S-a explicat de mai multe ori chiar și aici felul cum decurg primele etape de viață ale omului. Cu mulți ani în urmă am atras deja atenția că până la vârsta celei de a doua dentiții, aproximativ, copilul se comportă cu precădere ca o ființă imitatoare. Tot ceea ce se petrece în jurul lui este viețuit, oarecum instinctiv, puternic de el, după cum la vârste mai târzii omul viețuiește ceea ce se întâmplă în lumea înconjurătoare doar în organele de simț, fără însă ca el să o știe.
De exemplu, în ochiul nostru noi avem de fapt un proces care, într-un fel, imită ceea ce se întâmplă în exterior, așa cum într-o cameră fotografică se imită ceea ce se găsește în fața acestei camere. Omul viețuiește apoi ceea ce se reproduce acolo în ochiul său, și prin aceasta dobândește cunoașterea sa despre lumea exterioară. Le fel se întâmplă și cu celelalte simțuri. Limitarea acestui principiu imitator oarecum la zona periferică a ființei omenești are loc abia în perioada mai târzie a vieții. La vârsta copilăriei, până la a doua dentiție, la această imitare participă totuși, chiar dacă într-un grad mai redus, întregul corp. Într-o anumită măsură, întregul corp se află față de lumea exterioară într-un raport similar cu cel al simțurilor. Omul este în mod predilect o ființă imitatoare. El se orientează interior după cum acționează interior asupra lui exteriorul, atunci când îl imită dinspre exterior. De aceea este atât de important la această vârstă să nu lăsăm nimic să se întâmple în preajma copilului – acesta mergând până la formulările de gânduri și sentimente – care să nu poată fi primit și însușit de copil.
Odată cu schimbarea dinților, pentru copil apare posibilitatea să nu se mai comporte ca un organ de simț, ci să primească elementul reprezentării. Copilul începe – dezvoltând aceasta din ce în ce mai mult – să ia ceea ce i se spune drept fir conducător. Mai înainte el lua drept fir conducător tot ceea ce se făcea în jurul lui; ulterior, el ajunge să priceapă ceea ce i se spune. De aceea, între schimbarea dinților și maturitatea sexuală pentru copil este hotărâtoare autoritatea. Copilul trebuie să poată urma în mod firesc, trebuie să se poată orienta după ceea ce i se spune. Limba în sine, copilul o învață încă prin imitare; dar ceea ce se exprimă prin limbă, deci ceea ce adultul îi poate comunica prin limbă copilului, devine hotărâtor pentru copil abia de la a doua dentiție încolo. Iar facultatea de judecată propriu-zisă, prin care copilul sau tânărul domn sau tânăra doamnă, cum se mai spune acum, încep să-și revendice propria putere de judecată, apare odată cu maturitatea sexuală. Abia atunci putem presupune că copilul începe să dezvolte judecăți din propriul lui interior.
Prin aceasta am făcut o primă caracterizare din punct de vedere exterior, o caracterizare, aș zice eu, după felul cum copilul se integrează în lume, lucru de care putem deveni întotdeauna conștienți printr-o percepție lipsită de prejudecăți. Însă toate acestea sunt în strânsă legătură cu niște procese interioare remarcabile, și despre aceste procese interioare vreau eu să vă vorbesc astăzi. Până acum v-am atras mereu atenția că corpul eteric al omului trăiește într-o strânsă legătură cu corpul fizic până în momentul când începe să se producă schimbarea dinților. De aceea eu am spus: Schimbarea dinților o putem numi și nașterea propriu-zisă a corpului eteric al omului. În mod corespunzător putem vorbi de naștere propriu-zisă a corpului astral la maturitatea sexuală. Prin aceasta însă procesele nu sunt caracterizate, după cum am spus, decât exterior, iar noi vrem astăzi să ajungem la o caracterizare ceva mai interioară.
