Să începem azi expunerea plecând de la un aspect la care am făcut referire când v-am putut vorbi ultima oară din acest loc [Nota 4]. Ceea ce trebuie să apară mereu în faţa omului ca un fel de enigmă a timpului şi în acelaşi timp ca o enigmă profundă a umanităţii este întrebarea: Cum sunt legate fenomenele naturii cărora le suntem supuşi noi ca oameni fizici cu fenomenele lumii morale, etice, la care trebuie să ne raportăm într-un fel oarecare, pentru a putea pretinde recunoaşterea demnităţii noastre umane? Chiar dacă cineva are o mentalitate materialistă cu privire la cunoaştere, dacă deține conştiența demnităţii sale umane el va face diferenţa dintre bine şi rău, dintre moral şi imoral, şi îşi va ridica privirea, chiar în mod interogativ, cu îndoială, la ceea ce este lumea spirituală, ordinea spirituală a lumii care intersectează lumea naturală căreia îi aparţinem prin corpul nostru fizic-sensibil. Dar dacă luăm în vedere ceea ce reiese din cultura timpului actual pentru a ne clarifica cât de cât esența lumii, rezultă o profundă divizare în gândirea umană, în simțirea umană, pentru toate impulsurile umane, o divizare care nu poate fi uşor echilibrată, din care omul nu se poate desprinde uşor în prezent. Pe de o parte se află ceea ce-i raportează ştiința naturii, care are în prezent succese atât de răsunătoare, acea ştiință a naturii care se ridică de la observarea lumii exterioare, sensibile, la ipoteze justificate sau nejustificate chiar şi asupra începutului şi a sfârşitului lumii iar, pe de altă parte, se află pretențiile lumii morale, ale lumii etice. Dar cum poate să fie echilibrată divizarea dintre cele două aspecte când afli din observaţiile ştiinţei naturii că, odată, a existat o nebuloasă a lumii din care s-a format Cosmosul, s-a format Pământul, astfel încât el reprezenta un fel de unduire minerală. Apoi, treptat, din acesta s-a format ceea ce este vegetal şi animal, iar la sfârşit a apărut omul. Şi dacă se extinde la devenirea Pământului acelaşi mod de gândire şi acelaşi fel de legitate care au fost avute în vedere, Pământul se va reîntoarce la un fel de unduire minerală, scena pe care ne mişcăm nu va mai putea găzdui fiinţe vii, cu alte cuvinte, această scenă va fi un mare cimitir, care va conţine tot ceea ce cândva a fost viu, însufleţit, spiritualizat. Aici ne aflăm între lumea mineralizată şi lumea mineralizată din nou. Noi am apărut din această lume mineralizată, cu toate organele noastre care reprezintă, de fapt, formaţiuni în care substanţele care constituie lumea exterioară sunt întrețesute în mod mai complicat decât se întâmplă în lumea exterioară.
În cadrul acestei lumi ipotetice, conform ştiinţei naturii apare acum în om provocarea de a fi moral, de a fi bun, apar în om idei, idealuri şi trebuie să se pună întrebarea: Ce se va alege din aceste provocări ale lumii morale, din idealuri, din idei, când tot ceea ce există în sensul ştiinţei naturii, inclusiv omul, va cădea pradă marelui cimitir final?
Desigur, se poate spune că aceasta este extensia până la ipotetic a modului de gândire care stă la baza ştiinţei naturii şi că, de fapt, nu trebuie mers atât de departe. Dar atunci ar trebui cel puţin pusă întrebarea: Cui ar trebui să te adresezi? Unde poţi obţine o lămurire oarecare privind poziţia omului în Univers, în măsura în care el este o fiinţă morală care poartă în sine idei şi idealuri? – Această întrebare ar trebui să fie pusă dacă nu-i recunoşti ştiinţei naturii aptitudinea de a formula ipoteze despre sfârşitul şi începutul lumii.
Dar prin ceea ce ştiinţa umană recunoscută în prezent, care, în fond, s-a format în întregime din ştiinţa naturii, îi oferă omului nu se poate explica poziţia sa în Univers. Aş vrea să clarific ceea ce apare în prezent ca o scindare în toată simţirea umană şi care este intim legată de toate forţele de declin care sunt puse atât de înspăimântător în valoare în vremea noastră. Am să vă prezint un om care a preluat în mod corect tot ceea ce este utilizat în prezent ca fiind explicaţie, formare, cunoaştere ştiinţifică, aşadar, un om care se simte deştept, şi, pe de altă parte, un om al comunităţii culturale greceşti, care a trăit în perioada presocratică, aparţinând timpului din care s-a păstrat atât de puţin, doar câteva aforisme ale marilor filosofi Heraclit, Anaxagora etc. Un astfel de grec cult aş dori să-l pun alături de omul deştept al prezentului. Dacă un grec din această perioadă s-ar reîntrupa, ar fi şi el un om deştept al prezentului, şi aş vrea să-l iau în considerare aici aşa cum era ca grec şi să-l opun unui om deştept al prezentului.
