Să ne amintim expunerile pe care le-am făcut relativ la vieţuirea omului între moarte şi o nouă naştere. Noi am putut dobândi din diverse expuneri înţelegerea că această viaţă a omului, şi în primul rând perioada sa principală, se desfăşoară pe la mijlocul intervalului temporal dintre moarte şi o nouă naştere, că atunci omul trăieşte în comunitate cu acele entităţi care sunt descrise în cartea mea Ştiinţa ocultă în schiţă drept entităţile Ierarhiilor superioare. Această viaţă împreună cu entităţile Ierarhiilor superioare este asemănătoare celei pe care o duce aici omul care trăieşte în trupul său fizic, în raport cu entităţile celor trei regnuri ale naturii.
În fond, tot ceea ce avem în mediul nostru terestru înconjurător aparţine de cele trei regnuri ale naturii: celui mineral, sau celui vegetal, sau celui animal, sau chiar regnului fizic omenesc, care poate fi socotit în această privinţă ca aparţinând şi el de regnul animal. Omul îşi are simţurile sale, şi prin impresiile simţurilor sale el trăieşte laolaltă cu entităţile celor trei regnuri ale naturii. Ceea ce se dezvoltă în simţirea sa, între naştere şi moarte, se referă la aceste trei regnuri ale naturii, în măsura în care a fost dobândit prin vieţuiri referitoare la mediul său înconjurător; tot aşa stau lucrurile cu ceea ce vine din voinţa, din acţiunea omenească. Omul trăieşte aşadar, între naştere şi moarte, întreţesut în ceea ce îi aduc simţurile sale din cele trei regnuri ale naturii.
Tot aşa trăieşte omul în răstimpul indicat, între moarte şi o nouă naştere, s-ar putea spune înlăuntrul regnurilor superioare, înlăuntrul entităţilor Ierarhiilor superioare. Şi această vieţuire împreună cu fiinţele Ierarhiilor superioare este de fapt o înfăptuire, o activitate continuă. Noi am văzut că germenul spiritual al trupului fizic ia naştere în colaborare cu aceste entităţi ale Ierarhiilor superioare. Aici pe Pământ, atunci când percepem obiectele, sau când ne înfăptuim acţiunile în cadrul lucrurilor celor trei regnuri ale naturii, noi ne simţim în afara celorlalte fiinţe. Între moarte şi o nouă naştere există o stare prin care noi ne aflăm întru totul înlăuntrul acestor entităţi ale Ierarhiilor superioare. Noi suntem dăruiţi acestor fiinţe. Aceasta este una dintre stările în care ne aflăm. Să ne facem o idee şi mai clară cum este această stare.
Atunci când, aici pe Pământ, să spunem, culegem o floare, atunci realitatea este corect indicată dacă spunem: Eu culeg floarea. – Situaţia nu ar fi corect redată dacă este exprimată aşa pentru convieţuirea noastră cu fiinţele Ierarhiilor superioare. Dacă facem acolo ceva împreună cu aceste fiinţe, atunci trebuie să spunem: Cealaltă fiinţă înfăptuieşte în noi. – Aşadar noi ne aflăm într-o stare în care suntem neîncetat constrânşi să nu desemnăm activitatea la care participăm drept activitate a noastră, ci drept activitate a acestor fiinţe ale Ierarhiilor superioare în noi. Noi avem o conştienţă cosmică. Aşa cum simţim aici în noi plămânii, inima, ş.a.m.d., tot aşa simţim atunci lumea în noi, dar lumea entităţilor Ierarhiilor superioare şi tot ceea ce se petrece se petrece printr-o activitate în care suntem întreţesuţi şi noi înşine. Dar dacă vrem să desemnăm corect situaţia, atunci trebuie să spunem: O fiinţă anume a Ierarhiilor superioare înfăptuieşte în noi. – Însă aceasta este doar una dintre stări, şi noi nu am putea fi oameni în mod corect dacă am trăi numai în această stare. Noi am putea suporta la fel de puţin să trăim numai în această stare în lumea spirituală între moarte şi o nouă naştere, pe cât de puţin am putea suporta aici pe Pământ să inspirăm doar aerul, fără să îl expirăm. Această stare pe care tocmai am descris-o trebuie să alterneze cu o alta. Iar această altă stare constă în aceea că prin conştiența noastră cosmică noi trebuie să stingem orice gândire şi simţire referitoare la entităţile Ierarhiilor superioare, că noi trebuie să stingem şi orice voinţă care acţionează în noi în acest mod de la entităţile Ierarhiilor superioare.
