Aceste conferinţe urmează să vorbească despre trecerea omului prin cele două părţi ale vieţii sale, prin lumea spirituală între moarte şi o nouă naştere şi prin lumea fizic-terestră, între naştere şi moarte.
Aş dori să vă amintesc astăzi ceva care se poate să fi apărut înaintea sufletelor în cadrul ultimelor conferinţe de aici [Nota 1]. Eu vă spuneam că în perioada importantă ce se scurge între moarte şi o nouă naştere omul se află înlăuntrul lumii spirituale cu o conştienţă considerabil mai înaltă decât cea pe care o are aici, pe Pământ, înlăuntrul trupului fizic. – Atunci când ne aflăm aici, pe Pământ, în trupul nostru fizic, această conştienţă terestră neurosenzorială este legată de organizaţia generală a omului. Noi ne simţim aici ca oameni prin aceea că purtăm înlăuntrul pielii noastre organizaţia creierului nostru, organizaţia plămânilor, a inimii ş.a.m.d. Acestea sunt cele despre care putem noi spune că se află înlăuntrul nostru. Iar cu ceea ce se află în jurul nostru noi ne simţim uniţi fie prin simţurile noastre, fie prin respiraţia noastră fie prin preluarea hranei noastre.
Atunci când trăim în acea stare care se scurge între moarte şi o nouă naştere nu putem vorbi în acelaşi sens despre lăuntrul nostru. Căci în clipa în care trecem prin poarta morţii, dar de fapt chiar în clipa în care trecem în somn, chiar dacă atunci conştiența noastră este atenuată – stările de viaţă inconştiente se desfăşoară totuşi aşa cum le-am expus eu –, ne găsim într-o astfel de stare încât putem desemna de fapt întreaga lume, întregul Univers, drept lăuntric nouă.
Aşadar, în timp ce noi avem aici pe Pământ o organizaţie care se revelează în organele noastre şi în interacţiunea lor în cadrul pielii noastre, nouă ni se revelează – în timpul somnului doar inconştient, plin de viaţă, între moarte şi o nouă naştere, însă pe deplin conştient [Nota 2] – lăuntrul nostru ca lăuntru al stelelor. Noi ne simţim faţă de lumea stelară astfel încât putem spune entităţilor stelelor că ele sunt lăuntrul nostru, aşa cum spunem aici plămânilor şi inimii că ele fac parte din lăuntrul nostru fizic. Noi avem de la adormire până la trezire o viaţă cosmică. Noi avem de la moarte până la o nouă naştere o conştienţă cosmică. Ceea ce aici pe Pământ este lumea exterioară, în special atunci când îndreptăm privirea înspre depărtările spaţiului cosmic, devine lăuntru al nostru.
Şi ce constituie în lumea spirituală ceea ce este exterior nouă? Exteriorul nostru devine exact ceea ce este acum lăuntrul nostru. Exteriorul nostru devine omul însuşi, dar omul într-un mod absolut deosebit, omul în aşa fel încât noi clădim ceea ce este atunci exterior, ca pe un fel de germen spiritual, din care trebuie să provină viitorul nostru corp fizic pământesc. Noi elaborăm acest germen spiritual împreună cu entităţile Ierarhiilor superioare. Acesta există într-un anumit moment al parcurgerii vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. El există ca entitate spirituală, dar ca entitate spirituală poartă în sine forţele care organizează apoi trupul fizic al omului, aşa cum, să spunem, poartă germenele vegetal în sine forţele care organizează planta ulterioară. Numai că noi trebuie să ne reprezentăm germenul vegetal mic, şi planta mare; dar germenul spiritual al organismului fizic omenesc este, ca să spunem aşa, un univers de o mărime incomensurabilă, deşi faptul de a vorbi în sens propriu-zis despre „mare” nu mai este întru totul potrivit pentru aceste stări.
Eu am mai indicat însă faptul că acest germen spiritual într-o anumită perioadă „ne scapă” oarecum. De la un anumit moment încolo, noi simţim: noi am elaborat germenul spiritual al organismului nostru fizic în legătură cu alte fiinţe ale Universului, cu fiinţe ale Ierarhiilor superioare; noi l-am adus până la un anumit punct. Apoi el ne scapă oarecum, se sustrage nouă şi se cufundă în forţele fizice pământeşti cu care este el înrudit şi care vin de la tată şi de la mamă. El se uneşte cu partea omenească a curentului ereditar. El coboară mai repede pe Pământ decât noi înşine ca oameni sufletesc-spirituali, astfel că noi mai petrecem o vreme – chiar dacă scurtă – în lumea spirituală, când corelaţia de forţe a organismului nostru fizic omenesc a coborât pe Pământ şi trăieşte ca atare în germenul omenesc din trupul mamei.