Un astfel de om ar spune: Voi, oamenii prezentului, nu ştiţi nimic despre om pentru că, în fond, nu ştiţi nimic despre lume. – Cum aşa? – ar replica omul deştept actual. El ar spune: Noi am învăţat să cunoaştem cam şaptezeci de elemente, hidrogen, oxigen, azot, sulf etc. Am ajuns la punctul în care se pare că toate aceste elemente pot fi raportate la unul singur, dar încă nu am ajuns până acolo încât să le raportăm la unul singur. Noi cunoaştem tot ce se întâmplă aici, în lumea fizic-sensibilă, cu ajutorul acestor şaptezeci şi două de elemente care se amestecă şi se separă, care se leagă şi se dezleagă, şi care, de fapt, creează totul.
Atunci grecul ar spune: Este foarte frumos că voi cunoaşteţi atâtea elemente, dar în mod sigur nu cunoaşteţi omul. Despre aşa ceva nici nu poate fi vorba, căci începutul cunoaşterii omului – ar spune grecul – nu se face prin a se vorbi despre şaptezeci şi două sau şaptezeci şi şase de elemente, despre hidrogen, oxigen, azot etc., ci prin a recunoaşte că tot ce ne înconjoară exterior sensibil este alcătuit din pământ, apă, aer şi foc.
Omul deştept al prezentului ar spune: Asta a fost odată, a fost în perioada în care nu se cunoşteau atâtea lucruri ca azi. Atunci totul se raporta la patru elemente, pământ, apă, aer şi foc, dar noi am depăşit aceste copilării; în prezent ştim că există şaptezeci şi şase de elemente. Noi ştim că apa nu este un element. Ştim şi că nu este îngăduit să considerăm că aerul este un element. Noi ştim că focul, căldura, nu este o substanţă. Noi suntem foarte deştepţi. Voi vă aflaţi atunci pe o treaptă incipientă a concepţiei despre lume.
Acum, poate că grecul ar răspunde: Eu m-am ocupat deja de toate cele şaptezeci de elemente ale voastre şi vă pot spune că ele aparţin, pentru modul nostru de a privi lucrurile, pământului; nici apei, nici aerului, nici focului, ci numai pământului. Este interesant că-l puteţi gândi într-o diversitate de şaptezeci şi două sau şaptezeci şi şase de elemente – este un lucru bun; noi încă nu ajunsesem atât de departe încât să cunoaştem aceste detalii –, dar toate acestea le-am reunit cu termenul de „pământ”. Voi nu cunoaşteţi nimic din ceea ce înțelegeam noi prin apă, prin aer şi prin foc, şi din această cauză nu aţi putut ajunge la o cunoaştere a omului. Căci, vedeţi voi – aşa ar spune grecul –, omul există sub o formă dublă, mai întâi este vorba de omul care trăieşte între naştere şi moarte, fiind copil, apoi adult, şi de omul care există sub formă de cadavru şi este culcat în mormânt. Noi vorbim aici numai de omul fizic – ar spune grecul. Ceea ce cunoaşteţi din cele şaptezeci şi două sau şaptezeci şi şase de elemente ale voastre care se leagă şi se separă se referă numai la omul culcat în mormânt, la cadavru. Prin chimia şi fizica voastră se poate cunoaşte cum se petrec lucrurile cu omul-cadavru, dar nimic despre omul care trăieşte pe Pământ între naştere şi moarte. Voi aveţi o ştiinţă care se raportează doar la observarea omului după ce acesta a murit. Nu înţelegeţi nimic despre omul viu. Voi aţi reuşit să aduceţi ştiinţa în stadiul de a fi o ştiinţă a omului mort, deloc a omului viu. Dacă vreţi să aveţi o ştiinţă a omului viu trebuie să studiaţi mai întâi ceea ce noi numim elementul „apă”. Noi nu numim apă elementul fluid, grosolan, care curge în râu, ci orice lucru din lume în care se combină recele şi umedul; aceasta numim noi apă – aşa ar spune grecul. Şi vrând să ne facem o reprezentare vie despre ceea ce intervine umed şi rece în toate lucrurile, obţinem mai întâi necesitatea de a nu ne reprezenta numai cu noţiuni, numai cu idei, cu simple abstracţiuni, ci cu imagini. Iar grecul ar mai spune: Dacă poţi percepe umezeala cu o anumită senzaţie de rece, dacă aceasta trece în altceva, umed, modelat prin elementul umed sau revelându-se într-un alt sentiment de rece, atunci se obţin imagini vii despre umezeală şi rece. Şi astfel te poţi ridica la înţelegerea a ceea ce este vegetal şi începi să percepi cum din întrețeserea umezelii cu recele ia naştere lumea vegetală primăvara. Iar în imaginile lumii vegetale de-a lungul primăverii, verii şi toamnei se vede un alt aspect al acestei întrețeseri şi vieţi a elementului apă. În aceasta constă întreaga lume vegetală cu formele sale.
