Capacităţile de care are omul nevoie pentru a se raporta la lume şi pentru a lucra în ea în cadrul vieţii pământeşti, depind – cum am arătat eu aici în această perioadă – de activitatea omului din lumea spirituală, pe care el o înfăptuieşte între moarte şi o nouă naştere. Dar în felul acesta se condiţionează faptul că aici pe Pământ omul se află în anumite corelaţii care nu sunt reale pe Pământul însuşi, care-şi arată realitatea abia dacă se consideră ansamblul în domeniul suprasensibil.
Acum vrem să ne îndreptăm din acest punct de vedere atenţia asupra celor trei domenii care cuprind întreaga activitate propriu-zis umană de pe Pământ. Vrem să ne îndreptăm atenţia asupra gândurilor prin care vrea omul să-şi însuşească adevărul în lume, vrem apoi să ne îndreptăm atenţia asupra sentimentelor, în măsura în care omul vrea să-şi însuşească Frumosul prin lumea simţurilor sale, şi vrem să ne îndreptăm atenţia asupra naturii volitive a omului, în măsura în care omul urmează să înfăptuiască Binele prin natura sa volitivă.
Atunci când vorbim despre gânduri, avem în vedere acel domeniu prin care omul îşi poate însuşi adevărul. Dar gândurile în sine nu pot fi nimic real. Tocmai atunci când ne este clar că noi trebuie să ne instruim prin gândurile noastre în privinţa adevărului realităţii, trebuie să şi acceptăm faptul că gândurile ca atare nu pot fi nimic real. Căci să presupunem că v-aţi afla înlăuntrul gândurilor dumneavoastră aşa cum vă aflaţi în creierul dumneavoastră sau în inima dumneavoastră; atunci, aceste gânduri ar fi ele însele ceva real. Nu v-aţi putea însuşi realitatea prin aceste gânduri. Noi nu am putea nici măcar exprima prin limbajul omenesc ceea ce e de exprimat dacă limbajul omenesc ar conţine o realitate deplină în sensul pământesc obişnuit. Dacă de fiecare dată când am rosti o frază ar trebui să scoatem din gură o realitate plină de greutate, noi nu am putea exprima ceva, ci am produce ceva. În acest sens, cele rostite nu constituie o realitate în sine, ci „semnifică” ceva real, la fel cum gândurile nu sunt ele însele o realitate, ci semnifică ceva real.
Dacă privim asupra Binelui, atunci vom afla că ceea ce se înfăptuieşte de la sine prin realitatea fizică nu poate fi calificat drept Bine. Noi trebuie să extragem mai întâi din adâncurile fiinţei noastre o deplină irealitate a impulsului spre Bine, şi apoi să-l înfăptuim. Dacă impulsul spre Bine ar apărea ca foamea, ca o realitate exterioară, el nu ar putea fi Binele.
Şi dacă priviţi o statuie, nu veţi ajunge la ideea că puteţi conversa cu ea. Ea este o simplă configuraţie aparentă. În aparenţa ei se exprimă ceva, ceva care este frumuseţea. Astfel încât într-adevăr avem ceva care „semnifică realitatea”, dar adevărul însuşi se deplasează într-un element ireal, şi la fel şi frumuseţea, şi la fel şi Binele.
Dar pe cât este de necesar pentru om ca gândurile sale să nu fie ele însele ceva real – gândiţi-vă că dacă gândurile s-ar plimba prin cap ca nişte figuri de plumb, atunci aţi simţi într-adevăr ceva real, dar aceste gânduri de plumb nu ar putea semnifica nimic pentru dumneavoastră, căci ar fi ele însele ceva real –, pe cât este de adevărat aşadar că atât gândurile cât şi Frumosul şi Binele nu pot avea o realitate nemijlocită, pe atât de adevărat este totuşi că e nevoie de ceva real în această lume fizic-terestră, pentru ca noi să putem avea gânduri, pentru ca noi să putem înfăptui Frumosul în lume prin artă şi pentru ca noi să putem înfăptui şi Binele.
