Ceea ce am spus ieri este, într-un fel, aspectul exterior a ceea ce voi analiza astăzi.
Ieri am încercat să vă arăt că omul formează un tot cu Universul și că fiecare lucru existent în om este, în cele mai diverse forme, în legătură cu fenomenele, cu entitățile Cosmosului. Pentru ca explicațiile pe care vi le voi da astăzi să nu vi se pară total lipsite de fundament, dumneavoastră trebuie să le legați de cele spuse de mine duminica trecută și ieri.
Poți observa omul privindu-l oarecum din exterior, fie cu privirea obișnuită, fie, să spunem așa, prin anatomie, fiziologie, care sunt tot o abordare exterioară. Dar putem privi omul și din interior; el ne apare atunci cu calitățile sale sufletești și forțele sale spirituale. Dacă ne oprim la acel tot pe care îl formează omul și Cosmosul, noi îl putem privi sub două aspecte, însă aceste aspecte se vor comporta invers față de ceea ce sunt ele la individ. Pentru ființa individuală a omului noi vorbim de exterior și interior. Dacă vorbim despre Univers și despre om ca o parte a acestui Univers, chiar și sentimentul obișnuit ne spune că trebuie să inversăm termenii. Dacă luăm mai întâi existența cosmică pur spațială, noi ne aflăm înăuntrul acestei existențe cosmice și din punctul nostru de vedere privim spre exterior. Deci, când vorbim despre Univers din punctul de vedere al omului, vorbim de interiorul Universului. Noi ne aflăm într-un punct oarecare în interior. Din acest punct Universul ne oferă aspectul său senzorial.
Când observăm omul din exterior, el ne oferă aspectul său senzorial-sensibil, iar când îl observăm din interior el ne oferă aspectul său spiritual-sufletesc. Universul ne oferă aspectul său sufletesc-spiritual când îl observăm din exterior. Noțiunile pe care trebuie să le folosim aici devin dificile, fiindcă ele sunt practic neuzuale în limbajul actual. Cu limbajul actual pur și simplu nu poți să pătrunzi direct în domeniul spiritual. De fiecare dată cuvintele trebuie mai întâi cizelate în mod corespunzător. A vrea să studiezi spiritual-sufletescul folosind simplu cuvintele, cu sensul lor obișnuit, este o absurditate.
Dacă am vrea să așezăm în fața sufletului, schematic, să zicem, ceea ce tocmai am încercat să zugrăvesc în fața dumneavoastră, ar trebui să spunem aproximativ astfel: În ce privește omul, vorbim despre exterior ca despre ceva ce se prezintă simțurilor. Dacă îl privim din interior, vorbim despre sufletesc-spiritualul său. În ce privește Universul, Cosmosul, trebuie să gândim în sens invers: Noi ne aflăm într-un punct oarecare în interior și aici ni se oferă aspectul senzoarial-sensibil. Dacă însă putem vedea Universul din exterior, atunci ochilor noștri li se oferă aspectul sufletesc-spiritual. Evident, se pune întrebarea: Poți vedea Universul din exterior?
Tabla 6După cum știm, între moarte și o nouă naștere omul suferă niște modificări față de stările pe care le trăiește între naștere și moarte. În stările trăite între moarte și o nouă naștere, omului îi este efectiv dat să vadă din exterior lumea, Universul, Cosmosul. Dacă vă întoarceți la ceea ce am prezentat în cartea mea Teosofia, privind stările pe care le traversează omul între moarte și o nouă naștere veți găsi acolo referiri la faptul că în modul de utilizare a cuvintelor trebuie să intervină niște schimbări.
Or, Universul în care ne găsim între naștere și moarte este deja destul de variat. El este totuși și mai variat, mult mai bogat dacă îl contemplăm în viața dintre moarte și o nouă naștere. Bineînțeles când se face o astfel de descriere nu se pot da niciodată decât câteva lucruri la întâmplare, iar eu m-am străduit totdeauna să adaug mereu detalii noi la descrierile despre aspectul spiritual-sufletesc a ceea ce am descris ieri ca fiind fizic-senzorial, și care este o vedere a Cosmosului din interior. Astăzi aș vrea să îl descriu din exterior, adică așa cum ni se arată el când îl privim din punct de vedere sufletesc-spiritual, așa cum se întâmplă pe parcursul vieții dintre moarte și o nouă naștere.