Şi grecul ar spune în continuare: Nu ne interesează ceva sensibil, ci un aspect suprasensibil; este vorba de recele şi umedul care se întreţes. Şi noi observăm întreţeserea şi viaţa lumii vegetale în acest element fluid, apa. Dacă învățăm să cunoaştem nu în noţiuni abstracte, ci prin imagini care ne stimulează la mobilitate interioară, este suficient să aruncăm o privire retrospectivă şi conştientizăm în ceea ce se întâmplă primăvara, vara, toamna şi iarna, în lumea lumea vegetală germinând, în depăşirea recelui prin căldură, în tot ceea ce se întâmplă spre toamnă şi apoi spre iarnă, în toate acestea conştientizăm ceva ce ulterior ni-l putem reprezenta ca pe o imagine miniaturală. Când omul adoarme, se întâmplă cu el ceva întru totul asemănător cu ceea ce se petrece primăvara, iar în timp ce omul doarme, în el se întâmplă ceva asemănător cu viaţa înmuguritoare, lăstăritoare a verii. Iar în timp ce omul se trezeşte, el se îndreaptă către viaţa iernii. Percepi o imagine miniaturală a vieţii exterioare, în măsura în care această viaţă exterioară dă naştere vegetativului în ceea ce este corpul eteric uman. Grecul ar spune în continuare: Prin cele şaptezeci şi două sau şaptezeci şi şase de elemente ale voastre voi cunoaşteţi doar cadavrul uman. Acest cadavru uman este străbătut de ceva care poate fi cunoscut în imagini, dar în imagini care se formează când gândeşti vegetativul străbătut de elementul apă. Aşa înveți să cunoşti ceea ce corpul eteric mobilizează de la naştere până la moarte, ceea ce înțelegeți prin cele şaptezeci şi ceva de elemente ale voastre ca fiind moartea. Şi întrucât nu vă înălțați până la elementul apă, nici nu învăţați să cunoaşteţi omul ca fiind ceva viu.
Dar acum mai intervine ceva. În clipa în care omul moare, cadavrul său este preluat de pământ; el este preluat de cele şaptezeci şi ceva de elemente; asupra lui se extinde legitatea terestră, legitatea elementului pământ. Unde se află legitatea acelui element care este apa? Această legitate nu există pe Pământ, ea se află afară, în Cosmos. Şi dacă vreţi să ştiţi – aşa ar spune grecul – cine dă naştere la această unduire a recelui şi umedului în timpul primăverii, al verii, al toamnei şi al iernii trebuie să-ţi ridici privirea spre elementul cosmic, mai întâi spre planete, apoi spre stelele fixe, să priveşti în depărtările cosmice. Omul care umblă pe Pământ se află în fiecare clipă, în măsura în care poartă în sine corpul eteric, sub legile Cosmosului. Sunt legile care pătrund cu influenţele lor din întreţeserea planetelor sau din forţele stelelor fixe. – Şi atât era de important pentru grecul timpului amintit elementul apă, încât el ar fi spus: Prin elementul apă, care înconjoară Pământul ca o ceaţă, sau care se descarcă în intemperii, Cosmosul acţionează cu forţele sale în sfera Pământului. Ceea ce se întâmplă aici cu elementul apă nu trebuie să fie căutat în elementul pământ sau în ceea ce este pământesc, ci în Cosmos, iar omul urcă spre cosmic prin simplul fapt că devine mobil în corpul său eteric, care smulge elementele destinului, să spunem chimiei, între naştere şi moarte.
Dar prin aceasta încă nu am cuprins nici pe departe omul în adevărul său. Am cuprins numai ceea ce-l face să crească, ceea ce produce capacitatea sa de a digera, ceea ce-l însoţeşte ca forţe de viaţă de la naştere până la moarte. Dar în om se manifestă şi alte forţe, care sunt active în timpul dintre naştere şi moarte, acţionând într-un mod cu totul special, propriu, nu ca forţele obişnuite de viaţă. Aceste forţe se află în sistemul nostru ritmic, în sistemul nostru respirator, în sistemul circulaţiei noastre sangvine etc., în tot ce este în noi ritm, activitate ritmică.
