După ce am prezentat observaţiile noastre istorice, vom aduce azi în faţa sufletelor noastre câte ceva privitor la omul actual care ne va oferi posibilitatea să abordăm apoi, în zilele următoare, cu mai multă precizie, întreaga situare a omului actual în timp. Trebuie să ne fie clar faptul că omul, aşa cum stă în faţa noastră ca fiinţă spirituală, sufletească, trupescă, este situat în lume în mod diferit, după trei direcții. Acest lucru rezultă chiar şi când observăm omul numai exterior. Potrivit spiritului, el merge prin lume independent de fenomenele exterioare; potrivit sufletului, el nu este atât de independent de fenomenele exterioare. Este suficient să examinăm anumite conexiuni care sunt vizibile şi se va vedea cum viaţa sufletească propriu-zisă are unele corelaţii cu lumea exterioară. Poţi fi întristat sufleteşte, poţi fi înveselit sufleteşte. Amintiţi-vă cât de des v-aţi simţit apăsat în vis, cum acest sentiment de apăsare, când v-aţi trezit, l-aţi atribuit unei neregularităţi a ritmului respirator. Acesta este un fenomen grosolan, s-ar putea spune, şi totuşi viaţa sufletească nu este cu totul lipsită de legătură cu viaţa ritmică pe care o parcurgem în vieţuirea respiratorie ritmică, în ritmul nostru circulator şi în viaţa ritmică a întregului Cosmos. Tot ceea ce se petrece în suflet este legat de ritmul cosmic. Dacă, aşadar, pe de o parte, ne simţim ca fiinţe spirituale independente până la un înalt grad de lumea înconjurătoare nu putem spune acelaşi lucru cu privire la viaţa sufletească, căci viaţa noastră sufletească este cuprinsă în ritmul cosmic general.
Încă şi mai mult ne aflăm în fenomenele generale ale lumii ca fiinţă corporală. Este suficient să plecăm pentru început de la fenomene grosolane. Ca fiinţă corporală suntem grei, avem o greutate. şi alte entităţi pur minerale au o greutate. Fiinţele minerale, fiinţele vegetale, fiinţele animale şi omul se integrează ca fiinţe corporale în gravitaţia generală şi trebuie chiar să ne înălțăm într-un anumit sens deasupra acestei gravitaţii generale, dacă vrem să facem din corpul nostru o unealtă fizică a vieţii spirituale. Noi am spus adesea că dacă ar fi vorba numai de greutatea fizică a creierului nostru aceasta este atât de mare – o mie trei sute până la o mie cinci sute de grame –, încât ne-ar strivi toate vasele care se află la baza creierului. Dar creierul se supune legii lui Arhimede prin faptul că pluteşte în lichidul cefalo-rahidian. Pierde atât de mult din greutatea sa prin plutirea în lichidul cefalo-rahidian, încât cântăreşte numai douăzeci de grame, aşadar, apasă pe vasele de la baza creierului numai cu douăzeci de grame. Vedeţi deci că, de fapt, creierul tinde mai mult în sus decât în jos. El se opune gravitaţiei. El se smulge din graviaţia generală. Dar în acest proces el nu face altceva decât orice alt corp introdus în apă, care pierde din greutatea sa cât este greutatea cantităţii de apă dislocuite.
Vedeţi, aşadar, că are loc o interacţiune a întregii noastre fiinţe corporale cu lumea exterioară. Aceasta este de aşa natură încât nu suntem inseraţi numai cu ţeserea sufletească într-un ritm, ci ne aflăm cu totul în această viaţă fizică exterioară. Dacă ne aflăm într-un anumit loc de pe Pământ, exercităm o presiune asupra acestui loc; dacă plecăm într-un alt loc, vom exercita o presiune asupra acestuia. Aşadar, ca om corporal, ca fiinţe fizice suntem ca şi alte fiinţe ale altor regnuri naturale.