Dumneavoastră știți, înțelegeți necesitatea unei astfel de observații din chiar analizele care au fost făcute aici. Mai știți și că o analiză condusă cu logica obișnuită în această materie n-ar putea în niciun caz să coincidă cu realitatea. Trebuie deci, pur și simplu, să îți fie dată această facultate de a vedea, care se dezvoltă când sunt utilizate mijloacele despre care este vorba în literatura antroposofică.
Dar omul își cucerește un punct de vedere clar în afara cosmosului fizic-senzorial doar treptat. Numai când și-a însușit acest punct de vedere, ceea ce nu se poate realiza decât după un anumit timp după moarte, abia atunci se dezleagă pentru el întrebările rămase nerezolvate prin activitatea intelectuală pe care o practică în corpul fizic. În cadrul discuțiilor filosofice întotdeauna erau întrebări de genul: Spațiul universal, spațiul cosmic este limitat sau nelimitat? S-ar putea discuta la nesfârșit – în această privință critica rațiunii lui Kant este justă –, niciodată nu vei da de capăt unor întrebări precum sfârșitul spațial sau temporal al lumii printr-o discuție dusă exclusiv în limitele corpului fizic. Poți demonstra la fel de bine caracterul finit cât și cel infinit al Universului. Întrebările nu se rezolvă decât când poți să deplasezi punctul din care le privești, când ai într-un fel posibilitatea de a privi lumea din cealaltă latură, adică nu dintr-un punct din interior, ci din exterior către interior. Te afli dincolo de granița cosmosului fizic-senzorial, efectiv, atunci când ai ajuns cel puțin la jumătatea drumului dintre moarte și o nouă naștere. Nu poți decât să spui: Granița cosmosului fizic-senzorial se află chiar la jumătatea drumului între ceea ce vedem aici din punct de vedere pământesc și ceea ce vedem în viața dintre moarte și o nouă naștere.
Înseamnă deja o anumită înțelepciune să știi care sunt întrebările pe care poți să le pui înăuntrul existenței pământești, dar nu își pot primi un răspuns în sânul acestei vieți pământești, dat fiind că la acest nivel gândirea se sprijină numai pe fundamentele fizice ale corpului. Aceste probleme nu primesc răspunsuri decât dacă omul își poate fixa punctul de vedere în afara existenței fizice, fie prin inițiere, fie prin moarte.
Când aceste puncte de vedere au fost efectiv modificate, atunci apar experiențe cu totul neașteptate, la care la început nu te așteptai. Dacă te afli într-un punct oarecare al existenței pământești și îți întorci privirile către Cosmos, acesta este un Cosmos unic. El se prezintă ochilor noștri ca un Cosmos unic. Noi vorbim despre sistemul nostru solar ca despre o lume cosmică unitară. Îmi voi limita acum considerațiile la sistemul nostru solar. Când îți modifici punctul de observație, atunci nu mai putem vorbi de un punct anume în exterior; existența punctuală încetează total, nu însă pentru viața interioară a sufletului, ci pentru spațialul exterior. Punctul devine treptat cerc. Când te afli afară, a vorbi despre o lume, de pildă despre un singur sistem solar, încetează a mai avea vreun sens. În momentul în care între moarte și o nouă naștere realizăm această inversare a vieții, prin care, liberați de corpul nostru fizic, putem să privim în urmă către lumea în care ne găsim aici jos, deci să privim din exterior spiritual-sufletescul acesteia, din acel moment nu mai are sens să vorbim despre un singur sistem solar. Există într-adevăr nenumărate sisteme solare, și anume tot atâtea câte suflete omenești populează Pământul. – Eu nu descriu decât experiența exterioară, ceea ce se oferă experienței. Așadar și acest lucru cunoaște o inversare completă: aici avem sentimentul clar că ne aflăm într-o lume fizic-senzorială. În momentul în care contemplăm din punct de vedere spiritual-sufletesc această lume fizic-senzorială nu mai are sens să vorbim de o unitate, căci acolo există tot atâtea lumi și sori câte suflete omenești se află în relație cu Pământul. Dar aici mai există și altceva decât o experiență surprinzătoare. Când privim în urmă către Pământ din exterior, ne