Conferinţele pe care le-am ţinut în urmă cu câteva săptămâni aici au avut, în esenţă, sarcina de a arăta cum participă omul prin viaţa sa spirituală la ceea ce putem numi lume stelară, aşa cum participă el prin viaţa sa pământească fizică la existenţa şi procesele terestre. În sensul acelei concepţii pe care noi am preluat-o prin antroposofie, omul trebuie împărţit pentru început în acele forţe care se află în trupul său fizic şi în trupul său eteric, sau trupul forţelor plăsmuitoare, şi în acele forţe care se află în fiinţa-Eu a sa şi în trupul său astral. Dumneavoastră ştiţi că omul îşi separă în fiecare stare de somn aceste două laturi ale fiinţei sale.
Să ne îndreptăm pentru câteva clipe privirea asupra acestui om care doarme. Avem pe de-o parte aşadar trupul fizic omenesc, trupul eteric sau trupul forţelor plăsmuitoare, lipsite de conştientă, dar lipsite de conştienţă şi entitatea-Eu şi trupul astral. Acum putem să ne întrebăm: există oare şi o legătură între aceste două părţi lipsite de conştienţă ale naturii omeneşti din timpul somnului? – Noi ştim că în stare de veghe, în care se manifestă conștiențaobişnuită a omului actual, există acea legătură care ia naştere prin gândire, simţire şi voire. Noi trebuie să ne imaginăm lucrurile în aşa fel încât atunci când entitatea-Eu şi trupul astral se cufundă oarecum în trupul eteric şi în trupul fizic, atunci din faptul că ele sunt împreună se aprind gândirea, simţirea, voirea.
Acum, gândirea, simţirea, voirea nu există în omul adormit. Dar dacă noi privim la trupul fizic pământesc, atunci va trebui să spunem: În acest trup fizic pământesc sunt active toate acele forţe care ţin de existenţa noastră pământească, în conformitate cu observaţiile noastre omeneşti. – Noi putem cântări acest trup fizic omenesc şi vom găsi că el are o greutate. Am putea organiza cercetări pe acest trup fizic omenesc – sau măcar ne putem reprezenta ipotetic faptul că le-am putea face – relativ la modul în care se desfăşoară în el procesele substanţiale. Şi atunci am găsi în el procese substanţiale care sunt continuarea acelor procese pe care noi le găsim afară, în existenţa terestră, şi care se continuă prin hrănire înlăuntrul omului. Noi găsim în trupul fizic şi ceea ce se desfăşoară prin procesul respirator. Numai că tot ceea ce porneşte de la organizaţia-cap a omului, tot ceea ce ţine de sistemul neuro-senzorial este oarecum atenuat sau cufundat în întuneric deplin pentru noi.
Dacă luăm apoi în considerare trupul eteric, care străbate trupul fizic, nu este în niciun caz atât de uşor să ne clarificăm în privinţa modului în care acţionează acest trup eteric în timpul stării de somn. Dar cel care a pătruns întru câtva în ceea ce are de spus ştiinţa spirituală despre om va recunoaşte fără greutate că omul trăieşte prin trupul său eteric în timpul somnului în tot ceea ce sunt tocmai raporturile eterice, forţele eterice de jurîmprejurul existenţei pământeşti. Astfel încât putem spune: În stare de somn, noi găsim activ înlăuntrul corpului fizic tot ceea ce ţine de existenţa terestră; noi găsim activ în trupul eteric tot ceea ce aparţine lumii eterice care învăluie şi pătrunde Pământul.
Acum lucrurile devin mai dificile dacă ne îndreptăm atenţia – desigur, atenţia noastră sufletească – asupra a ceea ce se află în afara trupului fizic şi a celui eteric, dacă o îndreptăm asupra entităţii Eului şi asupra entităţii astrale a omului. Ne este imposibil să ne dăruim reprezentării că această entitate a Eului şi această entitate astrală a omului au ceva de-a face cu Pământul fizic, sau au ceva de a face cu ceea ce înconjoară şi pătrunde Pământul ca sferă eterică.