Veţi putea observa o anumită legătură nu numai între viaţa dumneavoastră ci şi între fiinţa dumneavoastră sufletească şi respiraţie, dacă aduceţi în faţa sufletului un lucru pe care-l cunoaşte orice om. Vă treziţi uneori cu o anumită teamă. Vă treziţi cu conştienţa unei temeri şi observaţi că ceva nu este în regulă cu respiraţia dumneavoastră. Desigur, legătura dintre respiraţie şi viaţa sufletească este una tainică; dar ea poate fi cel puţin percepută când omul se trezeşte cu un coşmar şi observă cât de neregulată îi este respiraţia. Există o legătură între viaţa sufletească, între toate simţirile şi sentimentele ce tălăzuiesc în noi, sentimentele de teamă şi de frică, sentimentele de bucurie şi de plăcere şi ritmul respirator şi ritmul circulator. Sistemul ritmic este altceva decât simplul sistem al vieții. El are o importantă legătură cu viaţa noastră sufletească, cu esenţa noastră sufletească. De fapt, aerul este elementul pe care-l respirăm, care impulsionează întregul sistem ritmic; în timpurile vechi se vorbea despre elementul aer şi legătura sa cu omul, de exemplu, în vremea în care în şcolile de Misterii erau studiate ritmurile care reglează activitatea interioară umană, acele ritmuri din care a luat naştere şi măsura versului lui Homer, hexametrul. Dacă avem în vedere măsura medie a ritmului respirator şi a ritmului circulator, vedem că au loc aproximativ optsprezece respiraţii şi de patru ori mai multe bătăi ale pulsului. Observaţi hexametrul: lung, scurt, scurt-lung, scurt, scurt-lung, scurt, scurt: trei picioare de vers, şi cezura este a patra. Cele patru bătăi ale pulsului corespund jumătăţii respiraţiei; după cezură: dactil, dactil, dactil, din nou cezură. Forma interioară a versului lui Homer, forţa interioară a versurilor antice, este corespunzătoare sistemului ritmic uman. În forma versului homeric găsim expresia raportului dintre ritmul circulaţiei şi ritmul respirator. Odată cu elementul aer omul preia în sine ceva care are de-a face cu trăirile normale ale sufletului omenesc. Când grecul vorbea despre elementul aer, el avea în vedere părţile cele mai frumoase şi cele mai obişnuite ale vieţii sufletului uman şi-şi amintea că în cursul unei zile de douăzeci şi patru de ore omul respiră de 25 920 de ori şi că Soarele dă, cu punctul său vernal, ocolul întregii bolţi cereşti în 25 920 de ani. Şi astfel era adus în consonanţă ritmul lumii cu ritmul circadian al omului. El indica legătura dintre sufletul lumii şi sufletul uman şi spunea: Cu viaţa care se scurge între naştere şi moarte, care în fiecare desfăşurare de douăzeci şi patru de ore reprezintă de fiecare dată o imagine miniaturală a primăverii, verii, toamnei şi iernii, a legității elementului apă, care se extinde pentru rece şi umed în spaţiul cosmic, care este guvernată de cosmic, în această relaţie dintre etericul uman şi cosmic, care se exprimă în anotimpuri, în schimbarea sezoanelor, care este ordonată prin mişcarea planetelor, în această relaţie avem ceea ce se exprimă în corpul eteric al omului. Dacă ajungem la sistemul ritmic, trebuie să ne adresăm elementului aer. Trebuie să ne adresăm acelui element care în timpurile vechi, când acest lucru era bine înțeles, ieşea la iveală formarea acelui element sufletesc care favoriza construcţia versului, pentru că se presimţea legătura dintre sufletul uman şi sufletul lumii. Dacă observi viaţa, ajungi în domeniul spaţiului. În orice caz, trebuie să urci în spaţialul cosmic. Dar ieşi din spaţial şi percepi ceea ce este trimis din timp ca fiind ritmul în spaţiu când te adresezi sistemului ritmic.
Vedeţi, grecul conştientiza în elementul ritmic elementul aer, şi spunea: Sufletul uman îşi are rădăcinile în sufletul lumii, însuşi sufletul lumii este cel care trăieşte în ritmul său şi trimite imaginile miniaturale ale ritmului său în viaţa umană. În afară, sufletul lumii determină faptul că punctul vernal, sau echinocţial, avansează puţin în fiecare an, parcurge în 25 920 de ani întreaga orbită solară, iar în 25 920 de respiraţii omul include în ritmul său o imagine miniaturală a unui ritm al lumii de o lungime considerabilă. Ritmul pe care îl are omul în douăzeci şi patru de ore este o copie a unui an cosmic care durează 25 920 de ani calendaristici. În felul acesta, omul îşi are rădăcinile în sufletul lumii, în timp ce se află cu sufletul său în sufletul lumii în care trăieşte.
Dacă ajungem la elementul foc, intervine nu numai sufletescul, ci şi spiritualul care ne străbate eul. Aşa cum percepem relaţia dintre sufletul omului şi sufletul lumii prin elementul aer, tot astfel conştientizăm prin elementul căldură sau foc relaţia dintre spiritul uman, eul uman şi spiritul lumii. În vremurile vechi, omul ajungea la spiritual când vorbea de acele elemente despre care omul actual spune că ar fi izvorât dintr-un mod copilăros de reprezentare. Noi trebuie să regăsim drumul spre aceste moduri de reprezentare; numai că trebuie să-l găsim într-un mod deplin conştient, nu în mod instinctiv, aşa cum se întâmpla în acele timpuri.
Dacă însă pătrundem în elementul apă, vieţuim lumea ca un mare viu, căci suntem transpuşi afară, în Cosmos. Vieţuim lumea ca pe ceva viu. Când pătrundem în elementul ritmic vieţuim lumea ca pe ceva însufleţit, iar dacă pătrundem în elementul caloric vieţuim lumea ca fiind ceva pătruns de spirit.