În această perioadă noi strângem laolaltă din eterul cosmic forţele şi substanţele eterului cosmic însuşi, şi adăugăm trupul nostru eteric trupului astral şi Eului. Iar ca o asemenea fiinţă în Eu şi în trup astral şi în trup eteric venim noi înşine jos pe Pământ, şi ne unim cu ceea ce a devenit germenul spiritual trimis mai devreme, înaintea noastră. Celui care consideră amănunţit acest proces, îi va deveni deosebit de limpede cum se raportează de fapt omul la Univers. Şi îi devine clar, atunci când priveşte în primul rând la trei manifestări ale entităţii omeneşti asupra cărora s-a atras deja atenţia aici şi în alte locuri în context antroposofic, atunci când priveşte la cele trei manifestări ale naturii omeneşti prin care omul devine de fapt fiinţa care este el pe Pământ.
De fapt, copil fiind la naştere, noi ajungem să devenim cu totul altfel, mai târziu. Noi învăţăm abia pe Pământ să mergem, să vorbim, să gândim. Ceea ce rămâne, aş spune, confuz la om între naştere şi moarte, anume voinţa, şi ceea ce rămâne pe jumătate confuz, sentimentul, ele există deja – chiar dacă întrun mod incipient – şi la copilul foarte mic. Viaţa de sentiment, chiar dacă este întru totul îndreptată numai spre funcţiile interioare, există la copilul mic. Viaţa de voinţă există. O dovadă în acest sens o constituie mişcările – chiar dacă haotice – pe care le execută copilul.
Cauza faptului că viaţa de sentiment şi viaţa de voinţă a copilului mic se transformă la o vârstă ulterioară, rezultă din aceea că gândirea se configurează treptat, şi că această gândire pătrunde sentimentul, pătrunde voinţa, iar în felul acesta sentimentul şi voinţa devin ceva mai desăvârşit. Dar ele există deja la copilul mic. Pe când gândirea este ceva pe care copilul şi-o configurează abia aici pe Pământ, în corelaţia cu alţi oameni, ceva configurat oarecum datorită învăţăturii altor oameni. La fel este cu mersul şi vorbirea, pe care copilul şi le însuşeşte înaintea gândirii.
Cel care are un sentiment suficient de profund pentru ceea ce este cu adevărat omenesc va înţelege deja din considerarea modului în care se dezvoltă copilul prin mers, vorbire şi gândire, ce rol plin de importanţă joacă mersul, vorbirea şi gândirea în dezvoltarea omului pământean. Dar tocmai că omul nu este numai o fiinţă pământeană. Omul este o fiinţă care la fel cum aparţine Pământului cu forţele şi substanţele sale, tot aşa aparţine şi lumii spirituale, entităţilor Ierarhiilor superioare, activităţilor ce se desfăşoară între fiinţele individuale ale acestor Ierarhii superioare. Ca să spunem aşa, omul aparţine numai cu o parte din fiinţa sa existenţei terestre, cu cealaltă parte a fiinţei sale el aparţine unei lumi care nu este cea senzorială.
În această lume care nu este cea senzorială, el îşi pregăteşte, după cum am menţionat deja, germenul său spiritual. Eu v-am spus că nu trebuie să se creadă că toate faptele de cultură şi civilizaţie ale oamenilor de pe Pământ, oricât de complicate şi de măreţe ar fi ele, ating în măreţie ceea ce se săvârşeşte între om şi entităţile Ierarhiilor superioare pentru a clădi această minune a organismului fizic omenesc mai întâi în lumea spirituală. Însă ceea ce este clădit acolo şi care, după cum am expus deja, este trimis de fapt înaintea noastră pe Pământ, este totuşi întrucâtva altfel organizat decât ceea ce există apoi aici pe Pământ ca om, între naştere şi moarte.
Ceea ce clădeşte omul ca germen spiritual al organismului său fizic, are şi forţe în sine. Întreaga sinteză, care se reuneşte apoi cu germenul fizic omenesc, care devine, de fapt, germen fizic al omului prin aceea că preia substanţe de la părinţii săi, este dotată cu toate însuşirile şi forţele posibile; numai pentru trei capacităţi nu-şi primeşte forţele în cadrul lumii spirituale, şi acestea sunt tocmai gândirea, vorbirea, mersul. Gândirea, vorbirea şi mersul sunt activităţi întru totul omeneşti pe Pământ.
Să considerăm pentru început mersul, să considerăm de fapt tot ceea ce este înrudit cu mersul, aş putea spune orientarea omului în cadrul existenţei sale fizice omeneşti în general. Căci, la urma-urmelor, atunci când îmi mişc braţul, când îmi mişc capul, acestea sunt tot ceva înrudit cu mecanismul mersului. Înălţarea pe verticală a omului la vârsta copilăriei este o orientare. Toate acestea sunt legate de ceea ce se numeşte forţă gravitaţională a Pământului, sunt legate de faptul că tot ceea ce trăieşte fizic pe Pământ are o greutate. Însă la ceea ce a fost constituit ca germen spiritual între moarte şi o nouă naştere nu se poate vorbi despre o greutate, despre vreo forţă gravitaţională.