Ceea ce se găseşte aici în timpul somnului – eu am indicat deja, aş spune, la modul descriptiv în conferinţele pe care le-am ţinut aici cu puţin timp în urmă [Nota 8]; eu vreau să schiţez astăzi lucrurile dintr-un alt punct de vedere –, ceea ce se petrece în entitatea Eului şi în trupul astral al omului poate fi cunoscut numai atunci când pătrundem prin ştiinţa spirituală în ceea ce se petrece în afara desfăşurării forţelor fizice şi în afara proceselor de forţă eterice, încă pe Pământ şi în jurul Pământului.
Pentru aceasta să ne îndreptăm la început privirea asupra lumii vegetale. Noi vedem în fiecare an lumea vegetală – cel puţin în principiu, în măsura în care nu este vorba de copaci pereni şi plante de acelaşi tip – ţâşnind din pământ primăvara. Noi o vedem apoi devenind tot mai colorată şi mai abundentă, şi o vedem cum se usucă toamna. O vedem într-un anumit sens cum dispare de pe Pământ atunci când Pământul se acoperă cu zăpadă.
Dar acesta este numai un aspect din dezvoltarea lumii vegetale. Cunoaşterea fizică ne spune că această dezvoltare a lumii vegetale din primăvară şi uscarea ei toamna sunt legate de Soare. Cunoaşterea fizică ne mai arată cum, de exemplu, coloratura verde a lumii vegetale se poate forma doar sub influenţa luminii solare. Aşadar, ceea ce se înfăptuieşte sub influenţă fizică ne este arătat de cunoaşterea fizică; dar ea nu ne arată şi că, în timp ce se desfăşoară toate acestea: înmugurire, înverzire, înflorire, uscare a plantelor – se petrece şi ceva spiritual. Dar tot aşa cum se desfăşoară, de exemplu, în organismul fizic omenesc circulaţia sanguină, cum se exteriorizează procesele eterice în organismul fizic drept efecte ale vaselor de sânge ş.a.m.d. şi aşa cum totuşi acest organism fizic omenesc este străbătut de spiritual-sufletesc, tot aşa şi procesele care se desfăşoară în înmugurirea, înverzirea, înflorirea şi uscarea plantelor, şi pe care noi le observăm drept procese fizice, sunt pretutindeni pătrunse şi străbătute de efecte cosmice, spirituale şi sufleteşti. Şi tot aşa cum, atunci când vedem chipul unui om – când privirea lui cade asupra noastră şi noi vedem mina chipului, poate roşeaţa chipului său –, şi apoi, datorită vieţuirii noastre în cadrul lumii oamenilor nu putem proceda deloc altfel decât ca trecând oarecum prin fizic să ne îndreptăm privirea sufletească asupra sufletescului şi spiritualului său, tot aşa trebuie să ne obişnuim să vedem şi în ceea ce se desfăşoară – dacă îmi este îngăduit să spun aşa – ca fizionomie şi schimbare a culorii covorului vegetal al Pământului nostru, un sufletesc-spiritual.
În măsura în care vrem să cunoaştem lucrurile doar din punct de vedere fizic, noi spunem: Căldura solară şi lumina solară acţionează asupra plantei, formează în ea sevele vegetale, clorofila ş.a.m.d. – Dar dacă noi contemplăm cu privirea spirituală toate acestea, dacă ne raportăm la această fizionomie vegetală a Pământului aşa cum ne raportăm în mod obişnuit la fizionomia umană, atunci ni se dezvăluie ceva pe care aş vrea să-l exprim prin câteva cuvinte anume, deoarece aceste cuvinte redau realmente realitatea ce se desfăşoară aici. Soarele care îşi trimite lumina doar în afară, înspre Pământ, nu este numai o simplă sferă luminoasă de gaz, ci el este esenţialmente şi altceva. [Tabla 3 – dreapta] El îşi trimite razele sale în jos spre Pământ, dar aşa cum el îşi trimite razele în afară şi pretutindeni – când ne uităm spre Soare – vedem, ca să spunem aşa, exteriorul razelor, dar aşa cum au ele un exterior, tot aşa are raza şi interiorul ei.
