Când Johann Gottlieb Fichte [Nota 1] și-a expus în toamna anului 1813, ca rod matur al vieții sale dedicată în întregime slujirii adevărului, „învățătura” sa, el a spus chiar de la început: „Această învățătură presupune o unealtă interioară a simțurilor cu totul nouă, prin care este dată o nouă lume care pentru oamenii obișnuiți nici nu există”. Apoi, cu ajutorul unei comparații, el a arătat cât trebuie să fie de neînțeles învățătura sa pentru cel care ar vrea s-o judece cu reprezentările simțurilor obișnuite: „Să gândim o lume de orbi din nastere cărora, din această cauză, le sunt cunoscute lucrurile și legăturile dintre ele care există prin simțul lor tactil. Mergeți printre ei și vorbiți-le despre culori și despre alte situații care sunt prezente numai prin lumină și pentru văz. Cuvintele dumneavoastră nu vor însemna nimic pentru orbi; astfel veți observa curând greșeala și în cazul când nu le puteți deschide ochii veți opri vorbirea inutilă”. În orice caz, cel care vorbește oamenilor despre astfel de lucruri la care se referă Fichte se găsește adeseori într-o situație asemănătoare cu a celui care vede printre orbii din naștere. Dar aceste lucruri sunt totuși cele care se referă la ființa adevărată și la scopul suprem al omului. Iar cel care crede că ar trebui să renunțe la vorbirea inutilă ar trebui, prin urmare, să dispere în legătură cu omenirea. Nici un moment nu trebuie să ne îndoim că în legătură cu aceste lucruri ar fi posibil „să deschizi ochii” oricui are în sine bunăvoință. Plecând de la această premisă, au vorbit și au scris toți cei care au simțit că dețin „unealta senzorială necesară” pentru a cunoaște adevărata ființă a omului ascunsă simțurilor exterioare. Din această cauză, din cele mai vechi timpuri s-a vorbit despre o astfel de înțelepciune ascunsă. Cel care a prins ceva din ea simte posesiunea ei tot atât de sigur cum se simte și cel care are ochii formați stăpân pe reprezentarea culorilor. Din această cauză, pentru el această „înțelepciune ascunsă” nu are nevoie de nici o „dovadă”. El știe și că nu are nevoie de dovezi nici cel căruia i s-a deschis în mod asemănător „simțul superior”. El poate vorbi unui astfel de om, așa cum un călător poate vorbi despre America celor care nu au văzut ei înșiși America, dar își pot face o reprezentare despre aceste lucruri pentru că ei văd ce a văzut el, dacă li se oferă un prilej pentru aceasta.
Dar observatorul suprasensibilului nu trebuie să vorbească numai despre cercetarea lumii spirituale. El trebuie să-și îndrepte cuvintele către toți oamenii. Căci el are de spus lucruri care privesc pe toți oamenii; el știe că nimeni nu poate fi cu adevărat „om” fără a avea o cunoaștere a acestor lucruri. Și vorbește tuturor oamenilor pentru că știe că există diferite grade de înțelegere pentru ceea ce el are de spus. El știe că li se poate oferi înțelegere și celor care sunt încă departe de momentul în care le va fi deschisă propria lor cercetare. Căci sentimentul și înțelegerea pentru adevăr se află în fiecare om. Iar el se adresează în primul rând acestei înțelegeri care se poate aprinde în fiecare suflet sănătos. El știe și că în fiecare înțelegere există o forță care trebuie să conducă treptat la gradele superioare ale cunoașterii. Chiar el este vrăjitorul care deschide „ochiul spiritului” pentru cel care poate nu vede nimic din cea ce i se vorbește. Acest sentiment acționează în întuneric. Sufletul nu vede; dar prin acest sentiment el este cuprins de puterea adevărului; apoi, adevărul se va apropia treptat de suflet și îi va deschide „simțul superior”. Pentru unii va dura mai mult, pentru alții mai puțin; cine are răbdare atinge acest scop. Căci, chiar dacă nu orice orb din naștere poate fi operat, fiecare ochi spiritual poate fi deschis; momentul deschiderii este numai o chestiune de timp.
Erudiția și formațiunea științifică nu sunt condiții premergătoare pentru deschiderea acestui „simț superior”. El se poate deschide atât omului naiv cât și omului de știință format. Ceea ce în prezent se numește în general „singura știință” poate fi adesori inhibitoare în loc să fie stimulatoare pentru acest scop. Căci această știință nu valorifică „cu adevărat” decât ceea ce este accesibil simțurilor obisnuite. Și oricât de mari ar fi meritele ei pentru cunoașterea acestui adevăr, atunci când declarată ca fiind hotărâtoare pentru orice știință umană ceva ce este necesar și benefic pentru știința sa, ea produce în același timp un număr de prejudecăți, care închid accesul la adevăruri superioare.
