V-am descris în aceste zile raportul omului cu mediul înconjurător, așa cum se prezintă el dacă de pe Pământ ne întoarcem privirile mai mult către lumea planetelor. Aș vrea să adaug astăzi, cel puțin sub formă aforistică, câteva observații și experiențe care se arată contemplării spirituale referitoare la raporturile omului cu mediul înconjurător din apropierea nemijlocită a Pământului. Noi avem obiceiul să privim ceea ce ne înconjoară într-un mod, aș spune, indiferent, și în felul acesta ajungem la noțiuni cu totul nereale despre cele existente. Revin la exemplul pe care l-am citat adesea în acest context, și anume că atunci când privim, de pildă, un cristal de stâncă putem spune, într-un anumit fel, din punctul nostru de vedere pământesc: Aici avem un lucru fundamentat în el însuși. – Când un lucru se prezintă sub această formă desăvârșită, cum este cazul cu cristalul de stâncă, ne este totdeauna posibil, desigur numai într-un anumit sens, să recunoaștem caracterul său finit, încheiat.
Nu la fel este când culegem un trandafir și îl ducem la noi în cameră. În existența pământească nu putem să concepem un trandafir doar cu peduncul; nu îl putem concepe decât crescând pe creanga de trandafir, având tulpină și rădăcini. Dacă vrem să fim în concordanță cu realitatea nu trebuie deci să numim un trandafir obiect în același sens în care numim obiect un cristal de stâncă, de pildă. Căci o vorbire conformă cu realitatea cere să cuprinzi doar ceea ce poate exista în sine, cel puțin relativ. Sigur, și cristalul de stâncă poate, dintr-un alt punct de vedere, să fie privit ca ceva ce nu există pentru sine, dar atunci acesta este chiar un alt punct de vedere. Punctul de vedere al unei observații simpliste a existenței pământești ne dă drept concept de existență pentru cristalul de stâncă o cu totul altă noțiune decât pentru trandafir. Din nefericire nu se ține îndeajuns seama de aceste lucruri. De aici și gândirea atât de neconformă realității pe care o au oamenii, faptul că ei ajung atât de greu să traducă în noțiuni clare ceea ce trebuie extras din observația spirituală. Ar fi cu totul posibil să ajungi la noțiuni clare dacă ai observa lucrurile simple în modul pe care tocmai l-am expus încă o dată aici.
Dacă ne oprim la Pământul nostru, adică la mediul înconjurător cel mai apropiat al omenirii, găsim la suprafața sa, mai întâi, diferite tipuri de sol. Dacă vă rotiți privirile în jur, găsiți în mediul înconjurător imediat un sol de tip calcaros. Puțin mai spre sud găsiți tipuri de sol șistoase, soluri care se desprind în foi. Voi analiza mai întâi aceste două varietăți esențiale de sol: formațiunea calcaroasă, pe care o puteți observa oriunde în jur sub forma de calcar jurasic, și formațiunea șistoasă în care roca, mineralul, nu are o structură la fel de compactă precum calcarul, ci este foietată. Gândiți-vă la șistul argilos, la gneiss, la micașist (mica) etc., pe care le veți întâlni în Alpii din Europa Centrală. Formațiunile calcaroase și cele șistoase reprezintă o opoziție fundamentală în existența pământească. Dacă privim aceste roci sedimentare, cum se mai numesc acestea, ele sunt văzute, conform concepțiilor noastre actuale, într-un mod care explică doar legitatea fizico-minerală de formare a lor, fără să se țină seama că Pământul este, nu-i așa, un întreg. Să examinăm ce este astăzi știința cunoscută sub numele de geologie.
Geologia studiază într-un mod general tipurile de sol, cu toate minereurile, metalele și mineralele pe care acesta le conține. Dar studiind geologic Pământul, o face ca și cum acesta nu ar adăposti lumea vegetală actuală, nici ființa umană. A studia Pământul așa cum o face geologia este ca și cum ai studia un schelet de om ca pe un lucru în sine. Dacă priviți un schelet uman în sine ar trebui, de fapt, să spuneți:Acesta nu are în realitate o existență separată, în sine. Nicăieri în lume nu poate lua naștere ceva precum un schelet uman care să existe în sine. El poate fi rămășița, vestigiul unei ființe umane complete, dar niciodată nu ar fi putut lua naștere fără să fi existat mai înainte mușchi, nervi, sânge etc. Nu putem considera scheletul uman ca entitate separată și să-l explicăm numai prin el însuși.
Și este la fel de imposibil, pentru cineva care gândește nu abstract ci conform realității, să prezinte Pământul și tipurile sale de roci fără să țină seama de faptul că Pămîntul este o totalitate, din care fac parte regnurile vegetal, animal și uman, așa cum mușchii, sângele etc. aparțin scheletului omensc. Trebuie deci să fim foarte conștienți că a privi Pământul „din punct de vedere geologic” înseamnă a renunța de la bun început să te îndrepți către real. În felul acesta nu obții nimic real. Obții ceva care nu se poate găsi în sânul unei entități planetare, decât dacă în această entitate planetară există lumea vegetală, lumea animală și lumea umană.