Tabla 3Dacă cineva ar putea privi prin lumina solară, dacă ar putea considera lumina Soarelui doar ca pe o piele exterioară şi ar putea pătrunde la sufletescul acestuia, atunci el ar vedea o putere sufletească,entitatea sufletească a Soarelui. Cu conştienţa omenească obişnuită noi vedem de fapt Soarele, ca şi cum cum am privi la un om făcut din pastă de hârtie presată. Dacă vă faceţi o impresie despre acest om, în care nu este nimic altceva decât forma, forma moartă, atunci obţineţi desigur altceva decât omul pe care-l vedeţi cu adevărat în faţa voastră. La omul real priviţi prin forma lui exterioară la spiritual-sufletescul lui. În cazul Soarelui, pentru conştienţa omenească obişnuită este aşa, că Soarele însuşi se face pentru această conştienţă omenească obişnuită o copie din pastă de hârtie presată. Noi nu vedem prin această piele a lui, care este ţesută din lumină. Dar dacă reuşim să vedem dincolo de ea, atunci vedem întreaga fiinţă sufletesc-spirituală a Soarelui.
Această fiinţă sufletesc-spirituală poate ajunge în conştienţa noastră prin activarea ei la fel ca şi copia fizică din hârtie presată a Soarelui. Din punctul de vedere al cunoaşterii fizice, eu afirm: Soarele străluceşte asupra Pământului, el străluceşte asupra pietrelor, asupra solului. Acestea reflectă lumina. Datorită acestui fapt vedem tot ceea ce este mineral. Razele Soarelui pătrund în plante, le fac să înverzească, le fac să crească. Toate acestea sunt exterioritate. – Dacă privim acum la fiinţa sufletesc-spirituală a Soarelui, atunci nu se poate spune pur şi simplu: Lumina Soarelui străluceşte asupra mineralelor, lumina Soarelui este reflectată, datorită acestui fapt se văd mineralele, lumina Soarelui sau căldura Soarelui pătrunde în plante, datorită acestui fapt ele înverzesc – ci trebuie să se spună: Soarele – şi acum sunt avute în vedere acele nenumărate fiinţe spirituale care populează Soarele şi sunt spiritual-sufletescul lui –, Soarele visează şi visele sale învăluie Pământul şi configurează plantele.
Tabla 4Dacă vă gândiţi la suprafaţa Pământului [Tabla 4], cu plantele fizice ieşind din ea şi ajungând până la înflorire, aveţi în aceasta efectul razelor fizice ale Soarelui. Dar deasupra trăieşte şi urzeşte lumea de vise a Soarelui. Acestea sunt pure imaginaţiuni. Şi se poate spune: Atunci când covorul de zăpadă se topeşte primăvara şi Soarele îşi redobândeşte forţa, atunci irnaginaţiunile Soarelui plutesc în jurul Pământului şi îl învăluie treptat.
Iar aceste imaginaţiuni ale Soarelui sunt forţe imaginative, şi ele urzesc în lumea vegetală. Şi chiar dacă trebuie să spunem că această lume imaginativă, această atmosferă imaginativă care înconjură Pământul este deosebit de vie din primăvară până în toamnă într-un anumit ţinut, unde este tocmai primăvară sau toamnă a Pământului, atunci, cu toate acestea, desigur că există într-un anumit mod acest element visător al acţiunii Soarelui şi în timpul iernii. Numai că în timpul iernii, aş spune, sunt vise confuze, iar în timpul verii sunt vise mobile, care se configurează în sine. Acesta este elementul în care se dezvoltă imaginaţiunile Soarelui, în care trăieşte şi urzeşte înainte de toate şi entitatea-Eu şi trupul astral al omului, atunci când sunt în afara trupului fizic şi al celui eteric.