Aşadar tot ceea ce are de a face cu mersul are de a face cu forţa gravitaţională. Mersul este o învingere a forţei gravitaţionale. El este o încadrare în forţa gravitaţională. Când ridicăm un picior ca să facem un pas, noi ne încadrăm în forţa gravitaţională. Şi noi ne însuşim abia pe Pământ această încadrare în forţa gravitaţională, care nu există între moarte şi o nouă naştere, dar îşi are corespondentul său analog acolo. Şi acolo avem o orientare, numai că acolo nu este orientarea în forţa gravitaţională, pentru că în lumea spirituală nu există nicio forţă gravitaţională şi nu există nicio greutate. Acolo, orientarea este exclusiv una spirituală, şi anume în aşa fel încât ceea ce aici pe Pământ corespunde ridicării unui picior şi încadrării în forţa gravitaţională, corespunde în lumea spirituală înrudirii, să zicem, cu o fiinţă din Ierarhiile superioare, care aparţine Îngerilor sau Arhanghelilor. Dacă eu mă simt sufleteşte lăuntric apropiat de influenţa unei fiinţe din Ierarhia Îngerilor, sau, să spunem, Exusiai, cu care omul conlucrează, atunci el se orientează în funcţie de aceasta între moarte şi o nouă naştere. Aşa cum aici pe Pământ avem de a face cu greutatea noastră, acolo avem de a face cu ceea ce porneşte ca forţe de simpatie faţă de propria noastră fiinţă omenească, forţe ce pornesc de la fiinţele individuale ale Ierarhiilor superioare. [Tabla 1*]
* Relativ la desenele la tablă, vezi pagina 233.
Tabla 1Nu este ca în cazul forţei gravitaţionale, care are o singură direcţie: spre Pământ. Ceea ce corespunde forţei gravitaţionale acolo, în lumea spirituală, are toate direcţiile, căci fiinţele spirituale ale Ierarhiilor superioare nu sunt ordonate central, ele sunt pretutindeni, şi orientarea nu este o astfel de orientare geometrică, aş spune, cum este orientarea forţei gravitaţionale către centrul Pământului, ci este o orientare în toate direcţiile. În funcţie de faptul că omul trebuie să-şi clădească plămânii, sau are altceva de făcut în legătură cu fiinţele Ierarhiilor superioare,
el poate spune: Mă atrage Ierarhia a treia, mă atrage prima Ierarhie. – El se simte încadrat în întreaga lume a Ierarhiilor El se simte oarecum atras sau respins în toate direcţiile – dar nu fizic, cum este cazul la forţa gravitaţiei, ci spiritual. Asta corespunde în lumea spirituală orientării fizice în funcţie de gravitaţie pe Pământ.
Aici, pe Pământ, omul învaţă să vorbească, şi aceasta ţine din nou de fiinţa sa pământească. Noi nu putem vorbi înlăuntrul lumii spirituale între moarte şi o nouă naştere. Pentru a vorbi e nevoie de organele fizice ale vorbirii. Acestea nu există acolo, dar înlăuntrul lumii spirituale noi avem între moarte şi o nouă naştere următoarea formă de trăire: noi ne simţim alternativ concentraţi oarecum ritmic în propria noastră fiinţă omenească. Acolo se concentrează conştienţa noastră cu mult mai înaltă. Aşa cum aici pe Pământ noi avem somnul, în care ne închidem în noi înşine, aşa ne închidem în noi înşine şi între moarte şi o nouă naştere. Dar apoi ne deschidem din nou. Aşa cum aici pe Pământ ne îndreptăm ochii şi celelalte simţuri afară, în Univers, tot aşa este şi acolo: noi ne îndreptăm organele noastre de percepţie spirituală, în afară, înspre entităţile Ierarhiilor superioare, şi ne lăsăm oarecum fiinţa să radieze în depărtări, apoi o strângem iarăşi laolaltă.
Acesta este un proces de respiraţie spirituală, dar el se desfăşoară în aşa fel încât ar putea fi reprezentat întrucâtva aşa [Nota 3]. Dacă am vrea să prezentăm ceea ce îşi spune omul acolo în lumea spirituală prin cuvinte pământeşti, prin reprezentări care sunt preluate din viaţa terestră, atunci ar trebui să spunem cam următoarele: Eu, ca om, am de făcut una sau alta în lumea spirituală. Eu ştiu aceasta prin acele posibilităţi de percepţie care îmi sunt proprii mie înlăuntrul lumii spirituale între moarte şi o nouă naştere. Eu mă simt drept această fiinţă omenească, această individualitate. Dar aşa cum expir pe Pământ, tot aşa mă revărs sufleteşte în afară, în Univers – eu devin una cu Cosmosul. Şi la fel cum inspir pe Pământ, eu iau înapoi în mine, ca om, ceea ce am trăit în fiinţa mea revărsată în afară. – Aceasta se desfăşoară continuu între moarte şi o nouă naştere. Eu aş putea reprezenta-o schematic astfel:
[Tabla 1]Să presupunem că omul se simte în propria sa fiinţă (roşu).
Apoi omul se simte dilatat în depărtările Cosmosului. El îşi extinde propria sa fiinţă în ceea ce este acolo afară (galben). Aşadar omul este când restrâns, concentrat în propria sa fiinţă (roşu), când extins cu propria sa fiinţă în depărtările Universului. Eu vreau să desenez încă o dată în mod special această concentrare, după ce a avut loc extinderea: Aşadar aici este fiinţa omenească (roşu), şi ea strânge acum din nou în sine ceea ce este afară (galben), astfel încât aceasta se concentrează în propria sa fiinţă la fel cum adună omul aerul în sine din depărtările fizice ale Universului atunci când inspiră.