Dacă ne oprim la formațiunile șistoase pe care le cuprinde solul, ca parte a scheletului pământesc să spunem așa, ele se deosebesc foarte clar, sub aspect exterior, de formațiunile calcaroase compacte. Și dacă folosim metodele aplicate pentru descrierea marilor linii de evoluție terestră din cartea mea Știința ocultă în rezumat, atunci diferența care există între formațiunea șistoasă și formațiunea calcaroasă trebuie s-o explicăm prin raporturile pe care le are fiecare din ele cu ființa umană, cu animalul și cu vegetalul. Trebuie să examinăm care sunt raporturile dintre aceste tipuri de minerale și elementul spiritual-sufletesc aparținător Pământului.
Nu poți înlelege scheletul omenesc dacă nu îl legi până la urmă de natura volitivă a ființei omenești, și nu înțelegi formațiunea șistoasă și calcaroasă dacă nu cunoști rolul pe care îl joacă aceste formațiuni în ceea ce se petrece și din punct de vedere spiritual-sufletesc în sânul existenței pământești. Și atunci sesizezi raportul strâns care există între tot ceea ce este formațiune șistoasă și existență vegetală, pe de o parte, și formațiune calcaroasă și existență animală, pe de altă parte.
Desigur, în starea actuală în care este Pământul, roca pe care o avem în șist trebuie în mod firesc să se regăsească și în plante. Roca sau mineralul corespunzător unor animale trebuie căutate, în ce privește originea lor, în diversele formațiuni animale. Dar esențialul nu este acesta, ci faptul că pentru observarea spirituală, pentru experiența spirituală, modul aparte în care se prezintă apartenența vegetalului, a întregului regn vegetal la Pământ, arată o anumită relație cu formațiunea șistoasă.
Dacă ar fi să găsesc o reprezentare schematică, ar trebui să o prezint așa (vezi desenul mai jos): avem Pământul (alb), apoi, sedimentată, o formațiune șistoasă (violet) și apoi plantele care cresc din Pământ în sus, către spațiul cosmic (roșu). Spațial vorbind, plantele nu trebuie neapărat să coincidă cu șistul, așa cum, de pildă, nici gândirea, care își are ca instrument creierul, nu are nevoie să coincidă cu degetul mare de la picior, când acesta este pus în mișcare. Nu se pune problema acestei coincidențe spațiale, ci de a pătrunde în formațiunea șistoasă și prin mijloace de investigare spirituală, așa cum le-am descris în Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? sau în Știința ocultă, nu numai prin analize fizice și chimice. Pătrunzând în acest mod în formațiunea șistoasă ajungem la următoarea convingere: Dacă forțele conținute în șist ar fi singurele care să acționeze pe Pământ, ele ar trebui să stea în legătură cu ceva viu, cu un element de viață, care s-ar dezvolta întocmai ca și lumea vegetală. Regnul vegetal se dezvoltă reprezentând doar o corporalitate fizică și o corporalitate eterică; ele se află și în plantele înseși. Dacă ne referim însă la astralul regnului vegetal, atunci trebuie să percepem această astralitate ca o atmosferă astrală ce înconjoară Pământul (portocaliu). Plantele nu au corp astral în ele însele, însă Pământul este încojurat de o atmosferă astrală. Iar această astralitate contribuie în mod activ la procesele de înflorire și rodire, de exemplu. De fapt, regnul vegetal al Pământului are un corp astral unitar, care nu coboară niciodată în planta însăși – poate doar într-o măsură foarte mică în timpul trecerii de la floare la fruct – și care plutește în esență ca un nor deasupra vegetației și o stimulează la formarea florilor și a fructelor.
Tabla 8Ceea ce se dezvoltă aici s-ar prăbuși în sine, dacă forțele care radiază din mineralele formațiunilor șistoase n-ar exista. În formațiunea șistoasă avem, așadar, ceea ce tinde să facă din Pământul întreg un organism. Într-adevăr, noi trebuie să considerăm plantele ca un tot unitar față de Pămînt, asemănător părului nostru, care și el constituie ceva unitar față de noi oamenii. Și ceea ce dă coeziune acestui organism global al Pământului sunt forțele radiante care emană din mineralele formațiunii șistoase.