Dacă privim omul cu mult înainte ca el să fi dezvoltat înclinația de a coborî din lumea spirituală într-o încorporare fizică, îl vedem existând ca o ființă spiritual-sufletească într-o lume spiritual-sufletească. Așa am fost toți înainte de a fi coborât spre a ne uni cu ceea ce a fost pregătit în organismul matern ca trup fizic. Ne unim apoi cu acest trup fizic pentru a ne duce existența noastră pe pământ între naștere și moarte. Așadar, anterior noi am fost, spun eu, mai mult timp ființe spiritual-sufletești într-o lume spiritual-sufletească. Ceea ce suntem și viețuim acolo se deosebește deci complet de ceea ce viețuim aici pe pământ între naștere și moarte. De aceea este atât de dificil să descriem viețuirile dintre moarte și o nouă naștere, întrucât ele, până la urmă, sunt foarte diferite de condițiile pământești, iar omul își formează reprezentările conform trăirilor pământești și trebuie mereu să te folosești de astfel de reprezentări. La început ne vom ocupa mai puțin de cum trăiește omul în lumea spiritual-sufletească în sine – aceasta urmează să se întâmple mâine și poimâine – și mai mult de cum se apropie el de coborârea pe pământ, pentru a se înveșmânta apoi cu un corp fizic.
Ceea ce se întâmplă, înainte ca omul să se apropie de corpul său fizic, de partea embrionară a corpului său fizic, este să își atragă spre el forțele lumii eterice. Aici pe pământ noi trăim în lumea fizică, adică în acea lume caracterizată prin tot ceea ce vedem prin simțurile noastre și înțelegem prin rațiunea noastră pământească. Dar în această lume nu există nimic care să nu fie străbătut de lumea eterică. Această lume fizică, pe care o vedem, pe care o auzim și așa mai departe, este străbătută pretutindeni de lumea eterică. De această lume eterică omul se apropie înainte de a trăi în lumea fizică. Înainte de a primi imboldul de a se uni prin embrion cu lumea fizică, el atrage forțele lumii eterice. Și prin atragerea forțelor din lumea eterică el își formează corpul său eteric.
Tabla 10Pentru a putea recepta mai exact aceste reprezentări, să desenăm aceasta schematic pe tablă. Să presupunem că aș reprezenta spiritual-sufletescul care se coboară din lumea spirituală prin această figură (tabla 10 – stânga, violet; desenul de pe tabla 10 se completează treptat în cursul expunerii care urmează). Aceasta este, desigur, o reprezentare pur schematică. Corp eteric al omului devine doar ceea ce atrage el inițial spre sine. Așadar, când coboară din lumea spirituală el se înveșmântează oarecum cu corpul său eteric (hașurat oranj). Spunând însă că „omul se înveșmântează cu corpul său eteric” nu am spus prea mult; aici trebuie să pătrundem deja puțin în constituția acestui corp eteric. Acest corp eteric ce se formează aici în om este oarecum un Cosmos în sine. Desigur, un Cosmos în sine în proiecție, am putea spune. Acest corp eteric se prezintă astfel, că la periferia sa, de exemplu, conține un veșmânt stelar (stele galbene), iar la partea sa inferioară prezintă ceva ce, mai mult sau mai puțin, arată ca o reflectare a Pământului însuși. Da, el are chiar în sine un fel de reflectare a solarului și lunarului.
Faptul că noi, la coborârea în lumea terestră, atragem din lumea eterică generală forțele eterice, că în corpul nostru eteric luăm cu noi un fel de reflectare a Cosmosului, este deosebit de important. Dacă în momentul în care omul se unește cu corpul fizic am putea extrage corpul lui eteric, am avea o sferă, mult mai frumoasă decât a fost creată ea vreodată mecanic, cu stele, cu cercul zodiacal, cu Soarele și Luna.