Putem spune aşadar că există răstimpi în cadrul vieţii între moarte şi o nouă naştere în care noi ne aflăm întru totul plini, plini de lumina entităţilor Ierarhiilor superioare, răstimp în care noi le simţim pe acestea în noi. Dar există şi o altă stare, în care noi am atenuat pentru început şi am stins apoi complet această întreagă conştiență relativ la entităţile superioare care apar în noi. Atunci suntem oarecum, dacă-mi este îngăduit acum să folosesc expresii terestre, afară din corpul nostru – totul este spiritual, dar să formulăm astfel lucrurile –, atunci suntem afară din corpul nostru. Atunci nu ştim nimic despre lumea care trăieşte în noi, dar în acele stări am ajuns la noi înşine. Atunci nu mai trăim împreună cu alte entităţi ale Ierarhiilor superioare, noi trăim atunci în noi înşine. Noi nu am ajunge niciodată între moarte şi o nouă naştere la o conştienţă despre noi înşine, dacă am trăi numai în una dintre aceste stări. La fel cum aici pe Pământ noi trebuie să lăsăm să alterneze inspiraţia cu expiraţia, sau somnul cu veghea, tot aşa trebuie să ne aflăm între moarte şi o nouă naştere într-o alternanţă ritmică între vieţuirea lăuntrică a întregii lumi a Ierarhiilor superioare în noi, şi o stare în care am ajuns la noi înşine.
Acum, întreaga viaţă pământească este, într-un anumit sens, o consecinţă a ceea ce am vieţuit noi în existenţa preterestră între moarte şi o nouă naştere. Dumneavoastră vă amintiţi că eu v-am expus faptul că şi aceste cuceriri din viaţa pământească a omului, cum sunt mersul, vorbirea şi gândirea, sunt transformări ale unor anumite activităţi din existenţa preterestră. Să privim astăzi mai mult asupra sufletescului.
Ceea ce vieţuim noi în existenţa pre-terestră prin colaborarea cu fiinţele Ierarhiilor superioare, lasă oarecum o moştenire pentru viaţa noastră pământească, o umbră slabă a acestei convieţuiri cu fiinţele Ierarhiilor superioare. Dacă noi nu am fi avut, între moarte şi o nouă naştere, această convieţuire cu fiinţele Ierarhiilor superioare, noi nu am putea dezvolta aici pe Pământ forţa iubirii. Căci ceea ce dezvoltăm noi aici pe Pământ drept forţă a iubirii, este, în orice caz, doar un reflex slab, o umbră a convieţuirii cu fiinţele spirituale ale Ierarhiilor superioare între moarte şi o nouă naştere, dar este totuşi tocmai un reflex, o umbră a acestei convieţuiri. Faptul că noi putem dezvolta aici, pe Pământ, iubirea pentru oameni, faptul că putem dezvolta aici pe Pământ înţelegerea pentru un alt om, provine de acolo că între moarte şi o nouă naştere noi suntem capabili să trăim împreună cu fiinţele Ierarhiilor superioare. Şi prin contemplare spiritual-ştiinţifică se poate vedea foarte bine cum acei oameni care şi-au cucerit în vieţi pământeşti anterioare doar într-o măsură redusă darul – vom vorbi imediat despre modul în care se poate însuşi acest dar – de a trăi în mod corect după moarte în perioada adecvată împreună cu fiinţele Ierarhiilor superioare, de a fi întru totul dăruiţi în anumite stări către aceste fiinţe ale Ierarhiilor superioare, cum dezvoltă aceşti oameni aici pe Pământ doar o forţă redusă a iubirii, anume iubirea omenească în general, care se exprimă în înţelegerea celorlalţi oameni.
