În ciuda faptului că acest sejur la Stuttgart trebuia să fie dedicat altor activităţi, a fost pentru mine o necesitate să vă vorbesc în seara aceasta despre o temă antroposofică şi vreau să vă comunic câte ceva referitor la relaţia omului cu ambianţa cosmică, în măsura în care această ambianţă intervine în om. Aş vrea să modelez această temă în aşa fel încât conţinutul său să fie raportat în mod deosebit la aspecte necesare pentru a putea reflecta asupra regresului civilizaţiei din vremea noastră.
Dacă reunim unele aspecte cu care am făcut cunoştinţă de-a lungul anilor, prin ştiinţa spiritului de orientare antroposofică, cu privire la om, atunci multe lucruri apar rezumate în acea tripartiţie a omului care ne-a apărut în mod repetat în faţa sufletelor noastre, în acea împărţire în spirit, suflet şi corp. Dacă privim din punctul de vedere al ştiinţei spiritului la alcătuirea noastră, la ceea ce pătrunde tot mai mult formaţiunea noastră actuală, trebuie să spunem că dezvoltarea omenirii a ajuns treptat la situaţia de a lua în considerare, de fapt, numai ceea ce este corporal în om. Cu privire la această contemplare a omului numai sub raportul corporalului, avem, în prezent, o cunoaştere cuprinzătoare şi, încă mai mult, o dorinţă de a învăţa să cunoaştem această corporalitate în relaţia sa cu restul fenomenelor lumii. Numai că trăim în vremea în care atenţia trebuie să fie din nou îndreptată spre ceea ce este sufletesc şi spre ceea ce este spiritual. Când se observă cu atâta grijă ceea ce este corporal, aşa cum este în prezent cazul cunoaşterii obişnuite, trebuie ca prin această observare a corporalului să fim conduşi şi spre observarea a ceea ce este sufletesc şi spiritual.
Aş vrea să plec de la fenomene care, de fapt, nu pot fi înţelese în prezent, pentru că se ia în considerare numai ceea ce aparține corporalului şi care există ca mari întrebări ce apar în fața omului. Când observăm corporalul, vedem că acesta se inseră în întreaga ordine naturală, iar cunoaşterea s-a străduit să compună treptat întreaga ordine naturală din cauze şi efecte asociate în mod necesar. În acest lanț de cauze şi efecte este gândită a fi integrată şi corporalitatea umană, şi ea este explicată în acest mod. Propriu-zis, în sens larg, acesta este caracterul materialist al cunoaşterii noastre actuale, şi anume se îndreaptă privirea numai spre cauzele şi efectele naturale şi se explică modul în care s-a individualizat corporalitatea umană prin aceste cauze şi efecte cu un fel de necesitate mecanică.
Dar în fața omului apar anumite fenomene care sunt într-un anumit sens anormale, care se prezintă însă ca mari enigme, ca semne de întrebare, dacă te opreşti numai la explicaţia pur naturală a relaţiei de la cauză la efect. Noi vedem cum se desfăşoară corporalitatea umană. Cercetătorul naturii caută în corpul uman aceleaşi legi pe care le caută afară, în natură. El poate spune numai că în corpul uman ele ar fi mai complicate, dar că sunt aceleaşi legi. Şi, iată, vedem că prin legi izolate au loc, oricum în mod anormal, anumite fenomene care sunt imposibil de inserat în acest mers al evenimentelor naturale. Gânditorul materialist se străduie – în orice caz, el nu a ajuns în prezent la aceasta, dar o consideră ca fiind un ideal – să explice voinţa obişnuită, simţirea obişnuită, gândirea sau reprezentarea din om ca efecte ale fenomenelor corporale, tot aşa cum explicăm flacăra rezultată din arderea substanţei combustibile. Şi se poate spune, chiar dacă în prezent asemenea explicaţii nu au fost aduse, că cercetătorul naturii poate afirma că va veni o vreme în care se va putea explica şi gândirea, simţirea, voinţa din corporalitatea umană aşa cum se explică flacăra rezultată din arderea substanței combustibile. Ce atitudine ar trebui însă să avem, de exemplu, faţă de reprezentarea umană, dacă această părere ar fi corectă?
Noi facem deosebire între reprezentările pe care le admitem pentru că le putem desemna a fi corecte şi reprezentările pe care le respingem pentru că le considerăm a fi incorecte, pentru că spunem despre ele că ar constitui o eroare. Dar în ordinea naturală totul este rezultatul cauzelor. Putem spune, aşadar, potrivit ordinii naturale: Eroarea, iluzia provin şi ele din cauze necesare, ca şi reprezentarea corectă, justificată. – Aici ajungem deja la o enigmă: De ce fenomenele din natură, care trebuie să fie toate rezultatul unor cauze necesare, condiţionează în om o dată adevărul, altă dată eroarea?
Dar vom fi şi mai mult conduşi spre o enigmă dacă vedem cum la unii oameni apar ceea ce numim viziuni iluzorii, halucinalii false, despre care ştim că evocă până la vizualizare ceva ce nu are rădăcini în realitate. Cum ajungem să spunem, să le putem considera ca fiind halucinaţii nejustificate, când tot ceea ce se întâmplă în om provine în mod necesar din ordinea naturală care există în el? Ar trebui să atribuim şi halucinațiilor o justificare, ca şi aspectelor pe care le numim impresii adevărate şi reprezentări adevărate. Şi cu toate acestea noi suntem convinşi – şi ne este îngăduit s-o simţim şi s-o presimţim – că halucinaţiile trebuie să fie respinse. De ce trebuie ele să fie respinse? De ce nu trebuie să fie recunoscute ca un conţinut justificat al conştienţei umane? Şi cum putem să le recunoaştem ca halucinații?
