Conferințele de săptămâna trecută aveau ca scop să arate, din punct de vedere istoric, cum chiar personalități cu dotări mai profunde au avut de luptat împotriva curentelor secolului al XIX-lea și că tocmai modul de gândire naturalist-științific contemporan a împiedicat naturile mai profunde să găsească drumul care duce în lumea spirituală. Când faci niște referiri de ordin personal, așa cum am făcut noi despre Franz Brentano, la luptele sufletești interioare ale oamenilor, la ceea ce s-a petrecut în spiritul lor, poți să-ți faci o idee mult mai precisă despre amploarea luptelor și a curentelor care au dominat epoca, decât dacă faci o caracterizare in abstracto. În ultimul număr al revistei noastre „Goetheanum” [Nota 41] am arătat că Franz Brentano, care, pornind de la catolicism, s-a adâncit în mentalitatea naturalist-științifică, a rămas suspendat, dacă pot spune așa, în fizic-terestru, n-a mai găsit drumul de întoarcere la spiritual, că această personalitate poate fi pusă în paralel cu o alta, care, cu câteva diferențe, a fost supusă aceluiași destin. Este vorba de persoana lui Nietzsche [Nota 42].
Așa cum putem demonstra că concepția naturalist-științifică despre lume l-a prins pe Brentano, un credincios catolic fervent, animat de o reală pietate catolică, în mrejele ei și nu i-a mai dat drumul, și că destinul întregului său parcurs filosofic a fost determinat de acest fapt, ceva asemănător putem arăta și în cazul lui Nietzsche. Putem arăta cum acesta, pornind, de fapt, nu de la catolicism, ci de la o altă tipologie spirituală, a fost de asemenea ținut captiv de știință în domeniul fizic-senzorial, că, la fel ca Brentano, nu s-a putut ridica în spiritual și că destinul lui a luat un curs, deși asemănător, totuși diferit.
Brentano s-a adâncit în mentalitatea științifică încă din anii șaizeci. Și am văzut cum dogma infailibilității, izbindu-se oarecum de el din exterior, ca un val al destinului, l-a îndepărtat apoi definitiv de Biserica sa. Nietzsche, care era cu câțiva ani mai tânăr, a urmat o evoluție asemănătoare în anii șaptezeci. El nu a pornit de la catolicism. El a pornit de la o concepție de factură artistică despre lume, inspirată de acea concepție despre lume pe care o dezvoltă omul modern, dacă a asimilat în tinerețea lui mai mult elenismul, modul grec de a privi lumea. Putem spune chiar: Nietzsche avea față de modul grec de a privi lumea, față de concepția estetică despre lume, același entuziasm pe care îl avea Brentano față de catolicism. El credea că găsește în Richard Wagner și în arta lui o înnoire a elenismului. Și așa cum Brentano a urmat toate practicile religiei catolice și s-a acomodat la tot ceea ce poate suscita cultul catolic într-o ființă umană, tot așa Nietzsche s-a atașat de arta lui Wagner, în care el credea că vede o înviere a modului grec de a privi lumea. Așa a scris el primele sale texte și așa a viețuit el apoi în anii șaptezeci pătrunderea gândirii științifice în viața sa sufletească.