În existenţa pre-terestră noi ne însuşim printre zei darul de a ne îndrepta privirile asupra unui alt om, de a remarca modul în care simte el, în care gândeşte, de a cuprinde cu participare lăuntrică ceea ce este el. Şi dacă nu am fi avut – aşa s-ar putea numi – raportul descris cu zeii, noi nu am putea dezvolta niciodată pe Pământ acea privire înlăuntrul unui alt om, care, în fond, este singura care face posibilă viaţa pe Pământ. Dumneavoastră trebuie chiar, atunci când vorbesc eu în acest context despre iubire, şi anume despre iubirea în general faţă de oameni, să vă gândiţi la iubire cu această semnificaţie concretă pe care tocmai am descris-o: la semnificaţia unei înţelegeri cu adevărat profunde, din toată inima, a unui alt om. Şi dacă adăugăm la iubirea faţă de oameni în general această înţelegere a celuilalt om, atunci avem dat totodată prin aceasta tot ceea ce este moralitate umană. Căci moralitatea umană pe Pământ se bazează – dacă ea nu se manifestă în simple fraze goale sau într-o vorbărie frumoasă, sau în intenţii care nu se împlinesc, sau altele asemănătoare – pe interesul real pe care îl are un om faţă de un altul, pe posibilitatea de a privi într-un alt om.
Acel om care are înţelegere faţă de oameni va dobândi din această înţelegere faţă de oameni tocmai impulsurile socialmorale. Astfel încât se poate spune şi că întreaga viaţă morală din cadrul existenţei sale pe Pământ şi-a cucerit-o omul în existenţa sa pre-terestră, şi-a cucerit-o în aşa fel încât i-a rămas din convieţuirea cu zeii un impuls de a configura o asemenea convieţuire şi pe Pământ, măcar în suflet. Şi această configurare a unei astfel de convieţuiri, astfel încât un om să-şi îndeplinească misiunea pământească, sarcinile pământeşti împreună cu un alt om, este singura care duce în realitate la o viaţă morală pe Pământ. Vedem aşadar că iubirea, şi efectul acestei iubiri, moralitatea, sunt întru totul o consecinţă a celor pe care le-a parcurs omul în mod spiritual în existenţa pre-terestră.
Să considerăm acum cealaltă stare, în care omul şi-a atenuat conştienţa faţă de vieţuirea sa împreună cu fiinţele Ierarhiilor superioare, unde, oarecum ca în cazul somnului de pe Pământ, impresiile mediului înconjurător amuţesc, unde se reduce la tăcere această împreună-vieţuire de natură volitivă cu fiinţele Ierarhiilor superioare, aşadar în care omul intră în sine însuşi între moarte şi o nouă naştere. Şi această stare are o consecinţă, un ecou, o moştenire aici în viaţa de pe Pământ, şi aceasta este forţa amintirii, a memoriei.
Posibilitatea ca noi să avem aici trăiri într-un anumit moment şi după aceea, după un timp, să putem extrage din adâncurile fiinţei noastre omeneşti ceva care aduce în conștiențanoastră imagini din aceste trăiri, aşadar forţa memoriei, care ne este atât de necesară în viaţa pământească, este un slab reflex, o umbră a vieţii noastre de sine-stătătoare din lumea spirituală. Noi am putea trăi aici pe Pământ doar în momentul prezent, doar în clipa de faţă, şi nu în întregul nostru trecut pământesc până la câţiva ani după naştere, dacă nu am fi fost capabili, între moarte şi o nouă naştere, să ieşim oarecum din fiinţele cosmice şi să fim întru totul cu noi înşine.