Putem spune, deci: Cu corpul nostru spiritual suntem într-un anumit fel independenţi de lumea ambientală, cu corpul nostru sufletesc suntem inseraţi în ritmul lumii, cu corpul nostru fizic suntem inseraţi în tot restul lumii, ca şi cum nu am fi suflet şi spirit. Această deosebire trebuie s-o avem în vedere întru totul. Căci nu ajungem la o înțelegere a fiinţei superioare a omului dacă nu avem în vedere această poziţie triplă a omului faţă de întreaga sa ambianţă. Să observăm acum ambianţa omului. În această ambianță a omului – eu rezum acum diferite aspecte pe care le-am abordat în ultima vreme, numai că din alte puncte de vedere –, avem de-a face mai întâi cu tot ceea ce este dominat de legi ale naturii. Reprezentați-vă mai întâi Universul, dominat de legile naturii, încorsetat în aceste legi naturale, întreaga lume vizibilă sau perceptibilă altfel prin simţuri. Să o considerăm ca fiind prima lume înconjurătoare a omului.
Dacă avem în vedere această lume, o reflectare simplă ne arată că avem de-a face, de fapt, numai cu lumea pământeană propriu-zisă. Numai ipoteze temerare şi nefondate ale fizicienilor vorbesc despre faptul că şi Cosmosul extraterestru este subordonat aceloraşi legi naturale cu care avem de-a face aici pe Pământ. Am atras atenţia de mai multe ori asupra faptului că fizicienii ar fi extrem de surprinşi dacă ar putea ajunge sus, în locul unde se află Soarele. Fizicienii consideră Soarele un fel de mare cuptor de gaze, oricum, lipsit de pereţi, un fel de gaz care arde. Acest gaz care arde nu ar putea fi găsit dacă s-ar ajunge în acel loc din Cosmos în care se află Soarele. În locul unde se află Soarele s-ar găsi ceva care nu are nicio legătură cu reprezentarea pe care o au fizicienii. Dacă aceasta include spaţiul pe care noi ni-l imaginăm ca fiind ocupat de Soare, în acest loc nu numai că nu se află nimic din materiile pe care le găsim pe Pământ, dar nici măcar nu este prezent ceea ce noi numim spaţiu vid. Întâi imaginaţi-vă spaţiul plin; doar aici, pe Pământ, aveţi tot timpul în jurul dumneavoastră spaţiul plin. Dacă nu este plin de substanţe solide sau lichide, el este totuşi străbătut de gaze sau cel puţin de căldură, lumină etc. Pe scurt, avem de-a face mereu cu spaţiul plin. Dar dumneavoastră ştiţi şi că se poate obţine un spaţiu vid dacă scoatem aerul din recipientul pompei de aer.
Imaginaţi-vă că avem un spaţiu oarecare plin; să-l desemnăm cu litera „a” precedată de un plus, „+a”. Acum putem goli spaţiul, „a”-ul devine din ce în ce mai mic; dar spaţiul este încă plin, de aceea îl desemnăm cu plus. Deşi în condiţiile terestre nu obţinem niciodată acest lucru, ci putem goli numai aproximativ spaţiul, este posibil totuşi să gândim că acest spaţiu fără aer ar putea fi obţinut pe deplin. Eu vreau să-l însemn cu zero. El are un conţinut zero. Acum putem proceda cu spaţiul nostru cum faceţi cu portmoneul dumneavoastră. Dacă aveţi portmoneul plin, puteţi să scoateţi din ce în ce mai mult din el; la sfârşit veţi avea în el zero bani. Dacă însă vreţi să cheltuiţi în continuare, nu mai puteţi scoate nimic din portmoneu, dacă în el există deja zero bani, dar puteţi contracta datorii. Atunci veţi avea în portmoneu mai puţin decât zero. Tot astfel vă puteţi imagina şi spaţiul ca fiind nu numai gol, ci, aş spune, şi absorbant, având în el mai puţin de zero, „-a”. De acest spaţiu absorbant, de acest spaţiu care nu este numai vid, ci care are un conţinut care este opusul lui a fi umplut în mod material este plin spaţiul care este imaginat ca fiind ocupat de Soare. Aşadar, Soarele este interior absorbant, nu apăsător, presiv ca un gaz. El este plin de materialitate negativă.