Înainte el era acaparat de ideea că omului îi sunt date în sfera spirituală autonomă mari idealuri umanitare, că omul își poate așeza în fața sufletului său aceste mari idealuri, idealurile morale, religioase și că în ele găsește posibilitatea de a se ridica deasupra fizic-omenescului. Și Nietzsche găsește, cu un entuziasm extraordinar, cuvinte înaripate pentru a zugrăvi înrădăcinarea omului în realitatea idealurilor. Și vine apoi peste el concepția naturalist-științifică. El crede de cuviință a se pătrunde tot mai mult de ideea că de fapt elementul corporal al omului, în sensul său cel mai larg, generează și idealurile. Acest gând, că trebuie să părăsească vechea credință, după care idealurile sunt ceva autonom, ceva care își are rădăcinile într-o lume spirituală autonomă și că idealurile apar ca rezultat al unor procese fizic-corporale, are asupra lui un efect tulburător. Nietzsche se cufundă, într-un fel, cu tot ceea ce trăiește ca idealuri în reprezentările sale, în fiziologia naturii umane. Tot ceea ce odinioară îi apărea ca divin-spiritual îi apare acum ca pur omenesc, chiar prea omenesc. Înainte el vedea cum omul s-a dăruit lumilor idealiste, cum prin această dăruire s-a ridicat deasupra naturii inferioare. Acum el crede a fi recunoscut faptul că natura inferioară a omului nu dezvoltă decât un fel de pornire de a deveni tot mai puternic și că pretextul idealurilor n-ar fi altceva decât un mijloc de a crește în om intensitatea lăuntrică a puterii. Pe scurt, Nietzsche a căutat într-un fel să explice toate idealurile ca fiind o imagine iluzorie a proceselor fiziologice, în sensul cel mai larg. Ce-i drept, el nu și-a imaginat procesele fiziologice atât de filistin ca știința din ziua de azi; dar a înțeles să privească idealurile ca pe un rezultat al proceselor fiziologice, al proceselor fizice în sensul cel mai larg. Și astfel idealurile au devenit pentru el ceva prin care oamenii care nu văd mai departe se zăpăcesc, iar cei care văd mai departe se lămuresc că, de fapt, idealurile, ca și instinctele obișnuite, pornesc din străfundurile fiziologice ale omului și nu au alt scop decât să pună tot mai mult în valoare natura corporală a omului, în sensul cel mai larg.
Este, firesc, o descriere cam sumară și retușată, dar ea redă în principal ceea ce a acționat atât de tulburător asupra lui Nietzsche, chiar și atunci când credea că a descoperit că însăși conștiința ar avea la bază doar procese fiziologice.
Naturile celor două personalități sunt însă diferite: Brentano este un spirit fin, orientat către reprezentare, către cunoaștere; lui, metoda științifică i-a servit de instrument pentru a descompune într-un mod subtil viața sufletească a omului, așa cum fac științele naturii în cadrul vieții fizice. Dar acest instrument se tocește în momentul în care ia contact cu adevărata lume spirituală. Nietzsche, când, în conformitate cu opinia științelor naturii sau a concluziilor venite de la ele, ajunge să creadă că fiziologia stă la baza a orice pe lumea asta, își făurește un instrument care nu mai este un analizor fin, precum cel al lui Brentano, ci un ciocan, destul de robust pentru a putea extrage chiar și din fizic, prin explicații fiziologice, tot ceea ce este spiritual. Cu acest instrument, suficient de robust pentru a transforma ceea ce este de natură morală sau ideală în ceva fiziologic, el secătuiește spiritualul. El și-a intitulat una din scrierile sale Amurgul idolilor, sau cum se filosofează cu ciocanul [Nota 43].
Brentano are într-un fel o tresărire în fața spiritualului, de la care dă înapoi. Nietzsche sfarmă în bucăți spiritualul. În cele din urmă, cel care examinează istoria interioară a civilizației moderne nu poate decât să găsească o profundă similitudine între cele două personalități, în ciuda diferențelor care există. Și cu toate acestea, într-o scriere recentă, despre care v-am vorbit de curând, Brentano a consacrat un scurt capitol lui Nietzsche, în care arată că nu resimte pentru el altceva decât aversiune. Îl numește o efemeridă cu sclipire literară. Îl compară cu Iisus și găsește că Nietzsche este o caricatură a lui Iisus. Nu poți decât să constați ce straniu este că un om de o excepțională subtilitate, precum Franz Brentano, nu a putut să dezvolte un organ care să îi permită să pătrundă, fie și numai limitat, în trăirea unui alt spirit, care îi era atât de asemănător ca destin, așa cum tocmai v-am arătat.