Vom putea să ne lămurim asupra acestor enigme numai dacă luăm în vedere şi alte lucruri care ne pot aminti halucinaţiile, dar care nu pot fi recunoscute ca fiind nejustificate, potrivit simţirii noastre, în acelaşi sens ca halucinaţiile; ele sunt produsele fanteziei umane. Aceste produse ale fanteziei umane apar din profunzimile insondabile ale vieţii sufleteşti umane, ele se epuizează în imagini care se prezintă pline de farmec în fața sufletului uman şi sunt la originea unor lucruri care înfrumuseţează viața.Toate produsele artistice ar fi de negândit în absența acestor produse ale fanteziei. Cu toate acestea suntem conştienli că ele nu-şi au rădăcinile într-o realitate solidă, că trebuie să le privim ca pe ceva care ne înşeală atunci când vrem să-i atribuim realitate în sensul obişnuit al cuvântului.
Noi ştim, din ştiinţa spiritului, care este prima treaptă a cunoaşterii suprasensibile. Vorbim despre imaginaţiune, vorbim despre cunoaşterea imaginativă, descriem modul în care sufletul ajunge să aibă, prin anumite exerciţii, un conţinut de imagine, care însă nu este considerat de cercetătorul spiritului, în ciuda faptului că apare ca un conţinut în imagine, ca fiind un vis, ci ca ceva ce se raportează la o realitate, care copiază o realitate.
Într-o anumită măsură avem în faţa noastră trei trepte ale vieţii sufleteşti: halucinaţia, pe care o privim ca fiind o iluzie totală, creaţia fanteziei, despre care ştim că am extras-o cumva din realitate, care însă, aşa cum apare în noi ca formaţiune a fanteziei, nu are totuşi de-a face în mod nemijlocit cu realitatea, iar în al treilea rând avem imaginaţiunea, care se iveşte în viaţa noastră sufletească tot ca imagine sau ca o sumă de imagini şi pe care o raportăm la o realitate. Cercetătorul spiritului ştie să raporteze această imaginaţiune la realitate tot aşa cum raportează percepţia culorii sau a sunetului la realitate. Iar celui care spune că imaginaţiunea, că adevărata imaginaţiune nu ar putea fi dovedită în adevărul său, că ea ar putea fi şi iluzie, trebuie să i se răspundă că cel ce a vieţuit aceste aspecte ale vieţii sufleteşti poate spune: Tu nu poţi şti nici dacă o bucată de oţel fierbinte este cu adevărat o bucată adevărată de oţel fierbinte şi nu una pur şi simplu gândită sau reprezentată. – Acest lucru nu poate fi dovedit prin gânduri, ci prin viaţă. Oricine ştie să deosebească prin felul în care vine în legătură cu lumea fizică exterioară fierul fierbinte doar reprezentat, care nu te arde, de adevăratul fier fierbinte. Tot aşa ştie şi cercetătorul spiritului să deosebească, prin contactul cu lumea spirituală prin imaginaţiune, lucrul care este reprezentat despre această lume spirituală de ceea ce se raportează prin imaginaţiune la o realitate a acestei lumi spirituale.
Acest sistem tripartit, halucinaţie, produs al fanteziei, imaginaţiune, nu poate fi înţeles dacă nu se observă esenţa omului în relaţia sa cu întreaga ambianţă cosmică, după cunoştinţele ştiinţei spiritului. Omul este întru totul o fiinţă alcătuită din spirit, suflet şi corp. Dacă observăm omul aşa cum ni se prezintă între naştere, sau, să spunem, între concepţie şi moarte, îl avem înaintea noastră în corporalitatea sa. Această corporalitate a omului este înţeleasă, cu ajutorul ştiinţei actuale, numai în foarte mică măsură. Această corporalitate este extrem de complicată. Ea devine din ce în ce mai mult o formaţiune minunată cu cât o urmărim până în detaliile ei. Dar răspunsul la întrebarea: Cum este înțeleasă această corporalitate? trebuie să vină totuşi din altă parte, din acea cunoaştere pe care ne-o oferă ştiinţa spiritului când ne trimite la spirit.
Dar să punem laolaltă lucrurile care s-au spus în diferitele conferinţe din anii trecuţi şi veţi putea spune: Aşa cum avem în faţa noastră, în viaţa dintre naşterea şi moartea omului, corporalitatea sa, tot astfel avem în viaţa dintre moartea sa şi o nouă naştere spiritualitatea sa, spiritul său. Şi, dacă examinăm, aşa cum am făcut-o în ciclul de conferinţe pe care l-am ţinut în primăvara anului 1914 la Viena [Nota 1], viaţa omului între moarte şi o nouă naştere, observăm în acelaşi timp creşterea şi dezvoltarea spiritului uman, aşa cum observăm creşterea şi dezvoltarea corpului uman de la naştere până la moarte. Într-adevăr, aşa stau lucrurile când luăm în vedere copilul nou-născut şi când urmărim cum evoluează el din copilărie, cum devine tot mai matur, cum urmează degradarea, cum survine apoi moartea; noi urmărim cu simţurile noastre exterioare şi combinăm impresiile noastre exterioare cu raţiunea, urmărim corpul uman în devenirea sa. Tot astfel, urmărim spiritul uman în devenirea sa atunci când observăm creşterea, maturizarea spiritului, când ajungem la ceea ce am numit în cartea mea Știinţa ocultă în rezumat ora miezului nopţii existenţei dintre moarte şi o nouă naştere, când vedem apoi noua sa apropiere de corpul fizic; noi observăm spiritul şi trebuie să vedem apoi relaţia acestui spirit, care ne întâmpină în forma sa primordială între moarte şi o nouă naştere, cu ceea ce reprezintă corpul său, în devenirea sa, aici în lumea fizică.