Şi pe măsură ce rostesc aceste lucruri, ajung astăzi într-un domeniu de contemplare spiritual-ştiinţifică ce ne poate conduce de-a dreptul adânc în ceea ce există şi aici pe Pământ ca entităţi spirituale în jurul nostru, care sunt foarte necesare pentru existenţa noastră pământeană, dar care se sustrage întru totul observării care este posibilă simţurilor, şi de aceea nu pot fi nici gândite de conştienţa obişnuită, care se sprijină numai pe percepţia senzorială. În realitate, noi suntem pretutindeni înconjuraţi de fiinţe spirituale de cele mai diferite feluri, dar conştienţa obişnuită nu vede aceste fiinţe spirituale. Însă ele sunt necesare pentru ca noi, oamenii, să ne putem desfăşura activităţile, să putem avea gândurile în uşurinţa şi volatilitatea lor ireală, astfel încât ele să nu existe cu o greutate de plumb în capetele noastre, să nu fie ele însele ceva, ci să poată semnifica ceva. Pentru aceasta este necesar ca în lume să existe fiinţe care să determine ca gândurile noastre, cu irealitatea lor, să nu dispară încontinuu instantaneu. Noi, oamenii, cu conştienţa noastră obişnuită, suntem de fapt, aş spune, fiinţe prea greoaie, prea neîndemânatice, ca să putem reţine fără doar şi poate gândurile cu această conştienţă obişnuită, şi trebuie să fie aici fiinţe elementare care să ne ajute încontinuu să ne păstrăm gândurile. Asemenea fiinţe elementare există, ele sunt aici, numai că ele sunt extraordinar de dificil de descoperit deoarece, aş spune, se ascund încontinuu.
Dacă ne întrebăm acum: Prin ce ajungem de fapt să putem păstra un gând, deşi el nu este nicio realitate, cine ne ajută în această privinţă? – atunci vom fi amăgiţi cu foarte multă uşurinţă tocmai în cadrul concepţiei spiritual-ştiinţifice. Căci în momentul în care ajungem să ne întrebăm: Cine reţine gândurile pentru oameni – deja prin această tendinţă de a şti ceva despre entităţile spirituale ce reţin gândurile vom fi împinşi în împărăţia entităţilor ahrimanice. Şi dacă ne cufundăm în împărăţia entităţilor ahrimanice, începem foarte curând să credem – dar este o credinţă amăgitoare –, că noi trebuie să fim sprijiniţi de spiritele ahrimanice pentru a ne putea reţine gândurile, pentru ca ele să nu dispară imediat ce le-am conceput. De aceea, majoritatea oamenilor sunt chiar inconştient recunoscător entităţilor ahrimanice pentru că acestea le sprijină în gândirea lor. Dar aceasta este o recunoştinţă greşit îndreptată, pentru că există un întreg regn de entităţi care ne sprijină tocmai în privinţa lumii noastre de gândire, şi care nu sunt deloc entităţi ahrimanice.
Aceste entităţi sunt greu de descoperit chiar şi pentru vederea avansată în lumea spirituală. Le găseşti uneori când observi, de exemplu, un om deştept în activitatea sa. Atunci când observi un om foarte deştept în îndeletnicirile sale intense, acest om are de fapt o suită vaporoasă. De fapt el nu merge nicăieri singur, ci are o suită volatilă de entităţi spirituale în jurul său, care nu aparţin regnului ahrimanic, şi care au o însuşire absolut deosebită pe care o cunoşti de fapt abia atunci când poţi observa acele entităţi care aparţin regnurilor elementare, care aşadar nu apar pentru ochii fizici, şi care se activează atunci când iau naştere forme în natură, ca de exemplu forme de cristale, sau altele asemenea. Tot ceea ce are formă este supus activităţii acestor entităţi pe care le găsiţi descrise şi în Dramele mele misterii în activitatea lor ca entităţi care făuresc şi imprimă forme consistente, solide. Dacă dumneavoastră urmăriţi în una din Dramele-misterii fiinţele de tip gnomi, aveţi aceste fiinţe care imprimă forme şi le conturează prin ciocănire. Acum – după cum aţi putut vedea deja din modul în care le-am expus eu în Dramele-misterii [Nota 20] –, aceste entităţi sunt şirete, iar din şiretenia lor ele iau în derâdere raţiunea redusă pe care o au oamenii. Actualizaţi-vă această scenă dacă o cunoaşteţi din Dramele-misterii.
Acum, dacă urmăriţi un om cu adevărat deştept, cum poate el avea ca suită o întreagă oştire de astfel de entităţi cum v-am spus eu mai înainte, veţi găsi că acestor entităţi li se dă extraordinar de puţină atenţie de către spiritele gnomi ale lumii elementare, pentru că ele sunt neîndemânatice, şi în primul rând pentru că sunt extraordinar de necugetate. Naivitatea este însuşirea lor principală. Şi aşa se poate spune: Tocmai oamenii cei mai deştepţi din lume – dacă pot fi observaţi în această privinţă sunt urmăriţi de o întreagă trupă de din lumea spirituală.