Avem aici un fenomen cu adevărat simptomatic al epocii contemporane, care exprimă, prin exemple ieșite din comun, cum sunt oamenii din ziua de astăzi. În loc să trăiască în comuniune, ei nu fac decât să se îndepărteze unii de alții, fără să se înțeleagă. Și acest fapt reprezintă, de asemenea, un fenomen social al epocii noastre. Oamenii trec unii pe lângă alții, chiar și cei mai aprigi căutători ai adevărului. Ceilalți oameni, fără îndoială, fac și ei la fel; numai că doar în cazul acestor personalități excepționale se manifestă ca simptom ceva ce există ca fenomen general al epocii. De ce trec oamenii unii pe lângă alții fără să se înțeleagă? Am avea atâta nevoie să ne putem înțelege între noi! Am avea atâta nevoie azi ca cineva să pătrundă comprehensiv atât în Nietzsche cât și în Brentano, sau, să spunem, în Haeckel, în David Friedrich Strauss etc., să arate cum vedeau lumea aceste personalități, fiecare din punctul ei de vedere. Însă doar concepția oferită de știința spiritului, aceea care se înalță realmente până la spirit, ajunge la o viziune care să pătrundă în opiniile personale ale fiecăruia. Acesta și este motivul pentru care oamenii nu se înțeleg între ei; nu se înalță până la spirit. Motivul pentru care o personalitate precum Brentano nu a putut stabili o punte către o altă personalitate, care avusese un destin foarte asemănător cu al său, trebuie căutat în faptul că el a rămas atașat numai de știinlele naturii. Doar o aprofundare pe cale spiritual-științifică va putea pătrunde în diferitele concepții. Dar pentru aceasta este necesară o observare și o cunoaștere pătrunzătoare a omului. Căci, în fond, cu ce se găsesc confruntate aceste personalități precum Brentano și Nietzsche, care sunt acaparate de metodica naturalist-științifică a secolului al XIX-lea?
Aceste personalități sunt puse într-o zi în fața faptului că ele, ca niște căutători sinceri ai adevărului, se află pe de o parte în fața lumii fizice, a metodelor științifice excelente pentru a pătrunde în lumea fizică și, pe de altă parte, în fața lumii spirituale. Oameni precum Nietzsche și Brentano nu puteau, desigur, ajunge la această superficialitate, la care ajung astăzi foarte mulți oameni, de a se face că nu văd că inițial această lume spirituală este complet opusă lumii fizice. Ei văd într-adevăr lumea fizică, văd lumea spirituală, însă consideră că între cele două nu se poate stabili o punte. Ei văd ceea ce omul voiește dintr-un străfund al naturii sale; ei văd acea voință care are la bază instincte, impulsuri; ei încearcă să explice aceste impulsuri, aceste instincte, pornind de la natura fiziologică a omului, să explice că ele se adună, se concentrează, într-un fel, pentru a da voința. Dar ei remarcă apoi că o lume spirituală clădește deasupra lor idealuri către care trebuie să tinzi. Ei constată o deosebire între a vrea și a trebui, dar nu găsesc nicio punte între a vrea și a trebui. O ființă precum Brentano devine psiholog, cercetător al sufletului. Fiziologia, într-un fel, este încheiată, și-a atins limitele sale. Dar el ține să analizeze fenomenele sufletești. El vrea să cerceteze fenomene sufletești, după metodele științelor naturii. Inițial el nu este cu totul sigur că are de-a face cu fenomenele sufletești fiindcă știința, într-un anumit sens, le contestă. De fapt, Brentano este sigur că există fenomene sufletești doar pentru că ani la rând a fost un credincios catolic fervent și nu dintr-o cunoaștere științifică oarecare.
Această dualitate stă într-un mod înspăimântător în sufletul acestor oameni: lumea spirituală, lumea fizică, și nicio punte între ele. Cum să ajungi de la una la cealaltă? Avem aici idealurile morale. Cunoașterea nu ne permite însă să vedem modul în care ceea ce vor idealurile morale pune în mișcare mușchii omului și cum aceasta îl face să acționeze. Căci știința nu ne spune decât cum se mișcă mușchii și oasele conform legilor fizice, nu și cum intervine imperativul trebuie în mișcarea mușchilor și a oaselor.
Este vorba aici, în fond, de faptul că, în ciuda perfecțiunii metodei științifice, acest secol științific nu a fost totuși deloc benefic pentru om. Omul, pur și simplu, n-a putut fi studiat. Nu s-a putut impune ideea că omul este o ființă tripartită, așa cum am prezentat în ultimele paragrafe din cartea mea Despre enigmele sufletului. Nu s-a putut ajunge la o împărțire a omului într-un om neurosenzorial, care, evident, umple întregul om dar este localizat cu precădere în cap, într-un om ritmic, care de asemenea străbate întregul om, dar este concentrat cu precădere în organul respirator și circulator și, în fine, în omul metabolism-membre, care formează restul omului. Este o constatare esențială, de a cărei recunoaștere depinde tot ceea ce urmează să ducă la înțelegerea ființei umane. Desigur, nu este permis să spui, de pildă, că cele trei părți ale omului sunt capul, toracele și membrele sale. Am spus deja că omul este de sus până jos un om neurosenzorial, dar că acesta este predominant în cap. Însă observați acest cap. El este astfel întocmit încât nu poți decît să rămâi plin de admirație în fața modului în care el este alcătuit, chiar a conformației nervilor acestui corp omenesc. Nicăieri în lumea fenomenală nu putem găsi adevăratul motiv pentru care capul omenesc, îndeosebi părțile lui componente, este construit așa cum este.