Prin cercetarea spiritului suntem întâmpinați aici de faptul important, semnificativ, că ceea ce vieţuim ca fiind corp este într-o anumită privință o imagine exterioară, o copie fidelă a ceea ce observăm între moarte şi o nouă naştere, iar ceea ce observăm, în modul menționat, ca fiind spirit între moarte şi o nouă naştere este modelul pentru ceea ce observăm ca fiind corp, aici, în viaţa fizică. În felul acesta trebuie să ne reprezentăm în mod concret relaţia dintre spiritual şi corporal. Cel care nu ştie nimic despre viaţa dintre moarte şi o nouă naştere nu ştie nimic nici despre spiritul omului.
Dar când ne aflăm în fața omului aşa cum ne întâmpină el în corporalitatea ce ni se revelează între naştere şi moarte şi când ne înarmăm cu conştienţa că aceasta este o copie a spiritualităţii prenatale, atunci ne întrebăm: Ce se interpune între model şi copie? Ce face ca acest model să se exprime în forma copiei? – Poate că am putea renunța la cunoaşterea unei astfel de mijlociri, dacă omul ar fi de la început desăvârşit, dacă el s-ar naşte astfel încât modelul său spiritual s-ar transforma în mod nemijlocit în omul finit şi nu ar mai trebui să crească şi să devină, ci s-ar afla în fața noastră în forma sa finală. Atunci am putea spune: Într-o lume spirituală de dincolo se află spiritul omului, aici în lumea fizică se află copia fizică. Noi raportăm copia fizică la modelul spiritual. Dar lucrurile nu stau aşa, după cum ştim, deoarece prin naştere omul apare în existenţa sensibilă ca o ființă incompletă, şi abia treptat devine asemănător cu modelul său. Întrucât spiritul nu acționează decât până la concepție şi puțin la începutul dezvoltării embrionare, aşadar, până la naştere, întrucât spiritul eliberează apoi omul, trebuie să existe aici o mijlocire, ceva care, de exemplu, la douăzeci de ani, încă să mai modeleze ceea ce mai înainte nu corespundea în întregime modelului său spiritual, astfel încât să-l facă să corespundă. Şi ceea ce dă aici, în lumea fizică, în copie, forma modelului spiritual este componenta sufletească, este sufletul.
În felul acesta găsim omul inserat în întreaga sa ambianță cosmică. Noi urmărim apoi existenţa sa spirituală între moarte şi o nouă naştere, apoi existenţa sa corporală între naştere şi moarte, şi percepem existenţa sa sufletească ca fiind cea care dă treptat formă modelului în corpul fizic, în copia fizică. Apoi, pentru om vine punctul central al dezvoltării sale pământeşti în jurul vârstei de treizeci şi cinci de ani. Apoi survine degradarea. Atunci omul devine, din punctul de vedere al corporalității sale, tot mai durificat. Dar ceea ce se formează în el se pregăteşte deja să se dizolve din nou în spiritualitatea sa pură, pentru ca omul să poată din nou viețui în forma spirituală între moarte şi o nouă naştere. Dar ce face corporalitatea tot mai pregătită pentru a putea deveni prin moarte din nou spirituală? Din nou aici intervine sufletescul. El ne pregăteşte să devenim din nou spirit în cea de a doua jumătate a vieții noastre. În felul acesta noi obținem treimea noastră umană: spirit, suflet, corp. În felul acesta obținem o reprezentare despre relaţia dintre spirit, suflet şi corp. Dar mai primim şi o reprezentare a corporalului, care este clară în sine, care este ireproşabilă în sine, în sensul în care trebuie să fie. Căci dacă trupescul este o copie fidelă a spiritualului în corporal trebuie să se oglindească şi toate structurile spirituale, trebuie să poată fi urmărit în corp, în formă materială, ceea ce este spiritual. Şi atunci nu trebuie să ne minunăm că în cunoaşterea mai nouă a apărut materialismul, care spune că ceea ce este corporal ar fi originea spiritualului. Dacă se are în vedere exclusiv ceea ce se dezvoltă între naştere şi moarte, şi anume ce se dezvoltă ca reprezentare, atunci tot ceea ce vieţuieşte în viaţa de reprezentare se găseşte în copiile corpului uman. Omul poate fi urmărit în corp până la reprezentarea sa, şi se poate ajunge până la iluzia concepției materialiste, pentru că, în fapt, trebuie să se găsească până în acele ramificaţii fine ale organismului uman care devin aparente în gândire, în reprezentare.
Pe această cale poţi deveni, aşadar, materialist, întrucât corporalul este o copie fidelă a spiritualului. Şi când nu ştii nimic despre spiritual, te poţi mulțumi cu corporalul, te poţi limita la corporal, poţi crede că în corporal este conţinut întregul om. Dar acest corporal ia naştere odată cu viaţa embrionară şi dispare după moarte. El este trecător, este o copie fidelă a spiritualului, atunci când îi observăm activitatea. Activitatea pe care noi o exercităm în structurile fine ale sistemului neurosenzorial este în întregime copia unei activităţi spirituale care s-a derulat între moarte şi o nouă naştere.
Şi când conştientizăm această activitate corporală, când ne actualizăm modul în care ea este mijlocită sufleteşte trebuie să spunem: Această corporalitate este o imagine, este o copie; spiritualul îl aflăm în lumea spirituală corespunzătoare. – Aici, în lumea fizică, omul este întru totul o fiinţă materială, iar în organizarea materialităţii sale se exprimă concomitent copia fidelă a spiritualului. În orice caz, în el trăieşte sufletul care mijloceşte spiritualul, dar întregului om îi aparţine ceea ce se vieţuieşte până la existenţa embrionară, care apoi se transformă în spiritual. În felul acesta spiritualul, sufletescul şi corporalul sunt legate între ele.