Din ceea ce am spus, veţi fi preluat faptul că de fapt somnul este cu totul altceva vara decât iarna, chiar dacă pentru început viaţa omenească şi conştienţa omului sunt atât de confuze şi atenuate în cadrul stării actuale de conştiență, încât aceste lucruri nu sunt percepute. În vremurile mai vechi ale evoluţiei omenirii oamenii făceau o diferenţă foarte exactă, prin sentimentele lor, între somnul de iarnă şi somnul de vară. Şi ei mai ştiau şi ce importanţă aveau somnul de iarnă şi somnul de vară pentru ei. Oamenii ştiau, în acele vechi timpuri, că somnul de vară era în aşa fel încât ei puteau spune: În timpul verii, Pământul este învăluit cu gânduri-imagine. – Oamenii timpurilor mai vechi exprimau acest lucru în felul următor: Zeii de sus coboară în timpul verii şi plutesc în jurul Pământului; în timpul iernii, zeii de jos urcă afară din Pământ şi plutesc în jurul Pământului. – Această lume imaginativă, care este altfel configurată în timpul iernii decât în timpul verii, era resimţită drept o ţesere a zeilor de sus şi a zeilor de jos. Dar în acele vremuri vechi ale civilizaţiei omeneşti se ştia şi faptul că omul este cu entitatea Eului său şi cu trupul său astral în această lume imaginativă unduindă.
Însă tocmai această realitate pe care v-am descris-o, dacă o observaţi spiritual-ştiinţific, ne arată în ce relaţie se află omul cu Universul din afara Pământului deja din timpul existenţei sale terestre. Vara, atunci când într-o regiune oarecare a Pământului este vară, omul este de fapt mereu învăluit în timpul somnului său de o imaginaţiune cosmică având contururi distincte. În felul acesta, aş spune, el este apăsat în timpul verii spre Pământ cu fiinţa sa sufletesc-spirituală. În timpul iernii este altfel. În timpul iernii, contururile acestor imaginaţiuni sunt oarecum mai extinse.
În timpul verii, sunt imaginaţiuni foarte clar conturate – [Tabla 3 – stânga sus] în nenumărate figuri – înlăuntrul cărora noi trăim în timpul somnului cu entitatea noastră de Eu şi cu entitatea noastră astrală. [Tabla 3 – stânga jos] În timpul iernii sunt configuraţii largi în jurul Pământului, şi asta are drept consecinţă că de fiecare dată când începe toamna, ceea ce trăieşte în entitatea noastră de Eu şi în trupul nostru astral sunt purtate pe vreme de noapte, departe, în Univers. În timpul verii arzătoare, ceea ce trăieşte în Eul nostru şi în trupul nostru astral rămâne mai mult în atmosfera sufletesc-spirituală a omului. În timpul iernii, ceea ce trăieşte în entitatea Eului nostru şi în entitatea noastră astrală sunt purtate afară, în depărtările cosmice. Se poate chiar spune, fără ca să folosim o simplă imagine, ci prin aceea că spunem ceva întru totul adevărat: Ceea ce formează omul sufleteşte în sine şi ceea ce poate fi purtat în afară între adormire şi trezire de către entitatea Eului său şi entitatea lui astrală, afară din trupul său fizic şi din cel eteric, se înmagazinează în timpul verii şi iradiază în timpul iernii afară, în depărtările Cosmosului.
Noi, ca oameni, nu putem gândi că ne închidem oarecum în existenţa noastră pământească şi că depărtările Universului nu ştiu nimic despre noi. Căci nu este aşa. Se poate spune, întradevăr, că în perioada Sânzienelor, vara, omul se poate ascunde pentru început de spiritele Universului şi că s-ar putea să-i reuşească să aibă şi sentimente reprobabile; reţeaua deasă a imaginaţiunilor nu le lasă în afară. Dar toate acestea rămân acolo. Iar în perioada Crăciunului, zeii privesc încoace, spre Pământ; şi atunci se divulgă tot ceea ce trăieşte în fiinţa omului şi iese afară, împreună cu Eul său şi cu entitatea lui astrală. Şi am putea folosi imaginea ce constituie o realitate: anume că în răstimpul iernii ferestrele Pământului se deschid, şi Îngerii şi Arhanghelii privesc cum sunt oamenii de pe Pământ.