Acum intră în joc această cunoaștere, despre care am pomenit de mai multe ori aici. Capul omenesc, prin forma sa exterioară, este deja, cu excepția bazei sale, construit după imaginea Cosmosului. El are efectiv o formă sferică (vezi desenul). Prin forma sa el este un extract al Cosmosului. Încă în corpul mamei, în timpul formării embrionare, toate forțele cosmice conlucrează pentru a da naștere mai întâi capului uman. Dacă studiem lucrul acesta din punct de vedere spiritual trebuie să spunem că partea spiritual-sufletească a omului, care trăiește într-o lume spiritual-sufletească înaintea coborârii sale în existența pământesc-fizică, se leagă mai întâi cu forțele cosmice, și abia apoi cuprinde forțele ereditare. Omul spiritual-sufletesc se formează mai întâi din eterul lumii și abia după aceea din materiile fizic-ponderabile care îi sunt date de corpul mamei. Așadar, acest cap este format de fapt din Cosmos, iar partea din om coborâtă pe Pământ din lumile spiritual-sufletești este inculcată, este conformă acestei forme cosmice. De aceea pe plan fizic nimeni nu poate înțelege construcția capului omenesc dacă nu ajunge la o explicație a acesteia în sens spiritual, și anume: capul omului este o imagine, o copie nemijlocită a spiritualului. Aceste minunate circumvoluțiuni cerebrale, tot ceea ce putem descoperi din punct de vedere fiziologic în capul omenesc este ca și când ar fi spirit cristalizat, spirit în formă materială. Capul omenesc, ca parte fizică, este o copie fidelă a spiritului.
Tabla 15Dacă cineva, ca sculptor, ar trebui să reprezinte spiritul ca atare, el ar trebui de fapt să studieze un cap omenesc spiritualizat, pătruns de spirit. Firește, dacă este vorba despre un artist care lucrează după un model el nu va reuși nimic deosebit; în schimb, dacă nu lucrează după model, ci direct din sprit, el va realiza, când creează capul omului, o imagine minunată a celei mai intime naturi a forțelor cosmice spirituale. Ceea ce există în capul omului sunt intuiția, inspirația, imaginația spiritualității cosmice. Este ca și cum divinitatea însăși ar fi voit să creeze o imagine a spiritualului și i-a așezat omului pe umeri capul său. De aceea este chiar caraghios să vezi cum unii caută să găsească imagini ale spiritului, în timp ce cea mai perfectă, cea mai grandioasă, cea mai formidabilă imagine a spiritului, totuși numai o imagine a spiritului, nu spiritul însuși, ei o au în capul omenesc.
În omul-membre avem ceva cu totul opus. Comparativ cu omul-cap, omul-membre este atașat numai de Pământ. El își are un sens doar ca o anexă la Pământ. Brațele ies puțin din determinarea pământescului. La animal, membrele care la om slujesc de brațe sunt încă antrenate în gravitația Pământului. Dar, în esență, natura-membre a omului este în întregime organizată în direcția forțelor terestre. Așa cum capul omului este o copie a spiritualității cosmice, ceea ce ne apare în membrele omenești ne arată modul în care spiritul este legat de forțele Pământului. Studiați forma unei gambe și a unui picior omenesc! Dacă vrei să le înțelegi plastica, trebuie să înțelegi forțele Pământului. Așa cum dacă vrei să înțelegi capul omului trebuie să înțelegi spiritualitatea cea mai înaltă, tot așa, pentru a înțelege forma membrelor trebuie să studiezi ce anume îl leagă pe om de Pământ, ce îl apasă pe Pământ, care este cauza care face ca omul să poată merge de-a lungul Pământului și să se mențină în Cosmos în cadrul forțelor gravitaționale. Trebuie să studiezi toate acestea, să studiezi întregul sistem prin care Pământul acționează asupra unei ființe care se plasează față de el așa cum o face omul. Așa cum pentru a înțelege capul omenesc trebuie să studiezi spiritul, tot așa pentru a înțelege omul metabolism-membre trebuie să studiezi fizicul Pământului, împreună cu forțele sale.