Încercaţi să percepeţi corect ceea ce am evocat în faţa sufletului dumneavoastră şi veţi putea spune: În ceea ce desfăşoară omul ca forţă a gândirii trebuie să intervină, fie chiar şi numai ca ecou mijlocit de suflet, ceea ce s-a petrecut înainte de viaţa embrionară. Cu alte cuvinte: Dacă în prezent cultiv reprezentări, în viaţa mea de reprezentări trăieşte o anumită forţă, dar aceasta nu este dezvoltată numai din corporal; în corporal se află numai copia ei. Această forţă reverberează întru câtva, ea este reverberaţia acelei vieţi pe care am parcurs-o înaintea vieţii mele embrionare dintre moarte şi o nouă naştere. Aceasta trebuie să se manifeste în viaţa mea actuală. Când omul actual îşi reprezintă ceva, în fapt, în reprezentarea sa trăieşte ecoul, reverberaţia vieţii sale prenatale.
Dar cum ajunge omul să-şi atribuie o fiinţialitate?
El ajunge să-şi atribuie o fiinţialitate prin aceea că are în mod inconştient o cunoaştere despre aceasta: În timp ce eu îmi reprezint, în mine trăieşte ca postacţiune, reverberează fiinţarea mea prenatală, şi corpul meu este o copie a acestei fiinţări prenatale. – Când omul începe să dezvolte el singur o astfel de activitate ce se întâmplă? Atunci, pentru că este o copie, corpul dezvoltă în această existenţă fizică, în mod nejustificat, din sine, ceea ce este asemănător activităţii de reprezentare. În fapt, acest lucru poate să se producă. Când ne aflăm în viaţa normală şi gândim, ne reprezentăm, în noi reverberează viaţa prenatală, şi întrucât omul este tripartit, viaţa neurosenzorială poate fi deconectată şi fiecare dintre aceste părţi poate începe să schimonosească acea activitate de la nivelul pur corporal care ar trebui, de fapt, să reverbereze din existenţa prenatală. Când omul ritmic sau cel metabolic-membre dezvoltă în mod nejustificat din sine o activitate asemănătoare reprezentării justificate care reverberează din viaţa prenatală, apare halucinaţia. Şi dacă examinaţi acest aspect prin prisma ştiinţei spiritului puteţi deosebi, până în detaliu, reprezentarea justificată, care este totodată, în timp ce o recunoaşteţi ca reprezentare justificată, o dovadă vie a vieţii preexistente, de halucinaţie. Aceasta, prin faptul că poate exista, că este schimonosirea provenind din corp a forţei de reprezentare care vine din veşnicie, este o dovadă vie, pentru că este o denaturare, că este prezent şi ceea ce este primordial, iar ceea ce este mimat, fiind pregătit integral din corp, este prezent, din această cauză, ca fiind nejustificat. Căci corpul nu are justificare în viaţa fizică să mimeze din sine acel mod de reprezentare care trebuie să se nască din viaţa spirituală a omului prenatal.
Astfel de evaluări trebuie să construim, în fapt, dacă vrem să depăşim acele reprezentări neghioabe care trec în prezent drept definiţii ale halucinaţiilor şi ale altor stări asemănătoare. Trebuie avută în vedere construcţia întregului om, dacă se urmăreşte deosebirea dintre viaţa halucinatorie de adevărata viaţă de reprezentare. Dacă ulterior se elaborează adevărata viaţă de reprezentare şi dacă i se adaugă conştienţa că în reprezentare nu se vieţuieşte numai ecoul vieţii prenatale, când acest ecou este transformat în mod conştient în imagine şi prin aceasta se priveşte înapoi spre adevăr, se ajunge la imaginaţie.
În felul acesta, adevăratul cunoscător al ştiinţei spiritului deosebeşte halucinaţia, care este o făcătură a corpului fizic, de imaginaţie, care ne trimite în spiritual, care se retranspune în spiritual, astfel încât se poate spune: La cel care halucinează cel care combină este corpul, la cel care imaginează, care se retranspune din ecou în lumea prenatală, spiritul este cel care combină; el îşi prelungeşte viaţa sa dincolo de existenţa fizică şi lasă spiritul să combine. În el combină spiritul. Acei oameni care repetă, datorită prejudecăţilor sau, cum se întâmplă în prezent, din rea-voinţă, că imaginaţiunea ştiinţei spiritului ar putea fi şi ea halucinaţie pierd din vederea în mod intenţionat faptul că cercetătorul spiritului ştie să deosebească foarte clar halucinaţia de imaginaţiune; în acelaşi timp, ceea ce se spune în ştiinţa curentă despre halucinaţii este fără fundament şi fără o bază, pretutindeni găsindu-se numai definiţii ale bunului-plac. Iar aceasta este numai o dovadă a faptului că ştiinţa actuală nu ştie ce sunt halucinaţiile, nu poate deosebi de viaţa halucinatorie ceea ce i se prezintă ca iamginaţiune.
Având în vedere caracterul pe care-l adoptă insinuările care se fac în acest domeniu, trebuie să vorbim în prezent de calomnii conştiente care se lansează pe acest tărâm. Numai lenea oamenilor noştri de ştiinţă faţă de cercetarea ştiinţei spiritului lansează în lume asemenea afirmaţii. Dacă nu ar fi atât de comozi când este vorba de înţelegerea ştiinţei spiritului, ei ar vedea ce deosebiri riguroase sunt statuate între viaţa halucinatorie şi cea imaginativă în ştiinţa spiritului.
