Omul percepe prin simţurile sale obiectele lumii, dar el nu percepe cu conștiența sa obişnuită ce se desfăşoară înlăuntrul simţurilor sale. Dacă el ar face asta în viaţa obişnuită, atunci nu ar putea percepe lumea exterioară. Simţurile trebuie să se stingă pe sine, ca să spunem aşa, dacă vor să aducă la cunoaşterea omului ceea ce se petrece în afara simţurilor, în lumea înconjurătoare nouă, în primul rând de pe Pământ. Dacă urechile noastre ar vorbi oarecum, dacă ochii noştri ar vorbi oarecum, aşadar dacă noi am percepe ceea ce se se desfăşoară în urechile noastre, în ochii noştri, atunci nu am putea auzi ceea ce poate fi auzit în exterior, şi nu am putea vedea ceea ce este vizibil în exterior. Dar tocmai în felul acesta omul învaţă să cunoască lumea din jurul său, în măsura în care el este, pentru început, o fiinţă pământeană, dar nu învaţă să se cunoască pe sine însuşi. Această cunoaştere de sine presupune ca în timpul acestui proces de autocunoaştere omul să poată suspenda cunoaşterea lumii exterioare, aşadar ca omul să nu afle nimic de la lumea exterioară.
A existat dintotdeauna, în cadrul cercetării spiritual-ştiinţifice, strădania de a descoperi metode prin care omul să se poată cunoaşte cu adevărat pe sine însuşi, şi dumneavoastră ştiţi din diferitele conferinţe pe care le-am ţinut că prin această autocunoaştere eu nu am în vedere o clocire generală în sinea cotidiană, căci în felul acesta nu se află nimic altceva decât de un fel de imagine reflectată a lumii exterioare. Omul nu cunoaşte oarecum nimic nou. El învaţă să cunoască doar ca într-o oglindă ceea ce a vieţuit în lumea sensibilă exterioară. După cum ştiţi, adevărata cunoaştere de sine trebuie să reflecteze la metode care nu aduc la tăcere numai lumea exterioară pământească obişnuită, ci aduc la tăcere şi lăuntricul sufletesc cotidian obişnuit – care nu este nimic altceva, în măsura în care există în adevărata conştienţă, decât o imagine oglindită a lumii exterioare. Şi dumneavoastră ştiţi că prin acele metode pe care le găsiţi descrise în lucrarea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? cercetarea spirituală ajunge, pentru început, la aşa-numita cunoaştere imaginativă. Cel care înaintează la o astfel de cunoaştere imaginativă are, în orice caz, pentru început, dinaintea sa, tot ceea ce din lumea suprasensibilă se poate îmbrăca în imagini ale cunoaşterii imaginative. Dar dacă el a dobândit practica sufletească de a putea într-adevăr să privească lumea imaginativ, atunci el este în măsură să urmărească tocmai ceea ce se desfăşoară în organele de simţ omeneşti. Ceea ce se desfăşoară în organele de simţ nu ar putea fi urmărit dacă în acestea s-ar petrece ceva numai atunci când prin ele se percepe lumea exterioară.
Dacă eu văd un obiect din lumea exterioară, ochiul meu tace. Dacă eu aud o corelaţie oarecare de sunete din lumea exterioară, urechea mea tace; asta înseamnă că prin ureche nu este perceput procesul dinlăuntrul urechii, ci este perceput ceea ce se continuă în ureche din lumea exterioară. Dar dacă, de exemplu, urechea ar desfăşura o activitate în legătură cu lumea exterioară doar atât timp cât există percepţia exterioară, atunci noi nu am ajunge niciodată să putem observa procesul care se desfăşoară în ureche, independent de lumea exterioară. Dumneavoastră ştiţi însă cu toţii că o impresie senzorială are şi un efect ulterior în simţuri, făcând abstracţie de faptul că simţurile participă şi ele întotdeauna, chiar dacă noi nu facem altceva decât să gândim în mod viu cu conştienţa obişnuită.
