Misteriul care stă la baza sărbătorii de Crăciun poate da prilejul să fie comparat cu misteriile care provin din alte condiţii ale evoluţiei omenirii. Misteriul de Crăciun, dacă este cuprins ca misteriu, exprimă eminamente un misteriu de iarnă. El a provenit din concepţii despre lumea spirituală, care aveau în primul rând în vedere acele relaţii ce se stabilesc între om şi întregul Pământ la începutul perioadei de iarnă.
Dacă ne îndreptăm privirea asupra acelor misterii care erau sărbătorite pe de o parte într-o parte a Asiei cu mult timp înainte de întemeierea creştinismului, şi care erau legate de gânduri cosmice măreţe, dacă e să comparăm Misteriul de Crăciun şi cu acele misterii care erau sărbătorite în Europa Centrală, în Europa de Vest şi în nordul Europei, chiar şi înainte de întemeierea creştinismului, atunci ne frapează în primul rând faptul că acestea erau misterii de vară, aşadar că la ele se intenţiona să se aibă în vedere acele unificări ce leagă fiinţa omenească cu ceea ce se petrece în viaţa pământească în timpul perioadei de vară. Înţelegem cele despre care este vorba aici numai dacă ne îndreptăm pentru început privirea asupra acelei părţi a evoluţiei omenirii care a precedat Misteriul de pe Golgota.
Dacă privim acum înapoi în timpurile foarte vechi ale evoluţiei omenirii, aşa cum am făcut-o adesea, vom afla că ceea ce era spus în misterii se încadra într-o omenire care mai avea încă o veche clarvedere instinctivă, care mai avea un acces în anumite stări de conştienţă, care se aflau între starea deplină de somn şi starea de veghe, aş spune, într-o stare reală de vis, în lumile spirituale, acele lumi spirituale din care a coborât omul pentru a-şi lua în primire organizaţia sa fizică pe Pământ.
Aceea a fost o vreme în care de fapt orice om putea povesti despre lumile spirituale, putea gândi despre lumile spirituale aşa cum povesteşte omul în ziua de azi despre ceea ce-i spun cunoştinţele obişnuite pe care le învaţă el la şcoală. Eu am indicat deja adeseori: ceea ce vedeau oamenii acelor vechi timpuri ca spiritual-suprasensibil, li se expunea în imagini. Nu erau imagini de vis, imaginile erau doar asemănătoare imaginilor de vis. Dar în timp ce la imaginile de vis se ştie precis că ele sunt întreţesute din reminiscenţe ale vieţii, că urcă din organizaţia omenească, că nu reproduc, la fel ca gândurile, o realitate, se ştia prin acele imaginaţiuni ale vechii clarvederi că ele nu se referă la o realitate sensibilă exterioară şi nici la o realitate istorică a oamenilor, ci că se referă la o lume spirituală, care este tăinuită în spatele celei sensibile. Aşadar lumea spirituală a fost dată mai întâi oamenilor, în imagini.
Dar nu trebuie să vă reprezentaţi că aceşti vechi oameni nu ar fi avut gânduri. Ei au avut gânduri, dar nu le dobândeau aşa cum îşi dobândeşte omul gândurile în ziua de azi. Dacă omul vrea să aibă gânduri în ziua de azi, el trebuie să se încordeze lăuntric pentru aceste gânduri. El trebuie, ca să spunem aşa, să configureze lăuntric aceste gânduri. O activitate asemănătoare era desfăşurată de aceşti oameni vechi tocmai pentru imaginile lor, care erau pentru ei copia unei existenţe spirituale. Dar atunci când ei primeau imaginile, primeau şi gândurile împreună cu ele. Poţi fi chiar şi uluit, extrem de uimit despre gândurile măreţe şi luminoase ale acestei vechi omeniri. Ele nu erau născocite, ele erau primite ca revelaţie. Aşa cum avem în ziua de azi şcoli şi universităţi, aşa existau pe atunci misteriile, în care ştiinţa, arta şi religia erau una. Nu se făcea nicio diferenţă între credinţă şi cunoaştere. Cunoaşterea devenise imaginativă, dar ceea ce era crezut era întru totul întemeiat pe cunoaştere.