apare și natura umană, entitatea umană. Chiar și în conferințe publice eu am îndrăznit să spun că, în timp ce ne aflăm ca oameni între moarte și o nouă naștere și privim afară în Cosmos către Pământ, noi privim de fapt din exterior către interior; dar ceea ce observăm atunci este interiorul omului. Deci, când ne apropiem din nou de viața pământească lumea noastră exterioară este atunci interiorul organic și nu sufletul omului. Iată ce percepem noi în permanență când, din exterior, ne întoarcem privirile înapoi, către Cosmosul în care ne aflăm între naștere și moarte. Ne întoarcem atunci privirile către natura umană. De fapt, noi nu pierdem niciodată din vedere natura umană. Când murim, ne rămâne contemplarea acestei naturi umane, dar de această dată noi nu o putem viețui din interior; între moarte și o nouă naștere nu mai suntem cufundați în ea ca între naștere și moarte, ci o trăim din afară, o privim din exterior. Partea curioasă însă este că multitudinea oamenilor dispare atunci când ieșim în afară. Și în timp ce observăm mulțimea de forme cosmice, sau cosmosuri, tot atât de multe câte suflete omenești sunt în relație cu Pământul, noi nu vedem, când privim înapoi spre Pământ, decât un singur om. Între moarte și o nouă naștere există multe lumi și un singur om.
Vedeți dumneavoastră, fără a examina atent, cu ajutorul unei profunde meditații, toate aspectele acestor fapte – care sunt de o imensă anvergură –, despre care în cuvinte omenești nu poți să dai decât o vagă idee, nu ajungi totuși la o viziune, nu la una deplină, privind această deosebire radicală între imaginea Universului pe care o comportă viețuirea dintre naștere și moarte și cea pe care o comportă viețuirea dintre moarte și o nouă naștere. Între naștere și moarte facem experiența unei lumi și a numeroase ființe umane, între moarte și o nouă naștere facem experiența a numeroase lumi, reprezentând lumea noastră actuală unitară, și a unei singure naturi umane. Dacă, în viața noastră dintre moarte și o nouă naștere privim în urmă la viața pământească, găsim nu o multitudine nesfârșită de oameni, ci o singură natură umană, în care sunt înglobați toți oamenii. Totul este deci complet inversat, și asupra acestei inversări trebuie o dată atrasă atenția. Căci este absolut necesar ca o dată omul să sesizeze clar în sufletul său că este imposibil să-și facă reprezentări corecte despre lumea spirituală fără să recurgă la o răsturnare totală a conceptelor. Nu poți avea reprezentări reale despre lumea spirituală folosind metodele confortabile prin care se așteaptă de obicei să dobândești aceste reprezentări. Trebuie să te obișnuiești să-ți metamorfozezi radical reprezentările, mergând chiar până la răsturnarea totală a sensurilor. Mulți oameni nu vor de fapt acest lucru, de unde și lupta împotriva unei adevărate științe a spiritului.
Ieri v-am arătat într-un mod cât se poate de precis care sunt raporturile omului cu solarul, pe de o parte și, pe de altă parte, cu lunarul, dar și cu celelalte entități planetare. Tot ceea ce v-am spus era văzut din punctul de vedere al evoluției pământești. V-am descris raportul omului cu entitatea Venus, cu cea a lui Marte etc. Vă spuneam că datorită noii științe a spiritului noi ajungem din nou, într-un mod cu totul independent, la lucruri care erau cultivate într-o înțelepciune antică inspirată, de vis, în Misterii. Cele spuse de mine ieri nu sunt decât o fațetă a subiectului. Atât timp cât încercăm să dobândim cunoștințe numai în modul în care proceda inițiatul în vechile Misterii în timpul vieții dintre naștere și moarte, sau cum se procedează astăzi, nu vom avea, asupra lumii noastre planetare, de exemplu, decât reprezentări de felul celor pe care vi le-am descris ieri. Dar în momentul în care ieșim în afară, în momentul în care ne plasăm întru câtva în afara acestui Cosmos în care trăim de la naștere până la moarte și privim exterior spiritual-sufletescul, din acel moment toate lucrurile pe care vi le-am descris ieri ne arată alte aspecte, reversul lor.