Noi ne-am obişnuit treptat pe Pământ în civilizaţiile mai noi să exprimăm,ceea ce ne este îngăduit să cunoaştem, într-un mod filistin-lucid, nepoetic. Fiinţele superioare rămân întotdeauna poeţi, şi de aceea nu le exprimăm niciodată fiinţa în mod corect atunci când o descriem în cuvinte fizic-lucide; pentru a o descrie corect trebuie să apelăm la astfel de cuvinte cum sunt cele pe care tocmai le-am folosit: În răstimpul Crăciunului se deschid ferestrele Pământului şi Îngerii şi Arhanghelii privesc prin ferestre ce fac oamenii de-a lungul anului. Fiinţele Ierarhiilor superioare sunt, chiar şi atunci când gândesc, poeţi şi artişti. Logica, aşa cum vrem noi să o dezvoltăm în mod obişnuit, este doar un rezultat al forţei gravitaţionale a Pământului, ceea ce nu înseamnă că ea nu este foarte utilă pe Pământ.
Dar dintre cele care trăiesc în om în privinţa atitudinii sale, aşa cum am descris eu acum, de fapt esenţialul pentru aceste fiinţe superioare este ceea ce trăieşte în ansamblul forţelor suflesc-spirituale* ale omului. Ceea ce inventează profesorii nu-i interesează pe Îngerii care privesc înăuntru prin ferestrele deschise de Crăciun; ei trec cu vederea peste acestea. Ei nu se interesează pentru început prea mult de gânduri. Ceea ce se desfăşoară în sentimentele omeneşti, în ansamblul forţelor suflesc-spirituale, este legat de acest circuit anual al Soarelui în privinţa valabilităţii sale cosmice. Aşadar în perioada de iarnă în faţa chipului lumilor divin-spirituale nu apare dacă suntem proşti sau deştepţi pe Pământ, ci exclusiv dacă suntem oameni buni sau răi, dacă suntem oameni paşnici, plăcuţi, sufletişti, sau dacă suntem egoişti. Este ceea ce se împărtăşeşte lumilor cosmice prin reglementarea cursului anului.
* În germană Gemüt: reprezintă un termen colectiv „pentru ansamblul de sentimente şi gânduri”; acesta este la rândul său sintetizat şi de conceptele inimă sau „caracter”, ca polar al intelectului searbăd (a se vedea şi Filosofia Libertăţii GA 4 Cap I, par 18).
Dumneavoastră v-aţi putea gândi că ceea ce gândim noi rămâne pe Pământ – căci aşa am spus eu mai înainte – iar Îngerii şi Arhanghelii nu se preocupă de aceasta atunci când privesc înauntru prin ferestrele deschise de Crăciun. Dar ei nu se preocupă de aceasta din motivul că – dacă e să mă exprim acum întru câtva prozaic – ei preiau monezile mai mari, soiurile de monezi mai valoroase, care sunt imprimate din fiinţa sufletesc-spirituală a omului. Şi aceste tipuri de monezi mai valoroase sunt imprimate prin ceea ce se află în inima omului şi prin ceea ce este mai valoros în conţinutul sentimentelor şi forțelor spiritual-sufleteşti ale lui. Gândurile sunt pentru Cosmos doar mărunţiş, doar monezi mărunte, şi aceste monezi mărunte sunt „pândite” de fapt în fiecare noapte de spiritele inferioare. Aşadar, faptul că suntem proşti sau deştepţi, nu este urmărit de către Cosmos, în orice caz nu este observat din depărtările mari ale Cosmosului, ci numai din jurul Pământului, aş spune, este pândit în fiecare noapte de către fiinţele cele mai apropiate, mai mult fiinţe elementare, şi din această cauză subordonate, fiinţe care se află în mediul înconjurător al Pământului. Circuitul zilnic al Soarelui există pentru a împărtăşi Cosmosului valoarea gândurilor noastre, atât de departe pe cât pot să meargă gândurile; ele aparţin doar mediului înconjurător al Pământului. Circuitul anual al Soarelui există pentru a purta mai departe, în afară, în lumile cosmice, totalitatea forţelor noastre spiritual-sufleteşti, entitatea simţirii noastre.
Iar natura noastră volitivă nu poate fi purtată în afară, în Cosmos, în acest mod. Căci circuitul cotidian este strict reglat; el se desfăşoară în douăzeci şi patru de ore. Circuitul anual al Soarelui este strict reglat. Reglarea strictă a circuitului cotidian o observăm în reglarea logică strictă a gândurilor noastre. Reglarea circuitului anual o remarcăm în efectele ei ulterioare în sufletul nostru, prin aceea că există anumite senzaţii, care spun faţă de cele pe care le înfăptuieşte omul: este bine –, sau, faţă de altceva: este rău.