Nu se făcea nicio diferenţă între ceea ce era configurat ca operă de artă din diferite substanţe şi ceea ce era dobândit ca înţelepciune. În ziua de azi omul face diferenţa prin aceea că-şi spune că ceea ce dobândeşte el drept înţelepciune, trebuie să fie adevărat. Dar ceea ce încorporează el substanţelor în calitate de pictor, sculptor, muzician, este fantezie. Aş spune că Goethe a fost ultimul trenard care nu a avut această concepţie. Căci Goethe considera ceea ce încorpora el ca artist substanţei, ca având întru totul acelaşi conţinut de adevăr cum vedea drept conţinut de adevăr în ceea ce îi apărea lui ştiinţific. Filistinismul propriu-zis al diferenţei dintre artistic şi pedanteria ştiinţifică, acest filistinism propriu-zis a început abia mai târziu [Nota 26]. Iar Goethe nu a participat [Nota 27] la acest filistinism. Goethe a mai putut încă rosti cuvintele [Nota 28], când se afla în faţa operelor de artă pe care le-a văzut în Italia: Am impresia că grecii au procedat la crearea operelor lor de artă după aceleaşi legi în conformitate cu care procedează natura însăşi, şi pe urma cărora sunt eu aici. – El studiase cu grijă la Weimar, înainte de a pleca în Italia, împreună cu Herder [Nota 29], filosofia lui Spinoza [Nota 30] şi încercase să se cufunde într-un divin-spiritual care pătrunde toate entităţile din mediul înconjurător al omenirii. El încercase să urmărească acest divin-spiritual până în amănunte, până în frunza plantei şi în floarea plantei. Iar modul şi felul în care şi-a configurat el în studiile sale referitoare la plante şi animale statura vegetală şi cea animală, era pentru el, la modul sufletesc, acelaşi cu cel pe care voia să-l întruchipeze în operele sale de artă.
În ziua de azi se consideră că nu este ştiinţific dacă se vorbeşte despre un singur adevăr în artă, ştiinţă şi religie. După cum am spus, acele vechi instituţii de învăţământ ale omenirii erau întru totul aşa, că arta, ştiinţa şi religia formau o unitate deplină. Iar cei care au fost conducătorii acestor misterii, ei au fost în primul rând cei care au început treptat să extragă ca gânduri, gânduri deosebite [Nota 31], ceea ce se revela celorlalţi oameni în clarvederea lor instinctivă, şi să întemeieze o înţelepciune cognitivă. Vedem pretutindeni în misterii, înţelepciunea cognitivă izvorând din concepţiile clarvăzătoare. În timp ce cea mai mare parte a omenirii era, în fond, satisfăcută cu faptul de a trăi şi de a urzi într-o concepţie în imagini, în timp ce cea mai mare parte a omenirii era mulţumită şi satisfăcută de a primi această concepţie în imagini configurată în mituri, în legende şi în basme de către aceia care erau capabili să alcătuiască astfel de legende, mituri şi basme, conducătorii misteriilor au configurat învăţătura omenirii şi au făcut din ea o înţelepciune exprimată prin gânduri, o înţelepciune cognitivă. Dar ei erau conştienţi că această înţelepciune cognitivă nu a fost cucerită prin propriile forţe ale omului, ci această înţelepciune cognitivă a fost revelată.
Trebuie să vă transpuneţi doar în această cu totul altă dispoziţie sufletească. Această dispoziţie sufletească este de aşa natură că se poate spune că omul actual îşi atribuie propriei sale activităţi de gândire faptul că el concepe în gând. Şi el configurează corelaţiile de gânduri în conformitate cu reguli logice, care sunt regulile sale, regulile activităţii sale de gândire. Omul din vechime primea gândurile. El nu se gândea deloc la modul cum ar trebui configurate corelaţiile, căci el primea aceste configurări ca revelaţii finalizate. De aceea însă, omul din vechime nu trăia în gândurile sale aşa cum trăim noi în gândurile noastre. Noi considerăm aceste gânduri ca proprietate a sufletului nostru. Noi ştim că noi le-am elaborat. Ele au provenit oarecum din fiinţa noastră sufletească, au urcat din noi înşine. Noi le considerăm drept proprietate a noastră. Omul din vechime nu-şi putea considera gândurile drept proprietate a sa. Pentru el, aceste gânduri erau iluminări. Ele veniseră împreună cu imaginile iluminate. Ele produceau, în acest om din vechime, gânduri pline de înţelepciune faţă de o dispoziţie lăuntrică cu totul aparte. Atunci când omul privea la gândurile sale, el îşi spunea: O divinitate dintr-o lume mai înaltă a coborât în mine. Eu particip la gândurile pe care le gândesc de fapt alte fiinţe, fiinţe mai înalte decât oamenii, fiinţe care mă inspiră, care trăiesc în mine, care îmi dau aceste gânduri. Eu nu pot privi aceste gânduri decât ca fiind conferite din harul de sus.