Dar elementul apă nu poate fi cunoscut cu ajutorul noţiunilor noastre abstracte, cu noţiunile pe care le puteţi obţine când treceţi prin şcoala primară, prin gimnaziu, liceu, universităţi; cu aceste noţiuni nu puteţi înțelege elementul apă. El trebuie să fie înţeles cu ajutorul imaginaţiunii, el se dezvăluie numai în imagini. Atunci, trebuie să transformaţi modul de gândire abstract într-un mod de gândire concret, în conceperea artistică a lumii. Acum, va interveni filosoful actual şi va spune: Nu poţi să înțelegi lumea în imagini; nu este posibilă înțelegerea lumii în mod artistic. Eu construiesc o teorie a cunoaşterii; legile naturii trebuie să fie fixate cu logică. Tot ceea ce s-ar dori ştiut despre lume trebuie să poată fi transpus în noţiuni abstracte, în legi abstracte. – În felul acesta omul poate pune bazele cunoaşterii, dar dacă natura creează artistic, ea nu se lasă prinsă în capcana unor astfel de teorii ale cunoaşterii; trebuie să fie înțeleasă în imagini. Nu noi îi putem prescrie naturii prin ce trebuie să se lase înțeleasă. În elementul apă al lumii vegetale ea nu se lasă înţeleasă decât prin imaginaţiune, în viaţa sa ritmică ea se lasă înțeleasă, până în ritmurile îndepărtate ale lumii, numai prin inspiraţie, prin urmărirea vieţii ritmice, prin pătrunderea vieţuirii în activitatea respiratorie.
Când aveţi coşmaruri vă apasă ritmul lumii, care vine peste dumneavoastră cu atâta vehemenţă încât nu-l mai puteţi suporta. Dacă însă, după ce aţi parcurs anumite exerciţii, puteţi să pătrundeţi în elementul aer, când vă puteţi mişca voi înşivă odată cu ritmul, ajungeţi în lumea inspirației, sunteţi în afara trupului dumneavoastră, aşa cum aerul care pătrunde în corp este în afara trupului său. Atunci ajungeţi la înțelegerea a ceea ce este omul în adevăr, nu a ceea ce se află în mormânt după moarte şi a ceea ce poate înțelege ştiinţa de azi.
Dar totodată trebuie să vă înălţați de la noţiuni abstracte, de la simple imagini logice la imaginaţiuni, apoi la inspiraţii şi la intuiţii. În prezent însă viaţa abstractă este dusă foarte departe. Ea este pătrunsă de spirit. Ne putem imagina următoarele (poate că am mai spus acest lucru, dar este bine să se aibă în vedere asemenea aspecte):
Se străbat cu o viteză normală două zone în care se trage cu tunul în momentul în care sunt tranzitate. În acest caz, zgomotul celei de a doua trageri se percepe, natural, după ce s-a auzit zgomotul primei trageri. Ne putem imagina că ne deplasăm cu viteza sunetului. În acest caz vom percepe ambele sunete în acelaşi timp. Dacă însă ne deplasăm mai repede decât sunetul, vom percepe mai întâi al doilea sunet, iar pe primul îl vom percepe ulterior, deoarece ne-am îndepărtat de el cu o viteză mai mare decât sunetul.
În prezent se fac multe astfel de speculaţii pe această temă. – Vedeţi dumneavoastră, aveţi posibilitatea de a construi ceva logic, dar care nu corespunde adevărului. Căci dacă v-aţi deplasa la fel de repede ca sunetul aţi fi dumneavoastră înşivă sunet, v-aţi epuiza în sonor, aţi conflua cu sunetul. Este de altfel imposibil pentru un om care gândeşte conform cu realitatea să elaboreze asemenea speculaţii. Dar astfel de speculaţii se fac în prezent. Este vorba de teoria lui Einstein. Ziarele vremii răspândesc ştirea că a avut succese imense în America, dar că el ar fi spus la Londra că niciun om nu l-a înţeles acolo. El a avut suces la cei care nu l-au înţeles. Este posibil. La Londra însă a fost o mare nebunie când aceste abstracţiuni care au izvorât dintr-un cap cu desăvârşire abstract au fost prezentate ca fiind cel mai mare, cel mai important eveniment al lumii, şi însuşi bătrânul lord Haldane s-a văzut obligat să scoată în evidenţă ce s-a întâmplat de fapt. În fond, nu s-a întâmplat nimic altceva decât că printr-un om a fost dusă până la absurd forţa de abstractizare, spiritul neverosimilităţii, răspândirea de noţiuni şi idei străine oricărui adevăr, care au în ele mai puţin decât forţa acelei logici care se raportează la omul mort aflat în mormânt; căci cu noţiunile lui Einstein nu mai poate fi înţeles cadavrul, ci numai un extract al cadavrului. Dar, în fond, nu este vorba de nicio corecţie a ceea ce se răspândeşte în prezent în omenire. Această corecţie este prezentă numai în ştiinţa antroposofică a spiritului, care caută să găsească drumul înapoi spre noţiuni conforme adevărului. Aceste noţiuni corepunzătoare adevărului ne conduc în afară, în lumile care încă se mai prezintă ca fiind lumi cosmice spaţiale. Aici avem în faţa noastră lumea ca un mare viu, aproximativ aşa cum printr-o intuiţie colosală a vorbit Goethe în imnul în proză „Natura”. Apoi se poate ajunge, urcând de la această lume, la sufletul lumii, la ritmul lumii, la ceea ce fusese cândva armonia sferelor. La ritmul lumii se ajunge când transpui în imaginaţiuni, în ritmuri ceea ce am încercat să spun în cartea mea Ştiinţa ocultă în rezumat, unde sunt prezentate ca ieşind din ritmul lumii epocile Saturn, Soare, Lună şi Pământ şi epocile viitoare Jupiter, Venus, Vulcan. Dar urmăriţi cum se vorbeşte despre aceste ritmuri succesive ale lumii! În primul rând, omul aparţine acestor ritmuri ale lumii. El nu este rezultatul unui vârtej, mineral sau animal, ci ia naştere din întregul lumii străbătut de spirit, şi oriunde găsim lume găsim şi omul.