Este ca şi cum aceşti naivi ar voi să se ţină de ei. Iar acestor naivi, după cum am spus, li se dă extraordinar de puţină atenţie din partea entităţilor care definitivează formele în natură în modul descris în Dramele-misterii. Astfel încât se poate spune: În lumile necunoscute pentru început conştienţei obişnuite, există o lume populată de nişte fiinţe inocente, de un popor de spirite naive, care sunt în special atrase de înţelepciunea şi iscusinţa omenească.
Aceste fiinţe de fapt nu au o viaţă proprie în epoca prezentă. Ele ajung la o viaţă prin aceea că folosesc viaţa celor care mor datorită unor boli dar mai au încă forţe de viaţă în sine. Aceste fiinţe pot folosi doar o viaţă trecută. Sunt aşadar fiinţe spirituale inocente, care folosesc viaţa rămasă de la oameni, care absorb, ca să spunem aşa, viaţa rămasă încă în cimitire şi locuri asemănătoare.
Tocmai atunci când pătrunzi în asemenea lumi dobândeşti o idee cât de infinit de puternic este populată lumea care se află dincolo de lumea simţurilor omeneşti, şi cât de numeroase sunt clasele acestor entităţi spirituale şi că aceste entităţi spirituale se află întru totul în legătură cu capacităţile noastre. Căci omul deştept, care este urmărit în activitatea sa, dacă nu este clarvăzător ci pur şi simplu deştept, îşi poate reţine gândurile sale inteligente tocmai prin aceea că este urmărit de această grămadă de naivi spirituali. Aceştia se agaţă de gândurile sale, le târăsc şi le conferă greutate, astfel încât acestea rămân la el, pe când altfel gândurile ar dispărea rapid. Aceste entităţi sunt aşadar foarte intens luate în derâdere de către entităţile gnomice. Entităţile gnomice nu vor să le tolereze în regnul lor, dar ele aparţin aceluiaşi regn. Ele le alungă încontinuu şi există o luptă dură între poporul gnomilor şi acest popor de inocenţi spirituali, cei care de fapt fac omului posibilă înţelepciunea, căci altfel înţelepciunea ar fi volatilă, ar dispărea în momentul în care ia naştere, şi nu ar putea rămâne. După cum am spus, aceste entităţi sunt greu de descoperit, pentru că se alunecă cu uşurinţă imediat în ahrimanic dacă pui întrebarea corespunzătoare. Dar cu asemenea ocazii le poţi găsi, după cum am indicat, prin urmărirea oamenilor deosebit de deştepţi, care au în urma lor o întreagă grămadă de asemenea entităţi. În afară de aceasta, când nu există suficiente gânduri deştepte, care să ţină de un om, aceste entităţi se găsesc prin tot felul de monumente ale înţelepciunii. Ele zăbovesc, de exemplu, prin biblioteci – dar şi acolo sunt greu de găsit – atunci când în cărţi se află ceva înţelept. Dacă în cărţi se află prostii, aceste entităţi nu se găsesc acolo, căci ele se găsesc numai acolo unde e ceva deştept; de acestea se agaţă ele.
Dobândim oarecum o privire într-un regn care ne înconjoară întru totul , care există la fel ca regnurile naturii şi care are ceva de a face cu însuşirile noastre, dar care este greu de evaluat de către noi. De aceea, dacă vrem să-l evaluăm, trebuie să ne încredem în fiinţele gnomice şi să luăm în considerare afirmaţiile lor, iar aceştia le consideră pe aceste fiinţe extraordinar de naive şi de obraznice. Dar aceste fiinţe mai au încă o însuşire. Atunci când sunt urmărite într-un mod prea intens de spirite ale naturii de tip gnomic, ele îşi află refugiul în capetele omeneşti, şi în timp ce afară, în natură, sunt aproape uriaşe – căci ele sunt extrem de mari –, ele devin foarte mici atunci când sunt în capetele oamenilor. S-ar putea spune că ele sunt un tip anormal de spirite ale naturii, care au însă o legătură strânsă cu întreaga evoluţie a omului pe Pământ.