Şi pentru că omul din vechime îşi spunea aceste lucruri, el simţea nevoia să jertfească oarecum aceste gânduri prin sentimentele sale, în anumite perioade de timp, fiinţelor superioare. Şi asta se întâmpla la misteriile de vară. La misteriile de vară, deoarece Pământul trăieşte atunci mai mult în mediul său înconjurător, în perimetrul său aeric, în atmosfera sa, deoarece Pământul nu s-a retras în sine datorită frigului şi nu s-a delimitat oarecum de iarnă printr-un veşmânt de zăpadă, pentru că el se deschide în relaţia sa permanentă cu mediul atmosferic înconjurător, omul era dăruit depărtărilor cosmice. Vara el se simţea unit cu zeii din înalturi. El căuta în acele vremuri vechi perioada miezului de vară, ceea ce noi am numi în ziua de azi perioada de Sânziene, perioada în care Soarele se afla la apogeul său în lunile de vară, el căuta acest răstimp, pentru a se pune în legătură în anumite locuri devenite sfinte pentru el, cu zeii de sus; el încerca să folosească oarecum ceea ce este o legătură firească a omului cu întregul mediu eteric înconjurător, cu răstimpul de vară, pentru a jertfi din sentimentele sale zeilor, care-i dăduseră gândurile lor, care-i revelaseră gândurile lor.
Şi dacă privim înlăuntrul misteriilor şi privim la ceea ce învăţătorii din misterii îi învăţaseră pe discipolii lor, aflăm cam următoarele. Aceştia spuneau: În fiecare an, în miez de vară, trebuie aduse jertfe zeilor, trebuie aduse jertfe zeilor de sus pentru gândurile pe care le conferă ei oamenilor. Căci altfel se amestecă prea uşor în vieţuirea gândirii omului puterile luciferice. – Căci omul ar fi pătruns de puterile şi forţele luciferice. El se sustrage lor dacă-şi aduce aminte în fiecare vară că zeii de sus i-au dat aceste gânduri, şi că el trebuie să le lase oarecum să se reverse înapoi, în acest miez de vară. Acest om din vechime încerca să se salveze de influenţele luciferice prin aceea că cei care conduceau misteriile îi chemau laolaltă pe cei care erau adepţii lor, şi săvârşeau în faţa lor acel cult, care culmina prin aceea că gândurile ce fuseseră primite prin revelaţie de la zeii de sus erau jertfite acestor zei în sentimentele care se înălţau către ei.
Ceea ce se săvârşea cu acel prilej în mod exterior în cult – fumul care se înălţa, în care erau rostite cuvintele recitative, care aduceau fumul la vălurirea corespunzătoare – era avut în vedere numai aşa ca şi cum oamenii ar fi înscris în ceva exterior, în fumul de jertfă, prin cuvântul modelator de formă ceea ce de fapt urca din lăuntrul lor ca fum de jertfă sufletească înspre zeii de sus. Rugăciunea înscria oarecum în fumul de jertfă ceea ce voia sufletul să trimită în sus ca sentimente faţă de gândurile revelate. Aceasta era, în esenţă, dispoziţia din care provenea sărbătorirea miezului de vară în misterii. Aceste sărbători ale miezului de vară din misterii aveau de fapt sens numai atâta timp cât oamenii îşi dobândeau gândurile prin revelare.
Dar în secolele care au precedat Misteriul de pe Golgota, începând deja din secolele IX, VIII î.Ch., gândurile de sus, aceste gânduri revelate s-au întunecat, şi tot mai mult s-a trezit în om capacitatea de a-şi cuceri gândurile prin propriile sale forţe. Datorită acestui fapt omul a fost transpus într-o cu totul altă dispoziţie lăuntrică. În timp ce mai înainte el resimţea gândurile ca pe ceva care îi revenea din depărtările cosmice, cufundându-se înlăuntrul său, el a început să simtă gândurile ca pe ceva care creşte în el, care îi aparţine, aşa cum îi aparţine sângele său. În vremurile vechi, gândurile erau văzute drept ceva care aparţine omului ca respiraţia, ceva pe care el îl preia din atmosferă şi îl redă mereu înapoi în atmosferă. La fel cum vedem aerul ca pe ceva care ne înconjoară, pe care îl aspirăm noi dar îl redăm întotdeauna afară, tot aşa erau resimţite gândurile drept ceva pe care omul nu-l absorbea în sine, dar le primea prin revelaţie, şi pe care trebuia să-l predea oarecum mereu zeilor, iar şi iar, în perioada miezului de vară.