Aceste lucruri vor fi și ele într-o zi confirmate de științele naturii. Se va spune, de pildă: Omul are, desigur, și el un corp fizic și un corp eteric.Toată organizarea sa are la bază o existență vegetală. Poți într-adevăr să consideri omul o ființă vegetală căreia i s-ar adăuga ceea ce este specific animalului și omului. Dacă începem să tratăm omul sănătos sau bolnav cu o substanță minerală provenită din formațiunea șistoasă, putem constata, chiar la exteriorul omului – ceea ce vă spun acum poate fi aflat prin contemplare spirituală – care este efectul mineralelor conținute în formațiunea șistoasă asupra omului. Și deosebit de important va fi să constați simptomele patologice din entitatea umană datorate, de pildă, unei proliferări a principiului vegetal. O proliferare a principiului vegetal în om trebuie totdeauna combătută printr-o substanță minerală provenită din formațiunea șistoasă. Căci tot ceea ce ține de formațiunea șistoasă menține elementul vegetal din om în stare normală – dacă pot spune așa –, după cum tot el normalizează permanent viața vegetală pe Pământ. Viața vegetală ar tinde să se extindă în afară, invadând spațiul cosmic prin proliferarea sa, dacă nu ar fi ținută în frâu de radiațiile forțelor minerale corespunzătoare formațiunilor șistoase. În ziua în care se va înțelege că ceea ce constituie într-un fel scheletul Pământului nu trebuie studiat doar din punct de vedere geologic, ci și în legătură cu entitatea pământească în ansamblu, adică cu elementul organic și cu cel sufletesc spiritual, va trebui, pornind deci de la acest punct de vedere, să studiem o geografie și o geologie vie a Pământului.
Or, orice existență vegetală este într-o strânsă legătură cu solarul, cu acțiunea Soarelui. Acțiunile Soarelui nu se limitează la efectele fizice și eterice ale razelor solare din căldură și lumină, ci acestei călduri și lumini îi este integrat în special un element spiritual-sufletesc. Acest spiritual-sufletesc stă în corespondență cu ceea ce este integrat în formațiunea șistoasă. Răspândirea, într-un fel pe toată suprafața Pământului, a șistului este strâns legată de faptul că natura vegetală de pe Pământ este extrem de variată. Amplasarea geografică nu are o importanță primordială. Nu trebuie să credem, de exemplu, că într-un anumit loc trebuie să existe neapărat formațiune șistoasă pentru ca viața vegetală să se poată naște. Radiațiile formațiunii șistoase se răspândesc pe suprafața Pământului prin tot felul de curenți, în special prin curenți magnetici, iar din aceste radiații ale formațiunii șistoase difuzate în jurul Pământului trăiesc apoi plantele. Dimpotrivă, în locurile în care se întâinesc formațiuni șistoase extrem de dezvoltate, viața vegetală nu poate astăzi să prospere, fiindcă forța inerentă vegetalului este prea mult atrasă către terestru și de aceea nu se mai poate dezvolta. Forțele care înlănțuie planta de elementul pământesc sunt atât de precumpănitoare încât dezvoltarea plantei, la care concură și forțele cosmice, nu mai poate avea loc. Și tot așa, noi putem obține niște informații despre aceste formațiuni șistoase din sânul pământului numai dacă putem urca, în sensul indicat în cartea mea Știința ocultă, până la acea epocă în care Pământul însuși avea o existență solară. Atunci s-a pregătit, nu chiar plăsmuit în forma pe care o cunoaștem astăzi, în cadrul Pământului elementul șistos. În acea epocă de existență solară a Pământului, acesta nu era pe plan fizic decât la stadiul unei vieți vegetale luxuriante. Și, de fapt, ar trebui de spus următoarele: Dacă privim în urmă, începând de la actuala configurație a Pământului până la stadiile sale planetare anterioare, Lună și Soare, existența solară nu era astfel constituită încât să permită dezvoltarea unei vieți vegetale sau animale. Plantele actuale nu existau în timpul fazei solare, însă Pământul avea un fel de existență vegetală, iar din această existență vegetală s-a născut pe de o parte regnul vegetal iar pe de altă parte s-a solidificat, sub formă de șisturi, acele formațiuni care acționează în lumea vegetală ca forță plăsmuitoare. Așadar, formațiunea șistoasă reprezintă partea de intelect pământesc extrasă din componenta vegetală a Pământului.
Dacă, dimpotrivă, privim formațiunea calcaroasă, ea îi apare privirii suprasensibile ca aflându-se într-o strânsă legătură cu tot ceea ce pe Pământ pătrunde existența animală cu autonomie, dacă mă pot exprima astfel. Planta este încătușată de sol, este legată de el cum este legat părul nostru de pielea capului. Animalul se deplasează. Radiațiile formațiunii calcaroase au legătură mai puțin cu această deplasare ca atare, care este o deplasare locală, cât mai cu seamă cu autonomia animalului.