Faptul acesta are însă o consecință foarte importantă. Numai când pătrunzi astfel ființa umană, când ești în stare să privești în felul acesta capul omului, ca lume spirituală cristalizată, răspândită și lucrând în tot Cosmosul, ca să spunem așa, și când vezi în liniile gravitaționale, cât și în cele centrifuge după care se rotește Pământul, originile modelării formelor pe care le au membrele omului, când pătrunzi în felul acesta dinamic în acțiunea forțelor, în modul în care omul este modelat și structurat, abia atunci poți să îți faci o părere și despre felul în care acționează în interiorul omului elementul spiritual-sufletesc, felul în care acesta se manifestă în omul însuși. Iar astăzi aș vrea să vă arăt acest lucru prin două exemple.
Două lucruri, într-un fel opuse, pot juca un mare rol în entitatea sufletească a omului. Unul dintre ele este ceea ce aș numi îndoiala, celălalt este sentimentul de certitudine, de convingere. Probabil s-ar putea găsi și alți termeni mai semnificativi. Dar dumneavoastră simțiți cu toții că atunci când vorbim pe de o parte de îndoială, pe de altă parte de convingere avem un fel de polaritate a vieții sufletești. Reprezentați-vă puțin ce se petrece atunci când omul este cuprins ceva mai intens de efectele îndoielii pe de o parte și de cele ale certitudinii pe de altă parte. Încercați să vă reprezentați o dată cum pune stăpânire pe dumneavoastră îndoiala în legătură cu ceva, și acest ceva să fie un eveniment care vă solicită puternic. Nu e nicidecum nevoie să fie un mare adevăr universal, o mare enigmă cosmică, ci doar o problemă care vă interesează foarte mult. Cu acest sentiment de îndoială mergeți la culcare. Imaginați-vă cum vă întoarceți de pe o parte pe cealaltă, imaginați-vă tulburarea pe care o resimțiți și agitația lăuntrică ce nu vă dă pace. Și reprezentați-vă apoi ceva, ca o convingere binefăcătoare care pătrunde în sufletul dumneavoastră și generează o pace lăuntrică, și cum o căldură sufletească vă cuprinde cu totul. Pe scurt, dacă priviți realmente atenți și fără prejudecăți aceste fapte, vă veți putea actualiza în sufletul dumneavoastră cele două naturi opuse, cea a îndoielii și cea a convingerii.
În ce constă diferența, dacă ne referim la entitatea omului? Capul omenesc este plăsmuit din eterul cosmic ca o copie a ceea ce eram noi în lumea spirituală. Capul omenesc este o reproducere fidelă a ceea ce este mai profund omenesc în noi, și anume a omului spiritual. Reprezentările ce induc îndoiala se apropie de cap, dar ele nu-și găsesc loc aici. Capul nu le primește. Ele trebuie să traverseze capul și să pătrundă până în organismul-membre. În organismul-membre ele se unesc cu tot ceea ce devine granulos în materialitatea omenească, cu tot ceea ce are tendința să străbată această materialitate omenească cu particule granuloase, cu ceea ce primește deci o natură atomistă.
Tabla 16Reprezentările de îndoială traversează capul, ca și cum acesta ar fi permeabil pentru ele. Aceste reprezentări de îndoială sunt mai întâi receptate de sânge, apoi ele sunt trasportate în jos, în întreg organismul, unde sunt preluate de preferință de către metabolism și numai apoi sunt transmise sistemului nervos și trăiesc în ceea ce este de natură atomistă, granuloasă, salină în ființa umană. Ele se aliază intim cu aceste substanțe. Corpul receptează aceste reprezentări ale îndoielii; prin cap ele trec liber. Numai când înțelegem această natură deosebită a capului omenesc și faptul că substanța cefalică nu este făcută pentru a primi reprezentări de îndoială, dat fiind că el, capul, este o imagine a însuși adevărului, din care noi descindem atunci când coborâm din spiritual în fizic-pământesc, numai atunci putem înțelege acest lucru: așa cum lumina trece prin sticla transparentă, tot așa reprezentările de îndoială traversează capul nostru și cuprind cealaltă parte a sistemului nervos și agită lucrurile în metabolismul nostru. Capul receptează aceste reprezentări de îndoială numai în măsura în care el însuși este natură metabolică. Dar el le conduce mai departe, prin intermediul orgnaizării sale nervoase speciale, și nu își însușește decât reprezentările de certitudine.