Dar când ajungeţi la acea lume în care este vorba despre ritmuri şi dacă vorbiţi despre această lume vorbiţi totodată şi de entităţi spritual-divine. Credeţi că are vreun sens ca în cărţile actuale de fizică şi de chimie să se vorbească despre Îngeri, Arhangheli şi Arhai? Ar fi deplasat dacă s-ar vorbi în chimie despre combinaţiile speciale ale carbonului, despre compuşii eterici ai carbonului, despre alcool etc., dacă s-ar prezenta toate formulele cu carbonul, oxigenul, hidrogenul lor etc. şi apoi s-ar spune: Aceasta este de la Îngeri, aceasta de la Arhangheli; nu ar avea niciun sens. Dar dacă ajungi sus, în acea regiune în care eşti nevoit să deduci devenirea Pământului din devenirile lui Saturn, ale Soarelui, ale Lunii, când întrevezi această ţesătură care trăieşte în lume, în ritmurile lumii, ritmuri care acţionează în sufletul uman prin ritmul uman interior, care poate fi urmărit sufleteşte până în vers, dacă totodată poţi indica cum se construieşte versul din raportul dintre ritmul sangvin şi cel respirator eşti nevoit să vorbeşti despre entităţile ierarhiilor spirituale. Pătrunzi într-o lume în care există entităţi spirituale adevărate, nu într-o lume în care dăinuie acel panteism estompat la care se mai raportează în prezent unii care nu vor să fie materialişti şi care spun că lumea este străbătută de spirit.
Da, lumea este străbătută de spirit, ceva spiritual se extinde peste toate, dar este făcătura filosofică a panteiştilor ideea că spiritualul nebulos este extins peste tot.
Dacă însă vrei să vorbeşti cu adevărat despre spiritual trebuie să vorbeşti despre ierarhiile spirituale. Trebuie să ştii că, de îndată ce urci de la elementul apă în elementul aer întâlneşti entităţile spirituale care sunt descrise chiar în cadrul ierarhiilor. De îndată ce pătrunzi în elementul foc ajungi la ierarhiile cele mai înalte: Tronurile, Heruvimii şi Serafimii şi abia după aceea la forma propriu-zis spirituală a lumii, în care omul nu mai poate deosebi nimic individualizat. Dar înainte de a pătrunde în ceea ce panteismul superficial ar numi ca fiind Atotunul nebulos, treci prin lumea în care trăiesc entităţile spirituale concrete, individualizate, izolate. În aceste entităţi spirituale concrete individualizate, se recunoaşte şi ceea ce trăieşte în natura care ne înconjoară, la care se ajunge cu ajutorul lor. Omul nu poate exista în natura pe care o studiem cu ajutorul fizicii şi chimiei, ci într-o natură în care există elementele apă, aer şi foc.
De îndată ce ajungem în elementul aer întâlnim entităţile pe care le descriem ca Îngeri, Arhangheli etc. Intrăm în esenţa lumii spirituale concrete, dat totodată intrăm într-o lume pe care o putem înţelege în plan moral şi fizic. Azi acest lucru nu se vede pentru că vederea ne este înceţoşată, căci din aceeaşi lume din care răsună în mod real măsura versului răsună şi morala reală. Originea moralei nu se află în lumea în care există cele şaptezeci şi două de elemente, nici în lumea cosmic-spaţială în lumea care este dominată de elementul apă nu există moralul. Dar când păşim în domeniul elementului ritmic ajungem în lumea moralului. Iar omul actual se află în faţa sarcinii de a recunoaşte din nou lumea morală ca fiind una reală, de a recunoaşte că aceeaşi substanţă din care este format corpul său astral este conţinută în ideile morale. Aceeaşi substanţă din care este format eul nostru este conţinută în ideile religioase şi în idealul religios.
Trebuie să regăsim puntea dintre observarea naturii şi observarea lumii spirituale, dar nu numai a lumii spirituale estompate, ci a lumii spirituale din care ne vin intuiţiile morale. Eu am atras atenţia asupra acestei interacţiuni dintre lumea percepţiilor şi lumea intuiţiilor în cartea mea Filosofia libertăţii, 1893. Am vrut să arăt cum intuiţiile morale concrete ale unei lumi care se află dincolo de lumea percepţiilor pot fi extrase şi integrate lumii.