Atunci când dormim aici pe Pământ, trupul nostru fizic şi cel eteric se află în pat. Trupul nostru astral şi Eul nostru se află în afara acestui trup fizic şi a celui eteric, şi ele sunt în măsură să vieţuiască, în orice caz inconştient, ceea ce se află atunci în mediul înconjurător sufletesc-spiritual al omului. Între adormire şi trezire, omul este inconştient. Eu v-am descris faptul că omul are trăiri între adormire şi trezire. Eu v-am şi descris trăirile respective, dar ele nu ajung în conştienţă. Aşa trebuie să stea lucrurile în viaţa pământeană. De ce anume? Dacă noi am trăi, de la adormire până la trezire, în Eul nostru şi în trupul nostru astral atât de intens încât am putea aduce trăirea în conştienţă, atunci de fiecare dată când ne trezim am vrea să imprimăm şi în trupul fizic şi în cel eteric ceea ce am trăit noi în somn, şi noi am vrea de fiecare dată să ne facem cu totul altfel trupurile fizic şi eteric. Cine are o cunoaştere în privinţa a ceea ce se vieţuieşte între adormire şi trezire, acela trebuie să-şi însuşească şi să se obişnuiască cu o mare renunţare. Anume, acela va trebui să-şi poată spune: Eu renunţ la faptul de a voi să imprim ceea ce am trăit eu între adormire şi trezire în Eul meu şi în trupul meu astral, în trupul meu fizic şi în cel eteric, deoarece acestea nu le-ar suporta în timpul vieţii de pe Pământ.
Uneori s-ar putea vorbi despre aceste lucruri la modul grotesc; atunci ele ar apărea aproape comice, dar lucrurile sunt avute în vedere cu toată seriozitatea. Astfel, omul vieţuieşte realmente de fapt, cum am putut descrie eu cândva aici, imagini-ecou ale Cosmosului. De aceea omul încearcă mereu, de exemplu, să-şi dea, pornind din somn, un alt chip. Dacă ceea ce nu ajunge în conştienţa omului ar ajunge în conştienţa lui, el ar voi în permanență să-şi schimbe chipul, deoarece chipul pe care îl are el acum i-ar aminti încontinuu vieţi pământeşti anterioare şi păcatele din aceste vieţi pământeşti anterioare. Dimineaţa, în somn, înaintea trezirii, există în om un impuls puternic de a face ceva cu trupul fizic, ceva de genul că l-am îmbrăca cu haine. Cine are o cunoaştere în această privinţă trebuie să renunţe în mod conştient la acest impuls, căci altfel el ar ajunge întru totul la dezordine, căci ar vrea încontinuu să-şi schimbe întregul organism, în special când acest organism nu este întru totul sănătos într-o anumită direcţie, ş.a.m.d.
Dar atunci când suntem în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, atunci vieţuim totul atât de conştient, încât această conştienţă duce la configurarea trupului nostru fizic următor. Dacă această configurare ar fi lăsată întru totul în seama noastră, atunci noi nu ne-am configura trupul fizic în conformitate cu karma. Dar noi îl configurăm împreună cu fiinţele Ierarhiilor superioare, care veghează asupra karmei noastre. Şi aşa privim, de exemplu, acei ochi, acel nas ş.a.m.d. pe care noi înşine n-am prea vrea să ni-i dăm, pentru că în anumite momente dintre moarte şi o nouă naştere noi suntem extraordinar de egoişti, anume tocmai atunci când noi am atenuat această conştientă a interacţiunii cu fiinţele Ierarhiilor superioare, căci atunci trăim foarte intens faptul că trupul fizic poate fi configurat din forţele acestei trăiri. Noi îl şi configurăm de fapt. Aceasta este, aşadar, o trăire cu mult mai intensă, o trăire care are în sine germenul creaţiei. Şi tocmai pentru că această trăire este întru totul atenuată în viaţa de pe Pământ, ea se manifestă parţial ca iubire pământească, şi parţial, după cum am expus, ca amintire, capacitate a amintirii, ca memorie.