Împotriva celor spuse aici, se obiectează adesea: cunoașterii umane îi sunt date „limite de netrecut”, din această cauză trebuie respinse toate cunoștințele care nu iau în seamă aceste limite, aceste granițe. Iar cel care vrea să afirme ceva despre lucruri care pentru mulți sunt considerate că se află dincolo de capacitatea oamenilor de a le cunoaște este privit ca fiind lipsit de orice modestie. În cazul unei astfel de obiecții este cu totul neluat în seamă faptul că unei cunoașteri superioare trebuie să-i preceadă o dezvoltare a forțelor de cunoaștere umană. Ceea ce se află înaintea unei astfel de evoluții dincolo de granițele cunoașterii este, după trezirea facultăților care dormitează în fiecare om, cu totul în interiorul domeniului cunoașterii. Ceva însă nu trebuie să fie ignorat. S-ar putea spune: La ce ar folosi să vorbești oamenilor despre lucruri pentru care forțele lor de cunoaștere nu sunt treze, care sunt, așadar, închise? În felul acesta, lucrul este judecat greșit. Sunt necesare anumite facultăți pentru a găsi lucrurile de care este vorba; dacă însă ele sunt comunicate, după ce au fost găsite, atunci orice om le poate înțelege dacă aplică o logică fără prejudecăți și un sentiment sănătos al adevărului. În această carte nu sunt comunicate decât lucruri care pot face, oricui lasă să acționeze asupra sa o gândire omnilaterală și un sincer sentiment liber al adevărului, impresia că prin ele se poate păși într-un mod satisfăcător spre enigme ale vieții omenești și ale fenomenelor universului. Ar trebui ca cineva să-și pună întrebarea: Există o explicație satisfăcătoare a vieții, în cazul în care lucrurile afirmate aici sunt adevărate? Se va afla că viața oricărui om oferă confirmarea.
Pentru a fi „învățăcel” în aceste domenii superioare ale existenței nu este suficient ca omului să i se fi deschis pur și sirnplu simțul pentru acestea. Mai este necesară, de asemenea, „știința” privitoare la acestea, așa cum pentru meseria de învățăcel în domeniul adevărului obișnuit este necesară știința. Vederea superioară te face tot atât de puțin „cunoscător” în domeniul spiritual, după cum simțurile sănătoase nu te fac „savant” în domeniul adevărului sensibil. Și întrucât în realitate adevărurile, cel inferior și cel superior, sunt numai două fațete ale aceleiași entități fundamentale, tot astfel este și cel neștiutor în lucrurile superioare. Acest fapt generează în cel care, prin vocație spirituală, se simte îndemnat să vorbească despre domeniile spirituale ale existenței o responsabilitate fără margini. Aceasta îi impune modestie și reținere. Dar ea nu trebuie să oprească pe nimeni de la preocuparea pentru adevărurile superioare. Nici pe cel pe care viața sa nu-l îndeamnă sau nu-i prilejuiește preocuparea pentru științele obișnuite. Căci îți poți îndeplini sarcina ta ca om, fără a avea cunoștințe de botanică, zoologie, matematică și alte științe; dar nu poți fi „om” în sensul deplin al cuvântului fără a te fi apropiat într-un fel oarecare de esența și determinarea omului prin cunoașterea suprasensibilului.
Nivelul suprem la care omul își poate ridica privirea îl desemnăm ca fiind „divinul”; și el trebuie să și gândească determinarea sa supremă într-un fel oarecare în legătură cu divinul. Din această cauză și înțelepciunea care depășește sensibilul, care-i revelează ființa sa și prin aceasta și determinarea sa, este numită „înțelepciune divină” sau teosofie. Observării fenomenelor spirituale din viața omului și din Cosmos i se poate da denumirea de Știintă a spiritului. Dacă dintre acestea se reliefează mai ales acele rezultate care se referă la nucleul spiritual ființial al omului, așa cum am făcut în această carte, se poate utiliza pentru acest domeniu expresia „teosofie”, pentru că ea a fost folosită timp de secole în acest sens.
În această carte se schițează din această perspectivă o schemă a concepției teosofice despre lume. Cel care a scris-o nu vrea să prezinte nimic care să nu fie pentru el fapt, așa cum este fapt o trăire a lumii exterioare pentru ochi și urechi și pentru rațiunea obisnuită. Avem de-a face cu trăiri care devin accesibile oricui ia hotărârea de a păși pe „calea cunoașterii”, schițată într-o secțiune specială a acestei scrieri. Se adoptă o atitudine corectă față de aceste lucruri ale lumii suprasensibile, dacă se acceptă ca premisă că gândirea și simțirea sănătoase pot înțelege ce obținem ca adevărate cunoștințe din lumile superioare și că atunci când se pleacă de la această înțelegere, punându-se prin aceasta o bază solidă, se face un pas important spre clarvederea proprie; chiar dacă pentru obținerea acesteia trebuie să se mai adauge și alte lucruri. Îți zăvorăști însă poarta spre cunoașterea adevărată superioară, dacă desconsideri această cale și vrei să pătrunzi în lumile superioare numai pe o altă cale. Principiul de bază, a recunoaște lumile superioare numai după ce le-ai văzut, este o piedică pentru însăși această clarvedere. Voința de a înțelege mai întâi prin gândire sănătoasă ceea ce poate fi văzut ulterior favorizează această clarviziune. Ea scoate ca printr-o vrajă din suflet forțe importante, care conduc la această „vedere a clarvăzătorului”.