Aceste sărbători erau configurate dramatic în mod corespunzător, astfel încât conducătorii de misterii mergeau la sărbătorile lor de jertfă purtând simbolurile înţelepciunii. Pe măsură ce săvârşeau acele jertfe pe care le-am descris, ei depuneau un simbol după altul. Şi ei plecau de la aceste sărbători de jertfă, apărând după depunerea simbolurilor înţelepciunii ca nişte „naivi”, care urmau să-şi dobândească din nou înţelepciunea abia pe parcursul anului. Şi era cumva o mărturie a acelor vechi înţelepţi care depuneau jertfa, în sensul că după ce ei îşi săvârşiseră jertfa recunoşteau în faţa mulţimii care era formată din adepţii lor: Noi am devenit din nou nişte „naivi”.
În realitate, acesta era simţit drept un mijloc de a nu cădea pradă puterilor luciferice, atunci când anul era parcurs în aşa fel încât către miezul de vară oamenii erau în posesia înţelepciunii, şi apoi treceau la lipsă de înţelepciune, pentru a se reîntoarce apoi din nou la înţelepciune. Aşa voiau ei să trăiască oarecum împreună cu Cosmosul. Aşa cum Cosmosul face să alterneze iarna şi vara, aşa voiau ei să lase să alterneze în ei perioada de înţelepciune cu perioada trecerii în întunericul neştiinţei. Şi aşa stăteau lucrurile că aceia a căror înţelepciune era necesară întregul an, ca de exemplu cea a învăţătorilor din misterii care practicau arta tămăduirii – pentru că şi arta tămăduirii era inclusă în esenţa misterială, era una cu restul esenţei misteriale –, nu puteau face aceasta. Căci desigur că nu era îngăduit – dacă e să vorbesc în conceptele noastre despre luni – ca în lunile august şi septembrie medicul să devină un neştiutor. Lor le era desigur îngăduit să-şi menţină înţelepciunea, dar ei aduceau pentru aceasta jertfa de a fi doar slujitori în misterii, în timp ce tocmai cei care erau personalităţi conducătoare în misterii trebuiau ca fiecare an să intre an în „naivitate”, în lipsa de înţelepciune.
Despre această intrare în lipsa de înţelepciune ne-a rămas ulterior ceea ce Goethe descrie, de exemplu, drept al treisprezecelea în „Tainele” [Nota 32] sale, în care, de fapt, îi conducea pe ceilalţi un om care nu se afla în starea de înţelepciune, ci în aceea de adumbrire lăuntrică. Aceasta a fost o cu totul altă dispoziţie lăuntrică faţă de ceea ce a fost înţelepciunea conducătoare a oamenilor, decât dispoziţia ulterioară, în care oamenii au început să-şi vadă gândurile ca pe o proprie cucerire. În timp ce mai înainte, după cum am spus, oamenii simţeau înţelepciunea întru totul ca pe aerul respirator, ulterior ei au resimţit gândurile ca pe ceva care este produs în omul însuşi, la fel ca sângele. Aş spune că gândurile din vremurile vechi erau resimţite asemănător aerului din respiraţie. Apoi gândurile au început să fie simţite în mod asemănător modului în care era resimţit sângele în epoca ce a văzut apoi Misteriul de pe Golgota. Dar cu aceasta, omul îşi spunea şi sieşi: Ceea ce vieţuiesc eu ca gând nu mai este acum ceresc, nu mai este ceva care s-a cufundat de sus în jos. Este ceva care ia naştere în omul însuşi, ceva pământesc.
Această dispoziţie lăuntrică conform căreia gândurile oamenilor au ceva pământesc, a existat în mod deosebit la vechii trenarzi ai vechilor misterii, chiar şi pe timpul Misteriului de pe Golgota. Cei care se aflau pe atunci la înălţimea formării corespunzătoare acelui timp, îşi spuneau: Noi nu mai putem avea astfel de gânduri cum au avut vechii înţelepţi, care trăiau oarecum împreună cu zeii în nutrirea gândurilor lor; acum trebuie să dezvoltăm gânduri pur omeneşti. – Dar aceste gânduri pur omeneşti se află în pericolul de a cădea pradă puterilor ahrimanice. La fel cum acele gânduri care se revelează oamenilor din înalturi se află în pericolul de a cădea pradă puterilor luciferice, tot aşa gândurile omeneşti, gândurile cucerite de omul însuşi, se află în pericolul de a cădea pradă puterilor ahrimanice.
Cei care puteau gândi aşa tocmai în perioada Misteriului de pe Golgota – în secolul IV acest sentiment s-a pierdut –, resimţeau Misteriul de pe Golgota ca pe adevărata mântuire a omenirii. Ei îşi spuneau: acea putere spirituală care trăieşte împreună cu Soarele, putea fi atinsă mai înainte, în fond, numai de ceva supraomenesc. Acum ea trebuie atinsă de omenesc, căci omul şi-a primit gândurile în sine însuşi. Acum el trebuie să îndeplinească altceva: el trebuie să înalţe lăuntric aceste gânduri ale sale spre Divinitate. În măsura în care omul este un gânditor pământean, el trebuie să-şi pătrundă lăuntric gândurile cu Dumnezeirea. El poate face aceasta prin legătura sa prin sentimente şi gânduri, cu Misteriul de pe Golgota.