Se poate întâmpla ca noi să facem oarecum abstracţie de întreaga lume exterioară, în măsura în care ea este o lume de culori, o lume de sunete, o lume de mirosuri ş.a.m.d., cu toate acestea să ne dăruim la ceea ce se desfăşoară în înseşi organele noastre de simţ, respectiv prin ele. Dacă ajungem la aceasta, atunci ajungem la adevărata cunoaştere omenească, şi anume la prima treaptă a cunoaşterii omeneşti. Să spunem, de exemplu – vrem să ne referim la ceva foarte simplu –, că vrem să ne clarificăm modul în care se stinge treptat în ochi o impresie pe care o exercită lumea exterioară asupra lui. Cel care şi-a cucerit darul cunoaşterii imaginative urmăreşte atunci, prin aceea că nu vede nimic în afară, această stingere a impresiei senzoriale, adică un proces care antrenează organul de simţ ca atare, fără ca organul de simţ să fie în acea clipă în corespondenţă cu lumea exterioară. Sau cineva, care gândind în mod viu îşi poate actualiza cele văzute, urmăreşte participarea organului vizual la această gândire vie a culorilor şi a celor asemănătoare. Aşa se poate proceda pentru toate simţurile. Atunci devii realmente conştient că ceea ce se desfăşoară în înseşi simţurile omului poate fi doar obiect al cunoaşterii imaginative.
Şi astfel apare imediat, ca prin farmec în faţa sufletului nostru, o lume de imaginaţiuni, atunci când nu trăim în lumea exterioară, ci trăim în simţuri. Iar astfel remarcăm că realmente simţurile noastre însele aparţin unei alte lumi decât cea pe care o percepem noi prin ele în cadrul existenţei noastre pământeşti. Niciun om care este într-adevăr capabil ca prin cunoaştere imaginativă să-şi observe propria activitate senzorială, nu va avea niciodată vreun dubiu că omul aparţine lumii suprasensibile deja în calitatea sa de fiinţă senzorială. Lumea pe care o cunoaştem acolo prin aceea că ne retragem, ca să spunem aşa, în modul acesta din lumea exterioară şi trăim în propriile noastre simţuri, este cea pe care am descris-o şi în Ştiinţa ocultă în schiţă drept lumea Îngerilor, lumea acelor fiinţe care se află cu o treaptă deasupra omului.
Ce se petrece de fapt în simţurile noastre? Noi putem pătrunde acest proces, dacă observăm în acest mod interiorul simţurilor pe când nu percepem. Aşa cum putem avea o amintire a ceea ce am trăit cu ani în urmă, deşi ceea ce a declanşat trăirea nu este acum de faţă, tot aşa, dacă putem observa simţurile fără ca ele să perceapă putem dobândi o cunoaştere din ceea ce observăm acolo. Acest ceva nu poate fi numit amintire, pentru că acesta ar fi un concept extrem de imprecis, dar, cu toate acestea, în ceea ce percepem noi acolo putem co-percepe ceea ce avem ca procese în simţuri datorită lumii exterioare atunci când ne raportăm la întreaga lume colorată, răsunătoare, mirositoare şi care poate fi gustată şi pipăită, ş.a.m.d.
În felul acesta putem pătrunde în ceva care altfel rămâne omului mereu inconştient: activitatea propriilor sale simţuri, în timp ce activitatea sa îi intermediază lumea exterioară. Şi aici devenim conştienţi că procesul respirator, inspirarea aerului, repartizarea aerului în organismul omenesc, reexpirarea aerului acţionează într-un mod extraordinar în întregul organism. Atunci când inspirăm, aerul inspirat ajunge, de exemplu, până în cele mai fine ramificaţii ale simţurilor. Şi în aceste cele mai fine ramificaţii ale simţurilor ritmul respirator se întâlneşte cu ceea ce noi numim în ştiinţa spirituală trupul astral al omului. Ceea ce se petrece în simţuri se bazează pe faptul că trupul astral al omului simte ritmul respirator. Aşadar dacă dumneavoastră auziţi un sunet, asta se întâmplă deoarece în organul dumneavoastră auditiv trupul astral poate veni în contact cu aerul care oscilează. Asta nu se poate întâmpla, de exemplu, în orice alt organ al organismului omenesc, asta se poate întâmpla doar în simţuri. Simţurile există într-adevăr în om pentru ca trupul astral să se poată întâlni cu ceea ce ia naştere în trupul omenesc datorită ritmului respirator. Şi asta nu se petrece numai în organul auditiv, ci se petrece în fiecare organ de simţ. În fiecare simţ, chiar şi în simţul pipăitului sau tactil, răspândit în întregul organism, lucrurile stau aşa că trupul astral se întâlneşte cu ritmul respirator, aşadar cu faptele aerului din organismul nostru.