Dar în om mai trăieşte şi un al treilea element, voinţa. Este drept că voinţa se află în legătură cu simţirea, iar simţirea nu poate proceda altfel decât să spună faţă de anumite acţiuni: ele sunt bune din punct de vedere moral –; iar faţă de altele: ele nu sunt bune din punct de vedere moral. – Dar voinţa poate să înfăptuiască ceea ce este bine moral, şi poate să înfăptuiască şi ceea ce moral nu este bine. Vedem că aici nu există o reglementare strictă. Modul în care se raportează voinţa la fiinţa noastră omenească nu este în acelaşi sens reglat strict, cum sunt reglate gândirea şi simţirea. Noi nu putem denumi o acţiunea rea drept „bună”, sau o acţiunea bună, „rea”; nici nu putem denumi un gând logic drept nelogic, sau unul nelogic drept logic. Asta se trage din faptul că gândirea se află sub influenţa efectului zilnic al Soarelui, iar simţirea sub influenţa circuitului anual al Soarelui. Însă voinţa este lăsată pe Pământ în seama omului. Iar omul ar putea spune acum: Da, dacă eu gândesc nelogic, cel mult mi se poate întâmpla ca gândurile mele nelogice să fie purtate în fiecare noapte afară, în Cosmos, şi acolo să pricinuiască nenorocire, dar ce mă interesează pe mine? Eu nu exist ca să fac ordine în Cosmos. – E drept că aici pe Pământ, unde îşi trăieşte viaţa în iluzie, omul ar putea spune aşa în anumite circumstanţe, dar între moarte şi o nouă naştere el nu ar spune niciodată aşa ceva, căci între moarte şi o nouă naştere se află el însuşi în lumile unde a pricinuit nenorocire prin gândurile sale nechibzuite, şi el trebuie să treacă prin acele nenorociri. Tot aşa stau lucrurile între moarte şi o nouă naştere în acele lumi în care s-au revărsat stările sale de sentiment şi simţămintele sale. Dar şi în acest caz, el ar putea spune pe Pământ: Păi da, în Cosmos se evaporă ceea ce trăieşte în sentimentele mele, dar eu las în seama zeilor nenorocirile care ar putea fi pricinuite acolo prin mine.
Dar voinţa mea este doar pe Pământ nereglementată. Omul materialist care socoteşte viaţa omenească numai după răstimpul dintre naştere şi moarte, nu poate ajunge niciodată cumva la ideea că voinţa sa ar avea o importanţă cosmică. Desigur că el nu ajunge nici la ideea că gândurile sau sentimentele sale pot avea o importanţă cosmică. Dar chiar şi cel care ştie foarte bine că gândurile au o importanţă cosmică prin parcursul cotidian al Soarelui, iar sentimentele au o importanţă cosmică prin circuitul anual al Soarelui, acela vede cum se desfăşoară ceea ce a fost făptuit prin faptele bune sau rele ale oamenilor pe Pământ, şi el trebuie să se desprindă de Cosmos şi să pătrundă în însăşi natura omenească pentru a vedea cum se manifestă afară, în Cosmos, ceea ce acţionează în voinţa omenească. Căci omul însuşi trebuie să poarte afară, în Cosmos, ceea ce acţionează în voinţa omenească, şi el o face după ce a trecut prin poarta morţii. Pentru aceasta nu e nevoie de parcursul zilnic al Soarelui, nici de circuitul anual, ci e nevoie de poarta morţii, prin care omul poartă ceea ce a săvârşit el aici pe Pământ ca bine şi ca rău, prin voinţa sa.