Un alt tip de spirite elementare este acela care trăieşte de preferinţă în elementele Apă şi Aer, la fel ca acele fiinţe pe care le găsiţi descrise în Dramele mele misterii drept entităţi de natură silfidică, ş.a.m.d. Aceste entităţi pe care le am acum în vedere au de a face în special cu lumea aparenţei, a aparenţei frumoase, ele se agaţă mai puţin de oamenii deştepţi cât de naturile artistice. Dar şi acestea sunt, la rândul lor, foarte greu de descoperit, pentru că se pot ascunde cu uşurinţă. Ele pot fi găsite acolo unde se află adevărate opere de artă, aşadar acolo unde se manifestă în aparenţă statura omenească, sau configuraţii din natură sau altele asemănătoare. Acolo pot fi ele găsite. După cum am spus, aceste entităţi pot fi, de asemenea, descoperite doar cu greutate. Anume dacă ne întrebăm: Cum se face că ne interesează aparenţa frumoasă, că în anumite circumstanţe resimţim o plăcere mai mare în faţa unei statui frumoase decât în faţa unui om viu – în orice caz o plăcere de alt gen, dar tocmai o plăcere mai mare – sau că ne înălţăm şi ne bucurăm la o configurare melodioasă sau armonioasă a sunetelor? – atunci ne prăbuşim din nou cu foarte multă uşurinţă într-un alt regn, în regnul entităţilor luciferice. Dar nu numai entităţile luciferice susţin elementul artistic, ci din nou un regn de fiinţe elementare care menţin treaz interesul omului – care altfel ar fi mereu înclinat să nu aibă niciun interes faţă de aparenţa artistică frumoasă, pentru că este ireală –, care stimulează de fapt interesul artistic.
Acum, este atât de dificil să descoperi aceste entităţi pentru că ele se pot ascunde şi mai uşor decât inocenţii din lumea spirituală, şi pentru că ele se află de fapt numai acolo unde se afirmă frumosul. Iar atunci când omul este dăruit Frumosului, când el degustă Frumosul, atunci precis nu vede aceste fiinţe. De ce?
Pentru a putea vedea aceste fiinţe într-un mod normal, trebuie realmente să încercăm ca atunci când suntem întru câtva dăruiţi impresiilor artistice să ne îndreptăm privirea clarvăzătoare asupra acelor entităţi pe care le găsiţi descrise în aceeaşi scenă din Dramele-misterii drept nimfe sau silfide, care există şi ele în regnurile elementare ale naturii, şi trebuie să ne transpunem în acestea. Trebuie, oarecum, să le contemplăm împreună cu aceste fiinţe ale aerului şi apei pe celelalte, care există în savurarea Frumosului. Şi pentru că este dificil de realizat acest lucru, ne mai putem ajuta şi într-un alt mod. Din fericire, aş spune, putem descoperi cu uşurinţă aceste fiinţe dacă ascultăm vorbind pe cineva care vorbeşte frumos şi al cărui limbaj nu-l prea înţelegem, când auzim doar sunetele fără să le înţelegem în semnificaţia lor. Şi dacă ne dăruim acestei vorbiri frumoase – dar trebuie să fie o rostire frumoasă, trebuie să fie o rostire oratorică şi ea nu trebuie înţeleasă în sensul pe care îl exprimă –, atunci ne putem însuşi capacitatea – este o capacitate infimă, delicată – de a vedea aceste entităţi. Trebuie aşadar să încercăm să ne însuşim talentul silfidelor şi să-l intensificăm prin acel talent care se constituie atunci când ascultăm o vorbire, care este frumos rostită şi pe care nu o înţelegem, şi la care nu ascultăm ce ar trebui să însemne, ci numai rostirea frumoasă. Atunci descoperim aceste entităţi care sunt pretutindeni acolo unde este Frumosul, şi care ne acordă sprijinul lor, astfel încât omul să poată avea interesul corect faţă de frumos.
Şi apoi urmează marea dezamăgire, apoi urmează teribila mare uimire. Căci aceste fiinţe au o urâţenie primordială, sunt cele mai urâte fiinţe care pot fi descoperite, sunt fiinţe îngrozitoare, prototipurile urâţeniei. Şi dacă ne-am însuşit odată privirea spirituală pentru aceste fiinţe, şi vizităm apoi cu această privire spirituală un atelier oarecare, în care se creează opere de artă, atunci descoperim că de fapt aceste entităţi există la fel ca păianjenii, la temelia existenţei cosmice a Pământului, pentru ca omul să aibă interes faţă de frumuseţe. Aceste fiinţe-păianjen înspăimântătoare de natură elementară, sunt cele prin care este menţinut treaz interesul faţă de frumuseţe. Omul nu ar putea avea deloc interesul corect faţă de frumuseţe dacă nu ar fi întreţesut cu sufletul său într-o lume de fiinţe-păianjen de o urâţenie primordială.