Reprezentările de certitudine, când pătrund în capul omului, întâlnesc peste tot forme înrudite. Ele găsesc adăpost peste tot în sistemul nervos. Se stabilesc imediat în capul omului și străbat restul corpului, nu prin sânge, ci prin sistemul nervos, care se mai află și într-un fel de proces de distrugere, astfel încât ele trec imediat, în spiritualitatea lor, în tot restul omului. Însă ele găsesc de preferință adăpost în cap, îl umplu pe acesta. Iar în cap, din spiritualitatea formei capului, chiar și din cea a formelor sale interioare, ele primesc conformația adecvată ființei omenești și, în consecință, acționează ca și cum ar fi strâns înrudite cu omul, ca și cum omul însuși ar trăi în interiorul lor, ca și cum ele ar fi omul însuși. Am putea spune: În reprezentările de convingere, capul omului dă formă la ceva deosebit de potrivit pentru ființa umană.
Studiați embrionul omenesc și veți vedea că cel care se formează întâi este capul, apoi se formează restul organismului; acest lucru se întâmplă pentru că de la cap pornesc forțele care modelează restul corpului. Când receptați în capul dumneavoastră reprezentări-convingeri, din punct de vedere spiritual se petrece următorul lucru: ele sunt receptate spiritual mai întâi în cap, iar capul le transmite apoi restului omului. Așa cum din punct de vedere fizic, în embrion, restul omului este reprodus după capul omenesc, tot astfel, aici iradiază spiritualul convingerilor și reprezentărilor în restul ființei omenești, și de aici, din aceste reprezentări de convingere (desenul, roșu), ia naștere în mod spiritual o ființă omenească. În om radiază o imagine omenească interioară. Și cu ceea ce radiază aici ca reprezentări de convingere se unește tot ceea ce străbate omul drept căldură. Așa cum reprezentările de îndoială cuprind tot ceea ce este granular, atomist în om, reprezentările de covingere cuprind căldura care străbate corpul – căldură care este primul element al etericului ce străbate întregul om – și nu coboară mai departe în fizic.
(Tabla 16)Încercați cumva să vă reprezentați prezența în natura omenească a reprezentărilor de îndoială și de convingere și, dacă resimțiți efectul binefăcător al unei reprezentări de convingere sau efectul chinuitor al unei reprezentări de îndoială, de fiecare dată veți putea constata nemijlocit în viață veracitatea acestei chestiuni.
Am spus adesea că geniul limbii este un geniu ce acționează în mod rațional. Și dacă atribuim embrionului natural (vezi desenul, alb) cuvântul Zeugung (zămislire), nu este nimic surprinzător dacă altei formațiuni (roșu) îi atribuim cuvântul Uberzeugung (suprazămislire). Nu trebuie să luăm aceste lucruri drept rod al întâmplării. Ele sunt faptele geniului atotstăpânitor al limbii, care știe cu mult mai mult decât un om. Știu că o anumită lingvistică contemporană consideră acest lucru ca o glumă. Dar dacă te apleci cu adevărat asupra acțiunii și întrețeserilor realizate de geniul limbii, atunci vei considera glume multe lucruri ale filologiei și ale lingvisticii actuale.