Dacă vrei să te recunoşti în mod cinstit ca aderent la mişcarea noastră, trebuie preluat în conştienţă faptul că în comunitatea noastră actuală există reaua-voinţă, care-şi are originea în comoditate, şi trebuie să urmăreşti apoi în derularea timpului nostru lenea care conduce la înclinația spre minciună până în ungherele în care aceasta se refugiază; ştiinţa spiritului nu are în prezent o altă cale. Astfel încât putem spune: În viaţa halucinatorie combină corpul, în viaţa imaginativă combină spiritul, iar omul se simte şi el în întregime îndepărtat din lume între naştere şi moarte, atunci când trăieşte integral în viaţa imaginativă.
Între ele se află sufletul. Sufletul este intermediarul, fluidul spiritual care mijloceşte între spirit, prototipul, şi corp, copia. Aceasta nu trebuie să fie precis delimitat, trebuie să aibă contururi fluide, estompate; despre el nu trebuie să se spună că îşi are rădăcinile în realitate sau că nu-şi are rădăcinile în realitate. Halucinaţiile, pentru că ele sunt pregătite numai în corp, care însă nu poate pregăti nimic real, dacă nu trăieşte în ecoul vieţii prenatale, nu au rădăcini în realitate. În cazul imaginaţiunilor şi al copiilor lor abstracte, gândurile, se poate spune că au rădăcini în realitate.
În cazul formaţiunilor care provin din combinaţia sufletului, formaţiunile fanteziei, avem ceva estompat; ele sunt adevărate-neadevărate. Ele sunt luate din realitate, dar contururile realităţii sunt estompate, sunt palide, sunt confluente. Ne simţim ridicaţi din realitate, dar în acelaşi timp intuim că aceasta înseamnă ceva pentru viaţa noastră interioară, pentru întreaga noastră viaţă cosmică. Simţim starea noastră intemediară între halucinaţie, între halucinaţia înşelătoare şi adevărata imaginaţiune din formaţiunile mijlocitoare ale fanteziei şi putem spune: În halucinaţii combină corpul, în formaţiunile fanteziei combină sufletul, în imaginaţiune, a cărei copie abstractă sunt pentru viaţa obişnuită gândurile abstracte, combină spiritul. – Aici aveţi prezentă entitatea triplă a omului în activitatea şi în relaţia cu ambianţa sa. Putem spune: Dacă ne aflăm în spirit, fie în copia-umbră a gândurilor, fie în imaginaţie, prin care ne ridicăm la treptele superioare ale cunoaşterii, noi combinăm adevărul; dacă ne aflăm în cadrul sufletului şi al formaţiunilor fanteziei, noi combinăm ceva care pendulează între adevăr şi neadevăr; dacă cel care combină este corpul, atunci halucinaţiile ne joacă în faţa ochilor ceva care efectiv poate corespunde unui neadevăr.
Dacă aveţi în vedere ideile pe care le-am dezvoltat acum, veţi spune: Da, o abordare fără prejudecăţi a omului ne oferă această treime: spirit, suflet, corp. Chiar şi cu privire la ceea ce devine activ prin entitatea omului putem deosebi tripleta halucinaţii, formaţiuni ale fanteziei, imaginaţiuni, şi prin acestea se face referire la corp, suflet şi spirit. – Vedeţi, aşa stau lucrurile cu antroposofia, trebuie să pătrunzi din ce în ce mai adânc în esenţa ei pentru a vedea cum din întregul său se conturează detaliile.
Vedem cum mai întâi trebuie evocată într-un mod abstract împărțirea omului în corp, suflet şi spirit, cum acesta se umple apoi din ce în ce mai mult cu conţinut concret. Dacă se caută relaţia dintre ceva prezentat în acest fel abstract şi altceva, se obţin din ce în ce mai mult dovezi. În viaţa antroposofică este necesar să se pătrundă din ce în ce mai departe. Acest lucru nu este pe placul omului actual, care se simte teribil de deştept. Omului actual nu-i place să spună: Am citit un articol antroposofic, am auzit o conferinţă antroposofică, lucrurile nu-mi sunt încă clare, dar voi aştepta, voi vedea ce mai urmează. – Dacă ar aştepta, ar vedea că se progresează continuu şi că atunci totul se potriveşte, un lucru devine dovada celuilalt. Iar celui care spune, în acest caz: Dacă un lucru devine dovada celuilalt, în Cosmos întregul este fără bază şi fără fundament, fiecare lucru îl ţine pe celălalt, celui care face o astfel de observaţie îi spunem că el nu ar putea accepta descrierea pe care astronomia o face Pământului. Aici i se spune că o parte a Pământului poartă întregul Pământ şi că întregul nu are nicio bază şi niciun fundament. Acela care vrea alte dovezi decât această „purtare” a unuia de către celălalt nu ia în considerare faptul că, în cazul în care se ajunge la totalităţi, o parte o poartă pe cealaltă.
Pentru a aduce în faţa sufletului nostru o problemă, aşa cum am făcut astăzi, nu trebuie doar să se vorbească despre spirit – desigur, poţi vorbi despre spirit şi să înțelegi prin acesta un abur albastru –, ci să se vorbească în mod spiritual despre spirit, este necesar de a fi efectiv cuprins de spirit şi de a lega lucrurile în aşa fel încât să iasă în evidenţă activitatea creatoare a spiritului. Cel care gândeşte doar material nu poate deosebi halucinaţia de imaginaţiune şi de formaţiunile fanteziei, atunci când le aşază alături. Cel care vede însă spiritul viu în mijlocirea celor trei, acela trage firele de la una la alta, acela este plin de conţinut sufletesc în modul său de abordare, acela vorbeşte în timp ce spiritul trăieşte în vorbele sale. Nu trebuie să se vorbească numai despre spirit în ştiinţă, trebuie lăsat spiritul să vorbească în ştiinţa spiritului. Vă rog să reflectaţi la următoarea propoziţie, care este importantă, în fapt, dacă trebuie înţeleasă esenţa ştiinţei spiritului: Nu trebuie doar să se vorbească despre spirit, trebuie lăsat spiritul să vorbească în mod spiritual. – Tocmai prin aceasta devii liber, căci spiritul preia omul în mod liber, şi exprimi prin spiritul propriu esenţa acestuia. Despre spirit trebuie vorbit în mod spiritual; aceasta se face cu o gândire fluidă, nu cu ideile durificate care corespund unei ştiinţe ce gândeşte materialist.