[Tabla 1]Da, dar după ce ne-am extins fiinţa în Cosmos şi am restrâns-o apoi din nou în noi, atunci, ceea ce – eu nu pot exprima altfel lucrurile – am cuprins noi prin aceea că ne-am extins fiinţa în depărtările Cosmosului şi apoi am concentrat-o din nou în noi, începe să ne spună ce este. Iar noi spunem atunci, între moarte şi o nouă naştere: Logosul în care ne-am cufundat noi mai întâi în afară, Logosul vorbeşte în noi.
Aici pe Pământ avem, în privinţa vorbirii fizice, cu precădere sentimentul că noi elaborăm cuvintele prin aceea că expirăm. Între moarte şi o nouă naştere noi avem percepţia că acele cuvinte care sunt răspândite în Univers şi care constituie fiinţa Universului intră în noi la inspirarea fiinţei noastre şi se revelează în noi drept cuvânt al lumilor. Aici pe Pământ vorbim expirând, în lumea spirituală noi vorbim inspirând. Şi prin faptul că noi ne unim cu ceea ce ne spune nouă Logosul, cu ceea ce ne spune nouă Cuvântul lumilor, se luminează în fiinţa noastră gândurile cosmice. Aici ne străduim prin sistemul nostru nervos să avem gânduri pământeşti, acolo absorbim în noi înşine Gândurile cosmice din limbajul Logosului,care apare după ce ne-am extins mai întâi cu fiinţa noastră în Univers.
Şi acum cuprindeţi cât se poate de viu această legătură! Între moarte şi o nouă naştere, dumneavoastră spuneţi: Eu am de făcut asta – dumneavoastră percepeţi ca experienţă lăuntrică din ceea ce aţi vieţuit până atunci, că ar trebui să faceţi una sau alta. Cu această intenţie de a face una sau alta, dumneavoastră vă extindeţi fiinţa în depărtările Cosmosului, însă în aşa fel încât această extindere se desfăşoară orientat. Dacă dumneavoastră vă spuneţi aici, pe Pământ: Eu trebuie să-mi cumpăr unt –, aceasta este o intenţie. Dumneavoastră vă puneţi în mişcare spre Basel, de exemplu, pentru a vă cumpăra unt de acolo, şi îl aduceţi înapoi aici. Între moarte şi o nouă naştere, dumneavoastră nutriţi tot o intenţie în privinţa unor lucruri care trebuie făcute dincolo, în cealaltă lume, şi vă extindeţi fiinţa. În intenţia dumneavoastră se află faptul de a face ceea ce vă orientează, dar după ce aţi făcut ceva sunteţi atraşi către o fiinţă îngerească, şi după ce aţi făcut altceva sunteţi poate atraşi de o fiinţă a voinţei, ş.a.m.d. Acestea se unesc cu fiinţa dumneavoastră extinsă. Dumneavoastră inspiraţi: şi fiecare fiinţă exprimă partea sa de contribuţie la Logos, şi dumneavoastră începeţi să înţelegeţi gândurile cosmice ale acestor fiinţe.
De fapt, atunci când omul se revarsă aici pe Pământ în privinţa germenului său spiritual – noi înşine mai rămânem încă un timp sus, în lumea spirituală, după cum am spus –, el nu este predispus din lumea spirituală nici la a gândi în sens terestru, nici la a vorbi în sens terestru, nici la a merge în sensul terestru al forţei de gravitaţie, ci el este predispus să se deplaseze între fiinţele Ierarhiilor superioare, să se orienteze înspre ele. El nu este predispus să vorbească, el este predispus să lase Logosul să răsune în el. El nu este predispus la gândurile întunecate din viaţa pământească, el este predispus la gândurile care luminează în el dinlăuntrul Cosmosului.
Ceea ce sunt aici pe Pământ mersul, vorbirea şi gândirea, îşi au analogiile în lumea spirituală: în primul rând în orientarea înlăuntrul Ierarhiilor, în al doilea rând în răsunetul viu din sine al Cuvântului lumilor, şi în al treilea rând în iluminarea spirituală lăuntrică a gândurilor cosmice.
Imaginaţi-vă acum, într-un mod viu, trecerea omului după moarte în depărtările Universului. El trece cu acest prilej de sferele planetare din jurul Pământului. Eu am vorbit despre aceste lucruri în ultimele conferinţe pe care le-am ţinut aici. El trece de sfera lumii, de sfera lui Venus, de sfera lui Mercur, de sfera lui Jupiter, de sfera lui Saturn. Gândiţi-vă că el a ajuns în depărtările Cosmosului. El vede atunci stelele întotdeauna din cealaltă parte. De pe Pământ, noi vedem stelele în sus (săgeata în sus); dar când suntem afară, vedem din afară înspre înăuntru (săgeata în jos).