De această memorie depinde aici pe Pământ faptul că noi ne simţim într-un Eu. Dacă noi am trăi numai în prezent, dacă nu am avea nicio amintire, Eul nostru nu ar avea nicio coerenţă lăuntrică. Noi nu ne-am putea simţi – eu am expus adesea acest fapt – într-un Eu incontestabil. Dar dumneavoastră vedeţi totodată că această amintire, ca însuşire terestră cu aspect de reflex, de umbră, se înfăptuieşte prin aceea că în lumea spirituală, în existenţa pre-terestră, există o capacitate considerabilă: capacitatea, aş spune, ca atunci când noi venim în noi înşine, să ne pregătim trupul în conformitate cu indicaţiile pe care le-am primit când ne aflam în cealaltă stare, când vieţuiam împreună cu entităţile Ierarhiilor superioare.
Ceea ce acţionează aşadar în trupul nostru ca forţă de configurare, ceea ce acţionează ca un ecou în copil ca forţă de configurare atâta timp cât copilul nu are o conştientă care să ducă la memorie, cum este cazul în primii ani de viaţă ai copilului, această forţă intensă o vedem cum mai pătrunde încă în forţele de creştere. Apoi ceva se separă oarecum din aceste forţe mai intense, ceva care este mai rarefiat, mai subtil, şi aceasta este capacitatea de amintire a omului, este memoria.
De această memorie depinde la rândul său faptul că omul trăieşte pe Pământ, înainte de toate, cu sine însuşi. Această memorie este însă puternic legată şi cu ceea ce este pe de o parte egoismul omenesc şi, pe de altă parte, cu ceea ce este libertatea omenească. Libertatea va lua naştere într-un om care trăieşte corect, ca într-un ecou, ceea ce trebuie vieţuit în existenţa pre-terestră ca un fel de ritm: simţirea împreună cu entităţile Ierarhiilor superioare, ieşirea din această simţire de sine înlăuntrul entităţilor, apoi reintrarea ş.a.m.d. Aici, aceasta se manifestă alăturat, nu ca ritm, ci ca două capacităţi ale omului, care coexistă alăturat: capacitatea de iubire, capacitatea de memorie. Dar se poate întâmpla ca omului să-i rămână o anumită moştenire a acestui ritm din existenţa pre-terestră. Atunci memoria şi iubirea vor avea raportul corect una faţă de cealaltă şi în viaţa pământească. Omul va putea dezvolta, pe de o parte, înţelegere, o înţelegere plină de iubire pentru ceilalţi oameni, şi el va putea prelua în gândirea sa care are capacitatea de a-şi aminti, ceea ce poate deveni el pentru propria sa desăvârşire, pentru propria consolidare a fiinţei sale din vieţuirea lumii împreună cu ceilalţi oameni.
Se poate ca un asemenea raport corect să-i rămână omului din acel ritm necesar în existenţa pre-terestră, dar se poate şi ca acest raport să fie dereglat, astfel încât omul să se îndrepte, de exemplu, mereu asupra celor pe care le-a trăit el însuşi. Acesta este cazul, în special atunci când omul are prea puţin interes faţă de ceea ce vieţuiesc oamenii din afara lui, atunci când el poate prea puţin privi în sufletele celorlalţi, când el dezvoltă interes de preferinţă faţă de ceea ce se acumulează treptat în propria sa amintire, în propria sa memorie, căci aceasta se află din nou în strânsă legătură cu Eul său, şi îi fortifică egoismul.
Un astfel de om ajunge oarecum în neregulă cu sine însuşi prin aceea că el nu are acest raport corect absolut precis care există între moarte şi o nouă naştere, anume că el nu are un ritm. Şi în acelaşi timp când omul dobândeşte interes numai faţă de ceea ce se acumulează în propria sa fiinţă sufletească, atunci când el se preocupă oarecum întotdeauna numai cu sine însuşi, atunci se acumulează, aş spune, o lipsă de talent referitoare la vieţuirile dintre moarte şi o nouă naştere. Prin acest fapt de a fi interesat doar de sine însuşi, omul se închide într-o anumită privinţă faţă de vieţuirea împreună cu fiinţele Ierarhiilor superioare.