Aceasta conduce direct în punctul central a ceea ce este de fapt sarcina cea mai interioară a timpului nostru şi care ne poate salva de descompunerea care se manifestă ca un impuls puternic în întreaga noastră civilizaţie. Putem spune: Dacă ne simţim cu totul lipsiţi de prejudecăţi, cu dăruire adevărată pentru cunoaştere, suntem conduşi parcă de o pronie cosmică care se revarsă asupra noastră să gândim în mod spiritual asupra lumii.
Aceasta a devenit o caracteristică a evoluţiei umanităţii abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Cel care urmăreşte fără prejudecăţi evoluţia umanităţii va observa că înainte de ultima treime a secolului al XIX-lea aceasta a avut o anumită traiectorie, dar că azi, după ce abordarea materialistă a naturii şi-a sărbătorit marile triumfuri, putem cerceta lumea din nou în mod spiritual. Devenirea omenirii, în cadrul căreia omul cunoaşte ritmul vieţilor pământeşti repetate, se produce în cadrul unei mişcări ritmice. Această viaţă este ritmică. Omul parcurge reveniri ritmice, materializate prin strădanii spirituale ca cea care şi-a atins punctul culminant la mijlocul secolului al XIX-lea, când mentalul era orientat doar spre aspectul material şi totul se dorea a fi explicat în mod material, sau ceea ce se întâmplă în timpul nostru, când trebuie să ne reîntoarcem la o abordare spirituală, pentru că, dacă lăsăm sufletul să se pătrundă cu ceea ce vine din lume, apare o năzuinţă puternică pentru o contemplare spirituală a lumii.
Aceasta este, în fond, taina zilei de azi. Cel care, în prezent, vieţuieşte cu spiritul poate să spună: Porţile dinspre lumea suprasensibilă spre lumea sensibilă sunt deschise pentru existenţa pământească. Aşa cum lucrurile lumii exterioare, sensibile, ne vorbesc prin culoare şi sunete, tot aşa vorbeşte, în prezent, omului lumea spirituală. Dar oamenii sunt încă obişnuiți să le vorbească lumea veche, materială, alcătuită din copii, şi din această cauză au deschis, sub toate formele, lupta împotriva modului spiritual de abordare. Această luptă se manifestă în abordarea ştiințifică materialistă; această confruntare apare în teribilele lupte care au bulversat începutul secolului al XX-lea. Dar tot aşa cum într-un timp mai vechi al evoluției umanităţii oamenii au năzuit la spiritualitate şi din această cauză au devenit victime ale iluziilor şi fanatismului, au vrut să lase spiritul să se manifeste în corpul lor, tot astfel cel care combate în prezent spiritul, aşa cum o face majoritatea oamenilor civilizați, se opune coborârii spiritualului în lumea fizică. Din această cauză, în acele suflete care se opun infiltrării spiritualului asistăm la apariţia minciunii pe care am văzut-o manifestându-se atât de înspăimântător în timpul războiului mondial. Oricum acest lucru era pregătit dinainte şi în prezent trăim într-o vreme în care lumea dezvoltă într-un mod alarmant înclinaţia de a nu spune adevărul. În fond, neadevăr este cea mai mare parte din ceea ce este invocat, în prezent, de adversari împotriva antroposofiei şi împotriva a tot ceea ce este legat de antroposofie. Ce profundă neverosimilitate apare la cei care se dau drept purtătorii adevărului, care se numesc vestitorii adevărului!
În legătură cu aceasta, am să vă dau un exemplu – oricât îmi pare de rău, trebuie să dau întotdeauna exemple potrivite: la Stuttgart apare o foaie care se intitulează „Foaia evanghelică de duminică”, care publică în nr. 19, la pagina 149, câteva lucruri, prezentate în public de preotul Jehle, considerate valoroase pentru înțelegerea monismului şi a liber-cugetării, a ateismului, care ar clarifica motivele profunde ale luptei purtate cu atâta îndârjire de A. Drews [Nota 2] împotriva istoricității lui Iisus. El luminează apoi ştiința creştină care în cea mai netă opoziţie cu concepţia materialistă despre lume declară drept ireal tot ceea ce este material. Iată ce se spune mai departe: „Teosofia lui Steiner îl declară pe preotul Rittelmeyer, ca mulţumire pentru obedienţa sa, ca fiind reîncarnatul Bernhard de Clairvaux.”
Acum, dragii mei prieteni, un prieten al nostru a muncit pentru a obține o ipostază corectă a acestei probleme. Problema a ajuns până la preotul Rittelmeyer, care a adresat celor care lansează asemenea afirmaţii următoarea scrisoare:
„În nr. 19 al «Foii evanghelice de duminică» din Stuttgart din 8 mai, tocmai am citit un raport asupra Adunării anuale a asociațiilor bisericeşti evanghelice, în care domnul preot Jehle a afirmat, referitor la curentele duşmănoase Bisericii din prezent, că domnul dr. Steiner ar fi declarat, «ca mulţumire pentru obedienţa sa, că preotul Rittelmeyer ar fi reîncarnatul Bernhard de Clairvaux». Această frază contravine întru totul adevărului. Domnul doctor Steiner nu mi-a spus vreodată mie direct sau, ceea ce pot afirma cu certitudine, altcuiva un asemenea lucru făcând aluzie la revendul Bernhard de Clairvaux şi nici eu nu am spus sau gândit ceva asemănător. Vă rog ca, în baza uzanţelor din presă, să acordați spațiu acestei rectificări conform întregului ei conținut. Permiteţi-mi, de asemenea, să-mi exprim totodată tristeţea profundă pentru nivelul polemicii bisericeşti care este încă o dată ilustrat cu acest prilej. Orice vorbărie necugetată este bine venită dacă înjoseşte presupusul adversar şi nu se respectă nici măcar uzanţele generale ale informării asiguratorii prealabile obişnuite între oameni cumsecade. Sper să găsesc din partea dumneavoastră o simţire pentru ce mentalitate josnică ni se atribuie atât doctorului Steiner cât şi mie, şi căror instincte ale ascultătorilor şi cititorilor li se adresează o asemenea comunicare numai în baza unei bârfe al cărei neadevăr este uşor de stabilit.”