Noi am spus ieri: Dacă ne referim la elementul Mercur din lume – fie pe plan material sau planetar –, avem ceea ce inundă Universul cu forță, încât îl ajută pe om să devină stăpân prin spiritual-sufletescul său asupra componentelor solide ale organismului său. Elementul Venus este cel care îi permite omului să ia în stăpânire componenta lichidă a organismului său, și așa mai departe. Din momentul în care inversăm acum modul nostru de a privi, toate aceste proprietăți ni se prezintă și ele diferit. Astfel, făcând abstracție de Neptun și Uranus, dacă vom aborda limitele exterioare ale sistemului nostru planetar, adică planeta Saturn, și vom privi entitățile saturniene oarecum din cealaltă parte a existenței, căpătăm la început posibilitatea să vedem nu ceea ce am vorbit ieri, și anume că Saturn îl ajută pe om să-și apere spiritual-sufletescul de efectul chimismului – acesta este efectul văzut de pe Pământ –, ci, datorită facultăților pe care le avem între moarte și o nouă naștere, facem cunoștință cu adevărata viață instinctuală a ființei umane. Viața instinctuală a omului, care țâșnește din profunzimi inconștiente, nu poate, în adevărata sa natură, să răzbată la lumină cu ajutorul facultăților dobândite doar aici pe Pământ. Ea poate fi percepută fie între moarte și o nouă naștere, fie prin cunoașterea superioară suprasensibilă, sau, altfel spus, prin știința inițiatică.
Poți spune deci: Dacă privești cu ochii spiritului de aici de pe Pământ entitatea lui Saturn, capeți o idee despre forțele care îi permit omului să se simtă o entitate spiritual-sufletească autonomă față de chimismul care lucrează în organismul său. Dacă observăm din exterior, în aspectul său spiritual-sufletesc, această existență a lui Saturn, ea ne prezintă forțele cosmice care plasează instinctele în interiorul naturii omenești.
Iar existența lui Jupiter (vezi desenul de mai jos), ea ne face să vedem deja ceea ce este de natură mai sufletească în om decât instinctele, și anume tot ceea ce este prezent în el sub formă de înclinații, simpatii; căci în timp ce instinctele sunt încă cu totul animalice, înclinațiile sunt deja animalic-psihice.
Entitatea lui Marte reprezintă tot ceea ce constituie, chiar dacă nu comandamente morale pe care ți le impui interior, totuși niște impulsuri ce izvorăsc din ansamblul conformației caracterologice a omului. Dacă un om este curajos în actele sale morale, sau este indolent, asta ține de forțele pe care le cunoaștem atunci când privim organizarea lui Marte din cealaltă parte; nu este vorba deci de impulsurile morale deplin conștiente, pe care le-am descris în cartea mea Filosofia libertății ca avându-și rădăcinile în gândirea pură, ci de impulsuri afectate încă în mare măsură de inconștiență.
Astfel, când abordăm legătura omului cu planetele exterioare, obținem ceva ce se referă mai mult la virtuțile morale ale omului, care într-un anumit sens sunt totuși legate de organismul omenesc. Ceea ce aduce fiecare cu sine când se naște provine din Cosmos, din Univers; ceea ce are un aspect mai mult instinctual, ceea ce izbucnește într-un fel instinctual din tot organismul, este tipic saturnian. Ceea ce izbucnește sub formă de înclinații, de afecte, este tipic jupiterian. Ceea ce izbucnește ca forțe de inițiativă direct active, fiind legat însă de organism, este tipic marțian.