Cel care are însă raportul corect între iubire şi memorie, acela dezvoltă în locul privirii egoiste în sine însuşi, sentimentul libertăţii omeneşti. Căci acest sentiment al libertăţii omeneşti este, într-o altă privinţă, şi un ecou al ieşirii din convieţuirea cu fiinţele Ierarhiilor superioare între moarte şi o nouă naştere. S-ar putea spune: sentimentul de libertate este ecoul sănătos al acestei vieţuiri din afara Ierarhiilor; egoismul este ecoul bolnav al acestei ieşiri în afara Ierarhiilor. – Şi la fel cum vieţuirea împreună cu fiinţele Ierarhiilor superioare între moarte şi o nouă naştere este baza moralităţii omului pe Pământ, tot aşa ieşirea în afară din această împreună-vieţuire, care este necesară, este totodată pe Pământ baza imoralităţii oamenilor, a dezbinării lor, a acţiunii oamenilor astfel încât acţiunile unuia să perturbeze acţiunile altuia ş.a.m.d., căci pe asta se bazează, totuşi, orice imoralitate. Dumneavoastră vedeţi că omul trebuie să fie atent în ce măsură ceva care poate apărea aici pe Pământ drept ceva dăunător, are o anumită importanţă pentru lumile superioare. Pe Pământ lucrurile stau şi aşa că aerul pe care îl inspirăm este însănătoşitor, şi aerul pe care îl expirăm este nesănătos, ba chiar îmbolnăvitor, pentru că noi expirăm bioxid de carbon. Tot aşa, ceea ce este aici pe Pământ baza imoralităţii, este necesar pentru trăirile noastre din lumea spirituală.
Aceste corelaţii trebuie considerate din cauză că de fapt moralitatea şi imoralitatea nu pot fi explicate pornind de la raporturile pământeşti. Cine încearcă să ajungă la explicaţii va trebui cu necesitate să greşească. Căci prin faptul că omul este moral sau imoral el ajunge deja sufleteşte într-o legătură cu o lume care se află în suprasensibil. Şi ne este îngăduit să spunem: Prin aceea că ştiinţa spirituală antroposofică face ca mintea omului să fie înclinată spre considerarea acestui raport cu o lume suprasensibilă în sensul indicat, ea face posibil ca omul să obţină o bază pentru a cuprinde moralitatea cu privirea. Pentru acel mod de considerare a lumii care vrea să accepte doar o cunoaştere a naturii, moralitatea poate consta numai în iluzii, în imagini aparente, ce rezultă din procesele naturii şi care urmează să se desfăşoare şi în om.
Dacă aţi accepta că ar fi într-adevăr aşa, că la începutul existenţei pământeşti ar sta nebuloasa Kant-Laplace [Nota 16], cu forţele şi legile sale mecanice, şi acceptaţi că din această masă nebuloasă turbionară ar fi rezultat treptat prin legi neutre, indiferente ale naturii, regnurile existenţei terestre, iar în cele din urmă ar fi apărut din toate acestea omul; atunci toate impulsurile sale morale ar fi vise. Căci tot ceea ce numeşte omul „moral” ar pieri atunci când Pământul ar ajunge la sfârşitul său în conformitate cu legile mecanicii şi ar dispărea în moarte datorită căldurii excesive. Dintr-o asemenea concepţie nu poate rezulta niciodată o justificare a vieţii morale dacă vrem să admitem în mod onest ultimele consecinţe ale acestei concepţii despre lume. O justificare a moralităţii rezultă numai prin aceea că se indică – aşa cum procedează ştiinţa spirituală antroposofică – acele domenii ale existenţei unde moralitatea are o realitate, aşa cum are natura aici, în viaţa dintre naştere şi moarte. Aşa cum aici cresc şi înfloresc plantele, tot aşa se dezvoltă anumite preocupări când omul se află printre zei, între moarte şi o nouă naştere. Şi aceste preocupări sunt în realitate moralitatea, sunt realitatea moralităţii. Această moralitate are acolo o realitate, în timp ce aici pe Pământ există doar un reflex al acestei realităţi. Dar omul aparţine acestor două lumi. De aceea, pentru el – dacă el priveşte lucrurile corect în sens spiritual-ştiinţific – lumea morală are pentru el exact aceeaşi realitate, numai că ea nu poate fi niciodată recunoscută din existenţa terestră.