Tabla 1Acest aspect am vrut să vi-l prezint, pentru a se vedea că legitatea pământeană nu poate fi extrapolată atât de simplu la Cosmosul extraterestru. În Cosmosul extraterestru trebuie gândite cu totul alte condiţii decât cele pe care le cunoaştem din ambianţa noastră de pe Pământ. Astfel, dacă vorbim despre o anumită legitate, trebuie să spunem: Suntem înconjuraţi de legitate în cadrul existenţei terestre, şi în această ambianţă este inclusă lumea materialităţii care ne este accesibilă mai întâi. – Imaginați-vă această lume a existenţei terestre: este suficient să vă aduceţi în faţa sufletului sau a ochilor fenomenele care se petrec în lumea minerală şi veţi avea ceea ce, în măsura în care vedeţi, este în întregime inclus în această legitate a existenţei terestre. Aşadar, putem spune: Aici este inclusă în primul rând lumea minerală; însă mai este inclus şi altceva. Atunci când umblăm de colo până colo, sau, dacă-mi este îngăduit să mă exprim în mod grosolan, ne comportăm în această lume fizică ca obiecte, noi trăim în aceeaşi legitate. Pentru legitatea terestră este indiferent dacă este purtată de colo-colo o piatră sau dacă este purtat omul, sau dacă el se deplasează singur; pentru legitatea terestră este acelaşi lucru. Este suficient să reflectaţi la acest aspect. Pentru legitatea terestră nu se ia în considerare decât schimbarea locului în care se află omul, pe care o poate determina şi singur. Aceasta mai depinde şi de alte lucruri. Dar dacă se studiază numai legitatea terestră este indiferent ce se petrece în cadrul pielii omului, sau ce se petrece în sufletul omului; nu se are în vedere decât schimbarea poziţiei în spaţiul terestru.
Putem spune, aşadar: Al doilea lucru care se are în vedere este în afara lumii minerale, omul mobil exterior (vezi schema de mai jos – Tabla 2). – Nu găsim niciun alt raport al lumii exterioare cu omul, în măsura în care aceasta este terestră şi apare în faţa simţurilor noastre, decât cu omul mobil exterior. Dacă vrem să căutăm un alt raport cu omul, trebuie să recurgem la alt aspect. Iar în această situaţie ajungem la extraterestru, la ambianţa noastră extraterestră, în măsura în care studiem, de exemplu, ceea ce emană de la Lună. Cel puţin pentru conştienţa multor oameni, mai apare ceva care ţine de influenţa Lunii asupra Pământului. În cercuri largi, oamenii cred în acţiuni ale Lunii asupra Pământului, de exemplu, în legătura dintre mişcările Lunii şi perioadele ploioase. Savanţii actuali consideră acest lucru o superstiţie. Eu am povestit unora dintre dumneavoastră că o dată a existat la Leipzig o situaţie nostimă.
Interesantul filosof al naturii şi estetician Gustav Theodor Fechner [Nota 6] a redactat o carte despre influenţa Lunii asupra fenomenelor meteorologice. El era coleg de universitate cu cunoscutul botanist şi cercetător al naturii Schleiden. Ca materialist modern, Schleiden era profund convins că tot ceea ce punea în valoare colegul său Gustav Fechner cu privire la influenţa fazelor Lunii asupra factorului meteorologic nu se baza decît pe superstiţii. Însă pe lângă cei doi savanţi ai universităţii din Leipzig existau şi cele două soţii ale lor. Una dintre ele susţinea că în anumite faze ale Lunii s-ar putea colecta mai multă apă de ploaie pentru spălat rufe decât în alte faze ale Lunii. Doamna profesor Fechner spunea că ea crede în ceea ce publicase soţul ei despre influenţa fazelor Lunii asupra ploii; din această cauză, ea dorea să încheie o înțelegere cu doamna profesor Schleiden, ca aceasta să-şi plaseze butoaiele în aşa fel încât să poată strânge tot atâta apă câtă strânge ea, doamna profesor Fechner, după bunul sfat al soţului ei. Dar profesorul Schleiden considera că părerea profesorului Fechner exprima o superstiţie, iar doamna profesor Schleiden nu a încheiat această înțelegere, ci a vrut să-şi folosească butoaiele şi în alte faze ale Lunii pentru a colecta apă de ploaie.