Aceasta este marea sarcină a prezentului, de a nu rămâne legaţi de lumea care este proprie omului când acesta ajunge în mormânt, ci de a se înălța la acea lume în care omul îşi vieţuieşte sufletescul în ritmul fizicului. Tocmai în ritmul fizicului înveţi să înţelegi ritmul în esenţa sa [Nota 5]. Astfel înveţi să înțelegi ritmul lumii, iar ritmul lumii nu-l poţi înțelege fără a cunoaşte sursele, originile lumii morale. Abia atunci se poate spune că există o ştiinţă a naturii care poate fi aplicată omului-cadavru. – Este de la sine înțeles că ea trebuie să-şi aibă originea mai ales în cadavrul lumii, să pornească de la ce se distruge în lume. Ea trebuie să se raporteze la ceea ce va fi cândva cadavrul Pământului. Însă prin ceea ce noi cuprindem în ritmic, prin ceea ce, de exemplu, revărsăm în versuri, în imagini, mai ales în spiritual, astfel încât trăieşte în ritmuri, prin ceea ce cuprindem în mod intuitiv în idealurile noastre morale, prin aceasta creăm ceva care supravieţuieşte morţii Pământului, aşa cum sufletul individual uman supravieţuieşte morţii umane. Potrivit legilor naturii pe care le cunoaştem în prezent Pământul va pieri. Iar potrivit legilor pe care le cunoaştem în timp ce ne apropriem de lumea spirituală, după legile pe care le cunoaştem când concepem intuiţiile morale, când concepem adevărate intuiţii religioase, după aceste legi se formează sufletul, se formează sufletele omeneşti care vor abandona Pământul când acesta va cădea mort, părăsit pentru o existenţă nouă, viitoare.
Aşa se face că dispunem azi de o ştiință oficial recunoscută: ea vorbeşte despre ceea ce este mort, despre ceea ce va fi după ce Pământul va pieri, dispărând în marele mormânt al lumii. Dar noi avem nevoie de o ştiință a spiritului care să caute adevăratul conținut al cuvintelor lui Iisus Christos: „Cerul şi Pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece”, căci aceste cuvinte vorbesc despre ritm, despre morală, despre divinitate, despre ceea ce trece spre noi trepte de existență, când Pământul şi Cosmosul se vor dezmembra şi vor deveni cadavre. Şi trebuie să avem conştiența faptului că trebuie să părăsim o ştiință care vorbeşte numai despre moarte şi să ajungem la ştiința care se ridică la viață şi prin viață, la sufletesc şi la spiritual.
Până în anul 333, aproximativ până la mijlocul secolului al IV-lea, a mai existat o ştiință a Misteriilor; de fapt, abia în secolul al VI-lea au dispărut complet ultimii înțelepți greci. Dar ce voia, de fapt, această ştiință a Misteriilor? Ea voia să ajute oamenii să treacă peste marele pericol al vieții fizice. Atunci era încă relativ uşor să faci acest lucru, pentru că oamenii încă mai aveau ceva din forța de adunare laolaltă, din sufletele-grup. Această calitate de suflet-grup era încă puternică până în secolul al IV-lea d.Ch. Abia după ce a survenit migrația popoarelor şi calitatea de suflet-grup a fost secătuită prin elementul special care a radiat de la populaţiile germanice lucrurile s-au schimbat. Misteriile au atras numai oameni considerați a fi aleşi şi cărora le-au favorizat înălțarea în Misterii până la un grad de formare spirituală specială. Dar prin aceasta au fost favorizați nu numai aceşti inițiaţi individuali, ci, pentru că domina spiritul-grup, se făcea ceva şi pentru cei ce constituiau restul ambianței în cadrul căreia acţiona discipolul sau inițiatul. Dacă ne întoarcem în timpul Egiptului vechi, putem vedea că şi acolo existau inițiați, chiar dacă erau puțini la număr, şi că aceştia erau totodată conducători intelectuali pentru toate domeniile, conducătorii întregului popor egiptean, şi deoarece exista forţa sufletului-grup forța lor trecea şi la ceilalți oameni, care nu erau inițiați. În felul acesta, trebuiau inițiaţi doar puțini oameni.
Ce se intenționa, de fapt, prin aceste inițieri? Se intenționa să-i ajute pe oameni să treacă de primejdia de a deveni muritori în sufletele lor. În Egipt exista o altă concepție despre nemurire decât în prezent. În prezent se consideră că nemurirea este ceva ce revine fiecăruia, de care nu poţi scăpa. În Misteriile de la Samothrace se spunea, de exemplu, că există patru cabiri şi că trei din aceştia îl omoară pe al patrulea. – De fapt, prin aceasta se înțelegea că omul are corp fizic, corp eteric, corp astral şi eu. Corpul fizic cade pradă morţii, devenind cadavru fizic. Corpul eteric se risipeşte în plan cosmic, corpul astral se destramă şi el într-un mod oarecare, aşa cum am arătat în Teosofia mea. Dacă eul nu-şi salvează conştiența de sine prin participarea la spiritual, atunci cele trei omoară şi eul, trăgându-l în domeniul pieirii. În Misterii se urmărea salvarea nemuririi omului. Nu exista reprezentarea că-ţi poți obţine nemurirea prin rugăciuni, că poți fi pasiv față de nemurire etc., ci exista reprezentarea că cei care deveneau inițiaţi treceau prin transformarea specială a ființei lor sufleteşti, prin trezirea acesteia, prin trezirea eului lor, şi prin aceasta erau feriți de pericolul de a nu se cuprinde în spirit şi de a fi constrânşi să parcurgă calea corpului lor muritor. Inițiați individuali care aveau această forță de a putea să gândească dincolo de corpul lor muritor puteau comunica aceasta şi celorlalți oameni, pentru că era prezent spiritul sufletului-grup. În prezent, nu mai există acest nivel al sufletului-grup. Din prima treime a secolului al XV-lea acesta s-a pierdut din ce în ce mai mult. În prezent, avem libertatea de a acționa în calitate de om individual.