Tabla 10 (dreapta)Aceste configurații ale corpului eteric se păstrează și în perioada embrionară, când omul se unește tot mai mult cu corpul său fizic în creștere. Ele pălesc doar puțin, se estompează, însă rămân. Și ele rămân chiar până într-al șaptelea an de viață, până la schimbarea dinților. Pe toată durata primilor ani, în corpul eteric al copilului poate fi recunoscută această sferă cosmică. Începând din al șaptelea an, odată cu schimbarea dinților, aceste formațiuni, pe care le observăm acolo în corpul eteric, încep oarecum să devină raze, în timp ce înainte erau mai mult ca niște stele. Desenez schematic situația pentru perioada de la șapte la aproximativ paisprezece ani, de la schimbarea dinților până la maturitatea sexuală (vezi desenul, raze roșii). După cum am spus, formațiunile încep să pălească deja din perioada embrionară, și apoi din ce în ce mai mult, însă ele se disting încă în mod clar. Odată cu apariția celei de-a doua dentiții ele încep însă să se șteargă complet, în schimb încep să trimită spre interior raze (roșu). Aș spune că stelele se dizolvă în corpul eteric omenesc, devin raze, care au tendința să conveargă acolo în interior.
Toate acestea se petrec încet și treptat de-a lungul întregului interval de timp dintre schimbarea dinților și maturitatea sexuală. La maturitatea sexuală se ajunge până acolo încât aceste raze, care s-au împreunat aici în centru, formează un fel de structură proprie, o formațiune eterică (roșu). S-ar putea spune: Ceea ce a existat drept stele periferice, radiază mai întâi spre interior; mai târziu acestea încetează să mai radieze, pălesc complet. Desigur, întotdeauna rămâne ceva, însă devine complet șters. De asemenea, și aceste raze se estompează, în schimb, ceea ce s-a adunat oarecum în centru devine deosebit de viu. Iar în interiorul a ceea ce s-a aglutinat acolo în centru, în acel interior se prinde, în perioada în care intervine și maturitatea sexuală, inima fizică. Aceasta se întâmplă deci în locul din organismul omenesc în care stă suspendată/ atârnată inima fizică cu venele (albastru).
Aceasta este deci ciudățenia, faptul că corpul eteric stelar se deplasează spre interior. El rămâne, desigur, corp eteric pentru întregul om, doar că după aceea el există în spațiul exterior, deci la periferia omului. Acolo, mai târziu, el nu mai este diferențiat, nu mai poți deosebi multe în el. Dar în perioada dintre schimbarea dinților și maturitatea sexuală el radiază foarte puternic din afară spre interior.
Și apoi acesta se adună, se aglutinează, iar ulterior se observă clar acolo înăuntru inima fizică atârnând în suspensie. Nu trebuie însă să credeți că omul nu a avut și înainte o inimă eterică; el are deja o asemenea inimă, însă el o primește într-un alt mod decât ceea ce devine ulterior inimă eterică. Căci de fapt, cea ce s-a aglutinat acolo începând cu maturitatea sexuală, devine inima eterică. Până atunci, așa cum am spus, el are și o inimă eterică, dar pe aceasta el a primit-o ca moștenire, a primit-o datorită forțelor existente în embrion. Căci dacă omul are corpul său eteric și cu corpul său eteric se îndreaptă spre organismul fizic, atunci, prin forțele corpului fizic, se comprimă un fel de inimă eterică, un locțiitor de inimă eterică. Această inimă eterică, pe care omul o are la vârsta copilăriei, aceasta – este o expresie nu tocmai frumoasă pentru ceea ce obișnuim noi să folosim, însă corespunde exact fenomenului despre care este vorba –, încet, încet putrezește, și în locul ei se instalează, înlocuind oarecum fără întrerupere ceea ce iese din funcție putrezind din punct de vedere eteric, se instalează deci acea inimă eterică, care este ca un bulgăre ce comprimă întreaga sferă cosmică sau imagine a Cosmosului, pe care noi o aducem cu noi ca formațiune eterică atunci când pășim prin concepție și naștere în existența pământească.
Așadar, se poate urmări realmente o modificare clară a întregii structuri eterice corporale pe care omul o poartă cu sine de-a lungul perioadei dintre naștere, sau chiar de la concepție, și maturitatea sexuală. Am putea spune: Abia odată cu maturitatea sexuală există inima eterică proprie a omului, dezvoltată din corpul său eteric, nu creată provizoriu de niște forțe exterioare.