Tocmai când considerăm aşa ceva, observăm în mod special cât de necesar este ca la considerarea întregului om să avem în vedere faptul că omul nu este numai o configuraţie în stare solidă, ci că este, în procent de aproape nouăzeci la sută o coloană de apă, şi că el are în permanenţă un schimb de aer în procesele sale lăuntrice, aşadar că el este şi un organism al aerului. Şi acest organism de aer care reprezintă ceva viu, care se întreţese, se întâlneşte în organele de simţ cu trupul astral al omului. Asta se petrece, desigur, în cele mai variate moduri în organele de simţ, dar în general se poate spune că această întâlnire este esenţialul organului de simţ. Asta nu se poate contempla în mod exterior, cum se întâlneşte astralul cu aerul, fără să se pătrundă în lumea imaginativă. Desigur că atunci când ajungem la cunoaşterea imaginativă vedem şi alte procese din mediul terestru înconjurător care se desfăşoară prin aceea că astralul intră în contact doar cu aerul. Dar în noi, ca oameni, este esenţial faptul că astralul se întâlneşte cu procesele respiratorii, şi anume în mod substanţial cu ceea ce este trimis în organismul omenesc prin procesul respirator.
Învăţăm aşadar să cunoaştem urzirea şi fiinţarea acelor entităţi care fac parte din Ierarhia Îngerilor, astfel încât nouă ca oameni ne este îngăduit să ne reprezentăm lucrurile numai în sensul că în procesul inconştient care se desfăşoară în percepţia senzorială trăieşte şi urzeşte această lume de fiinţe suprasensibile, intrând şi ieşind oarecum prin porţile simţurilor noastre. Dacă auzim sau vedem, acesta nu este un proces care se desfăşoară doar prin voinţa noastră arbitrară, ci este un proces care aparţine lumii obiective, care se desfăşoară într-o lume înlăuntrul căreia noi nici nu ne aflăm pentru început ca oameni, dar prin intermediul căreia noi devenim de fapt oameni, şi anume oameni dotaţi cu simţuri.
Atunci când trupul nostru astral intră în relaţie, între trezire şi adormire, în sfera simţurilor noastre, cu aerul devenit ritm respirator şi, desigur, modificat, noi învăţăm să cunoaştem, aş spune, partea cea mai periferică a omului. Dar noi ne putem înălţa şi mai mult. Putem cunoaşte şi mai mult din om. Asta se întâmplă în modul următor. Este ceva care rezultă pe acea treaptă a cunoaşterii suprasensibile pe care eu am desemnat-o în lucrările indicate drept cunoaştere inspirativă.
Pentru aceasta trebuie să avem în vedere modul în care este supus omul stării de alternare dintre veghe şi somn. Această stare ca atare nu este deloc departe de percepţia senzorială. Şi percepţia noastră senzorială este supusă unei alternanţe. E drept că noi am avea percepţii, numai că ele nu ar avea importanţa corectă pentru conştienţa noastră dacă noi nu ne-am putea întrerupe încontinuu percepţia. Dumneavoastră ştiţi din experienţe pur exterioare că dăruirea îndelungată la o impresie senzorială prejudiciază conştienţa de la această impresie senzorială. Noi trebuie, oarecum, să ne ridicăm mereu simţul de la o impresie senzorială anume, trebuie aşadar să alternăm între o impresie şi o stare în care nu avem impresia. Şi faptul că conştienţa noastră este în ordine în privinţa impresiilor senzoriale se bazează pe aceea că noi putem sustrage mereu aceste simţuri de la impresiile lor, astfel încât de fapt noi exercităm percepţia senzorială doar în scurte stări alternative. Noi practicăm aceasta pe porţiuni mai îndelungate ale trăirii noastre prin aceea că pe parcursul a douăzeci şi patru de ore alternăm mereu între veghe şi somn.