Dar cu aceasta sărbătoarea misterială a devenit dintr-o sărbătoare a miezului de vară, o sărbătoare de iarnă. Iarna, când Pământul se învăluie cu veşmântul său de zăpadă, când Pământul nu se mai află într-o interacţiune vie cu mediul înconjurător atmosferic, este şi omul legat mai mult de Pământ. Atunci omul nu trăieşte împreună cu depărtările cosmice, atunci el trăieşte însă cu ceea ce, aş spune, se înrădăcinează în solul pământesc. Numai că dumneavoastră trebuie să înţelegeţi această înrădăcinare în solul pământesc, în mod corect. Noi putem deveni încontinuu conştienţi cum în mediul înconjurător al Pământului nu trăieşte numai ceea ce vine nemijlocit de la Soare, ceea ce vine din mediul înconjurător, ci şi ceea ce participă la viaţa Pământului, sub suprafaţa Pământului. Eu am expus aici acest lucru deja, prin realităţi foarte simple. Unii dintre dumneavoastră care au trăit la ţară, vor şti că ţăranii fac pe timp de iarnă gropi în pământ şi-şi pun cartofii înăuntru. Cartofii trec cu bine peste iarnă, ceea ce nu s-ar întâmpla dacă ei ar fi pur şi simplu puşi în pivniţă. De ce?
Tabla 11Dacă vă imaginaţi aici (vezi desenul) o porţiune din suprafaţa Pământului: suprafaţa Pământului preia ceea ce se revarsă spre el ca lumină solară şi căldură solară în timpul verii. Acestea se cufundă oarecum în solul pământesc. Astfel încât atunci când, în timpul iernii, noi ne îndreptăm atenţia asupra a ceea ce se află sub suprafaţa Pământului, acolo este vară. Iar această vară de sub suprafaţa Pământului din timpul iernii, face ca rădăcinile plantelor să încolţească. Germenii devin rădăcini şi se dezvoltă în aşa fel încât atunci când vedeţi o plantă crescând în anul acesta, ea creşte de fapt din puterea Soarelui de anul trecut, care a pătruns pentru început în Pământ.
Şi dacă priviţi aşadar rădăcinile, şi chiar o parte din frunze, atunci aveţi acolo vara precedentă în plante, iar vara din anul acesta a pătruns ca prin farmec abia în floare, datorită luminii solare actuale şi a căldurii solare actuale. Avem realmente în plantă, în mlădiţele şi în înmugurirea ei, anul precedent, şi abia în inflorescenţe, anul acesta. Şi dacă priviţi la ovarul plantei, care se află în mijlocul florii, trebuie să vă spuneţi: Acesta este încă un rezultat al iernii, aşadar al verii precedente, şi numai ceea ce înconjoară ovarul este din anul acesta. – Timpurile se împing unul într-altul, aşa cum, într-un alt caz, pe care vi l-am expus eu ieri, se suprapun timpurile, unul într-altul, în om, prin somn; tot aşa se împing şi aici timpurile între ele.
Astfel încât dumneavoastră vă puteţi aşadar reprezenta că atunci când Pământul îşi aşterne veşmântul său de zăpadă de iarnă, sub veşmântul de zăpadă de iarnă se continuă vara. Acum, omul nu se uneşte cu ceea ce este afară, în depărtări, ci el îşi îndreaptă sufletescul în interiorul Pământului. El se îndreaptă înspre zeii de jos. Şi aceasta era ideea tocmai la cei care erau în posesia vechii înţelepciuni pe vremea Misteriului de pe Golgota, şi care-i determina să-şi spună: Noi avem de căutat, în ceea ce este unit cu Pământul, puterea lui Christos, a noii înţelepciuni, care străbate devenirea Pământului.
Şi prin aceea că omul a trecut la gândurile cucerite de el însuşi, el a simţit nevoia să aducă lăuntric aceste gânduri cucerite de el însuşi laolaltă cu Dumnezeirea, cu alte cuvinte să le christifice lăuntric. El poate face acest lucru în acea perioadă în care este cel mai mult îndreptat către Pământ, în perioada de iarnă profundă. El poate face acest lucru atunci când Pământul însuşi se închide oarecum faţă de Cosmos, când şi el este închis, delimitat. Atunci el se află cel mai aproape de Dumnezeul care a coborât din acele depărtări faţă de care Pământul şi omul se închid în timpul iernii, şi care s-a unit cu Pământul. Şi este un gând frumos, acela de a uni perioada sărbătorii de Crăciun tocmai cu acea perioadă în care Pământul este închis faţă de Cosmos, în care omul caută în singurătatea Pământului comunitatea sa cu Divin-spiritualul suprasensibil pentru gândurile cucerite de el însuşi. Şi prin aceea că el înţelege ceea ce este avut de fapt aici în vedere, el caută să se ferească de puterile ahrimanice, aşa cum s-a ferit în timpurile vechi, prin misteriile miezului de vară, de forţele luciferice.