Pentru conştienţa ştiinţifică actuală influenţa forţelor altor corpuri cosmice planetare este mai puţin perceptibilă. Dar dacă s-ar studia cu mai multă precizie, aşa cum urmează să se facă în institutul nostru ştiinţific de la Stuttgart, de exemplu, linia evolutivă după care cresc frunzele plantelor pe tulpină, s-ar afla că acestea se leagă de mişcarea planetelor, că acestea reprezintă imagini-miniatură ale mişcărilor planetare. şi s-ar afla că se pot înțelege unele lucruri de pe suprafaţa Pământului numai dacă se cunoaşte ceea ce este extraterestru, şi că acest extraterestru nu se identifică pur şi simplu cu ceea ce este terestru, când se preconizează că este prezentă o legitate care este cosmică şi nu telurică.
(Tabla 1)Aşadar, putem spune că avem o a doua legitate în cadrul existenţei cosmice. Dacă aceste influenţe cosmice vor fi studiate cândva – şi acest lucru va putea fi făcut cu totul empiric –, abia atunci se va dispune de o botanică adevărată. Căci ceea ce apare pe Pământ ca fiind lumea noastră vegetală nu creşte din pământ, aşa cum îşi reprezintă botanica materialistă, ci este extras din pământ prin forţele cosmice. Iar ceea ce este extras din pământ de către forţele cosmice este străbătut de forţele minerale, care pătrund şarpanta vegetală cosmică astfel încât aceasta devine sensibilă. Astfel putem spune că în această legitate cosmică este inclusă mai întâi lumea vegetală; în al doilea rând, dar în aşa fel încât nu este tot atât de uşor de constatat ca în lumea plantelor, deoarece obţine o anumită independenţă de ritmul proceselor exterioare, cu toate că interior imită ritmul, în această legitate cosmică este inclusă mişcarea interioară a omului, întru totul fizică, dar mişcare interioară a omului. În legitatea terestră este inclus mai întâi omul mobil exterior; dacă însă aveţi în vedere digestia dumneavoastră, mişcarea alimentelor în organele dumneavoastră digestive, dacă urmăriţi mai departe nu ritmul, ci mişcarea sângelui prin vasele sangvine – şi mai există multe alte lucruri care mişcă în interiorul omului – atunci aveţi o imagine a ceea ce se mişcă în om, indiferent de faptul că el staţionează sau umblă. Aceasta nu poate fi inclusă pur şi simplu în prima legitate, ci trebuie să fie inserată în legitatea cosmică, exact ca forma şi mişcările plantelor; numai că la om aceste procese se desfăşoară mai încet decât forma şi mişcările plantelor. Astfel încât putem spune: Aici sunt integrate mişcările interioare ale omului (vezi schema de mai jos – Tabla 2).
Dacă privim Cosmosul, aş spune, până în depărtări nedefinite, vedem că într-un fel oarecare totul are influenţă asupra vieţii care se dezvoltă la suprafaţa pământului. Dacă ar fi prezente numai legitatea pământeană şi cea cosmică, în sensul în care le-am aşezat acum în faţa dumneavoastră, pe Pământ nu ar exista nimic altceva decât lumea minerală şi lumea vegetală, căci în mod necesar omul nu ar putea fi prezent. De mişcat s-ar putea mişca, dacă ar putea fi prezent, dar aceasta nu se întâmplă. Nici animale nu ar putea fi prezente pe Pământ; nu ar putea fi prezente decât mineralele şi plantele. Ceea ce este mai întâi legitate cosmică şi conţinut fiinţial cosmic trebuie să fie străbătut şi întreţesut de ceva ce nu-l putem asocia cu spaţiul, în legătură cu care nu putem vorbi despre spaţiu.
