriilor, ca o revelație de sus şi s-a format acea părere care a produs în Europa dispute atât de importante: că de fapt Eul omului nu este o entitate de sine-stătătoare, ci că, în fond, este unit cu atotexistentul divin. Oamenii voiau să ia în stăpânire Eul. Eul trebuia să fie în ceea ce grecul văzuse drept entitate spiritual-sufletesc-corporală.
Dar ei nu au putut găsi consonanța între aceasta şi Eu. De aici provine concepția lui Avicenna: Ceea ce este suflet individual ia ființă odată cu naşterea şi se termină odată cu moartea. După cum am văzut, grecul luptase cu această concepție. Egipteanul îşi reprezenta lucrurile în sensul că acesta se aprinde o dată cu naşterea şi se stinge la moarte. Cu această reprezentare au luptat mereu oamenii, atunci când priveau la sufletescul propriu-zis dintre naştere şi moarte, la adevăratul sufletesc. Dar Eul nu putea fi trecător în acest mod. De aceea spunea Avicenna: Eul este unul în toți oamenii, şi în fond el este o rază a Divinității care se reîntoarce în Divinitate când omul moare. Este real, dar nu este individual-real. A luat naştere astfel un panteism pneumatic, ca şi cum Eul nu ar avea independență, ci ar fi doar o rază a Divinității care luminează între naştere şi moarte în ceea ce grecul văzuse drept spiritual-sufletesc, ca şi cum sufletescul efemer al omului ar fi fost străbătut de raza Divinității şi însuflețit de elementul veşnic între naştere şi moarte. Aşa a fost gândit atunci acest aspect.
Este ceva care vă arată cum au luptat timpurile cu venirea Eului, a conştienței de Eu, a sufletului conştienței. Vedeți dumneavoastră, este ceea ce s-a întâmplat între secolele VIII î.Ch. şi XV d.Ch., la mijloc aflându-se secolul al IV-lea d.Ch. Atunci oamenii erau preocupați de desființarea concretului care mai trăia încă întru totul în amestecul şi în separarea umorilor, care vedea în ființa corporală sufletescul, şi înlocuirea lui cu ceva abstract, cu ceva orientat-mai-mult-spre-interior. Se poate spune deja că până în secolul al IV-lea d.Ch. în romanism mai domina încă elenismul. De fapt, romanismul a devenit dominant abia după ce a apus. Într-un anumit sens, el a fost predestinat să acționeze în ceea ce era mort în el, în limba latină moartă, care a pregătit apoi ceea ce a intrat în evoluția omenirii în secolul al XV-lea. Mersul civilizației trebuie văzut în acest fel. Căci acum ne aflăm din nou în situația în care trebuie să căutăm calea spre cunoaşterea primirii de revelații spirituale din lumi superioare. Trebuie să învățăm din nou să luptăm aşa cum se lupta odinioară.
Numai că trebuie să ne fie clar faptul că tot ceea ce există în ştiința naturii l-am primit pe cale ocolită, prin arabi, şi trebuie să înălțăm ceea ce am primit prin ştiința naturii la imaginațiune, inspirație şi intuiție. Mai trebuie însă şi să ne oțelim forța prin observarea celor trecute pentru a dispune de ea la cucerirea a ceea ce ne este necesar pentru viitor. Aceasta este sarcina ştiinței spiritului de orientare antroposofică. De acest lucru trebuie să ne amintim mereu, iubiții mei prieteni, şi trebuie să avem reprezentări intuitive despre cum gândea cu totul altfel un grec despre sufletesc şi despre corporal. Lui i s-ar fi părut ridicol să i se enumere şaptezeci şi două sau şaptezeci şi şase de elemente chimice. El vedea acțiunea vie a elementelor afară, cea a umorilor înăuntru.
Omul trăieşte cu elementele. Omul trăieşte deja cu trupul său, în măsura în care trupul este străbătut de suflet, în cele patru elemente despre care vorbea grecul, şi s-a ajuns să se piardă din vedere omul pentru că el nu mai poate fi văzut în modul acesta, pentru că atenția este îndreptată spre ceea ce ne furnizează în ziua de azi chimia despre elementele abstracte.