Acum, vedeţi dumneavoastră, „Foaia evanghelică de dumincă” din Stuttgart nu a reprodus ultimele cuvinte privitoare la mentalitatea josnică etc., ci numai primele cuvinte, adăugând următoarele: „La această declaraţie – reprodusă, aşadar, în mod fragmentar! – putem să adăugăm: relatări personale ale vorbitorului (care sunt comunicate şi celui implicat), precum şi personalitatea sa cunoscută şi prețuită de atâţi cititori ai noştri, exclud pentru orice om care-l apreciază chiar şi cea mai mică îndoială că nu şi-ar fi spus părerea conform cu cea mai bună cunoaştere şi conştiință.”
Aşadar, trebuie să auzi că acela care este apostrofat spune mai întâi că problema este o minciună, în al doilea rând că lucrul provine dintr-o mentalitate josnică. Apoi urmează debarasarea de problemă: „Cu privire la formularea şi reproducerea din raportul publicat în Foaia noastră, care s-a făcut fără ştirea şi voinţa vorbitorului şi fără ultima lectură a autorului, plecat între timp în concediu – aşadar, vorbitorul a spus de fapt aceasta, dar se prezintă justificarea pentru reproducere prin aceea că nu i s-a comunicat şi este scuzat cel care în mod rău intenţionat a folosit această împrejurare pentru a critica reproducerea –, raportorul şi odată cu el vorbitorul şi conducerea publicației regretă faptul că împotriva intenţiei noastre – aşadar, ei nu regretă că au răspândit minciuna – textul a putut să fie greşit interpretat de cititorii noştri, în sensul că, aşa cum ne comunică domnul preot Rittelmeyer, noi i-am atribui aroganţa să resimtă o bucurie dintr-o astfel de caracterizare şi ca şi cum domnul doctor Steiner ar fi luat în calcul această aroganţă.”
Aşadar, nu se recunoaşte că s-a răspândit o minciună, ci se regretă că cititorul ar fi înțeles că s-a luat în calcul aroganţa. Și se merge mai departe: „Oricât am regreta din motive obiective provocarea lui Rudolf Steiner de către un reprezentant al Bisericii, a fost departe de noi gândul unei jigniri personale. Nu avem nicio îndoială că domnul preot Rittelmeyer a fost neplăcut surprins de o asemenea apreciere venită din partea lui Rudolf Steiner.”
Aşadar, aici se induce ideea că domnul preot Rittelmeyer ar fi fost surprins de cele spuse de mine, în timp ce declară răspicat că a fost nemulțumit de faptul că o astfel de minciună a fost răspândită de „Foaia evanghelică de duminică”.
„În rest, credem noi, cititorii noştri obişnuiţi ne cunosc prea bine pentru a ne atribui o intenție de defăimare sau chiar de bârfă; ei ştiu, de asemenea, şi că suntem preocupaţi cu o activitate fructuoasă şi folositoare. Judecarea acestui fapt o lăsăm în seama cititorilor „Foii evanghelice de duminică” din Stuttgart.
Astfel lucrează în prezent cei care se proclamă reprezentanţii oficiali ai adevărului şi care consideră că oamenii ar trebui să fie recunoscători unei asemenea prezentări a adevărului. Este suficient să expui un asemenea caz pentru a se vedea cât de mare este azi înclinația de a deforma adevărul. Dar nu este prezentă în cercuri destul de largi aversiunea faţă de această imoralitate, faţă de o astfel de contrareligie care se numeşte servciul divin creştin de duminică.
Este suficient să prezinţi un singur asemenea caz, din care se pot cita în prezent sute, pentru a se vedea unde se află punctele de plecare – şi acest lucru se va agrava din ce în ce mai mult –, care apoi se agregă în acele scandaluri mitocăneşti, aşa cum s-a întâmplat la ultimele noastre spectacole de euritmie de la Frankfurt şi Baden-Baden. Exact acelaşi spectacol de euritmie care a avut loc aici în ultima duminică, acelaşi spectacol de euritmie a fost huiduit şi fluierat la Frankfurt şi la Baden-Baden, şi aceasta nu datorită unei judecăţi obiective ci în primul rând datorită luptei care se duce pe toate planurile, din motive pe care le-aţi auzit de la mine azi şi în alte împrejurări, împotriva pătrunderii vieţii spirituale în lumea noastră fizică şi înclinaţiei spre ascunderea adevărului. Încă nu există mulţi ochi pentru a vedea această înclinație, dar ea trebuie urmărită. Al doilea lucru care trebuie menţionat este incapacitatea care este legată de lene, de comoditate. Dacă o tipăritură respectată de aici, pe care am numit-o deja, se coboară până la a vrea să impună cititorilor săi o judecată imperativă, ea se adresează unei autorităţi actuale, de exemplu, profesorului Traub din Tübingen [Nota 3]; într-unul din articolele acestei tipărituri, pe care am menţionat-o aici, se pot citi cuvinte cu totul uimitoare.