Şi aşa cum s-a simţit, în fond, omul din vechime sub conducerea Învăţătorilor săi din misterii, într-un crepuscul al lumii sale de gândire, prin sărbătoarea miezului de vară, tot aşa ar trebui să se simtă omul care înţelege în mod corect misteriul Crăciunului prin aceea că se pătrunde în perioada de Crăciun cu adevăruri ca acelea pe care le-am expus din nou, fortificat. El ar trebui să simtă oarecum cum prin înţelegerea corectă pe care o dezvoltă el faţă de Misteriul de pe Golgota poate dobândi iluminarea gândurilor pe care şi le cucereşte lăuntric în întuneric prin aceea că el recunoaşte realmente că odată, în devenirea Pământului, s-a întâmplat ca fiinţa care putea fi gândită în vechile timpuri precreştine ca aflându-se doar în legătură cu Soarele, a găsit trecerea la devenirea Pământului şi locuieşte pe Pământ împreună cu omul, ca fiinţă spirituală. Şi, de fapt, jertfa de Crăciun ar trebui gândită în aşa fel încât, în opoziţie cu sărbătorile de jertfă din miezul de vară, care erau pe cât posibil de exterioare, să reprezinte o intrare în sine a omului, pe cât posibil de profundă, şi că tocmai sărbătoarea Crăciunului este cea în care omul încearcă să interiorizeze, să spiritualizeze lăuntric ceea ce încearcă el să-şi însuşească drept cunoaştere despre întreaga lume.
Omul din vechime nu simţea cunoaşterea ca pe o proprietate a sa, ci ca pe un dar. El o înapoia în fiecare an. Omul prezentului trebuie să considere lumea sa de gânduri, cunoaşterea sa prin gânduri, drept proprietate a sa. De aceea el trebuie să-L ia în propria sa inimă pe Acela de care se ataşează el, acea Fiinţă spirituală unită cu Pământul, Cel căruia îi predă el oarecum gândurile sale, pentru a nu sta într-o retragere egoistă cu deţinerea gândurilor sale, ci pentru a uni această deţinere a gândurilor sale cu Cel care, ca fiinţă solară, a devenit fiinţă pământească prin Misteriul de pe Golgota.
Vechile misterii aveau, într-o anumită privinţă, aş spune, un fel de caracter aristocratic; da, tot ceea ce este aristocratic şi-a primit, în fond, obârşia din aceste vechi misterii, căci preoţii individuali din misterii erau reprezentanţii care săvârşeau jertfa pentru toţi ceilalţi.
Sărbătoarea Misteriului de Crăciun are un caracter democratic, căci ceea ce dobândesc oamenii din ultima vreme, ceea ce îi face de fapt oameni, este deţinerea lăuntrică a gândurilor. Şi Misteriul de Crăciun va fi văzut în lumina sa corectă numai atunci când nu este unul care să săvârşească jertfa pentru ceilalţi, ci atunci când fiecare trăieşte o comuniune împreună cu ceilalţi: aceea a devenirii egale a oamenilor în faţa Fiinţei care a coborât pe Pământ ca Fiinţă solară. Şi tocmai acest aspect a fost resimţit ca fiind deosebit de important pentru creştinism în primele timpuri ale evoluţiei creştine, până în secolul IV. Abia apoi s-au propagat din nou vechile forme misteriale din Egipt prin romanism către Europa Occidentală, aş spune, camuflând creştinismul originar şi învăluindu-l în tradiţii, care trebuie din nou părăsite dacă e să înţelegem corect creştinismul. Căci acea fiinţă în care a fost îmbrăcat creştinismul în romanitate, este încă întru totul o veche fiinţă misterială.
Creştinismul însuşi are întru totul nevoie de această găsire a spiritual-suprasensibilului în om atunci când omul nu iese oarecum din sine, fiind dăruit Cosmosului, ci atunci când omul este în sine. Iar el este aşa, mai ales atunci când este unit cu Pământul, în perioada în care Pământul însuşi se închide faţă de depărtările cosmice, aşadar în perioada miezului de iarnă.