Tabla 2Forţele care ne fac capabili aici să vedem stelele, ne dau imaginea fizică a stelelor. Forţele care ne fac capabili să vedem stelele din cealaltă parte, nu ne fac să vedem stelele aşa cum ne apar ele aici, ci din cealaltă parte noi vedem stelele întru totul ca entităţi spirituale. Şi când apoi – desigur că eu trebuie să mă folosesc de expresiile de pe Pământ – ieşim din domeniul sferelor noastre planetare, acolo unde se află acum evoluţia cosmică – acest „acum" este în orice caz un acum cosmic, care durează mult –, atunci ne spunem din înţelegerea pe care ne-am însuşit-o prin conştienţa înaltă pe care o avem între moarte şi o nouă naştere: Este cea mai mare binefacere pentru noi, faptul că forţele lui Saturn nu iradiază numai în lumea planetelor Pământului, ci şi în depărtările spaţiului cosmic. – Acolo ele sunt, în orice caz, cu totul altceva decât micuţele raze albăstrui insignifiante ale lui Saturn, care pot fi vizibile aici pe Pământ. Acolo ne apar razele spirituale care iradiază în Univers şi care chiar încetează să mai fie spaţiale, care iradiază în non-spaţial, astfel încât între moarte şi o nouă naştere ne putem spune: Noi privim cu recunoştinţă înapoi la cea mai îndepărtată planetă a sistemului planetar al Pământului, la Saturn – căci Uranus şi Neptun nu sunt de fapt planete propriu-zise ale Pământului, ele s-au adăugat mai târziu –, noi suntem conştienţi că el nu radiază numai în jos, asupra Pământului, ci radiază şi în depărtările spaţiului cosmic. Noi datorăm, la ceea ce radiază el ca raze spirituale în afară, faptul că vom fi dezbrăcaţi de greutatea pământeană, vom fi dezbrăcaţi de ceea ce sunt forţele fizice ale vorbirii şi de ceea ce sunt forţele fizice ale gândirii. Saturn este realmente marele nostru binefăcător dintre moarte şi o nouă naştere prin ceea ce iradiază el în afară în depărtările Cosmosului; el este, în această privinţă, din punct de vedere spiritual, opusul forţelor lunare.
Forţele spirituale lunare ne leagă de Pământ; forţele spirituale ale lui Saturn ne fac capabili să trăim în depărtările Universului. Aici, pe Pământ, forţele lunare sunt de o importanţă întru totul deosebită pentru noi, oamenii; eu am expus faptul [Nota 4] că ele joacă un rol chiar la trezirea noastră zilnică. Ceea ce sunt pentru noi forţele lunare aici pe Pământ, sunt pentru noi în Univers forţele ce radiază ca forţe ale lui Saturn afară în Univers din sfera cea mai îndepărtată a sistemului nostru planetar. Căci în fapt, această iradiere nu este aşa încât dumneavoastră să vă reprezentaţi lucrurile astfel: Păi da, Saturn are o parte din faţă cu care radiază asupra Pământului, şi o parte din spate cu care radiază în Univers. Nu este aşa, ci Saturn, dacă ar fi aici (vezi desenul), se deplasează pe această traiectorie. Acum el iradiază pretutindeni spiritual (roşu),astfel încât această iradiere în afară se petrece aşa. – Dimpotrivă: Saturn cel fizic apare, aş spune, ca un gol în această sferă a lui Saturn cosmic ce iradiază spiritual în afară, în spaţiul cosmic. Este întru totul aşa că ceea ce iradiază Saturn în afară, ne acoperă nouă după moarte, începând dintrun anumit moment, tot ceea ce este pământesc, dar ni-l acoperă cu lumină.
Acum, din punct de vedere cosmic, lucrurile stau aşa: aici, pe Pământ, omul se află sub influenţa forţelor spirituale lunare; între moarte şi o nouă naştere, el se află sub influenţa forţelor lui Saturn. Şi prin faptul că el coboară din nou pe Pământ, el se sustrage forţelor lui Saturn şi ajunge treptat în sfera forţelor Lunii. Ce se întâmplă atunci? Atâta timp cât omul este înrudit cu sfera forţelor lui Saturn – iar pe Saturn, dacă-mi este îngăduit să spun aşa, îl ajută Jupiter şi Marte, care au o sarcină deosebită, despre care voi vorbi aici ulterior [Nota 5] –, aşadar atâta timp cât omul se află sub influenţa lui Saturn, Jupiter şi Marte, el nu vrea de fapt să devină o fiinţă care merge şi vorbeşte şi gândeşte în sens pământesc, ci vrea să devină o fiinţă care vrea să se orienteze între fiinţele spirituale, care vrea să trăiască Logosul răsunând în sine, care vrea să aibă gândurile cosmice luminând în sine. Şi de fapt, cu aceste intenţii lăuntrice este lăsat să coboare pe Pământ germenul spiritual al organismului fizic.