În felul acesta, aveţi indicat motivul pentru care este necesar ca omul să-şi însuşească ştiinţa spirituală. Omul nu ar putea fi sincer în privinţa cunoaşterii sale fără această ştiinţă a spiritului, căci el nu ar putea recunoaşte realitatea lumii morale deoarece el nu vrea să cerceteze domeniul căruia îi aparţine realitatea lumii morale. Şi este extrem de important ca o astfel de frază să fie înţeleasă în sensul corect.
Dar eu vreau tocmai astăzi să subliniez şi într-o altă privinţă măsură în care este o necesitate pentru om cunoaşterea pe care el o poate dobândi prin ştiinţa spirituală. Şi aici trebuie să privim din nou înspre realităţile unei alte lumi. Căci dacă ne înălţăm numai până la cunoaşterea imaginativă, până la acea cunoaştere care permite aşadar unui om ca în locul lumii fizice el să trăiască în lumea eterică, astfel încât în loc să perceapă lucrurile fizice el să perceapă activităţile din eteric – căci sunt activităţi –, dacă ne înălţăm până acolo, pierdem spaţiul, aşa cum este el aici pe Pământ. Spaţiul tridimensional nu mai este valabil. Nu are niciun sens să vorbim despre spaţiul tridimensional, căci noi trăim atunci esenţialmente, în timp. De aceea v-am expus eu aici, cu alte ocazii, trupul eteric drept organism temporal [Nota 17]. Aşa cum aici în organismul spaţial noi avem, de exemplu, capul, şi, să spunem, piciorul, şi aşa cum dumneavoastră simţiţi în cap atunci când vă împungeţi sau vă tăiaţi la picior, aşadar aşa cum un organ este legat spaţial cu un altul în acest trup spaţial, tot aşa sunt legate între ele în trupul temporal care constă din evenimentele a tot ceea ce stă în profunzime la baza fiinţei noastre omeneşti între naştere şi moarte, tot aşa sunt legate între ele toate aceste amănunte.
Amintiţi-vă că eu am spus,de exemplu, în conferinţele despre pedagogie [Nota 18]: Dacă la o anumită vârstă din copilărie copilul a învăţat să venereze, această forţă a veneraţiei se transformă la bătrâneţe într-o anumită blândeţe binecuvântătoare, pe care omul o poate avea faţă de alţi oameni, pe când cel care nu a avut niciodată ocazia în copilărie să venereze cu adevărat, nu poate dezvolta această blândeţe binecuvântătoare la bătrâneţe. – Aşa cum sunt legate laba piciorului sau piciorul cu capul în organismul spaţial, tot aşa e legată tinereţea de bătrâneţe, şi, aş putea spune, şi bătrâneţea de tinereţe. Căci numai pentru considerarea fizică exterioară lumea se desfăşoară într-o direcţie, din trecut spre viitor. Pentru o contemplare mai înaltă, există şi fluxul invers: din viitor în trecut. Aşa cum am descris eu, noi pătrundem în acest curent după moarte, şi mergem înapoi. Şi în acest organism temporal, toate sunt legate între ele. Şi la fel cum din organismul spaţial nu pot fi îndepărtate anumite organe, la fel cum ele trebuie să fie acolo pentru ca întregul organism să fie în ordine, aşa cum, de exemplu, dumneavoastră nu puteţi îndepărta o mare parte din obrazul dumneavoastră fără să vă dereglaţi organismul, la fel de puţin puteţi îndepărta ceva din ceea ce se revarsă încontinuu în timp către om.