Cu aceasta am încercat să vă caracterizez de ce în decursul evoluţiei timpului sărbătorile mistriilor miezului de vară s-au transformat în Misteriul Crăciunului din miez de iarnă. Numai că lucrurile trebuie înţelese în sensul corect. Şi tocmai o privire retrospectivă asupra evoluţiei omenirii poate duce la o interiorizare deosebită a ceea ce trebuie să existe în Misteriul de Crăciun. Se poate simţi ceea ce trebuie omul să devină tot mai mult, prin aceea că are de căutat în sine tainele pe care altădată le-a căutat în afară, tocmai din contrastul faţă de vechile timpuri.
Din acest punct de vedere este scrisă şi cartea mea Ştiinţa ocultă în schiţă. Dacă s-ar fi scris o asemenea carte – dacă ar fi fost să fie o carte, ar fi devenit altceva! – în timpurile vechi, ar fi trebuit să se înceapă cu descrieri din depărtările stelare. În cartea mea Ştiinţa ocultă s-a pornit întru totul de la om: omul privit oarecum lăuntric şi, pornind de la om, lăuntrul omului a fost extins la vechea perioadă saturniană, la vechea perioadă solară, la vechea perioadă lunară şi, pe de altă parte, la viitoarele epoci ale evoluţiei Pământului.
Prin faptul că se căuta în vechile timpuri conţinutul de cunoaştere al lumii, se pornea de la stele, care erau privite în mod exterior, şi se încerca să se preia în lăuntrul omenesc ceea ce-i spuneau omului stelele. [Tabla 12 – stânga] Se studia de exemplu Soarele. În vechea cunoaştere imaginativă, omului i se revelau multe atunci când învăţa să cunoască Soarele. În ziua de azi, Soarele este, pentru omul de ştiinţă adevărat, o sferă de gaz – ceva ce el nu poate fi, desigur, pentru o contemplare nepărtinitoare. Pentru omul din vechime, el era, în măsura în care era văzut cu ochii, în mod exterior, o expresie corporală pentru ceva sufletesc-spiritual, la fel cum corpul omenesc este expresia corporală pentru un sufletesc-spiritual. Omul vedea multe în Soare. Apoi, după ce citise oarecum în Cosmos ceea ce vedea el în Soare, se putea îndrepta către propria inimă şi putea să-şi spună: Acum îmi înţeleg inima mea omenească. Soarele mi-a spus care este esenţa inimii omeneşti. – Şi tot aşa, în celelalte constelaţii omul găsea ceea ce era el însuşi.
Tabla 12Eu nu am putut proceda aşa în Ştiinţa ocultă. Chiar dacă eu nu am expus acolo în toate amănuntele, pentru că nu a venit încă timpul pentru asta, eu am procedat totuşi aşa, că am cuprins pentru început cu privirea omul ca întreg (se desenează) şi înlăuntrul lui inima, plămânii ş.a.m.d., fiecare organ în parte, în aşa fel încât dacă se înţelege fiecare organ în parte, se înţelege Universul. [Tabla 12 – dreapta] Astfel încât în ziua de azi să se studieze inima omului, să se citească în inima omului. Iar ceea ce a fost citit îi spune omului ce este Soarele, în spune ceva despre fiinţa Soarelui. Învăţăm aşadar să cunoaştem fiinţa Soarelui din lăuntru spre afară, prin inimă. În vechile timpuri, oamenii învăţau să cunoască fiinţa Soarelui şi prin aceea că se cunoştea fiinţa Soarelui se ştia ce este inima omenească. În timpurile mai noi, învăţăm să cunoaştem ceea ce este inima, ceea ce sunt plămânii, şi învăţăm să cunoaştem, pornind din om, întregul Cosmos, întregul Univers.
Dacă s-ar vrea să se exprime în mod solemn o atenţie simţitoare a acestei raportări a omului la Univers, un om din vechime o putea face numai prin aceea că în miezul de vară se oprea şi privea în sus, pentru că atunci era cel mai uşor şi cel mai bine să priveşti la Soare şi la restul cerului înstelat, pentru a deveni una cu Cosmosul.
Dacă vrem să preluăm în mod intens în lumea noastră de simţire modul în care se poate cunoaşte Universul în ziua de azi, trebuie să îndreptăm privirea adânc în lăuntrul omenesc. Iar momentul potrivit pentru aceasta este, în conformitate cu ceea ce v-am expus eu dumneavoastră, perioada de iarnă profundă, perioada de Crăciun.