Când priviți o plantă puteți vedea cum ea crește cu rădăcinile îndirecția pământului, se adâncește în pământ și tinde oarecum către centrul acestuia, și apoi se dezvoltă, se desfășoară spre exterior. În forma plantei putem recunoaște rezultatul integrării sale în ansamblul existenței pământești. La o formă mai complicată vom avea, evident, și o descriere mai complicată, dar esențialul rămâne același. Planta nu este autonomă. Acolo unde este implantată în pământ ea se contractă, se unește cu existența pământească; începând cu punctul din care iese la suprafață, ea se răspândește și radiază, extinzându-se în direcția luminii, care se difuzează în toate părțile. Cel mai bun mijloc de a înțelege forma unei plante este de a o privi în strânsă legătură cu poziția sa față de Pământ.
(Tabla 8)Și la animal, la o anumită „schiță”, să-i zicem așa, a formei animale, de exemplu la coloana vertebrală orizontală, la membrele care tind în jos, se va găsi o adaptare la existența pământească; dar, prin structura sa, animalul se ridică complet independent de la pământ. În fiecare formă animală putem vedea nu numai că ea este adaptată, ca și planta, la viața pământească, ci și că ea are o anumită autonomie, ceva structurat în sine. Animalul, chiar și prin forma sa, este smuls din legătura cu pământul.
Pentru observația suprasensibilă mai apare încă ceva: tot ceea ce radiază din lumina lunară, în sensul descrierilor pe care le-am făcut în ultimele zile, tot ceea ce se revarsă pe Pământ din lumina solară reflectată de Lună prin cele plăsmuite aici, prin tot ceea ce se revarsă și în viața gândurilor noastre și acționează în ea ca forță formatoare, contribuie și la modelarea formelor animale. În principiu, tot cea ce în animal este voință nedefinită, informă, își are obârșia în lumina solară directă. Tot ceea ce însă îi conferă animalului forma sa autonomă, care nu este adaptată terestrului, ne parvine plutind – în sensul cel mai propriu al cuvântului – pe valurile luminii lunare.
În general, de la Lună vin către Pămînt toate formele. Faptul că diferite animale sunt diferit conformate se explică prin aceea că Luna parcurge cercul zodiacal. După cum se află în Berbec, Taur sau Gemeni, ea exercită o forță plăsmuitoare diferită asupra animalului. De aici rezultă și o relație interesantă între Zodiac și plăsmuirea formelor animale, fapt presimțit de către vechea înțelepciune de vis. Ceea ce atrage, într-un fel, pe Pământ aceste forme, care altfel s-ar pierde ca într-o ceață în spațiul din jurul Pământului, sunt forțele care emană din formațiunea calcaroasă. Substanțele minerale de pe Pământ nu emit numai radiu, ci și multe alte lucruri. Și astfel, pe de o parte, în formațiunea șistoasă noi trebuie să căutăm ceea ce reține vegetalul pe Pământ, iar pe de altă parte, în formațiunea calcaroasă trebuie să căutăm tot ceea ce atrage din sfera lunară acel lucru care trăiește în formele specifice ale animalelor. Astfel, printr-o observație spirituală ajungem să înțelegem că pe Pământ formațiunea șistoasă este legată de modelarea regnului vegetal, în timp ce formațiunea calcaroasă este legată de modelarea regnului animal.
Trebuie să fim conștienți de faptul că tot ceea ce găsim astfel înformațiunea calcaroasă, de exemplu, se regăsește în fiecare detaliu al vieții organice. Se poate observa foarte precis, dacă ți-ai procurat mijloacele pentru această observare, că există, de pildă, ființe umane cu o tendință puternică de osificare. Prin asta nu vreau să spun că ele au un schelet tare, ci că au multe depozite de calcar și în restul organismului. Există, dacă pot spune așa, ființe mai bogate și ființe mai sărace în calcar. Desigur, nu trebuie să vă imaginați că acest lucru se petrece într-un mod atât de pronunțat; trebuie, bineînțeles, să ne imaginăm totul la scară homeopatică, dar acest fapt este foarte important. Ființele cu un conținut mai mare de calcar sunt în general mai inteligente, au o mai mare ușurință în a lega între ele concepte subtile și totodată în a diseca lucrurile. Să nu credeți că prin asta vreau să explic în mod materialist entitatea omenească; evident, nu asta îmi propun. Faptul că un om depune mai mult calcar decât altul ține de karma sa. Așadar, atât în amonte cât și în aval, lucrurile au deja o legătură cu factorul spiritual. Și tocmai în asta rezidă cunoașterea autentică, pătrunzătoare a Cosmosului: nu se vorbește în mod vag despre spiritual și material, ci se cunoaște modul creator în care acționează spiritualul, care plăsmuiește din el însuși materia. Un om care prin viețile sale anterioare este destinat să devină într-o anumită încarnare o persoană deosebit de inteligentă, de pildă un matematician eminent, dezvoltă, mai întâi între moarte și o nouă naștere, acele forțe spiritual-sufletești care fac să se depună ulterior în el calcarul. Dacă vrem să devenim inteligenți vom fi dependenți de depozitele de calcar din noi. Dacă, dimpotrivă, vrem să dezvoltăm mai mult voința, determinante pentru noi vor fi depozitele argiloase, acele formațiuni care trăiesc, de pildă, în șist, în argilă.