Dumneavoastră ştiţi că atunci când trecem în starea de somn, trupul nostru astral şi Eul nostru ies din trupul fizic şi trupul eteric. Şi acest trup astral trece aşadar, între adormire şi trezire, în relaţie cu lumea exterioară, în timp ce între trezire şi adormire el era în legătură cu ceea ce se petrece înlăuntrul trupului omenesc. Cuprindeţi o dată cu privirea aceste două stări, sau aceste două evenimente: Trupul astral între trezire şi adormire în relaţie cu ceea ce se desfăşoară înlăuntrul trupurilor fizic şi eteric omenesc, şi trupul astral între adormire şi trezire, în relaţie cu ceea ce este lumea exterioară, deci nemaifiind în relaţie cu ceea ce este trupul fizic şi trupul eteric al omului [Nota 23].
Tabla 9Domeniile senzoriale din noi – aş dori să folosesc o expresie paradoxală, dar dumneavoastră veţi înţelege ceea ce am eu în vedere – sunt aproape deja o lume exterioară. Consideraţi, de exemplu, ochiul omenesc: el este ca o entitate independentă – desigur, numai la modul comparativ –, dar el este într-adevăr ca o entitate independentă, pusă acolo într-o cavitate a craniului şi continuându-se spre interior cu o relativă autonomie. Dar dacă veţi considera ochiul însuşi, veţi constata că deşi el este vivifiat, el este ciudat de asemănător unui aparat fizic. Noi putem caracteriza procesele din ochi într-un mod remarcabil de asemănător celor dintr-un aparat fizic. Desigur că sufletul cuprinde procesele care iau naştere în felul acesta, dar se poate deja spune că organele de simţ sunt ceea ce am desemnat eu adesea: Că organele de simţ, sau domeniile senzoriale, sunt ca nişte golfuri pe care le trimite lumea exterioară înlăuntrul nostru omenesc. Lumea exterioară se continuă oarecum în noi, în simţuri, iar noi, oamenii, participăm în domeniile noastre senzoriale la lumea exterioară cu mult mai mult decât în alte domenii ale organismului nostru.
Dacă vom cuprinde cu privirea un organ oarecare, să spunem rinichiul, sau un alt organ din organismul omenesc, nu se poate spune că acolo luăm parte la ceva exterior atunci când vieţuim în noi procesele organului. Dar prin aceea că noi trăim ceea ce se desfăşoară în simţuri, noi vieţuim lumea exterioară. Vă rog să faceţi aici cu totul abstracţie de lucruri pe care dumneavoastră le cunoaşteţi întru câtva din fiziologia simţurilor, ş.a.m.d. Căci eu nu le am deloc în vedere pe acestea, ci am întru totul în vedere realitatea accesibilă raţiunii omeneşti obişnuite, anume că procesul ce se desfăşoară în domeniul senzorial poate fi realmente cuprins mai degrabă decât ceva care se prelungeşte în noi din afară şi la care noi participăm, decât ceva pe care îl producem lăuntric prin organizaţia noastră.
De aceea, lucrurile stau şi aşa că în simţuri trupul nostru astral este aproape în lumea exterioară. În special atunci când noi suntem dăruiţi cu o voinţă deplină faţă de lumea exterioară percepând-o senzorial, trupul nostru astral este realmente aproape cufundat în lumea exterioară – nu în mod egal pentru toate simţurile – dar el este aproape cufundat în lumea exterioară. El este întru totul cufundat atunci când dormim, astfel încât din acest punct de vedere somnul este oarecum un fel de potenţare a dăruirii senzoriale faţă de lumea exterioară. Atunci când dumneavoastră aveţi ochii închişi, trupul dumneavoastră astral se retrage mai mult înlăuntrul capului; el aparţine mai mult dumneavoastră înşivă. Atunci când priviţi în afară în mod obişnuit, trupul astral se concentrează în ochi şi participă la lumea exterioară. Dacă el iese întru totul din organismul dumneavoastră, atunci dumneavoastră dormiţi. A fi dăruit lumii exterioare nu este de fapt ceea ce se crede în mod obişnuit, ci este, în fond, o etapă pe calea spre adormire în privinţa caracteristicii conştienţei.