Desigur, tot ceea ce cade sub incidenţa lui unu şi doi trebuie gândit în spaţiu, dar noi trebuie să vorbim despre ceva ce nu poate fi gândit ca fiind prezent în spaţiu, dar care străbate mai întâi tot ce este legitate cosmică. Trebuie doar să reflectaţi la felul în care toate mişcările interioare ale omului sunt dependente de ritmul său. Mai întâi, ceea ce reprezintă deplasarea alimentelor în noi trece într-un anumit fel în mişcarea sângelui. Dar sângele nu curge pur şi simplu ca suc nutritiv prin vene. El se mişcă ritmic şi, în afară de aceasta, acest ritm se află într-un anumit raport cu ritmul respirator, timp în care se consumă oxigen pentru formarea sângelui. Avem deci un ritm dublu. Am atras atenţia o dată asupra faptului că acest raport al ritmului sangvin la ritmul respirator este de unu la patru şi se bazează pe legitatea sufletească interioară, în aşa fel încât, de fapt, de el depinde metrica şi măsura versului.
Vedem aşadar că ceea ce se desfăşoară ca mişcare interioară este legat de ritm, şi despre ritm am spus că este în relaţie cu viaţa sufletească a omului. Tot astfel, trebuie să punem în legătură mişcarea stelelor cu sufletul lumii. Astfel putem vorbi, ca de un al treilea aspect, despre legitatea din cadrul sufletului lumii (vezi schema de mai jos), în care avem inclusă în primul rând lumea animală şi în al doilea rând tot ceea ce reprezintă fenomenele ritmice pentru omul corporal. Aceste fenomene ritmice din om sunt legate de întregul ritm al lumii. Am mai vorbit şi despre aceasta, dar vrem să o aducem din nou în faţa sufletelor dumneavoastră în abordările viitoare ale acestor zile.
Ştiți că omul are aproximativ optsprezece respiraţii pe minut. Dacă înmulţiţi aceasta cu şaizeci, obţineţi numărul de respiraţii dintr-o oră. Dacă înmulțiți cu douăzeci şi patru obţineţi numărul de respiraţii în cursul unei zile: aproximativ 25 920 de respiraţii pentru un om normal în cursul unei zile. Acest număr de respiraţii alcătuieşte, aşadar, ritmul de zi şi noapte din om. Noi ştim că punctul echinocţial al Soarelui se deplasează puţin cu fiecare an, astfel încât Soarele îşi împinge punctul echinocţial în jurul bolţii cereşti. Durata timpului după care acest punct echinocţial revine la vechiul său loc este de 25 920 de ani. Acesta este ritmul Universului, iar ritmul nostru respirator în douăzeci şi patru de ore este o imagine miniaturală a acestuia. Noi ne aflăm aşadar incluşi cu ritmul nostru în ritmul Universal, prin sufletul nostru, în legitatea sufletului lumii.
Al patrulea aspect pe care-l putem studia este legitatea care se află la baza întregului Univers, ca şi toate celelalte trei legităţi de mai sus, în cadrul cărora ne simţim când devenim conştienţi de noi înşine ca oameni spirituali. Când devenim conştienţi de noi înşine ca oameni spirituali, suntem clarificaţi asupra următoarelor aspecte: putem să nu înțelegem la început diferite aspecte ale lumii, căci cu intelectualismul actual, care este forţa spirituală culturală generală, se înțelege minimul posibil; aşadar, noi înțelegem cu spiritul nostru, într-un anumit stadiu de evoluţie umană, la început puţin. Dar se află în autocuprinderea spiritului însuşi faptul de a spune: Dacă se dezvoltă, atunci nu-i pot fi date limite. El trebuie să se poată dezvolta în Univers cunoscând, simţind, voind. Și astfel, în timp ce purtăm în noi spiritul nostru, trebuie să-l raportăm la o a patra legitate, în cadrul spiritului lumii (vezi schema de mai jos).