Nu înțelegem cu adevărat materia decât dacă o privim într-o permanentă legătură cu spiritualul. Atunci vom putea spune că formațiunea calcaroasă conține în sine radiațiile și fluxurile care dau naștere nu numai formelor elementului animal de pe Pământ, ci și organului care acționează în noi ca suport material ce ne permite să plăsmuim în interior gândurile. Afară, în spațiu, se află diversitatea formelor animale. Înăuntru, în intelectul nostru, sunt formele gândurilor. Gândurile nu sunt altceva decât transpunerea pe plan spiritual a formelor animale. Ansamblul regnului animal constituie în același timp inteligența. Proiectat în interiorul ființei umane, unde se manifestă în mobilitatea diferitelor forme de gânduri, acest regn animal în ansamblu este inteligența. Dar așa cum afară regnul animal are nevoie de formațiunea calcaroasă pentru modelarea sa, tot noi avem într-un fel nevoie de un depozit interior fin de calcar, deci de o formațiune calcaroasă, pentru a deveni inteligenți. Evident, acest lucru nu trebuie să se întâmple în exces. Dacă depozitele de calcar în om ar fi exagerat de mari, atunci ar avea loc un alt fenomen, și anume faptul că inteligența lui s-ar detașa de el, nu ar mai rămâne la el; calcarul ar da într-un fel prilejul ca inteligența să se dezvolte în mod obiectiv, însă nu ar permite ca ea să rămână pentru persoana sa. Totul este legat de o anumită proporție. Și dacă continuăm să urmărim aceste lucruri, ajungem la niște explicații interesante în legătură cu importanța elementului mineral în viața omului, a animalului și a plantei. Dacă cercetăm tot ceea ce acționează în noi ca forțe proprii calcarului, ajungem – arn spus-o deja – la ceea ce aspiră spre formă, la ceea ce ne face să devenim oameni consolidați, solidarizați interior. Ceea ce însă este legat în noi îndeosebi de forțe de natura argilei, de șistul argilos, ne face să devenim oameni care luptă împotriva acestei solidarități, care nu tolerează această solidaritate, ci o dizolvă, o diluează, o vegetalizează. Omul este, de fapt, rezultatul unei conlucrări a calcarului și a șistului, adică a forțelor inerente calcarului și șistului.
Putem examina acum mai îndeaproape natura șistoasă. În multe șisturi găsim chiselgur, siliciu, un compus al siliciului pe care îl găsim în special în cristalul de stâncă, în cuarț. Forțele existente în cristalul de stâncă, în cuarț, sunt de asemenea, prin radiațiile și influxurile lor, prezente și în om. Și dacă omul nu ar dispune decât de aceste forțe, pe care le asimilează odată cu șistul mai dur, dacă deci omul nu ar avea în el decât forțe de tipul cuarțului, el ar fi continuu în pericol de a năzui cu spiritual-sufletescul său la starea în care se afla între moarte și o nouă naștere, adică înaintea venirii sale pe Pământ. Cuarțul vrea continuu să-l scoată pe om din sine înuși, să-l aducă înapoi, în starea sa de entitate încă neîncorporată. Acestei forțe, ce vrea să-l aducă pe om înapoi, la starea de ființă neîncorporată, trebuie să i se opună o altă forță, care este cea a carbonului. Omul conține carbon sub multiple forme. Științele naturii se mulțumesc astăzi, evident, doar cu o observare exterioară a carbonului, prin metode fizice sau chimice. În realitate, carbonul este ceea ce ne permite să rămânem totdeauna în noi. El este, de fapt, casa noastră. Este cel în care locuim, în timp ce siliciul vrea fără încetare să ne scoată afară din casa noastră și să ne readucă în epoca în care eram înainte de a fi intrat în casa noastră de carbon.
Și vedem astfel cum elementele carbon și siliciu din nou trebuie să ducă fără încetare o luptă. Dar în această luptă rezidă viața noastră. Dacă nu am fi făcuți decât din carbon – de exemplu, regnul vegetal fizic este bazat pe carbon – noi nu am fi legați decât de Pământ. N-am putea avea nici cea mai mică idee despre existența noastră extraterestră. Faptul de a fi conștienți de ea îl datorăm elementului siliciu din noi. Când înțelegi asta, observi de asemenea ce forțe vindecătoare conține siliciul sau chiselgurul. Când un om este bolnav pentru că are o înclinație prea mare pentru carbon, cum este cazul în bolile legate de anumite depozite de produse metabolice, trebuie să i se administreze un medicament pe bază de siliciu. Substanța silicoasă este un remediu foarte activ îndeosebi atunci când depozitele se creează la periferie sau în cap.