Iar toate forțele eterice active în om până la maturitatea sexuală, tind să-i dea acestuia o asemenea inimă eterică proaspătă. Este ceva ce într-adevăr se aseamănă, relativ la eteric, cu schimbarea dentiției. Nu-i așa, la schimbarea dentiției avem dinții moșteniți; aceștia sunt eliminați, iar ceilalți dinți, care sunt apoi, proprii noștri dinți, îi înlocuiesc. Și tot astfel, inima eterică moștenită, pe care noi o avem până la maturitatea sexuală, este eliminată, iar noi căpătăm propria noastră inimă eterică. Acesta este esențialul, faptul că noi căpătăm atunci propria noastră inimă eterică.
Pe de altă parte însă, paralel cu acest proces, în om se petrece ceva diferit. Dacă analizăm omul așa cum a intrat el în lumea fizică, deci ca foarte mic copil, vom găsi că în corpul lui astral se pot distinge extraordinar de multe organe diferite. Omul, așa cum tocmai am arătat, își compune un corp eteric, care este o reflectare, o imagine a lumii exterioare. Însă în corpul său astral el aduce cu sine o imagine a ceea ce a viețuit între ultima moarte și această naștere. în acest corp astral al copilului se pot vedea extraordinar de multe lucruri. Acolo sunt înscrise mari taine. Acolo se pot vedea într-adevăr multe din cele viețuite între ultima moarte și această naștere. Acest corp astral este extraordinar de diferențiat și individual. Iar ceea ce este deosebit, este că în aceeași perioadă, în care se desfășoară ceea ce eu am descris aici pentru corpul eteric, corpul astral, puternic diferențiat, devine tot mai nediferențiat. Inițial el este o structură despre care, dacă o privim rațional, spunem: Aceasta este o plăsmuire dintr-o altă lume, ea a ajuns aici dintr-o lume, care nu este nici din lumea fizică, nici din lumea eterului. Însă tot ceea ce trăiește acolo în corpul astral ca formațiuni diferite, extraordinar de numeroase, se strecoară oarecum, până la maturitatea sexuală, în organele fizice, și anume doar în acele organe care, ca să mă exprim aproximativ – nu este chiar exact – se situează până la nivelul diafragmei. Formațiuni minunate, care în primele zile de viață se situează în corpul astral strălucind, se furișează încet, încet în configurația cerebrală, umplu, de asemenea, și organele de simț. Altele se strecoară apoi în organele respiratorii, altele în inimă și prin inimă în artere. În stomac ele nu se strecoară direct, ci abia prin artere se extind apoi până în organele abdomenului. Însă încet, încet observăm oarecum întregul corp astral, pe care omul îl aduce cu sine în existența fizică prin naștere, cufundat în organe. El se furișează în interiorul organelor. Așa încât, dacă ar fi să exprimăm aceasta la propriu, adică într-un sens care arată în întregime realitatea – care însă se prezintă paradoxal față de reprezentările cu care ne-am obișnuit în ziua de azi – am putea spune: Când am ajuns maturi, organele noastre au închis în ele diferitele formațiuni ale corpului nostru astral. Aceasta este cunoașterea mai intimă a organelor omenești, care pot fi înțelese doar înțelegând astralul omului, pe care el îl aduce cu sine. Trebuie știut că fiecare organ în parte poartă într-un anume fel un astral ca ceva moștenit, după cum inima eterică este și ea inițial o moștenire, că însă acest astral moștenit este treptat, treptat străbătut cu totul de ceea ce omul aduce cu sine ca propriul său corp astral, și puțin câte puțin se cufundă în organele fizice și eterice. Inima formează oarecum o excepție. În ea se cufundă, de asemenea, un astral. În inimă se concentrează în aceeași măsură evenimentele eterice și evenimentele astrale. De aceea și este inima acest organ deosebit de important pentru om.