Omul nu presimte câtuşi de puţin atunci când trece printr-o galerie de artă – căci ceea ce v-am povestit eu nu este decât pentru descoperirea formelor acestor entităţi; ele sunt de fiecare dată prezente atunci când omul savurează Frumosul –, cum el este sprijinit în interesul său faţă de cele mai frumoase tablouri prin aceea că din şi în toate cavităţile nazale, ale urechilor, etc. ies în afară şi se caţără înăuntru aceşti păianjeni extrem de urâţi. Pe temelia urâţeniei se înalţă entuziasmul omului faţă de frumuseţe. Aceasta este o taină cosmică. Aş spune că avem nevoie de îndemnul Urâtului, pentru ca Frumosul să vină în aparenţă. Iar marile naturi artistice au fost oameni care prin puternica lor corporalitate au putut suporta împânzirea cu aceşti păianjeni, pentru a crea o Madonă Sixtină sau ceva asemănător. Ceea ce a fost creat în lume ca frumos a fost întru totul creat prin aceea că s-a înălţat dintr-o mare de urâciune prin entuziasmul sufletului omenesc.
Nu ne este îngăduit să credem că dacă ajungem dincolo de vălul senzorialităţii, dacă ajungem în ţinutul aflat dincolo de Prag, întâlnim numai lucruri frumoase. Să nu credeţi că dacă cineva care cunoaşte aceste lucruri afirmă cu nechibzuinţă următoarele: Dacă oamenii nu sunt pregătiţi, dacă nu sunt pregătiţi aşa cum se cuvine, ei ar trebui reţinuţi la Pragul lumii spirituale. – Căci pentru început oamenii ar trebui să cunoască pentru tot ceea ce este înălţător în faţa cortinei, fundamentele lor deloc înălţătoare. Şi dacă pentru aceasta vă cufundaţi la modul văzător în lumea elementară care aparţine aerului şi apei, atunci veţi vedea la rândul său marea luptă dintre lumea silfidelor şi ondinelor volatile cu aceste imagini primordiale ale urâţeniei. Eu am spus că sunt ca nişte păianjeni; dar ele nu sunt alcătuite din ţesuturi de păianjen, ci sunt clădite din elementul Apă şi din elementul aburilor de Apă. Sunt configuraţii volatile de Aer care îşi sporesc urâţenia prin aceea că în fiecare secundă au o altă urâţenie, şi ai mereu sentimentul că următoarea urâţenie, care o înlocuieşte pe cea precedentă, este şi mai mare decât cea anterioară. Aceasta este lumea care există tot aşa în aer şi în apă ca şi cealaltă lume, care este îmbucurătoare, şi care există în aer şi apă.
Şi pentru ca omul să poată dezvolta entuziasmul faţă de Bine mai are loc şi altceva. La celelalte fiinţe se poate spune că ele sunt mai mult sau mai puţin aici, dar la entităţile despre care vreau să vorbesc eu acum, trebuie spus de fapt că ele se dezvoltă necontenit, şi anume se dezvoltă tocmai atunci când omul are o anumită căldură lăuntrică faţă de Bine. Atunci se dezvoltă în această căldură acele entităţi care au o natură de căldură, de Foc, entităţi care trăiesc în prezent şi care au de fapt o asemenea natură cum am descris eu în cartea mea Ştiinţa ocultă în schiţă pentru existenţa de pe Saturn a omului.