Acesta este un raport specific al omului cu Cosmosul, în privinţa sufletescului său. Noi spunem despre gândurile noastre: Noi avem aceste gânduri. – Dar ele nu sunt supuse voinţei noastre arbitrare. Noi trebuie să ne orientăm în funcţie de legile lumii atunci când gândim, căci altfel vom ajunge în conflict cu tot ceea ce se desfăşoară în lume. Dacă un copil mic stă în faţa mea iar eu gândesc: Acesta este un bătrân –, atunci probabil că m-am lăsat pradă bunului meu plac în privinţa gândirii, dar atunci eu nu mă încadrez cu gândurile mele în lume. Deci în privinţa gândurilor, noi nu suntem deloc independenţi, şi suntem atât de puţin independenţi, deoarece gândurile noastre sunt purtate imediat, odată cu parcursul cotidian al Soarelui, afară în Cosmos.
Nici cu sentimentele noastre nu suntem independenţi; ele sunt purtate în afară de către circuitul anual al Soarelui. Aşadar, deja din timpul existenţei noastre terestre, ceea ce trăieşte în capetele noastre prin gânduri şi în pieptul nostru prin sentimentele noastre, nu trăieşte numai în noi, ci trăieşte şi o existenţă cosmică. Numai ceea ce avem în voinţa noastră păstrăm în noi până la moartea noastră. Atunci, după ce ne-am depus corpurile, când nu mai avem nimic de a face cu forţele terestre, le ducem afară, prin poarta morţii.
Iar atunci omul păşeşte prin poarta morţii încărcat cu ceea ce a devenit din acţiunile sale de voinţă. Aşa cum el are aici în jurul său ceea ce trăieşte în minerale, plante, animale, în omul fizic, în nori, râuri, munţi, stele, în măsura în care acestea sunt vizibile în mod exterior datorită luminii, aşa cum le are el aici pe acestea în jurul său în timpul existenţei sale dintre naştere şi moarte, tot aşa are el în jurul său o lume după ce a depus trupurile fizic şi eteric şi a trecut prin poarta morţii. Şi el are în jurul său acea lume în care au ajuns în fiecare noapte gândurile sale şi la fiecare circuit anual al Soarelui, sentimentele sale. El realizează: Tu ai gândit aceasta; tu ai simţit aceasta. – Şi pentru el lucrurile stau acum aşa ca şi cum entităţile Ierarhiilor superioare i-ar aduce în întâmpinare gândurile şi sentimentele sale. Ele le-au privit în modul pe care l-am caracterizat. Acum, îi iese în întâmpinare raţiunea sa şi îi vin radiind în întâmpinarea simţămintele sale. La fel cum aici existenţa pământească este luminată de Soare de dimineaţa până seara, iar când Soarele apune se face noapte, tot aşa radiază în întâmpinarea noastră înţelepciunea noastră ca ziua, după ce am trecut prin poarta morţii, şi se întunecă şi se atenuează luminile spirituale din jurul nostru şi se face noapte prin nechibzuinţa acumulată. Ceea ce constituie aici pe Pământ ziua şi noaptea este, după ce am trecut prin poarta morţii, este realizat în jurul nostru de rezultatul înţelepciunii şi necugetării noastre. Şi ceea ce trăieşte aici pe Pământ omul drept primăvară şi vară, toamnă şi iarnă în circuitul anului, ca schimbare a stării de căldură, ca schimbare a simţirii de sine, este trăit de el prin aceea că a trecut prin poarta morţii tot ca un fel de circuit, dar care durează în orice caz considerabil mai mult. El vieţuieşte ceea ce încălzeşte, ceea ce favorizează viaţa, adică ceea ce favorizează Sinea spirituală din sentimentele sale bune, din simpatia sa faţă de bine. El vieţuieşte ca aducătoare de ger – după ce a trecut prin poarta morţii – simpatia sa faţă de Rău, faţă de imoral. Aşa cum trăim aici pe Pământ în căldura verii şi în frigul iernii, tot aşa trăim şi după moarte încălziţi de simţirea noastră bună, îngheţaţi de simţirea noastră rea, şi noi purtăm efectele voinţei noastre prin aceste anotimpuri spirituale şi prin aceste faze ale zilei spirituale.
După ce am păşit prin pragul morţii, noi suntem mai întâi efectul existenţei noastre morale de pe Pământ. Şi avem un mediu înconjurător care este străbătut de necugetările sau şi atitudinile înţelepte ale noastre, de simpatiile şi antipatiile noastre pentru Bine.