Vedeți deci că dacă pătrundem aceste lucruri în profunzime, dacă pornim de la o cunoaștere globală, care este în același timp cunoașterea naturii și cunoașterea spiritului, care în tot ceea ce este pur material caută spiritualul și în tot ce este spiritual regăsește materia, spiritualul fiind elementul creator, pornind deci de la aceasta, doar atunci, obținem ceea ce explică mai întâi existența omenească și, ulterior, felul cum trebuie să procedezi atunci când funcțiile acestei existențe sunt perturbate.
De o importanță deosebită este apoi să observăm ceea ce trăiește în om sub formă de substanțe azotoase, azotul ca atare și compușii acestuia. Faptul că omul conține azot îi permite într-un fel să rămână totdeauna deschis față de Univers. Nu pot să arăt aceasta decât tot printr-un desen schematic. Să presupunem că este vorba de organismul omenesc (vezi desenul, alb).
Tabla 9Prin faptul că omul are în sine azot sau corpuri care conțin azot se anulează legitatea organizării trupești, care lasă acum loc peste tot legității cosmice: de-a lungul liniilor de azot din corp, corpul încetează să-și impună propria legitate. Prin aceasta, legitatea cosmică poate pătrunde peste tot (roșu). Cosmosul se manifestă în corp de-a lungul liniei azotului din corpul uman. Puteți deci să vă spuneți: Cosmosul, Cosmosul până la cea mai îndepărtată stea, lucrează în mine atâta timp cât azotul lucrează în mine. Forțele azotului conținute în mine introduc în ființa mea forțele întregului Cosmos. Dacă nu aș fi un organism care conține azot m-aș închide față de tot ceea ce vine din Cosmos. Iar dacă trebuie ca forțele cosmice să se dezvolte în mod deosebit, cum este cazul, de pildă, atunci când apare fecundarea omenească, adică atunci când embrionul uman se dezvoltă în pântecele mamei, embrion care reproduce imaginea Cosmosului, acest lucru este posibil doar dacă substanțele care conțin azot eliberează omul pentru acțiunea Universului, pentru acțiunea Cosmosului. Dar în Univers, ca și în existența umană, totul este astfel organizat încât să nu se ajungă la extreme. Orice lucru, dacă ar fi să acționeze singur, ar conduce la o extremă. Dacă azotul ar putea să-și desfășoare întreaga sa forță în om, omul ar deveni din ce în ce mai neputincios, ar deveni mai neputincios nu numai prin efectul elementului siliciu, prin care ar vrea să iasă din sine afară, către trecut, în spiritual, ci și prin efectul azotului, prin care ar vrea să se răspândească continuu – spiritual – și în spațiu. Prin azot omul ar deveni din ce în ce mai neputincios. El n-ar putea să fie menținut în limitele sale, așa cum ar trebui să fie.
Este foarte interesant să constați, observând fenomenele din natură sau din om, că lucrurile importante joacă întotdeauna un dublu rol. Ceea ce pe de o parte îi dă omului o amprentă fizică de inteligență, și anume calcarul, contracarează pe de altă parte efectul azotului.Așa încât putem spune: Pe de o parte siliciul și carbonul formează o polaritate, pe de altă parte azotul și calcarul formează o altă polaritate.
Calcarul îl ajută pe om să fie în permanență pregătit să pună în locul forțelor cosmice, care caută să pătrundă în el prin intermediul azotului, propria sa organizare. Prin intermediul azotului, în interior acționează o forță cosmică (vezi desenul, roșu); datorită acțiunii calcarului intră acum în oscilație cu acesta o forță care provine din organismul uman (albastru). Așa încât, în locurile cele mai diferite din corpul omenesc avem o intervenție a Cosmosului și o respingere a efectelor cosmice. Întotdeauna există această mișcare pendulară de du-te–vino: acțiunea azotului, efectul calcarului, acțiunea azotului, efectul calcarului. După cum vedeți, pe om nu putem pune în relație doar cu lumea steiară, ci trebuie să-l așezăm și în mediul său pământesc nemijlocit.
(Tabla 9)În ultimul număr din „Goetheanum” am reliefat în mod expres într-un aforism că materialismul [Nota 11], ca o concepție despre lume, nu provine din faptul că s-ar cunoaște foarte bine materia; dimpotrivă, ea este cunoscută foarte puțin. Ce mare lucru se știe despre carbon? Că se găsește în natură sub formă de cărbune, grafit și diamant. Se descriu apoi aceste corpuri conform proprietăților lor fizice. Nu se știe însă că acest carbon este cel care ne ține, care ne fixează în noi pentru ca să putem fi un organism uman închis, delimitat, și că lui i se opune fără încetare siliciul, care caută să ne răpească pe noi nouă înșine.