Așadar, corpul astral devine tot mai nedefinit și mai nedefinit, deoarece el își coboară formațiunile sale concrete, aduse cu sine pe pământ dintr-o altă viață prin naștere, în organele fizice, astfel încât ele sunt pur și simplu întemnițate acolo. Prin aceasta, corpul astral devine, mai mult sau mai puțin, o simplă formațiune cețoasă.
Interesant este însă acum că din această latură corpul astral devine un nor de ceață, dar apar alte diferențieri, la început mai încet, însă începând cu maturitatea sexuală tot mai multe și mai multe, cu o deplină regularitate.
Tabla 11Atunci când copilul se zbate dând din piciorușe, din această zbatere se remarcă extraordinar de puțin în corpul astral. Efecte ale acestei agitații există deja în corpul astral, însă diferențierile pe care corpul astral le-a adus cu el sunt atât de puternice, încât întreaga chestiune se petrece propriu-zis astfel: Dacă eu desenez aici corpul astral, acolo înăuntru există niște configurații minunate. Este o reprezentare pur schematică, însă ea este împrumutată din realitate. Aceste configurații dispar treptat, ele se strecoară în organele fizice. Corpul astral devine din ce în ce mai mult un nor de ceață. Dar, așa cum am spus, dacă copilul începe să dea din piciorușe, din aceste mișcări bruște, în corpul astral apar deja tot felul de lucruri, însă ele se lovesc de ceea ce există deja acolo, sunt reflectate din nou înapoi (roșu) și dispar la rândul lor. Este ca și cum ați apăsa cu degetul într-o minge elastică; mingea își revine imediat la forma inițială. Aceste mișcări dezordonate ale copilului, oricât de bruște ar fi, se imprimă fără îndoială în corpul astral, însă urma lor nu rămâne. Apoi, pe măsură ce copilul învață să vorbească și să-și formeze reprezentări care rămân în amintire, așadar pe măsură ce copilul învață să vorbească și își îmbogățește amintirile, în aceeași măsură se observă din ce în ce mai mult cum de fapt impresiile nu mai sunt respinse, ci mișcările pe care le face copilul, de data asta nu ca mișcări bruște din piciorușe ci ca mișcări rezonabile, cu sens, ca mersul normal și așa mai departe, chiar și mișcările brațelor și așa mai departe, rămân imprimate în corpul astral. Da, da, în acest corp astral se pot înscrie extraordinar de multe lucruri.
Când ați atins vârsta de patruzeci și cinci de ani, în corpul astral sunt înscrise urmele la aproape toate mișcările, și de asemenea încă multe altele, după cum vom vedea imediat. Corpul astral poate înregistra multe lucruri din cele petrecute de la învățarea vorbirii și gândirii și de când și-a dizolvat propria sa configurație. Așa încât structura minunată pe care o prezintă corpul astral al copilului devine treptat, treptat nediferențiată, deoarece toată această structură s-a strecurat treptat în organe. Corpul astral devine o configurație nediferențiată, desigur nu în întregime,însă în mare parte nediferențiată. în această configurație nediferențiată se înscrie acum tot ceea ce noi executăm ca mișcări ale brațelor și picioarelor. Dar se înscrie de asemenea și ceea ce noi facem prin intermediul brațelor și picioarelor: Dacă de exemplu conducem cu mâna o peniță, tot cea ce noi am făcut în lumea exterioară se înscrie. Dacă tăiem un lemn, dacă dăm cuiva o palmă, toate acestea rămân înscrise. Chiar dacă nu noi înșine facem ceva ci dăm unui servitor sarcina să execute acel lucru și el o face, prin raportul conținutului semantic al cuvântului cu ceea ce face servitorul, aceasta se înscrie de asemenea. Pe scurt, întreaga activitate a unui om, ce își găsește o exprimare în lumea exterioară, se înscrie acum în acest corp astral (roșu în galben). În felul acesta, prin fapta umană, corpul astral se configurează în modul cel mai divers.
Tabla 11 (dreapta)[Pe parcursul următoarelor expuneri, desenul de pe tabla 11, dreapta, este completat. Vezi desenul mai jos.]