Omul care coboară din lumile spirituale pe Pământ nu are de fapt nici cea mai mică tendinţă de a se adapta la forţa de gravitaţie a Pământului, nu are nicio tendinţă de a merge, de a-şi aduce organele vorbirii în vibraţie în aşa fel încât să răsune limbajul său fizic, şi nici cea mai mică tendinţă de a gândi cu un creier fizic asupra obiectelor fizice. El nu are nimic din toate acestea. El le primeşte prin aceea că atunci când este lăsat să coboare pe Pământ din sfera forţelor lui Saturn, deci ca germen spiritual fizic, el trece prin Soare, şi apoi ajunge în celelalte sfere planetare; în sfera lui Mercur, a lui Venus şi a Lunii. Sfera lui Mercur, a lui Venus şi a Lunii transformă predispoziţiile cosmice de orientare spirituală de trăire a Logosului, de aprindere a gândurilor cosmice înlăuntru, în predispoziţia de a vorbi, de a gândi, de a merge. Iar inversarea o produce Soarele, adică Soarele spiritual.
Prin faptul că omul ajunge în sfera Lunii – iar forţele Lunii sunt ajutate de forţele lui Venus şi forţele lui Mercur –, dacă-mi este îngăduit să mă exprim aşa, predispoziţiile cereşti de orientare, de trăire a Logosului şi de gândire sunt transformate în predispoziţii terestre. De fapt, noi ar trebui să-i spunem copilului aici pe Pământ, când începe să-şi verticalizeze poziţia, următoarele: Înainte de a fi fost preluat de forţele lui Mercur, forţele lui Venus şi forţele Lunii, tu ai avut predispoziţia, în sferele cereşti, de a te orienta spiritual înlăuntrul Ierarhiilor, de a vieţui lăuntric Logosul care răsună, de a fi iluminat lăuntric cu gânduri cosmice. Tu ai săvârşit metamorfoza de la capacităţile cereşti la cele pământeşti şi ai lucrat la această înfăptuire prin aceea că ai trecut prin întreaga sferă planetară, iar Soarele a determinat tocmai inversarea celor cereşti în cele pământeşti.
Cu acest prilej însă, se mai petrece încă ceva cu totul covârşitor: se petrece faptul că omul, atunci când păşeşte din sfera cerească în cea pământească, trăieşte doar o parte a etericului. Etericul este răspândit în cuprinsul întregii sfere planetare şi stelare. Dar în momentul în care capacităţile cereşti se transformă în capacităţi pământeşti, omul pierde trăirea moralităţii cosmice. Atunci când vieţuim orientarea între fiinţele Ierarhiilor superioare, atunci nu o vieţuim ca fiind împânzită doar cu legi ale naturii, ci o vieţuim ca orientare morală. Acolo totul este totodată moral. Tot aşa, Logosul nu vorbeşte în om amoral, ca fenomenele naturii – fenomenele naturii nu vorbesc anti-moral, dar vorbesc amoral –, Logosul vorbeşte cu moralitate. Şi tot aşa luminează gândurile cosmice în sensul moralităţii.
Saturn, Jupiter şi Marte conţin – chiar dacă acest fapt trebuie exprimat spre oroarea fizicienilor –, pe lângă restul forţelor lor, şi forţe care sunt întru totul orientate moral. Abia atunci când omul transformă aceste capacităţi caracterizate în mers, vorbire şi gândire, pierde el componentele morale.
Acest fapt este extraordinar de important. Atunci când vorbim noi aici pe Pământ despre eterul în care trăim când ne apropiem de Pământ pentru a fi născuţi, atunci vorbim despre eter în sensul că-i atribuim tot felul de însuşiri. Dar acesta este doar un aspect al eterului. Celălalt aspect e că el este o substanţă care acţionează moral, că el este pătruns pretutindeni de impulsuri morale. La fel cum este pătruns de lumină, el este pătruns şi de impulsuri morale. Acestea nu există în eterul pământesc.
Acum, lucrurile stau însă aşa că omul ca fiinţă pământeană, ca să zicem aşa, nu este întru totul părăsit de forţele înlăuntrul cărora trăieşte între moarte şi o nouă naştere. Ar putea fi şi aşa – dacă ordinea cosmică ar fi ajuns, printr-o dispoziţie divină oarecare, la faptul ca omul, aici pe Pământ, să nu aibă nicio presimţire că pe lângă fiinţa sa fizică el ar trebui să fie şi o fiinţă morală –, şi că mersul, vorbirea şi gândirea sa de aici de pe Pământ corespund unei orientări cereşti, unui Logos ceresc, unei iluminări cereşti cu gândurile cosmice. Dacă lucrurile nu sunt stimulate în el, omul nu ştie multe aici pe Pământ despre aceste contra-imagini cereşti ale capacităţilor sale pământeşti, dar în el mai există încă presimţiri ale acestora. Tot ceea ce l-ar lega pe om cu lumea spirituală ar fi uitat fără urmă, şi nici măcar conştiinţa nu s-ar mai trezi în el dacă pe Pământ nu ar exista totuşi efecte-ecou ale celor cereşti.
[Tabla 2]Vreau să plec de la ceva absolut precis. Vi se va părea pentru început paradoxal ceea ce vă voi spune eu acum, dar corespunde întru totul realităţilor ce pot fi constatate în mod spiritual. Să presupunem că aici avem Pământul însuşi (roşu) şi aici avem învelişul său aeric (luminos). Desigur că nu le-am putut desena în raportul corect, dar asta nu contează. Şi mai avem apoi mai departe, în afară, ceea ce trece treptat în lumea spirituală. Apoi, încetează. Când desenez, eu trebuie să desenez spaţial, dar de fapt aici, în afară, devine a-spaţial (vezi desenul, galben).