Aşa cum era omul în vechea existenţă de Saturn, aşa sunt aceste entităţi în ziua de azi. Numai că ele nu sunt configurate ca omul, dar au o astfel de natură. Nu se poate spune despre ele că ar fi frumoase sau urâte, sau ceva asemănător; ele trebuie apreciate din punctul de vedere al fiinţelor elementare de Căldură obişnuite, care sunt şi ele prezente. Întreaga cercetare spirituală este extraordinar de dificilă, pentru că te apropii, ca om, extrem de greu de aceste entităţi, care trăiesc doar în căldură, aşadar – vorbind în sensul vechi – în „Foc”. Şi când te apropii de ele, nu este plăcut. Te apropii, de exemplu, de ele atunci când ai o febră puternică. Dar atunci, de regulă, nu eşti un observator prea obiectiv. Altfel, este vorba să dezvolţi o contemplare faţă de aceste fiinţe ale Căldurii prin extinderea în continuare a mijloacelor indicate în cărţile mele. Dar aceste fiinţe de Căldură au deja un anumit raport cu entităţile care apar îndeosebi atunci când omul dezvoltă un entuziasm cald faţă de Bine. Dar raportul este întru totul specific.
Vreau să presupun ipotetic – căci numai aşa pot de fapt să descriu lucrurile – că aici ar exista asemenea fiinţe de Căldură de tip normal, care provin în general din căldura fizică umană, care este mai mare decât căldura mediului înconjurător. Omul are căldură proprie. Datorită acestui fapt, în apropierea lui se află aceste entităţi. Şi acum, se produc într-un om care este entuziasmat faţă de Bine, aceste celelalte entităţi, care sunt şi ele fiinţe de Căldură, dar de alt tip. Însă atunci când acestea se află în apropierea fiinţelor normale de căldură, ele se retrag imediat din faţa lor şi se strecoară înlăuntrul omului. Şi dacă îţi dai de fapt multă osteneală să descoperi, din punctul de vedere al fiinţelor normale de căldură însuşirile acestor entităţi, afli că aceste entităţi au un sentiment de ruşine infim, dar înspăimântător de puternic configurat. Ele nu vor absolut deloc să fie observate de alte fiinţe ale lumii spirituale, şi fug de acestea, pentru că le este ruşine să fie văzute, şi fug în primul rând înlăuntrul oamenilor, astfel încât să fie greu de descoperit. Ele pot fi descoperite de fapt numai atunci când, să spunem, omul se observă pe sine însuşi în anumite momente, care de fapt nu pot fi provocate intenţionat cu uşurinţă. Presupuneţi că citiţi ceva, şi prin faptul că citiţi o scenă care vă afectează dramatic foarte mult fără ca dumneavoastră să fiţi un om sentimental, sunteţi mişcaţi până la lacrimi. Să presupunem că o acţiune măreaţă, o acţiune bună, este descrisă, să spunem, într-un roman, iar dumneavoastră sunteţi mişcat până la lacrimi. Şi dacă vă observaţi pe dumneavoastră înşivă atunci, puteţi descoperi cum cete întregi din aceste entităţi – care au un sentiment de ruşine atât de fin şi de intim configurat încât nu vor să fie văzute de niciuna din celelalte fiinţe ale lumii spirituale – se refugiază în inima dumneavoastră, şi în special în întregul dumneavoastră piept, cum vin la dumneavoastră şi caută ocrotire faţă de celelalte fiinţe ale lumilor elementare spirituale, şi mai cu seamă de celelalte fiinţe de Căldură.
Există o considerabilă forţă de respingere între forţele normale de căldură şi aceste fiinţe de Căldură dotate cu un sentiment de ruşine extraordinar de intens, şi care trăiesc doar în sfera morală a oamenilor şi fug de atingerea cu alte fiinţe spirituale. Aceste entităţi există într-un număr cu mult mai mare decât se crede în mod obişnuit, şi ele sunt cele care îl dotează pe om cu entuziasm faţă de Binele moral. Omul nu a dobândit cu uşurinţă acest entuziasm faţă de Binele moral, dacă aceste entităţi nu ne-ar veni în ajutor. Şi atunci când omul iubeşte moralitatea, atunci el se află de fapt în legătură, într-o legătură inconştientă cu aceste entităţi.
Anumite însuşiri ale acestor entităţi sunt întru totul aşa, încât întregul lor regn poate fi cu uşurinţă înţeles greşit. Căci, de fapt, de ce se ruşinează aceste fiinţe? Ele se ruşinează întradevăr din motivul că întreg restul lumii spirituale al regnului elemental, în care se află aceste entităţi, le dispreţuieşte de fapt şi nu vrea să ştie nimic despre ele. Şi aceste entităţi simt acest lucru şi datorită faptului că sunt entităţi atât de dispreţuite ele acţionează tocmai în vederea entuziasmului faţă de Bine.