Aceasta începe, așa cum am spus, atunci când copilul învață să vorbească, când copilul învață să încorporeze în limbă gânduri. în ce privește reprezentările pe care copilul le primește, de care însă el nu își mai poate aminti mai târziu, lucrul acesta nu se întâmplă încă; aceasta se întâmplă abia din momentul până la care se poate merge înapoi cu amintirea în conștiența obișnuită. După aceea, tot ceea ce face omul se consemnează, să zicem așa, acolo.
Tabla 11 (dreapta completat)Ceea ce este curios, este că tot ceea ce este înscris acolo are tendința să se întâlnească / adune în interior, în mod asemănător cu radiațiile corpului eteric care se întâlnesc în inima eterică. La fel se întâmplă și cu tot ceea ce înseamnă fapte omenești, ele se întâlnesc acolo. Iar această întâlnire are propriu-zis și un fel de cauză exterioară. Prin simplul fapt că suntem oameni, noi trebuie, începând din copilărie, să intrăm într-o anumită activitate. Această activitate se exprimă, așa cum tocmai am indicat, prin întregul corp astral. Dar pe de altă parte, acolo există o continuă rezistență. Acțiunile care se exercită asupra organismului nu se pot dezvolta întotdeauna, putem spune, până acolo sus (în desen în partea superioară). Peste tot, acolo, există o rezistență; ele sunt împinse în jos. Ceea ce facem noi atunci când apelăm la organele fizice, aceasta vrea să curgă până în cap; însă organizarea/organismul omenească nu o lasă să urce acolo, o împiedică. Și datorită acestui fapt, acțiunile tind de asemenea să se adune, să se concentreze într-un anumit mod aici (roșu) și să formeze aici tot un fel de centru astral. Așa încât, în același loc în care s-a format această inimă eterică, care acum este propria noastră inimă eterică, avem – și asta în aceeași perioadă a maturității sexuale, când fenomenul este foarte clar evidențiat – și o formațiune care centralizează toate faptele noastre. Și pentru că aceasta este valabil începând cu maturitatea sexuală, s-a creat un organ central în care se concentrează toate faptele noastre, întreaga noastră activitate omenească. Se întâmplă, că în aceeași regiune în care omul își are inima, se centralizează, acum nu fizic, nici eteric, ci astral, întreaga sa activitate. Și lucrul cel mai important este că în perioada în care intervine maturitatea sexuală – fenomenele astrale nu coincid total, ci doar parțial cu cele fizice –, această inimă eterică este într-atât de bine pregătită încât poate primi forțele ce se dezvoltă aici din activitatea în lumea exterioară. Așadar se poate spune, și prin aceasta atingem fără doar și poate un fapt real ce se petrece în interiorul omenesc: Odată cu maturitatea sexuală, întreaga activitate omenească se conectează, pe calea ocolită a corpului astral, la inima eterică, la acel organ rezultat din reflectările stelelor, din reflectările Cosmosului. Acolo se intercalează toate acestea.
Acesta este un fenomen deosebit de important, căci dacă dumneavoastră analizați toate acestea, aveți îmbinarea exactă dintre ceea ce face omul în lume și Cosmos. în inimă dumneavoastră aveți, în ce privește lumea eterică, un Cosmos comprimat; totodată însă, dacă avem în vedere lumea astrală, aveți și o concentrare a tot ceea ce face omul. Aici se reunesc Cosmosul, cu devenirea și evenimentele lui, și karma omului. Doar în regiunea inimii există o atât de intimă corespondență a corpului astral și a corpului eteric cu întregul organism omenesc. Acolo se întâmplă efectiv ca întregul Cosmos, din care omul și-a adus prin naștere în corpul său eteric o imagine reflectată, ca acest întreg Cosmos, existent acolo ca într-o esență, să primească în sine tot ceea ce face omul, să se pătrundă cu aceasta. Și avem deci ocazia, prin aceste îmbinări, prin această interconectare, ca pe parcursul întregii vieți omenești, încontinuu, acțiunea omenească să fie inserată în esența imaginilor Cosmosului.