Și abia acum ajungem la ceea ce este inclus în aceasta ca fiinţă reală, căci omul nu ar putea fi prezent în cadrul celorlalte legități. Abia acum ajungem să cunoaştem omul, iar din om în special aparatul său neurosenzorial, tot ceea ce este purtătorul fizic al vieţii spirituale, aşadar procesele neurosenzoriale. Lucrurile stau astfel încât mai întâi este luat în considerare întregul om, care îşi poartă capul; aceasta înseamnă că poartă principala gazdă a organelor neurosenzoriale, şi apoi însuşi acest cap. Omul este om prin faptul că are capul său, iar lucrul cel mai uman este la om capul.
Tabla 2Aici omul ne întâmpină de două ori. Aceasta ne oferă mai întâi – dacă o privim ca pe o sinteză a ceea ce am vorbit în ultimele săptămâni – o imagine a legăturii omului cu lumea înconjurătoare, dar cu acea lume înconjurătoare care nu este pur şi simplu spaţială, căci la ambianţa spaţială se referă numai punctele 1 şi 2, ci şi cu lumea nespaţială. La aceasta se referă punctele 3 şi 4. Va fi deosebit de greu pentru omul de azi să gândească la faptul că ar putea exista ceva care să nu fie în spaţiu, sau că nu are niciun sens să vorbeşti de spaţiu când te referi la realităţi. Fără aceasta însă nu ne putem înălţa la o ştiinţă a spiritului. Cine vrea să rămână în spaţiu nu se poate înălţa la entităţi spirituale.
Ultima oară când am vorbit aici v-am pomenit despre concepţia despre lume a grecilor, pentru a face trimitere la faptul că altădată oamenii priveau lumea altfel decât se întâmplă azi. Această imagine despre care v-am vorbit îi apare omului prezentului dacă observă lumea fără prejudecăţi, nestânjenit de ceea ce ştiinţa actuală îngrămădeşte ca deşeuri.
La ceea ce v-am spus trebuie să mai fac nişte adaosuri pentru a găsi legătura cu ceea ce am vrut să redau prin această schemă. Omul spune: Lumea spaţială este alcătuită din şaptezeci şi ceva de elemente care au greutăţi atomice diferite, pot fi analizate etc. Ceea ce se petrece în lume are la bază combinaţiile chimice şi desfacerea de legături chimice. Faptul că acestea pot fi raportate la ceva primordial în momentul de faţă ne preocupă mai puţin. În general, pentru ştiinţa populară au importanţă aceste şaptezeci şi ceva de elemente.
Un grec care nu este aflat în încorporarea actuală ar gândi desigur ca şi oamenii de azi, dacă ar putea să reapară în lume. El ar spune: Da, chestiunea cu cele şaptezeci şi ceva de elemente este interesantă, dar cu ea nu ajungi prea departe; ele nu spun nimic despre lume. În această privinţă noi gândeam cu totul altfel despre lume. Noi spuneam că lumea este alcătuită din foc, aer, apă şi pământ.
Omul prezentului ar replica: Acest lucru este un mod de concepere copilăros. Noi am depăşit de mult acest stadiu. Noi valorificăm ce este aer în starea de agregare gazoasă, ce este apă în starea de agregare fluidă, iar în starea de agregare solidă, pământul. Căldura nu este considerată ceva ce poate fi luat în discuţie. Noi am depăşit aceste reprezentări copilăroase. Pentru noi lumea constă în cele şaptezeci şi ceva de elemente.
Aici, grecul ar replica: Foarte frumos, dar focul sau căldura, aerul, apa, pământul sunt pentru noi cu totul altceva decât vă reprezentaţi voi sub aceste nume. Iar despre ce ne reprezentam noi despre acestea tu nu înţelegi nimic. – Savantul de azi ar fi mişcat de aceasta şi ar vrea să spună că are în faţa sa un om aflat pe o treaptă de început a evoluţiei culturale. Dar grecul, care ar simţi imediat ce are în cap savantul modern, cu siguranţă nu ar avea o atitudine evazivă, ci ar spune: Ştii că cele şaptezeci şi două de elemente ale tale aparţin, pentru noi, toate, pământului; proprietăţile pe care le atribui celor şaptezeci şi două de elemente ale tale aparţin pentru noi pământului. În privinţa focului, aerului şi apei tu nu înţelegi nimic, despre ele nu ştii absolut nimic.