În timp ce până în secolul al IV-lea omul nu se putea cuprinde în elementul spiritual, astfel încât trebuia să suporte trezirea în acest element spiritual, astăzi, prin formarea specială a trupului său fizic, prin formarea specială a materiei, el este un gânditor şi trăieşte foarte mult în gânduri. În prezent, oamenii sunt trăitori în abstract, cad repede în capcana a tot ce este abstract, pentru că au o înrudire interioară cu abstractul. Dar acest abstract, aceste gânduri, care sunt născocite, nu sunt greşit interpretate când se spune că sunt dependente de creier; ele sunt cu adevărat dependente de creier, pentru că acesta imită procesele pe care omul le străbate în lumea spirituală, înainte de naştere sau de concepție. Creierul este imitatorul a ceea ce a făcut sufletul meu înainte de a coborî în lumea fizică. Materialismul are dreptate când spune că gândirea din prezent este o pură imitație a gândirii adevărate, vii. Din această cauză, pentru a se salva, omul trebuie să ajungă la libertatea în gândire; aceasta înseamnă că el trebuie să nu-şi lase numai creierul să gândească, ci să-şi conducă gândirea în aşa fel, încât să conştientizeze că el este o ființă liberă. Din această cauză am conferit o mare valoare gândirii pure, gândirii libere, care se înțelege pe sine şi ca voinţă, astfel încât gândeşti, dar de fapt vrei, astfel încât gândirea şi voinţa să fie ceva substanţial, care se cuprinde în libertatea pură, aşa cum am spus în Filosofia libertăţii. Trebuie să i se arate omului: Tu eşti liber numai atunci când cuprinzi în tine nemurirea ta, prin care te poţi salva, trecând dincolo de moartea celor patru cabiri.
Aş spune că omului modern i-ar plăcea ca nemurirea să-i fie garantată de către unele puteri lumeşti exterioare, pentru a nu trebui să trezească în el ceea ce altfel ar pieri când corpul uman trece prin moarte. Și în timp ce astăzi noi facem ca gândirea să fie tot mai asemănătoare desfăşurării fizice a fenomenelor creierului, omenirea nu numai că se îndreaptă spre pericolul de a nu mai înțelege nimic despre nemurire, ci este pe cale de a-şi pierde nemurirea. Acesta este cel mai mare ideal al lui Ahriman, de a distruge individualitatea omului, iar forţa gândirii sale să o preia în forţele terestre, pentru ca atunci când Pământul va deveni un mare cadavru acesta să fie întrețesut de toate forţele pe care omul le încorporează Pământului prin logica sa. Astfel ar exista un imens paianjen-Pământ în care ar trăi complet pulverizate cele şaptezeci şi ceva de elemente; iar în acesta ar trăi, înghesuiţi unii în alţii, păianjeni uriaşi ai gândirii umane, după modelul purei gândiri abstracte. Acesta este idealul pe care Ahriman ar dori să-l atingă: distrugerea individualităţii oamenilor, pentru a transforma Pământul prin forţa gândirii umane într-o ţesătură de păianjeni-gânduri uriaşi, dar păianjeni reali. Acest scop ahrimanic trebuie să fie eludat. Omul trebuie să fie pătruns de cuvintele: „Nu eu, ci Christos în mine”, iar adevăratul eu să devină viu în sine, eu nemuritor, care poate înțelege ce înseamnă: „Cerul şi Pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece.” Acea înțelepciune care cuprinde în sine realitatea prin care atunci când Pământul va fi cadavru întreaga fiinţă a omului va continua să existe într-o nouă existenţă va dăinui. În Apocalipsă, se vorbeşte despre o astfel de existenţă prin expresia Noul Ierusalim. Este de la sine înţeles că marea piedică în calea unei astfel de înţelegeri o reprezintă în prezent născocirea einsteiniană şi alte lucruri asemănătoare, înspăimântătoarea manie a abstracţiunii, care este adecvată de a dezvolta forţele declinului, în timp ce pentru mântuirea omenirii unica cale este utilizarea forţelor de înălțare a adevăratelor forţe corporale, sufleteşti şi spirituale. Acestea sunt lucrurile pe care am vrut să vi le spun azi.