Când apoi omul trece prin poarta morții, în această formațiune eterico-astrală, în care, să zicem așa, inima plutește, se află tot ceea ce omul ia cu sine în viața spiritual-sufletească care urmează, după ce și-a depus corpul fizic și acea formațiune eterică. Și pe măsură ca apoi ce devine tot mai mare și mai mare din punct de vedere spiritual, el poate – deoarece substanța întregului Cosmos este acolo în interior, numai că este concentrată în inimă în corpul eteric – să predea întreaga sa karmă Cosmosului. Ceea ce a provenit din Cosmos și a devenit formațiune eterică, ceea ce s-a concentrat în inimă și s-a esențializat, aceasta vrea să ia din nou calea Cosmosului. Omul se extinde în întregul Cosmos și este absorbit apoi în lumea sufletească și parcurge drumul pe care eu, în Teosofia mea, l-am descris ca pe trecerea prin lumea sufletelor și apoi prin țara spiritelor. Dar dacă privim organizarea omenească în devenirea ei, putem realmente să ne spunem: în regiunea inimii are loc o întrepătrundere a Cosmosului cu pământescul, și anume astfel încât Cosmicul este luat, în configurația sa cosmică, în eteric și acolo se pregătește să primească acțiunile noastre, tot ceea ce facem noi. Iar cu ceea ce s-a format acolo printr-o intimă întrepătrundere a etericului cu acțiunea omenească, noi mergem, atunci când am trecut prin poarta morții, în afară și intrăm din nou într-o nouă existență cosmică.
Prin aceasta se descrie faptic, într-o formă cât se poate de concretă, felul și chipul în care omul se acomodează la corpul său fizic, și de asemenea felul cum se poate extrage din acest corp fizic, cum se poate dispensa de el, deoarece faptele sale îi dau forța să mențină împreunat ceea ce a dezvoltat din Cosmos doar ca o esență.
Corpul fizic se formează negreșit în cadrul lumii fizico-pământești grație forțelor ereditare, deci prin forțele de formare a embrionului. Cu acestea se unește ceea ce omul aduce din lumea spirituală, după ce mai întâi și-a atras corpul său eteric. Omul se unește cu acesta pe de o parte. în astralul, pe care el l-a adus cu sine ca pe o minunată structură, în interiorul lui, trăiește însă și Eul său, care a trecut prin multe vieți pământești și are în general în spatele său o evoluție. Iar acest Eu trăiește într-o anumită legătură de simpatie – când folosesc acest cuvânt, desemnez de asemenea ceva foarte real – cu tot ceea ce există acolo ca structuri în corpul astral. Și pe când aceste structuri se strecoară în organele corpului fizic, așa cum am descris, Eul menține simpatia și dezvoltă această simpatie interioară și față de organe, se extinde din ce în ce mai mult și în organe și le ia în stăpânire. În mod cert, Eul este deja dinainte într-o anumită relație cu organele, chiar din prima copilărie, însă acolo avem de-a face cu aceste raporturi ereditare, despre care am vorbit mai devreme, acolo relația Eului este una exterioară. Eul se strecoară însă încet, încet în organele corpului fizic odată cu corpul său astral, și pe măsură ce el se strecoară acolo, se întâmplă următoarele: în timp ce anterior Eul la copil exista de-a lungul circuitului sanguin în mod exterior, aș spune eu, acum el se unește puternic interior, din ce în ce mai mult cu circuitul sanguin, până ce la maturitatea sexuală a intrat în sensul deplin al cuvântului în el. Și în timp ce aici dumneavoastră aveți o structură astrală împrejurul inimii eterice, împrejurul celei fizice, în timp ce deci dumneavoastră aveți aici o structură astrală (tabla 10, dreapta, desenul de mai jos, oranj), Eul parcurge celălalt drum: se strecoară, spunem noi, în organele plămânului; odată cu arterele, care merg de la plămâni spre inimă, Eul se apropie din ce în ce mai mult de inimă. Eul urmează din ce în ce mai mult, strâns unit cu circuitul sanguin, drumul acestui circuit sanguin. Astfel că din nou pe calea ocolită – prin intermediul acestor forțe-Eu ce merg împreună cu circuitul sanguin – Eul intervine în ceea ce s-a format din interconectarea inimii eterice și a celei astrale, unde în general un eteric din cosmos concrește cu un astral din noi înșine. Spuneam mai înainte că acest corp astral conține cu timpul extraordinar de multe lucruri, deoarece în el se înscriu toate faptele noastre. Însă cum Eul se află într-o relație de simpatie cu tot ceea ce face corpul astral, intențiile, ideile de la care pornește omul în acțiunile sale se înscriu și ele acolo. Așa încât aici are loc în mod real o interconectare deplină a karmei cu legitățile Cosmosului.