Tabla 7Ajungem apoi la calități și mai interiorizate ale ființei omenești. Ele se manifestă în noi prin faptul că provin din forțe ce se găsesc în Cosmos. Aici avem, de exemplu, dacă lăsăm de o parte solarul, pe Mercur. În mod obișnuit nu putem crede că și inteligența omului este ceva ce sălășluiește în întregul Univers. Și totuși așa este. Și dacă priviți bine fenomenele cosmice, fără nicio idee preconcepută, vă veți putea spune: Ceea ce inteligența dumneavoastră găsește în cele din urmă în sine în mod activ este materializat deja în fenomenele Universului. Inteligența există deja în fenomenul Universului, este intrinsecă fenomenelor Universului. Iar forțele care reprezintă acest aspect de inteligență din Univers și se nasc apoi cu noi ca predispoziții de inteligență, ca perspicacitate, aceste forțe sunt elementul mercurian din Univers.
Elementul venusian, dezvoltat suficient de mult în cadrul tradițiilor, ni se înfățișează în tot ceea ce este iubire. Elementul lunar se înfățișează în tot ceea ce constituie activități, acțiuni bazate pe fantezie și memorie, dar nu în sensul de activitate organică, care stă la baza amintirii, ci cea care permite formarea reprezentărilor. Reprezentările memoriei sunt și ele de aceeași factură cu imaginile fanteziei, numai că ele sunt o reproducere fidelă a trăirilor reale. Putem spune deci: Fantezia și memoria, adică virtuțiie și aptitudinile mai interioare, sunt legate de forțele prin care se manifestă entitățile Lunii, ale lui Venus, Jupiter etc. S-ar putea deci conchide: Dacă privești, de pildă, aspectul fizic-senzorial al lui Jupiter, dacă deci îl privești pe Jupiter din interiorul Universului, el reprezintă, după cum am arătat ieri, concentrarea acelor forțe care îi permit omului să nu se topească, să nu se scurgă în lumină, să se mențină ca entitate spiritual-sufletească în lumină. Dacă îți reprezinți entitatea spiritual-sufletească a forțelor lui Jupiter, adică a lui Jupiter văzut din exterior – la om ar trebui să spui pentru forțele spiritual-sufletești: văzut din interior –, Jupiter reprezintă forțele pe care omul le poartă în el sub formă de înclinații, afecte etc. Am putea deci spune: Autonomizarea vieții sufletești față de lumină constituie exteriorul lui Jupiter. Crearea, dezvoltarea, producerea de înclinații și afecte sunt interiorul, aspectul spiritual-sufletesc al lui Jupiter. Când omul trece prin aceste stadii după moarte, sau în inițiere, așa cum am descris în cartea mea Teosofia, intervine un moment precis în care el încetează, de pildă, să vadă astrele – fie că sunt planete sau stele fixe – așa cum se văd ele de pe Pământ cu instrumentele simțurilor noastre. Este, desigur, de înțeles că încetează să le vadă; dar el nu încetează să știe despre stele; el știe de existența lor. El știe mai întâi ceea ce v-am spus ieri. Și dintr-un anumit moment învață să cunoască aspectul moral al naturii stelelor. El aruncă deci o privire în urmă asupra Cosmosului. Dar îl vede, de fapt, ca o entitate morală și nu îl mai vede ca o entitate fizică, iar după ce a traversat starea intermediară, în cursul căreia a văzut ceea ce am expus ieri, vede apoi din exterior, îndeosebi la jumătatea drumului dintre moarte și o nouă naștere, nu ceea ce am putea numi Saturn în sensul nostru, ci viața instinctuală care tălăzuiește prin Cosmos, pe care și-o va însuși apoi ca om atunci când va intra din nou, prin intermediul unui corp, în existența fizică pământească. El vede țeserea neîncetată a înclinațiilor și a tuturor celorlalte. O concepție materialistă, evident, poate nega toate acestea, ceea ce este la fel de inteligent ca atunci când ai nega spiritualul și sufletescul unui om când ai în față corpul lui fizic.