Gândiți-vă acum la semnificația acestor lucruri. Veți căpăta o imagine despre modul în care două experiențe psihice, îndoiala și convingerea, acționează mai departe în omul fizic. Căpătați o imagine absolut plauzibilă a punții dintre sufletesc-spiritual și fizic. Dumneavoastră spuneți: Iată un om fizic. Prin corpusculii săi granuloși din corp licărește și vălurește ceea ce el viețuiește din punct de vedere spiritual-sufletesc: acesta este un sceptic, este un om care se îndoiește. Din structura interioară a substanței sale vedeți modul în care spiritul îndoielii din suflet vibrează mai departe aici în corp. Îl priviți apoi pe un altul, la care căldura curge liniștit prin membre, iar în curgerea liniștită a căldurii vedeți expresia fizică a dăruirii totale față de convingerile sale. În om vedem o expresie fizică nemijlocită a spiritualului. Doar în acest fel puteți să înțelegeți fizicul. Chimistul sau fizicianul de azi, când analizează omul, spune: El conține calcar, fosfor, oxigen, azot și carbon. Evident, în oxigen, în azot, în carbon, în hidrogen nu veți găsi niciodată un element spiritual. Și Du Bois-Raimond [Nota 44] are, bineînțeles, perfectă dreptate când afirmă: Unui număr de atomi de oxigen, de azot și de carbon le poate fi absolut indiferent modul în care ei sunt dispuși și se mișcă. – Da, când privești. materia din corp doar ca oxigen, carbon etc., poți să spui în felul acesta. Dar dacă știi că în interiorul corpului acționează o substanță receptivă în modul cel mai divers la spirit, care în cap este o reproducere fidelă a ființialității spirituale și care în rest este o anexă a Pământului, în așa fel încât pământescul reține acolo ceea ce s-a strecurat prin cap sub formă de reprezentări de îndoială, atunci pentru noi încetează posibilitatea de a gândi că unui număr de atomi de carbon și azot etc. din creierul nostru le este indiferent modul în care sunt dispuși și se mișcă, sau cum au fost dispuși și s-au mișcat. Vedem atunci că materiei nu îi este indiferent dacă în ea se varsă un val de căldură sau dacă în ea este activă formarea de sare, astfel încât corpul are tendința de a dezvolta structuri granuloase. Sunt două tendințe opuse care se manifestă în materie și care își au originea în spiritual. Este un fapt real că materialismul secolului al XIX-lea nu s-a născut din necunoașterea spiritului. Epoca materialistă a cunoscut foarte bine spiritul în forma sa cea mai filtrată, căci secolele anterioare nu au avut spiritul din cultura în eprubetă; ele au amestecat totdeauna în imaginile spiritului pe care și le formau noțiuni materiale; erau imagini în care totdeauna era amestecat elementul material. Reprezentările pur spirituale au fost introduse, de fapt, de către științele naturii. Dar ceea ce acest secol științific a trebuit să neglijeze este cunoașterea a ceea ce este materia în realitate, spiritul din materie. Ceea ce ne-a cufundat în materialism este tocmai cunoașterea prea vagă a esenței materiale a lumii, absența pătrunderii cu înțelegere în acțiunea și întrețeserea spirituală din lumea materială. Știința a devenit materialistă prin necunoașterea acțiunilor materiale. Datorită faptului că nu se știa modul creator în care acționează spiritul, s-a reprezentat acest spirit într-un mod din ce în ce mai abstract. Prin acest fapt imperativul, datoria, idealurile morale au devenit în final ceva despre care nu te mai puteai întreba pe unde rătăcește în spațiu, dat fiind că nu mai avea materialitatea care să îi permită să se miște prin spațiu. Pur și simplu nu mai exista. Când te repezeai să le prinzi era ca și cum ai fi vrut să respiri într-un element inexistent. Ca și cum un om ar vrea să respire sub un clopot golit de aer, așa îți apar oamenii secolului al XIX-lea! Când, de exemplu, ei încercau să prindă din zbor, să înșface idealurile morale, acestea nu existau acolo; le-ar fi plăcut să le aibă, dar ele nu erau acolo, căci nu s-a vrut să se dezvolte concepte referitoare la acțiunea spiritual-sufletescului în fizic-corporal. De aici și straniile teorii despre interacțiunea fizic-corporalului cu sufletesc-spiritualul, care nu sunt decât niște fabulări. O adevărată cunoaștere nu poate fi dobândită decât printr-o abordare exactă a stării de fapt.
(Tabla 15)Când ajungem să cunoaștem modul în care îndoiala și certitudinea străbat și întrețes natura umană, atunci suntem în măsură să extindem ceea ce s-a învățat că se întâmplă la om și asupra Cosmosului. În lume avem sfera creației materiale. Vedem, de pildă, cum afară, în lume, materia ia formă granulară, se cristalizează. Când am cunoscut că îndoiala din noi pune stăpânire pe structura granulară din organism, atunci știm să privim îndoiala și în afară. Privim muntele (vezi desenul, alb), cu roca sa granulară; în același timp observăm însă că acest munte este străbătut de același lucru pe care îl cunoaștem în noi ca îndoială (roșu), și astfel luăm cunoștință de forța creatoare a îndoielii. Îndoiala din noi ne face granuloși, tocmai pentru că suntem oameni și nu natură. Îndoiala, afară, în natură, face un lucru bun. Când ceea ce acționează afară în natură pătrunde în noi, aceasta generează ceva care nu mai este bun. Când mergeți pe stânci, călcați pe formațiunea fizică a ceea ce divinitatea trimite ca îndoială, pentru ca lumea să poată deveni granulară. Și tot astfel, când studiați certitudinile dumneavoastră, cu valul de căldură de care vă simțiți cuprinși, vă aflați în ceva ce ia naștere în mod creator. Dacă vă gândiți deci că, în principiu, în căldură trebuie să vedem leagănul forțelor creatoare din Univers, veți găsi că din materia caldă acționează ceea ce este certitudine cosmică.