Tabla 10Astăzi, despre tot ceea ce se întâmplă interior în om se știe de fapt, am putea spune, întrucât așa sunt condițiile, cu emfază: „cordial de puțin”; căci tot ceea ce nu se știe se referă la inimă. Despre aceasta se știe astăzi „cordial de puțin”. Se știe ceea ce se întâmplă aici în lumea fizică și privim aceasta conform legilor naturii; și se știe ceea ce execută omul din punct de vedere moral, și privim aceasta conform legilor morale. Însă tot ceea ce se întâmplă moral în viața unui om și tot ceea ce, pe de altă parte, se întâmplă fizic, se interconectează tocmai în inima omenească; așa încât aceste două lucruri, fapta morală și fapta fizică, care la omul de azi merg atât de separat și paralel una față de alta, le găsim în conexiunea lor reciprocă dacă învățăm realmente să înțelegem configurația întreagă a inimii omenești, adică dacă învățăm să înțelegem ceea ce se întâmplă acolo în această inimă, într-un mod mult mai ascuns, desigur, decât se întâmplă, deschis, la schimbarea dinților. Noi primim ereditar niște dinți, și formăm apoi niște dinți din interiorul organismului nostru. Primii cad, ceilalți ne rămân. Primii au o anumită tendință de a pieri, ei nu s-ar putea menține în sine dacă nu ar cădea. Dinții permanenți sunt distruși în special datorită condițiilor exterioare, de care aparțin și condițiile exterioare din organismul însuși. Inima noastră eterică este supusă dezintegrării odată cu maturitatea sexuală, iar noi primim în schimb un fel de inimă permanentă, un fel de inimă eterică. Însă abia această inimă eterică permanentă este pregătită să înregistreze în întregime activitatea noastră. De aceea, în realitate este ceva cu totul diferit dacă omul moare înainte de maturitatea sexuală sau doar după maturitatea sexuală. Dacă omul moare înainte de maturitatea sexuală, în el există atunci doar tendința ca ceea ce a făcut aici pe pământ să se transmită karmic mai departe în mod ereditar. Unele lucruri pot fi încorporate karmei și dacă copiii mor înainte de maturitatea sexuală, însă aceasta are întotdeauna ceva imprecis și schimbător. Formarea cu adevărat a karmei începe abia în momentul în care inimă astrală intervine cu totul în inima eterică, când acestea se interconectează. Acesta și este însă organismul (nu mecanismul n.tr.), dacă pot spune așa, al formării karmei. Căci odată cu moartea, ceea ce s-a concentrat acolo în om, ceea ce s-a îmbinat/ împreunat acolo, devine tot mai mult și mai mult cosmic, iar mai târziu, la următoarea viață pământească, este încorporat din nou omului, astfel încât tot ceea ce noi facem nu ne privește doar pe noi. Nouă ni se încorporează ceva ce vine din Cosmos, care păstrează de asemenea tendința de a preda după moarte faptele noastre Cosmosului, din lăuntrul căruia însă legile karmice se dovedesc active la plăsmuirea karmei noastre, astfel încât după aceea noi ducem iarăși cu noi în viața pământească, la începutul unei vieți pământești ulterioare, în efectele lor, ceea ce Cosmosul face din faptele noastre.