Contemplarea, să-i spunem așa, a cosmosului moral, contemplarea lumii morale a planetelor, este ceva ce îl umple pe om în timpul care se scurge între moarte și o nouă naștere. Dar, într-un anumit sens, contemplările sale depind de modul în care el a trecut prin poarta morții. El contemplă viața instinctuală, a înclinațiilor, a impulsurilor morale etc. prin prisma înțelegerii inconștiente pe care a dobândit-o în timpul vieții pe Pământ.
Un om care, de exemplu, a cunoscut în viața sa mulți oameni care, într-un anumit sens, se abăteau de la ceea ce noi numim norme de viață, un om care deci nu îi privește pe ceilalți ca un filistin, ci îi întâmpină plin de iubire și înțelegere, care mai curând îi lasă să se manifeste decât să le țină predici, să-i dojenească criticându-i, un astfel de om dobândește, în afară de înțelegerea cu care și-a îmbogățit conștiința, și o multitudine de impulsuri inconștiente; căci ai un mare beneficiu din faptul că îi accepți pe ceilalți și încerci să îi înțelegi, nu să îi critici. Dotat cu aceste impulsuri poți apoi observa foarte bine tainele existenței saturniene din cealaltă parte a vieții, din partea vieții care este între moarte și o nouă naștere. Și atunci aceste taine ale existenței planetare se manifestă în modul cel mai divers. În funcție de gradul în care ești în stare să le pricepi, le legi unele de altele într-un întreg și le integrezi apoi propriei tale naturi umane atunci când cobori din nou pe Pământ.
Și acum deja simți: pornind de la această concepție pe care o ai se dezvoltă o anumită experiență, așa cum și aici pe Pământ se făurește o anumită experiență în conformitate cu concepțiile pe care le-ai avut. Pe Pământ cunoaștem tot felul de oameni, unul după altul. Prin aceasta dobândim o cunoaștere a lor. Conform celor contemplate dinspre latura cealaltă a vieții, dobândim de asemenea expriențe. Numai că aceste experiențe dobândite aici devin creatoare în a doua jumătate a vieții dintre moarte și o nouă naștere și apoi ele sunt introduse în organizarea pe care o capeți prin ereditate. Veți simți că acest fapt este în legătură cu formarea karmei, că acolo se înfăptuiește ceva ce poți numi formarea karmei. Experiențele pe care trebuie să le facă omul pentru a-și plăsmui între moarte și o nouă naștere karma sa le dobândește prin faptul că are astfel de contemplări dinspre partea cealaltă a vieții, așa cum le-am caracterizat.
A trebuit să fac astăzi o descriere oarecum mai subtilă, pentru că aici este vorba de lucruri subtile și pentru că o dată trebuia să atrag atenția asupra faptului că conceptele trebuie să fie profund modificate, dacă vrem să înțelegem Universul în integralitatea sa. Căci în tot ceea ce vedem pe Pământ, fizic-senzorial, apoi și prin aprofundare spirituală, în toate nu ne este dată decât o latură a existenței. Tot astfel și Cosmosul, atunci când privim în afară, nu ne revelează decât o latură a existenței. Cealaltă latură a existenței se revelează doar atunci când suntem în măsură să observăm Cosmosul într-o stare pur spiritual-sufletească, în afara corpului nostru fizic. Atunci însă Cosmosul se prezintă ca o entitate spiritual-sufletească, ca o entitate morală.
În timpuri foarte îndepărtate, oamenii, când intrau în existența lor fizică pământească, aduceau cu ei mult din ceea ce aș putea numi „memorie cosmică”. Oamenii din timpurile vechi, spre deosebire de oamenii actuali, arătau la exterior, fără îndoială, mai mult ca un animal, deși teoria simplistă după care omul descinde din animal este falsă; cu toate acestea, în timpul existenței pământești ei mai aveau încă o oarecare cunoștință despre cealaltă latură a vieții. Ei au luat-o cu ei în corpul lor fizic, încă imperfect dezvoltat. Iar evoluția omenirii pe Pământ constă tocmai în aceea că omul pierde tot mai mult amintirea celeilalte laturi a existenței în care trăiește între moarte și o nouă naștere. Prin faptul că pierde aceste amintiri în viața de pe Pământ, el este nevoit să se raporteze doar la experiența care i se oferă în cadrul existenței pământești. Numai prin acest mijloc omul poate să încorporeze ca forță ceea ce nu-și poate încorpora nicăieri în altă parte în Univers. Acțiunea izvorâtă din libertate trebuie dobândită în timpul existenței pământești; odată dobândită, ea rămâne pentru întreg viitorul pământesc și cosmic al omului.