Acum, aici, pe Pământ, noi respirăm, inspirăm şi expirăm aerul, şi acesta este ritmul respirator. Dar acolo afară, noi ne extindem fiinţa în Cosmos, astfel încât preluăm Logosul şi gândurile cosmice în noi. Acolo noi lăsăm Universul să vorbească în noi. Aceasta se petrece tot într-un ritm, un ritm care se orientează în funcţie de fiinţele stelelor. Şi acolo afară este ritm. Aici pe Pământ, la noi, oamenii, există aşadar ritmul respirator care stă într-un anumit raport cu ritmul circulaţiei sanguine, ca de la unu la patru; patru bătăi de puls în răstimpul unei respiraţii. Acolo afară, ceea ce expirăm şi inspirăm spiritual, este ritm cosmic. Noi trăim aici prin aceea că avem un anumit număr de respiraţii şi un anumit număr de bătăi de puls pe minut. Noi trăim ca oameni pe Pământ din ritmul nostru respirator, din ritmul circulaţiei noastre sanguine. Noi pătrundem afară în lume, trăim acolo afară într-un ritm cosmic prin aceea că inspirăm oarecum lumea moral-eterică – şi atunci suntem în noi; iar când o expirăm din nou, atunci suntem împreună cu fiinţele Ierarhiilor superioare. Şi la fel cum am stimulat aici în trupul nostru fizic înlăuntrul pielii, mişcări regulate, ritmice, tot aşa avem afară, în mersul şi poziţia stelelor, aceşti stimulatori ai ritmului cosmic, cu care ne familiarizăm între moarte şi o nouă naştere.
Aşadar este într-adevăr aşa; aici (vezi desenul) este Pământul, cu mediul său înconjurător cel mai apropiat. Noi trăim în aer, ne desfăşurăm în aer ritmul nostru respirator. Acesta este extraordinar de regulat. Neregularitatea sa înseamnă boală pentru om. Afară – acolo a trebuit însă, aş spune, să parcurgem un spaţiu cosmic intermediar – trăim ritmul cosmic prin aceea că trăim afară, în eterul cosmic pătruns de moralitate. Acestea sunt două ritmuri diferite: ritmul uman, ritmul cosmic; dar amândouă sunt ritmuri omeneşti, pentru că ritmul cosmic este ritmul omului între moarte şi o nouă naştere.
Lumea are, ca să spunem aşa, aici pe Pământ, ritmul regulat al omenirii, iar afară ritmul la care participăm noi înşine între moarte şi o nouă naştere. Ce se află între acestea două? Ritmul omenesc ne face capabili între naştere şi moarte să rostim cuvinte omeneşti, să ne însuşim cuvintele omeneşti şi limbajul omenesc. Ritmul cosmic ne face capabili, între moarte şi o nouă naştere, să lăsăm să răsune în noi Cuvântul lumilor. Pământul ne dă limbajul; Universul, Universul spiritual ne dă Logosul. Veţi presimţi că acolo unde trăieşte acel ritm care ne dă Logosul, este cu totul altfel decât aici pe Pământ în aer, unde noi desfăşurăm cuvintele omeneşti.
Prin ce se delimitează deci cele două domenii? Noi privim afară, în lumea fizică. Noi nu vedem acolo, afară, ritmul cosmic. Amândouă sunt corelaţii legice întru totul armonioase lăuntric. Ce se află între ele? Între cele două se află ceea ce face ca ritmul cosmic, aş spune, dacă se apropie prea tare de Pământ, să se risipească, şi care în anumite circumstanţe aduce şi ritmul respirator omenesc în dezordine; între cele două se află acele fenomene ce se exprimă în fenomene aerice, în tot ceea ce ţine de meteorologie. Căci dacă nu ar avea loc pe Pământul nostru viscole, furtuni, formări de nori şi nu ar exista vânt, dacă aerul nu ar conţine în sine – pe lângă ceea ce înseamnă el ca oxigen şi azot pentru respiraţia noastră în mod obişnuit – această fiinţă a meteorologiei – căci ea se află mereu aici chiar dacă aerul este aparent pur –, noi am privi în sus spre Univers şi am zări acolo afară un ritm altfel structurat, dar care este pe de plin contra-imaginea ritmului nostru respirator, numai că transpus la o stare grandioasă. Fenomenele meteorologice haotice se află între cele două regularităţi ritmice ale lumii. Fenomenele meteorologice haotice separă între ele ritmul cosmic de ritmul respirator al omului.
Şi în mod asemănător este omul supus aici pe Pământ forţei gravitaţionale. El îşi ordonează, îşi încadrează mersul şi orice mişcare a mâinii în această forţă gravitaţională, în forţele acestei greutăţi. Afară,acestea sunt cu totul altfel, acolo ele sunt orientate în toate direcţiile. Acolo liniile se desfăşoară de la o entitate la alta a Ierarhiilor superioare. Ce se află între acestea două? Aşa cum este vremea între ritmul ceresc şi ritmul pământesc uman – ce se află între contrastul forţei gravitaţionale din Cosmos şi forţa gravitaţională a Pământului?