Astfel încât putem spune: Aşa cum avem pe Pământ în jurul nostru un aer de vară, aer cald care favorizează viaţa, şi aşa cum avem aerul rece de iarnă în jurul nostru, tot aşa avem după moarte în jurul nostru o atmosferă, atmosfera sufletesc-spirituală, care este caldă, favorabilă vieţii în măsura în care a fost pregătită prin sentimentele noastre bune, respectiv avem o atmosferă geroasă în jurul nostru în măsura în care ea a fost pregătită prin sentimentele noastre rele. – Aici, pe acest Pământ, căldura de vară şi frigul de iarnă sunt comune – cel puţin pentru anumite ţinuturi. În perioada de după moarte, fiecare îşi are propria sa atmosferă, pe care şi-o creează el însuşi. Şi tocmai acestea sunt trăirile cele mai importante de după moarte, anume că cineva se află într-o atmosferă geroasă, pe când cel de lângă el se află într-o căldură ce favorizează viaţa.
Acestea sunt experienţele care pot fi făcute după moarte. Şi dintre experienţele care se fac în lumea sufletelor, aşa cum am descris-o eu în Teosofia [Nota 9] mea, cea mai importantă este aceea că oamenii care au dezvoltat sentimente rele aici pe Pământ trebuie să-şi facă experienţele lor neplăcute privindu-i pe ceilalţi, care au dezvoltat sentimente bune.
Se poate spune deja că tot ceea ce rămâne pentru început tăinuit înlăuntrul omului, se dezvăluie când omul a păşit prin poarta morţii. Iar acum somnul dobândeşte şi o importanţă cosmică; tot aşa, existenţa din timpul iernii dobândeşte, la rândul ei, şi o importanţă cosmică. Noi dormim în fiecare noapte ca să ne pregătim lumina în care va trebui să trăim după moarte, noi parcurgem experienţele de iarnă pentru ca să ne pregătim raporturile de căldură de natură sufletesc-spirituală, în care intrăm după moarte. Iar în ceea ce ne pregătim, ca să spunem aşa, noi înşine drept atmosferă în lumea spirituală, acolo purtăm efectele faptelor noastre.
Noi trăim aici pe Pământ ca fiinţe supuse forţei gravitaţionale a Pământului datorită trupului nostru fizic. Prin respiraţia noastră, noi trăim în circuitul aerului şi vedem stelele în afara noastră. Dacă am păşit prin poarta morţii şi suntem afară în lumea sufletesc-spirituală, departe de Pământ, noi suntem oarecum în afara stelelor şi le privim din spate, privim înapoi înspre lumea stelară. Noi nu stăm pe solul Pământului, noi fiinţăm în gândurile cosmice şi în forţele cosmice. Noi trăim în atmosfera sufletesc-spirituală pe care ne-am pregătit-o noi înşine, după cum am descris. Noi privim înapoi la stele, dar nu vedem stelele strălucind, ci vedem Ierarhiile, fiinţele spirituale care-şi au doar imaginea în stelele fizice.
Astfel, omul poate învăţa tot mai mult pe acest Pământ cum va fi viaţa sa când va trece prin poarta morţii. Sunt oameni care spun: La ce trebuie să ştiu eu toate astea? Doar o să le văd după moarte! – Da, cam aşa stau lucrurile, ca şi când omul ar pune la îndoială valoarea luminii ochilor săi. Căci în decursul evoluţiei Pământului omul păşeşte tot mai mult într-o viaţă în care el îşi poate cuceri vieţuirea celor pe care le-am descris eu aici – pentru răstimpul de după moarte – prin aceea că le cuprinde mai întâi aici pe Pământ. Faptul de a exclude aici pe Pământ ştiinţa despre lumile spirituale înseamnă ca omul să orbească spiritual-sufleteşte pentru viaţa sa de după moarte. Şi el pătrunde pur şi simplu ca un infirm în lumea spirituală după ce trece prin poarta morţii dacă a refuzat aici, în această lume, să ştie ceva despre lumea spirituală, căci omenirea evoluează spre libertate.
Toate acestea constituie ceva care trebuie să devină tot mai clar pentru omenire şi din care ea trebuie să înţeleagă necesitatea cunoaşterii despre lumea spirituală.