Încercaţi să o scoateţi la capăt cu acest gând al Crăciunului, căci în ziua de azi este deja necesar ca aceste vechi obiceiuri – căci ele au devenit deja vechi – să beneficieze de o vivifiere, astfel încât noi să avem din nou o co-trăire sinceră, de exemplu, pe parcursul anului. Oamenii din multe cercuri nu ştiu altceva despre perioada de Crăciun în ziua de azi decât că atunci se fac reciproc cadouri şi ei au în vedere, tot aşa, într-un mod destul de exterior, gândurile care amintesc de Misteriul de pe Golgota!
Asemenea înstrăinări, asemenea alienări de sens sunt tocmai vinovate de marea nenorocire în care a pătruns omenirea în ziua de azi cu civilizaţia ei; ele sunt adevărata vină. Adevărata vină stă în menţinerea conformă cu obişnuinţa şi în aversiunea faţă de necesitatea înnoirii a ceea ce ar trebui să fie, de exemplu, ideea de Crăciun sau sentimentul de Crăciun. Noi avem nevoie întru totul de o asemenea înnoire. Noi avem nevoie de ea, pentru că numai în felul acesta putem deveni din nou adevăraţi oameni, prin aceea că ne găsim în lume partea noastră spirituală. Noi avem nevoie de un Crăciun cosmic, cum am spus eu adesea în această perioadă, de un Crăciun cosmic, de o naştere a vieţii spirituale. Atunci vom sărbători din nou Crăciunul ca oameni autentici, atunci va avea din nou un sens ca tocmai atunci când Pământul se învăluie cu veşmântul său de zăpadă, să vrem să ne apropiem prin sentiment de christifierea lumii noastre de gânduri, care acum e în noi ca sângele, comparativ cu vechea lume de gânduri, care era în noi ca respiraţia.
Desigur că va trebui să trăim din nou mai mult împreună cu timpul, decât se obişnuieşte în ziua de azi. Nu de mult, acum vreo două decenii, a apărut ideea de a sista sărbătoarea de Paşti, care este stabilită încă prin parcurgerea timpului, de a o fixa la data de 1 aprilie, pentru ca registrele contabile să nu fie aduse mereu în dezordine datorită faptului că această sărbătoare cade în altă zi în fiecare an. Urma să fie totul implicat în mersul materialist al evoluţiei omenirii, şi în privinţa trăirii parcursului timpului. Putem înţelege că gândirea materialistă s-a adaptat treptat şi, în cele din urmă, inclusiv la faptul că oamenii încep, de exemplu, parcursul anului cu actualul An Nou pe 1 ianuarie, deşi decembrie – decem – este luna a zecea, şi este întru totul evident că ianuarie şi februarie fac parte din anul precedent, iar noul an poate începe cel mult în luna martie, aşa cum începea şi pe timpul romanilor. Dar i-a plăcut cândva unui rege francez stupid, recunoscut şi de istorie ca rege francez stupid [Nota 33], ca anul să înceapă la mijlocul iernii, pe 1 ianuarie, şi omenirea s-a orientat în funcţie de asta.
Trebuie să concepem deja gânduri puternice, dacă e să ne spunem cu onestitate: salvarea evoluţiei omenirii trebuie căutată prin aceea ca omul să se unească cu înţelepciunea. – Căci există multe realităţi care depun mărturie despre faptul că omul nu s-a unit deloc întotdeauna numai cu înţelepciunea, ci şi cu necugetarea. Concepeţi o dată ideea de Crăciun în aşa fel încât omul să unească într-adevăr în mod sincer cu această idee de Crăciun acea Putere care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” [Nota 34]. Dar calea către Adevăr şi către viaţa în spirit trebuie căutată. Pentru aceasta este necesar, tocmai pentru omenirea actuală, să se cufunde într-adevăr în profunzimea miezului de noapte, pentru a găsi lumina care se aprinde ea însăşi în om.
Nu ne este îngăduit să rămânem la vechea tradiţie, în sensul ca prima mesă de Crăciun să fie citită abia la miezul nopţii, ci trebuie să ajungem din nou ca omul să trăiască faptul că ce are el mai bun în sine, anume conţinutul său plin de lumină, să fie născut din întunericul său. Căci acesta este deja un adevăr, anume că adevărata lumină este născută din întuneric. Însă din acest întuneric nu trebuie să se nască mereu alt întuneric, ci lumina.
Încercaţi să străbateţi gândul de Crăciun cu acea putere pentru sufletele dumneavoastră care provine de acolo că omul se pătrunde de necesitatea ca întunericul altor cunoaşteri să fie pătrunse de lumina înţelegerii spirituale şi a concepţiei spirituale. Atunci, de Crăciun, Christos se va naşte în inima fiecăruia dintre dumneavoastră. Şi dumneavoastră veţi trăi din nou împreună cu ceilalţi oameni un Crăciun cosmic.