Aşa cum este vremea între cele două ritmuri, tot aşa între cele două tipuri de forţe opuse, forţa gravitaţională şi forţa spirituală de orientare cerească se află ceea ce se manifestă pe Pământ ca forţe vulcanice, ca forţe ale cutremurelor de pământ. Acestea sunt neregulate.
Cu cât interes au fost descrise, de exemplu, minunatele formaţiuni de pe Insula Paştelui, situată în Oceanul Pacific, care conţine rămăşiţe întru totul admirabile ale unor vechi configuraţii. Dumneavoastră vă amintiţi cum au fost descrise aceste formaţiuni. De la începutul lui noiembrie, totul a dispărut! Un cumplit cutremur de pământ şi mare a făcut ca Insula Paştelui să dispară [Nota 6] de pe suprafaţa Pământului; ea s-a cufundat în mare.
Ceea ce se desfăşoară în vânt şi vreme se află într-o corelaţie strânsă cu procesele noastre respiratorii în modul pe care l-am descris eu privind lucrurile din Cosmos. Ceea ce se desfăşoară în forţele vulcanice se află în aşa fel în legătură cu forţa gravitaţională încât nouă ni se pare, realmente – numai să vrem să privim lucrurile în acest context – ca şi cum din când în când forţele suprasensibile ar lua la sine bucăţi din pământ, prin aceea că intervin în legitatea forţei gravitaţionale împingând în haotic ceea ce au clădit forţele gravitaţionale treptat, pentru a putea prelua acele porţiuni de pământ.
Aşa acţionează în realitate orice formaţiune terestră, aşa cum au luat ele naştere datorită forţei gravitaţionale prin astfel de – le-aş numi – fenomene terestre. Dar în timp ce la vreme procesul aeric deplasează căldura şi apa, aici avem de a face cu solid-pământescul şi cu elementul Apă, prin intermediul cărora se revoltă Pământul. Avem aici de-a face cu ceea ce duce dincolo de regularitatea raporturilor constituite prin forţa gravitaţională şi care vrea să preia treptat Pământul la fel cum s-a născut el treptat prin forţa gravitaţională. Despre faptul că la meteorologie şi vulcanism se mai adaugă şi un al treilea lucru, voi vorbi data viitoare.
O ştiinţă obişnuită nu ştie prea bine cum să abordeze de fapt fenomenele vulcanice, şi le explică adesea aşa cum am citit eu,de exemplu, recent, în legătură cu acest înspăimântător cutremur. Cineva a scris un articol în această privinţă. Un geolog, adică un înţelept în acest domeniu, a descris lucrurile şi apoi a spus:
Da, dacă reflectăm asupra cauzei acestor fenomene ce revin din timp în timp şi distrug atât de multe pe Pământ, trebuie să considerăm că acest ultim cutremur face parte din categoria zguduirilor tectonice ale Pământului. – Dar ce înseamnă: dacă reflectăm asupra lucrurilor, trebuie să-l considerăm ca făcând parte din seria zguduirilor tectonice ale Pământului? – Când spunem zguduiri tectonice ale Pământului, este vorba de zguduiri în care diferitele părţi ale Pământului se răstoarnă unele peste altele. Aşadar, dacă vrem să vorbim despre cauza acestei răsturnări, atunci tr ebuie să vorbim despre răsturnare! Sărăcia vine de la pauvreté! [Nota 7]
Situaţia este întru totul aşa: dacă vrem să vedem corelaţii între aceste lucruri atunci trebuie să pătrundem în domeniul
spiritual. Căci în clipa în care vrem să trecem de la ceea ce ne oferă, să spunem, în domeniul forţei gravitaţionale sau în acela al fenomenelor ritmice din eter, la ceea ce, pornind din Cosmos, duce la un haos aparent – pentru a ne conduce însă prin acest haos în înalturile Cosmosului –, deci, cu alte cuvinte, dacă vrem să înţelegem vulcanismul şi meteorologia, trebuie să ne apropiem de spiritual.
Ceea ce se încadrează drept ceva întâmplător – aşa îl numesc oamenii – în ansamblul cosmic, se dezvăluie în cadrul spiritualului în contextul său legic, pe deplin valabil. Se poate şti că prin meteorologie, omul aflat între naştere şi moarte este scos afară din cele înlăuntrul cărora se află între moarte şi o nouă naştere. Dacă vorbim concret în privinţa multor abstracţiuni ce există în ziua de azi, putem spune: În regiunile cereşti omul se află înlăuntrul unei legităţi care îi este acoperită aici pe Pământ datorită faptului că el este încadrat în fenomenele meteorologice ale circuitului aerului. Meteorologia este peretele despărţitor dintre ceea ce trăieşte omul pe Pământ şi ceea ce trăieşte el între moarte şi o nouă naştere.
În felul acesta doresc să mă străduiesc să vă arăt tot mai multe corelaţii care pătrund realmente în concret, şi nu sunt simple descrieri.