Nu cunoaștem cu adevărat materia decât dacă o cunoaștem și sub aspectul ei spiritual. Căci spiritul pătrunde materia oriunde există ea. Dar, evident, nu facem nimic dacă rămânem la un simplu panteism, vag și cețos, și repetăm mereu: Oriunde există materie există și spirit. În viață nu poți progresa dacă privești lucrurile dintr-un singur unghi. Nu este suficient să știi că, de fapt, calcarul, siliciul, carbonul, azotul conțin spirit; acest lucru este evident, dar nu este și suficient. Trebuie să știi și că anumite substanțe sunt într-un fel încorporări, materializări ale unor acțiuni spirituale. Trebuie să poți vedea că, de fapt, calcarul îl organizează pe om în sine și că azotul caută neîncetat să-l străbată cu forțe cosmice.
Plantele, care trebuie totdeauna să fie în relație cu cosmicul, căci ele cresc din pământ către Cosmos, au nevoie pentru creșterea lor de compuși ai azotului; și tot așa s-ar putea studia creșterea plantelor, dacă s-ar stăpâni legătura pe care tocmai am descris-o.
Lucrurile au mai întâi aspectul lor cognitiv; noi ajungem să cunoaștem lumea doar atunci când pătrundem cu adevărat aceste fenomene. Dar ele au și partea lor practică. Și rămânem de fapt la stadiul cel mai primitiv dacă nu putem observa fenomenele în contextul lor mai larg. Apoi se trece la examinarea în detaliu și se observă faptul că compușii azotului intervin tocmai în creșterea plantelor. Or, știți bine că și așa acesta este un studiu foarte laborios; dar și în agricultură acest studiu poate deveni complet doar dacă fenomenele sunt abordate în lumina științei spiritului. Abia știința spiritului este adevărata știință a realității.
Vedeți dumneavoastară, tot ceea ce vă prezint trebuie să fie regăsit prin metodele științei spiritului, atât cele actuale ca și cele care se vor dezvolta în viitor. Știința spiritului din Antichitate primea aceste lucruri doar printr-un fel de clarvedere onirică. Noi trebuie să dobândim o clarvedere deplin conștientă. Am evocat adesea acest fapt. Astăzi aceste lucruri nu le putem primi ca odinioară, când omul avea o cu totul altă organizare trupească. Este evident un nonsens să te limitezi la studiul vechii științe, căci prin aceasta nu poți înțelege. Dimpotrivă, dacă știi să luminezi spiritual, în mod adecvat, lucrurile, le înțelegi și pe cele de demult. Și totuși este minunat să constați astăzi cum în principiu, vreau să spun printr-un fel de instinct, întreaga cunoaștere științifică tinde către ceea ce a fost găsit odinioară grație clarvederii onirice.
Să luăm un caz precis. Presupuneți că vechii inițiați ar fi luat ca ipoteză că plumbul era prezent peste tot în existența eterică pământească. Căci ei atribuiau iradierii plumbului ceea ce acționează în forma umană de sus, de la extremitatea superioară, în jos. Ei vedeau în plumb, care este răspândit în multe forme pe Pământ, ceva care este în legătură cu constituția interioară a ființei umane, și îndeosebi cu conștiența de sine a omului. Evident, gânditorul materialist din epoca noastră va spune că plumbul nu joacă niciun rol în organismul omenesc. Vechiul inițiat i-ar fi răspuns atunci: Nici noi nu ne-am gândit, desigur, la plumbul sub formă obișnuită, așa cum ți-l imaginezi tu, ci la plumbul foarte fin, plumbul ca acțiune a unei forțe. Și un astfel de plumb este foarte răspândit. Iată ce i-ar fi răspuns vechiul inițiat.
Ce spune naturalistul modern? El spune: Există minerale care emit radiații. Printre aceste radiații se numără și ceea ce se numește radioactivitate. Sigur, se cunoaște radiația uraniului, se știe că dacă emite anumite radiații – razele alfa, cum sunt numite – avem mai întâi ce este emis prin radiație; ceea ce continuă apoi să radieze se transformă într-un anumit fel, capătă chiar, cum se spune în chimie, o altă masă atomică; pe scurt, au loc transformări și în cadrul a ceea ce există aici sub formă de materie radiantă. Unii vorbesc chiar despre un fel de renaștere a conceptului alchimic de trasmutare a materiei. Dar cei care au studiat aceste lucruri spun: În cadrul acestei radiații rezultă ceva, care apare ca un produs care nu mai este radioactiv, așa-numitul radium G, și care are proprietățile plumbului. Așadar, chiar din știința modernă puteți afla: Există aici substanțe radioactive și în cadrul acestor radiații radioactive există ceva care, conform forței sale, este înțeles a fi în formare. Peste tot în subsol există plumb.