Și mai departe grecul – vedeţi, eu nu aleg o cultură orientală foarte veche, ci un grec cunoscător – ar spune: Ceea ce spui tu despre cele şaptezeci şi două de elemente cu sintezele şi analizele lor este foarte frumos, dar ce crezi, la ce se raportează toate acestea? Totul se raportează la omul fizic, după ce a murit şi zace în mormânt. Acolo, toate substanţele sale, tot corpul său fizic parcurge procesele pe care le cunoşti din fizica şi chimia ta. Ceea ce poţi să cunoşti în cadrul relaţiilor structurale dintre cele şaptezeci şi ceva de elemente nu se raportează nicidecum la omul viu. Tu nu ştii nimic despre omul viu, nu ştii nimic despre apă, aer şi foc. Trebuie să ştii mai întâi ceva despre apă, aer şi foc ca să poţi spune ceva şi despre omul viu. Prin ceea ce înţelegi cu chimia ta afli ceva numai despre ceea ce se întâmplă cu omul când a murit şi se află în mormânt, despre ceea ce parcurge cadavrul ca procese proprii. Numai despre acestea ştii când vii cu cele şaptezeci şi ceva de elemente ale tale.
Desigur, grecul nu ar avea prea mult succes pe lângă savantul timpului prezent, dar poate că s-ar strădui să-l lămurească în modul următor: Înţelege că cele şaptezeci şi două de elemente ale tale pentru noi înseamnă pământ. Noi am abordat, de fapt, numai aspectul cel mai general; dar când tu faci şi specificări, aceasta este o cunoaştere mai precisă, iar prin cunoaşterea precisă nu cobori în adâncimi. Dacă însă ai şti ceea ce noi desemnăm ca fiind apă, ai avea un element la care, de îndată ce intră în ţeserea şi în viaţa sa, nu mai sunt active doar condiţiile terestre, ci este subordonat cu întreaga sa activitate condiţiilor cosmice.
Grecul înţelegea prin apă nu apa fizică, ci tot ceea ce intervine ca legitate din Cosmos pe Pământ, în care este implicată mişcarea materială a apei. În cadrul acestei mişcări materiale a apei trăieşte elementul vegetal. În timp ce deosebea de tot ce este pământesc în cadrul acestei mişcări materiale a apei ceea ce este elementul viu-ţesător apă, grecul vedea în acelaşi timp întreaga legitate a vieţii vegetale, care este inserată în acest element lichid. Astfel încât putem spune: Schematic, noi putem să plasăm acest element lichid undeva pe Pământ, dar îl putem plasa ca fiind determinat din Cosmos. Şi putem gândi elementul mineral ca lăstărind în variate moduri elementul terestru propriu-zis, care impregnează apoi plantele, într-o anumită măsură pulverizat, cu elementul terestru.
(Tabla 1)Dar ceea ce gândea grecul ca fiind elementul apă era ceva esenţial nou şi pentru el, era o concepţie întru totul pozitivă. Şi el nu cerceta acest lucru cu ajutorul unor noţiuni, ci în imagini, în imaginaţiuni. Trebuie să ne întoarcem până în vremea lui Platon – căci datorită lui Aristotel acest fel de concepţie a fost alterată –, la timpul preplatonic, şi vom afla cum vedea în imaginaţiune grecul cu adevărat cunoscător ceea ce trăia în elementul apă, cum concepea el cu adevărat vegetaţia şi ce implica el din Cosmos în această privinţă.
Acum, el ar continua: Vezi tu, ceea ce zace în mormânt după ce omul a murit şi care este străbătut în mod legic de legile structurale care acţionează în cele şaptezeci şi ceva de elemente ale tale este inserat între naştere sau, să spunem, între concepţie şi moarte, în viaţa eterică, în acea viaţă eterică acţionând din Cosmos. De aceasta eşti străbătut când eşti un om viu, şi despre ea nu înțelegi nimic dacă nu vorbeşti despre apă ca despre un element special, dacă nu priveşti lumea plantelor ca fiind inserată în elementul lichid, dacă nu vezi aceste imagini, aceste imaginaţiuni.