La ora actuală, pentru că, în mod firesc, oamenii sunt șocați prin aceste lucruri, trebuie vorbit încă în termeni abstracți, în conferințe de popularizare, despre faptul că omul, când poposește un timp mai îndelungat în existența spiritual-sufletească, vede Universul tocmai pe dos, îl vede inversat. Dar, vedeți dumneavostră, noi putem arăta chiar până în cele mai concrete fapte ale existenței noastre planetare – și s-ar putea merge chiar mai departe, în lumea stelară – legătura omului cu întregul Cosmos. Numai pornind de la aceste cunoștințe este posibil să spunem că Cosmosul, așa cum se prezintă el văzut de pe Pământ, este mai întâi cosmosul fizic, Pământul este inclus și el implicit, și apoi este cosmosul eteric. Dumneavoastră știți ce înseamnă acești doi termeni. În spațiul nostru obișnuit nu se află propri-zis decât cosmosul fizic și cosmosul eteric. Din momentul în care omul, trecând prin poarta morții sau prin cea a inițierii, ajunge să viețuiască într-un mod pur spiritual-sufletesc și, în consecință, să privească Universul din cealaltă parte, reprezentările spațiale încetează să mai aibă importanță.
Atât timp cât încă trebuie să ne exprimăm în termeni omenești, putem spune: Noi privim Universul nostru spațial din exterior; deocamdată el ni se pare, așa cum îl privim acum, ca și cum ar fi spațial. Dar el nu mai este spațial, căci eu trebuie deja să spun: Când noi privim aici dintr-un punct, punctul trebuie să ni-l reprezentăm dispersat. Punctul nu mai este un punct, el este dispersat. Noi cuprindem oarecum spațiul în noi înșine și vedem nonspațialul; așa cum noi vedem aici spațiul dintr-un punct, tot așa, atunci când ne aflăm în afara corpului vedem punctul din spațiu. De această experiență pe care tocmai v-am descris-o se leagă și următorul fapt: noi vedem tot atâtea lumi câte suflete umane sunt în raport cu Pământul și o singură natură umană, un singur om. Noi toți, când ne privim din exterior, suntem un singur om. Tocmai de aceea se vorbește în știința inițiatică despre taina numărului, fiindcă, de fapt, și numărul ca atare are o semnificație doar din cutare sau cutare punct de vedere. Ceea ce aici pe Pământ este o unitate – Cosmosul – este, văzut din exterior, o multiplicitate. Ceea ce pe Pământ este multiplicitate – oamenii – este, văzut din exterior, ca o unitate. Faptul de a vedea ceva ca multiplicitate sau unitate este, de asemenea, o iluzie sau maya. O unitate, privită dintr-un cu totul alt punct de vedere, se poate prezenta ca o multiplicitate, iar o multiplicitate, văzută din alt punct de vedere, poate apărea ca o unitate. Este ceva ce s-a petrecut, de fapt, și în sânul științei matematice de-a lungul evoluției ei pe Pământ. Am făcut deja referire la aceasta. În modul nostru actual de a socoti procedăm prin adunarea unei unități la o alta. Spunem unu, apoi doi, adăugăm o altă unitate și avem trei, și așa mai departe. În timpuri foarte îndepărtate ale omenirii nu se socotea așa, ci în modul următor: unitatea unu, unitatea doi, apoi unitatea trei. Nu se adăuga un număr la altul, ci unitatea era ceea ce totdeauna a înglobat toate numerele. Toate numerele erau conținute în unitate. La noi, unitatea este conținută în toate numerele; în matematicile foarte vechi toate numerele intrau în unitate. Acest lucru își avea originea în obișnuințe de gândire diferite, legate tocmai de acele amintiri ale unei științe extracosmice, care încă mai exista la începuturile omenirii.