Acum gândiţi-vă că în locul unde dumneavoastră aveţi în organismul spaţial ochii, ar creşte cu totul altceva, astfel încât să nu se formeze ochii, ci nişte tumori. Atunci nu aţi putea vedea. Aşa cum ochii se află în organismul spaţial într-un anumit loc, tot aşa este incorporat în organismul temporal – şi eu nu am aici în vedere numai organismul temporal dintre naştere şi moarte, ci organismul temporal care trece dincolo de toate morţile şi toate naşterile omului – ceea ce este între naştere şi moarte şi se dezvoltă în această existenţă dintre naştere şi moarte prin concepte, idei, prin reprezentări despre o lume spirituală. Iar ceea ce se dezvoltă aici constituie ochii pentru existenţa suprasensibilă. Dacă dumneavoastră nu dezvoltaţi aici pe Pământ, între naştere şi moarte, o cunoaştere despre lumea suprasensibilă, aceasta înseamnă pentru existenţa în lumea suprasensibilă dintre moarte şi o nouă naştere o orbire, aşa cum lipsa ochilor în organismul spaţial înseamnă o orbire. Omul trece prin moarte chiar dacă nu dezvoltă aici pe Pământ o cunoaştere despre lumea suprasensibilă, dar el păşeşte într-o lume în care nu vede nimic, şi în care poate doar să pipăie ceea ce se află în jurul său.
Aceasta este durerea imensă care, aş spune, apare drept contra-imagine a epocii materialiste pentru acela care priveşte corect în ziua de azi în ştiinţa iniţierii. El vede cum oamenii cad pe Pământ pradă materialismului. El ştie însă şi ce înseamnă această cădere pradă în materialism pentru existenţa spirituală, el ştie că este ca o smulgere a ochilor şi că ea înseamnă că în existenţa care-i aşteaptă pe oameni după moarte ei nu vor putea vedea, vor putea doar pipăi. În timpurile mai vechi ale evoluţiei omenirii, în care exista o cunoaştere instinctivă despre lumea suprasensibilă, oamenii păşeau prin poarta morţii putând vedea. Această veche cunoaştere instinctivă s-a stins. În ziua de azi trebuie dobândită în mod conştient o cunoaştere spirituală, vă rog să remarcaţi: cunoaştere spirituală, nu clarvedere! Eu am accentuat mereu: Şi clarvederea poate fi dobândită, dar nu despre asta este vorba, ci despre înţelegerea celor care provin prin cercetare clarvăzătoare, prin raţiunea omenească sănătoasă obişnuită, căci ele pot fi înţelese în felul acesta.
Cine afirmă că o cunoaştere obişnuită prin raţiunea omenească sănătoasă nu îi conferă vedere în existenţa suprasensibilă, şi că pentru aceasta el are nevoie de clarvedere – de clarvedere e nevoie pentru a cerceta lucrurile, dar nu e nevoie de ea pentru dobândirea capacităţii de a vedea în lumea suprasensibilă după moarte –, cine afirmă aceasta poate afirma totodată că noi nu am putea gândi dacă ochii nu gândesc. Pe cât de puţin e nevoie ca ochii să gândească aici în viaţa fizică, tot atât de puţin este nevoie de clarvedere pentru cunoaşterea din lumile suprasensibile a celor pe care le-am indicat eu astăzi. Desigur că pe Pământ nu ar exista o cunoaştere suprasensibilă dacă nu ar exista o clarvedere, dar clarvăzătorul însuşi trebuie să transforme în înţelegere obişnuită ceea ce vede el în suprasensibil. Dacă un om aici pe Pământ ar fi clarvăzător, dacă el ar vedea limpede în lumea spirituală, dar ar fi prea comod să transforme ceea ce vede în lumea spirituală în reprezentări obişnuite, care pot fi înţelese logic, el ar fi totuşi orb după moarte, în lumea spirituală.
Vreau să spun că aceasta este marea durere pentru cel care priveşte în ştiinţa iniţiatică a prezentului, anume că el trebuie să-şi spună: Materialismul îi face pe oameni morţi, după ce trec prin poarta morţii. – Şi aici avem din nou ceva din care se vede că este important pentru întreaga realitate, pentru întreaga existenţă cosmică, dacă omul tinde în ziua de azi înspre o cunoaştere suprasensibilă sau nu. A venit timpul în care el ar trebui să facă asta. Şi stă în progresul omenirii să se înalţe în ziua de azi la cunoaşterea suprasensibilă.