Nu doresc deloc să vorbesc despre anumite alte însuşiri ale acestor entităţi nici măcar în treacăt, deoarece se poate vedea deja cum sufletul omenesc este atins într-un mod deosebit atunci când i se relatează despre fiinţele păianjen de o urâţime primordială. De aceea, doresc să las neatinse anumite însuşiri ale acestor entităţi. Dar noi am văzut cum ceea ce se dezvoltă aici în regnul fiinţelor senzoriale drept Adevăr, Frumos, Bine, se dezvoltă întru totul pe baze de care au nevoie aceste trei regnuri spirituale pe care le-am descris eu, la fel cum avem noi nevoie ca oameni pe Pământ de solul pe care mergem. Nu este ca şi cum aceste entităţi ar produce ele Adevărul, Frumosul şi Binele; ele nu fac asta. Dar capetele naivilor spirituali au nevoie de gândurile care exprimă Adevărul, care semnifică Adevărul, pentru ca ele să se poată mişca pe umărul lor. Iar Frumosul pe care îl produce omul are nevoie de păianjenii spirituali cei urâţi din Apă şi Aer, pentru ca să se poată ridica din această mare a urâţeniei. Iar Binele are nevoie de un regn de entităţi care nu se poate arăta deloc printre celelalte entităţi obişnuite de Căldură, care trebuie să fie mereu sfioase şi care produc tocmai în felul acesta entuziasmul faţă de impulsurile Binelui.
Dacă toate aceste fiinţe nu ar exista, atunci ar trebui să avem în locul gândurilor în cap, dacă nu chiar soldaţi de plumb, măcar o ceaţă groaie. Şi de acolo nu ar proveni lucruri prea deştepte. Şi pentru a produce Frumosul, ar trebui să avem darul de a face acest Frumos măcar puţin viu, pentru ca oamenii să prezinte măcar interes faţă de el, ş.a.m.d. Pentru ca să existe în regnul lumii senzoriale cele de care avem nevoie pentru activitatea noastră de gândire, pentru activitatea noastră de simţire a Frumosului, pentru activitatea noastră de voinţă în Bine, pentru aceasta sunt necesare cele trei regnuri elementare.
Acum, dacă vom considera cele trei regnuri elementare normale, aşadar – dacă ne folosim de expresiile din popor – regnurile gnomilor, silfidelor, ondinelor şi salamandrelor, avem în acestea de fapt regnuri care vor deveni ceva în lume. Ele se îndreaptă înspre configuraţii care există în lumea noastră sensibilă, numai că vor fi altfel, dar ele vor deveni cândva perceptibile pentru simţurile pe care le au oamenii în ziua de azi, în timp ce acum ele nu sunt perceptibile în existenţa lor elementară pentru simţurile obişnuite.
Însă entităţile pe care vi le-am descris eu acum au trecut deja de treapta pe care se află în ziua de azi oamenii şi animalele şi plantele, au trecut dincolo de ea, sunt mai departe decât această treaptă, au trecut deja peste ea. Astfel încât, dacă ne-am putea întoarce, de exemplu, la fiinţa vechii lumi, care a precedat existenţa terestră, vom găsi acolo aceste entităţi pe care le găsim astăzi pe Pământ ca entităţi ruşinoase, care dau impulsuri morale. Noi le-am găsi acolo pe vechea Lună, ca adevărată lume animală, care ar fi vizibilă şi pentru ochii fizici, şi le-am vedea urzind, să zicem, de la un copac la altul. Dar dumneavoastră trebuie să vă aduceţi în memorie existenţa lunară aşa cum am descris-o eu în „Ştiinţa ocultă”. Desigur că această existenţă lunară este moale, maleabilă şi volatilă, iar lucrurile se metamorfozează, se transformă. Şi între aceste entităţi urzesc acele entităţi urâte pe care vi le-am descris, aceşti păianjeni străvechi de care era împânzită întreaga Lună şi care erau vizibili acolo. Şi apoi mai existau şi acele entităţi care-l însoţesc astăzi pe înţelept ca alai de capete ale unor zăpăciţi. Acestea existau acolo, şi ele au determinat ca vechea Lună să dispară, astfel încât Pământul să poată deveni din ea. Şi aici, în răstimpul existenţei terestre, aceste entităţi nu au nicio bucurie la naşterea cristalelor, în schimb o au faţă de fărâmiţarea regnului mineral.