După cum vedeți, cercetarea contemporană se apropie într-un mod ce-ți poate da de gândit de vechea știință inițiatică. Și așa cum astăzi a dat de plumb – aș spune, a dat cu nasul de plumb, cel puțin cu nasul instrumentelor fizice –, ea va ajunge să dea și de alte metale. Și atunci va ajunge treptat să înțeleagă ce se avea în vedere atunci când se spunea că peste tot în elementul saturnian găseai plumb. După cum vedeți, numai cu ajutorul privirii spiritual-științifice se poate pătrunde semnificația adevărată a ceea ce apare astăzi chiar pe calea științelor naturii și cu care nu se prea știe ce să se facă în câmpul mai larg al cunoașterii.
Dar mai există un punct important în acest domeniu: așa cum știți, aerul, ce face și el parte din mediul nostru înconjurător nemijlocit, se compune din oxigen și azot. Inițial, noi nu putem utiliza azotul pentru viața noastră fizică. Oxigenul îl respirăm. El se transformă în noi, și anume în noi se formează acid carbonic, pe care apoi îl expirăm. Astfel, prima întrebare care ar putea veni este: Care este, de fapt, importanța azotului, care nu este legat chimic sub nicio formă cu oxigenul, ci doar coabitează cu el acolo, afară, într-un fel de amestec ceva mai intim? Noi nu putem trăi în azot, nouă ne trebuie oxigen pentru a trăi. Dar fără azot Eul și corpul nostru astral n-ar putea exista în timpul somnului, când ele se află în afara corpului fizic. Dacă de la adormire până la trezire nu ne-am putea cufunda în azot, am pieri. Corpul nostru fizic și corpul nostru eteric au nevoie de oxigenul din aer, Eul nostru și corpul nostru astral au nevoie de azot.
Azotul este în general ceea ce ne pune în contact intim cu lumea spirituală. El este puntea către lumea spirituală în perioada în care sufletul nostru se află în somn. Urmăriți ceea ce am spus mai înainte și ceea ce am spus acum despre azot. Azotul atrage în noi cosmicul din mediul înconjurător. Atunci când este în noi el ne pregătește pentru cosmic. Când este în exteriorul nostru, lasă ca ceea ce nu este destinat acestui Pământ să trăiască spiritual-sufletește în noi.Trebuie deci să spunem: Nu este lipsit de rațiune faptul că aerul conține o mare cantitate de azot. Azotul este cel care omoară pe plan fizic și dă viață pe plan spiritual în cadrul existenței pământești. Și când, de la adormire până la trezire, evadăm, raportat la natura noastră sufletească, din elementul care omoară fizic către o altă existență, noi ne adâncim în elementul azot, care constituie puntea dintre spiritual-sufletescul nostru și spiritual-sufletescul din Cosmos. Noi prindem rădăcini cu existența noastră pământesc-personală în carbon și cu existența noastră spiritual-sufletească în azot. Acestea sunt raporturile pe care le au carbonul și azotul, între ele și cu omul, în existența pământească.
Carbonul se găsește în cărbunele obișnuit, în grafit și în diamante. Sunt cele trei forme sub care se poate prezenta carbonul. Carbonul pe care îl vedeți în cărbunele negru, în funingine, în diamante și în grafit, se află și în noi sub o altă formă. Noi suntem, e drept, nu foarte mult, dar suntem puțin și diamant. Acesta ne menține în casa noastră pământească. În el locuiește spiritual-sufletescul nostru atunci când acesta locuiește în trup.
Azotul, care este prezent în diferiți compuși ai azotului, în acidul azotic etc., în tot ceea ce are legătură cu azotații – salpetrul și silitra – este ceea ce ne permite să ieșim fără încetare din noi înșine, ceea ce formează, cum am mai spus, puntea către spiritual-sufletescul Cosmosului. Și acest lucru trebuie să fie redescoperit prin știința actuală a spiritului. Faptul era cunoscut odinioară de către știința pământească, dar el era perceput într-un mod somnambulic, ca de vis. În clarvederea antică el a fost perceput prin intermediul vechilor inițiați.
Vom ajunge să dobândim din nou respectul cuvenit față de vechiul inițiat, așa cum am mai spus adesea, doar când vom redescoperi noi înșine lucrurile care nu pot fi înțelese din tradițiile vechi moștenite. Abia după ce le descoperim noi înșine putem aprecia la justa valoare și ceea ce s-a transmis pe calea tradiției. Ajungem, de asemenea, dacă redescoperim aceste lucruri, la un respect religios față de ceea ce a fost înțelepciunea primordială a omenirii.
Voi explica cu un alt prilej [Nota 12] că această redescoperire este în legătură cu Misteriul de pe Golgota. Pentru a face aceasta a trebuit, să zicem așa, să fac câteva precizări de natură spiritual-științifică, dar și din punct de vedere al științelor naturii. Sper că prin aceste considerații multe aspecte ale existenței Cosmosului și ale existenței omenirii vi se vor fi limpezit.