Noi grecii – ar spune el – vorbeam în termeni exacţi despre corpul eteric al omului, nu făceam poezie despre corpul eteric, ci spuneam: Ceea ce poate apărea în faţa ochiului sufletesc când vezi lumea vegetală înverzind primăvara, când vezi lumea vegetală care se colorează treptat, când o vezi ajungând vara la rodire şi frunzele ofilindu-se către toamnă, ceea ce-ţi poate apărea când vezi o asemenea desfăşurare sezonieră a vegetaţiei şi ai o înţelegere interioară pentru ea, aceasta creează un anumit raport cu omul, la fel cum se creează un raport, prin pâinea şi carnea pe care le mănânci, cu regnul mineral; la fel stabileşti un raport cu ceea ce este exterior vizibil în desfăşurarea sezonieră în lumea vegetală. Şi dacă ne pătrundem cu concepţia că totul se petrece în noi într-un interval de douăzeci şi patru de ore ca într-o imagine miniaturală şi că apoi se repetă în tot cursul vieţii, atunci purtăm în noi o imagine miniaturală a ceea ce se constituie afară, plecând din Cosmos, drept lume ambientală, din elementul lichid, eteric. Dacă privim cu înţelegere această lume exterioară, putem spune: Ceea ce există afară trăieşte în interiorul nostru. Tot aşa cum spunem: Spanacul creşte afară, eu îl culeg, îl fierb şi-l mânânc şi prin aceasta îl am în stomac, adică în corpul meu fizic, putem spune şi: Afară, în evoluţia sezonieră ţese şi trăieşte o viaţă eterică, şi pe aceasta o am în mine.
Nu la apa fizică se gândea grecul, ci la ceea ce el cuprindea în aceste imaginaţiuni şi la ceea ce aducea în relaţia vie cu omul; aceasta se afla la baza concepției sale. Şi astfel el ar spune în continuare interlocutorului său: Tu studiezi cadavrul care zace în mormânt, căci cele şaptezeci şi ceva de elemente ale tale sunt pământ. Noi studiem omul viu. La vremea noastră noi studiam şi omul care încă nu a murit, care creştea din mobilitate interioară şi care se mişca. Acest lucru nu-l poți face dacă nu te ridici la celelalte elemente.
Aşa stăteau lucrurile în ceea ce priveşte gândirea grecilor, şi dacă ne-am întoarce în timp ne-ar întâmpina cu toată claritatea elementul aer şi elementul căldură sau foc. Mai târziu ne vom ocupa şi de acest lucru, dar mai întâi vreau să atrag azi atenția asupra faptului că omul nu vede în mod corect în interiorul său legăturile dintre forțe, deoarece el nu poate percepe aceste raporturi dintre forțe nici în lumea exterioară, pentru că renunță la aceste legături între forţe. Aspectul caracteristic al evoluției noastre culturale începând din prima treime a secolului al XV-lea este că pur şi simplu s-a pierdut înțelegerea pentru aceste legături ale elementelor, dar odată cu aceasta s-a pierdut şi înţelegerea pentru omul viu. În ştiinţa oficială noi studiem cadavrul. Doar am auzit de mai multe ori spunându-se că această etapă trebuia să survină odată în istoria evoluției omenirii, pentru ca aceasta să poată parcurge faza dezvoltării libertății. Dar înțelegerea pentru natură şi om s-a pierdut din prima treime a secolului al XV-lea. Ea s-a restrâns până acum la acest unic element, pământul. Şi trebuie să pornim din nou pe calea inversă. Trebuie să ne regăsim din nou prin imaginațiune în elementul apă, prin inspirație în elementul aer, prin intuiţie în elementul foc. În fond, ceea ce am considerat şi am interpretat a fi o urcare la cunoaşterea superioară este şi o înălțare la elemente, urcarea de la cunoaşterea obiectivă obişnuită prin imaginaţiune, inspirație la intuiție. Despre aceasta vom vorbi poimâine.