Aşadar în timp ce putem spune despre celelalte fiinţe, despre fiinţele elementare normale că vor deveni cândva vizibile, perceptibile simţurilor fizice, despre aceste entităţi trebuie să spunem că ele au fost cândva perceptibile simţurilor fizice, şi că acum au trecut prin spiritualitatea ahrimanică şi luciferică în spiritual. Astfel încât avem de fapt două tipuri de fiinţe elementare, unul ascendent şi altul descendent. Şi aş vrea să spun că din putregaiul vechii urâţimi lunare – care a existat din belşug în timpul vechii existenţe lunare – creşte lumea noastră de frumuseţe.
Aveţi ceva analog în natură atunci când împrăştiaţi bălegarul, îngrăşământul pe ogor, şi apoi acolo înfloresc cele mai frumoase plante. Aveţi această analogie în natură, numai că acolo vă întâmpină perceptibil-senzorial şi gunoiul, bălegarul. Aşa stau lucrurile când se consideră spiritual ceea ce este doar pe jumătate real ca lume a frumosului. Dumneavoastră lăsaţi această lume a frumosului doar pe jumătate reală să stea în faţa dumneavoastră fără să luaţi în considerare ceea ce mişună în mod viu în cele trei regnuri ale naturii pe Pământ, o lăsaţi, să spunem, să apară în faţa spiritului dumneavoastră tot ceea ce răsare din Pământ ca efecte ulterioare frumoase. Dar în orice caz, când răsar pe o câmpie florile cele mai frumoase, trebuie să vă gândiţi la putregaiul aflat la bază, la acel îngrăşământ, acel gunoi lunar spiritual, care conţine acei păianjeni urâţi pe care eu i-am descris. La fel cum varza dumneavoastră nu creşte dacă nu o fertilizaţi cu îngrăşământ, tot aşa nu poate înflori frumuseţea pe Pământ fără ca zeii să fertilizeze Pământul cu urâţenie. Aceasta este necesitatea lăuntrică a vieţii, şi noi trebuie să cunoaştem această necesitate a vieţii, căci ea este singura care ne poate da capacitatea de a ne raporta în mod cunoscător la ceea ce ne înconjoară de fapt în natură.
Cel care crede că frumuseţea poate fi produsă pe Pământ în artă fără această bază a urâţeniei, se aseamănă unui om care spune: E de fapt oribil că oamenii gunoiesc, ei ar trebui să lase lucrurile frumoase să crească fără băligar. – Dar nu este posibil ca frumuseţea să fie produsă fără această bază a urâţeniei. Şi dacă nu vrem să ne dăruim unor iluzii în privinţa lumii, adică dacă vrem să recunoaştem într-adevăr ceea ce este real, şi nu ceea ce este iluzoriu, atunci trebuie să cunoaştem aceste lucruri. Acest lucru este deja necesar. Cel care crede că arta există în lume fără urâţenie, acela nu cunoaşte arta. De ce nu? Păi pur şi simplu din motivul că numai acela care are o presimţire despre ceea ce v-am descris eu dumneavoastră astăzi, abia acela va savura în mod corect operele de artă, pentru că el ştie cu ce au fost plătite acestea în existenţa cosmică. Iar cel care vrea să savureze opere de artă fără această conştientă, se aseamănă de fapt cu un om care ar dori să elimine gunoirea ogoarelor. El nu cunoaşte atunci ceea ce creşte în natură, ci în realitate are doar iluzia în faţa sa, oarecum plante din hârtie creponată. Chiar dacă are plante reale în faţa sa, el vede doar plante din hârtie creponată! Cine nu simte urâţenia în temeliile sale, nu are încântarea reală faţă de frumuseţe.
Aşa sunt rânduite lucrurile în lume. Şi este ceea ce omenirea trebuie să înveţe, dacă nu vrea să meargă mai departe prin lume – eu am mai spus-o deja o dată – ca râmele, care sunt legate de elementul lor şi nu privesc înspre ceea ce există cu adevărat. Însă oamenii pot dezvolta ceea ce există în ei ca predispoziţii dacă se raportează la realitate. Dar realitatea nu este dată prin faptul că se vorbeşte doar despre spirit, spirit, spirit, ci prin aceea că omul învaţă într-adevăr să cunoască lumea spirituală. Atunci el trebuie să se expună şi faptului că în anumite circumstanţe, în anumite domenii ale lumii spirituale iese la iveală ceva cum v-am descris eu dumneavoastră astăzi.