Dacă ajungeți să cunoașteți într-adevăr aceste lucruri în dumneavoastră înșivă, veți învăța să judecați în mod corect și agenții, cauzele care acționează afară în Cosmos. Dacă priviți ceea ce afară, în exterior, se macină și se fărâmițează, prefigurând într-un fel pulverizarea terestrului nostru în Univers, dacă deci priviți aceasta ca radiații ale îndoielii cosmice, atunci veți înțelege multe lucruri din existența cosmică. Și invers, dacă ajungeți să pătrundeți cu privirea elementul de certitudine existent în spațiul cosmic, învățați să înțelegeți multe lucruri despre actul creator. Acestea sunt totuși niște lucruri prin care nu am vrut decât să vă arăt că mai întâi trebuie să cunoști ființa umană, dacă vrei să ai o perspectivă a ceea ce este existența cosmică.
Vedeți dumneavoastră, pentru Brentano existau în anii șaizeci, pentru Nietzsche în anii șaptezeci, metodele științelor naturii; acestea au descoperit în creierul omenesc carbon, hidrogen, oxigen, azot, fosfor, puțin sulf etc. În acestea, într-adevăr, era imposibil să recunoști un element spiritual. Și dacă apoi s-a încercat să se aplice aceeași metodă la spirit, nu s-a putut ajunge, desigur, la altceva decât la acea neputință a spiritului la care a ajuns Brentano, sau la acea epuizare, secătuire a spiritului la care a ajuns Nietzsche, care era o natură mai voluntară. Amândoi însă au fost supuși aceluiași destin, în sensul că ei nu au putut trece de la fizic la spiritual. Nu au putut face asta fiindcă nu au putut găsi spiritualul din fizic și, în consecință, nu au putut să resimtă nici spiritul ca pe ceva destul de puternic pentru a da naștere fizicului.
Astfel, aceste spirite s-au aflat în fața unei naturi fizice care nu avea, de fapt, niciun sens, pentru că nicăieri ea nu conține ceva spiritual și în fața unei naturi spirituale fără forță, fără putere. Acesta este destinul celor mai importante spirite, care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, s-au aflat în fața unei materii lipsite de sens și a unui spirit lipsit de forță.
Istoricii au vorbit despre idei care acționează în istorie. Acesta este spirit fără forță. Ei nu sunt cu adevărat în stare să pună la dispoziția ideilor niște instrumente culturale, niște instrumente prin care ia naștere cultura sau prin care se produc evenimente istorice în general; ideile ca abstracțiuni sunt lipsite de forță, acesta este spirit fără forță. De cealaltă parte se situează natura, care se studiază doar prin materia ei nespirituală: materie fără sens.
Niciodată nu se va găsi puntea de trecere dacă se inventează pe de o parte o nerozie: materie fără sens, și, pe de altă parte, un pseudospirit: spirit fără forță. Numai când în spirit vom găsi forța, când în certitudine vom găsi forța să facem să circule căldura prin corp, pentru că omul este organizat în așa fel, când în îndoială vom găsi forța de a ne strecura rapid prin cap, pentru că în îndoială nu există nicio înrudire cu capul și nu facem decât să secătuim interior restul ființei umane și în felul acesta ea se ruinează și decade într-o structură granulară, deci numai când vom găsi în spirit ceea ce are forță, atât pentru a dizolva structura granulară prin căldură cât și de a o crea în procesul de salificare, numai atunci vom găsi o materie în care există sens, deoarece spiritul plin de forță acționează atunci astfel încât ceea ce ne apare în fața ochilor în materie este plin de sens. Și astfel noi trebuie să căutăm materie cu sens și spirit cu forță.
Iată ceea ce ne arată atât de pregnant astfel de spirite precum Brentano și Nietzsche prin destinul lor tragic, chiar și prin personalitatea lor.