Aici, acest profesor universitar, care mai are şi în prezent dreptul de a pregăti atâtea suflete tinere, scrie pur şi simplu: În concepţia lui Rudolf Steiner lucrurile spirituale, entităţile spirituale se mişcă în lumea spirituală aşa cum se mişcă mesele şi scaunele în lumea fizică! – A văzut cineva vreodată, având capul lucid, mese şi scaune care se mişcă în lumea fizică? Profesorul Traub din Tübingen scrie că eu cred că în lumea spirituală entităţile se mişcă ca mesele şi scaunele în lumea fizică. Întrucât el nu acceptă probabil că ar fi un spiritist, eu nu vreau să fiu atât de nepoliticos încât să-i atribui, în timp ce scria acest articol, starea în care vedea mişcându-se mese şi scaune.
Dar acestea sunt autorităţile la care se apelează când se vrea o evaluare a ceea ce apare în prezent ca fiind ştiinţa spiritului. Numai că aceste lucruri nu sunt prezentate cu suficientă precizie, şi înainte de orice ele nu sunt nici gândite şi simţite cu suficientă perspicacitate de mulţi dintre prietenii noştri. Şi vedem cum se întâmplă ca atunci când cineva spune ceva împotriva noastră, iar noi îl prezentăm în adevărata sa lumină, să nu i se impute faptul că el este un mincinos, ci să ni se ia în nume de rău că spunem că este un mincinos. Aceasta am vieţuit-o chiar în ultimele săptămâni, am spune, zi de zi, aici şi în altă parte.
Se poate vorbi chiar de incompetenţă atunci când se afirmă lucruri ca cele prezentate de profesorul Traub din Tübingen, care în afară de aceasta a scris în acelaşi articol: Ştiința ocultă nu poate fi o ştiinţă pentru că, pur şi simplu, noțiunile de „ştiinţă”, „ocultă”, „secretă” se exclud; ceea ce este secret nu este ştiinţă. – Acum vă întreb, dacă cineva a scris o carte de ştiinţă şi un altul are un capriciu de a o ţine secretă timp de o sută de ani, este ea mai puțin ştiințifică pentru că a fost păstrată la secret? Cu siguranță că ea nu este ştiinţifică pentru că a fost secretă sau publică, ci prin caracterul său ştiinţific! Trebuie într-adevăr să fii părăsit de spiritul unei gândiri sănătoase când poţi scrie o astfel de frază.
Şi acum încă un aspect, care ne este îngăduit să-l prezentăm aici pentru că suntem între noi; unele lucruri trebuie să fie spuse de mine, pentru că, din păcate, sunt prea puţin relatate din altă direcţie. Ne străduim să însoțim de mulți ani euritmia cu o artă a declamaţiei, a recitării, care îşi are originea în principii artistice vechi. Aceasta aminteşte de ceea ce este de fapt artă în poezie, ritmul, tactul, sonoritatea, imagistica, în vreme ce în timpul nostru, neartistic, poezia nu se recită decât în mod prozaic. Se prezintă ceea ce este prozaic, cuvântul în sine, nu se mai face raportarea la fundamentul ritmic, la ceea ce ţine de tact, de măsură; şi pentru că în euritmia noastră se caută din nou ceea ce înțelegea, de exemplu, Goethe atunci când studia cu actorii dramele sale scrise în iambi, ţinând în mână bagheta ca un dirijor, urmând ceea ce era cu adevărat artistic în poezie, din cauză că vrem să ne întoarcem de la ceva neartistic la ceva artistic, care simulează că recită lucruri poetice, răgnesc şi şablonizează tot felul de lucruri prozaice şi spun mitocănii despre cei care se dedică recitării, care vor să pună din nou în valoare adevărata artă a recitării.
Regret că trebuie să spun eu toate acestea, dar dacă lucrurile nu sunt formulate de alții ele trebuie să fie afirmate de mine. Şi văd în aceasta o altă formă a incapacităţii, aşa cum poate fi ea dovedită, de exemplu, la Traub, o luptă a şablonarzilor împotriva a ceea ce încearcă să fie o recitare adevărată. Se poate înțelege că ceea ce provine din incapacitate se transformă în şablon, iar noi avem îndatorirea de a apăra bunul spiritual şi trebuie să dezvăluim, chiar dacă aceasta ni se ia în nume de rău, care este deficienţa de bază a timpului nostru.
V-am vorbit azi despre o temă congruentă ştiinţei spiritului, aşadar am lăsat observaţiile mele să devieze în ceva care, sub aspectul timpului istoric, este foarte legat de tema antroposofică principală. Regret că trebuie să las ca observaţiile mele să devieze spre astfel de discuții, numai că nu trăim într-o lume de basm. Noi trăim în această lume şi, dacă avem entuziasmul necesar, dacă simţim nevoia de a interveni în favoarea cunoaşterii antroposofice şi a efectelor acesteia trebuie să vedem clar în ce constă adversitatea şi, pe măsură ce ne înţelegem asupra problemelor, trebuie să dezvoltăm voinţa puternică de a proiecta lumină în această problemă. Căci numai astfel ne vom uni în fața declinului, vom ajunge din nou la ascensiune şi vom urma impulsurile care vor să determine valorificarea spiritului şi a sufletului în viaţa terestră. Pentru ca să putem simți împreună, în sensul corect, forța care vrea să valorifice spiritul şi sufletul, noi trebuie să ne unim forţele împotriva a tot ceea ce este potrivnic spritului şi sufletului.
Nu am vrut să mă plâng sau să-mi critic adversarii, însă am dorit să vă vorbesc dumneavoastră pentru a da glas la ceea ce este necesar pentru ca sufletele noastre să se afle în consens în lupta pentru spirit şi suflet. Despre acestea vom continua să vorbim când ne vom revedea.