Astfel, ca oameni, noi participăm întru câtva la lumea exterioară prin percepţia senzorială, iar în timpul somnului participăm întru totul la lumea exterioară. Atunci putem percepe ceea ce se desfăşoară în lumea înlăuntrul căreia ne aflăm cu trupul nostru astral între adormire şi trezire, prin cunoaşterea inspirativă. Dar noi mai putem percepe şi altceva cu această cunoaştere inspirativă, anume momentul trezirii, al reîntoarcerii. Momentul trezirii este ceva care poate fi oarecum comparat cu închiderea ochilor, numai că este mai intens, mai puternic.
Atunci când stau în faţa unei culori, eu îmi îndrum trupul astral în ochi, spuneam eu, asupra a ceea ce este aproximativ exterior, anume procesul care este provocat prin aceea că o culoare din lumea exterioară face o impresie asupra ochiului meu. Dacă închid ochiul, eu îmi retrag trupul astral înapoi, în mine. Când mă trezesc, eu îmi retrag trupul astral din lumea exterioară, îl trag înapoi în mine, din întregul Cosmos. Eu fac adesea, nespus de des în timpul veghei de zi, cu trupul meu astral, de exemplu în privinţa ochilor, în privinţa urechilor, ceea ce fac în privinţa întregului organism, în totalitate, când mă trezesc. Eu îmi retrag întregul meu trup astral în mine la trezire. Această retragere a trupului astral în noi la trezire rămâne, desigur, inconştientă pentru conştienţa obişnuită, la fel cum procesul senzorial însuşi rămâne inconştient. Dar dacă pentru acela care este dotat cu o cunoaştere inspirativă, acest moment al trezirii devine conştient, atunci se arată deja că această venire a trupului astral face parte dintr-o cu totul altă lume decât cea în care ne aflăm în rest, şi în primul rând se poate percepe frecvent cu intensitate cât de greu îi este trupului astral să revină în trupul fizic şi cel eteric. Aici există piedici.
Se poate spune că acela care începe să perceapă acest proces al reîntoarcerii trupului astral în trupul fizic şi cel eteric, vieţuieşte furtuni spirituale cu tot felul de contralovituri, furtuni spirituale cu astfel de lovituri care arată că trupul astral se cufundă în trupul fizic şi cel eteric, dar că acum, la această cufundare, trupurile fizic şi eteric nu arată aşa cum sunt descrise de anatomişti şi de fiziologi, ci ele sunt ceva care aparţine tot unei lumi spirituale. Ceea ce este în rest nevinovatul trup fizic, sau ceea ce se presupune a fi drept nevinovatul trup eteric întru câtva nebulos, se dovedesc a-şi avea rădăcinile într-o lume spirituală. Trupul fizic se dovedeşte a fi, în adevărul său, drept cu totul altceva decât apare el în mod exterior într-o imagine sensibilă pentru ochi, sau pentru ştiinţa obişnuită.
Această cufundare a trupului astral în trupul fizic şi în cel eteric poate apărea în mii de forme, ca atunci când o bucată de lemn care arde se cufundă cu un vâjâit în apă. Este cel mai simplu lucru, modul cel mai abstract în care poate apărea acest fenomen pentru început celui care tocmai începe să cunoască aceste lucruri. Apoi însă, procesul se concretizează lăuntric întrun mod foarte variat, se spiritualizează apoi ulterior, pentru ca ceea ce putea fi comparat la început, aş spune, în manifestarea sa, cu o furtună vâjâitoare, cu o vijelie în creştere, să se pătrundă cu procese de mişcare armonioase, care sunt totodată, în toate părţile lor, ceva despre care se poate spune: Ne spune ceva, exprimă ceva, ne vesteşte ceva.
Pentru început, ceea ce se vesteşte aici se îmbracă desigur în reminiscenţe din viaţa obişnuită. Dar acestea se transformă în decursul timpului, şi noi aflăm treptat multe dintr-o lume care se află şi ea în jurul nostru, şi în care trăim lucruri despre care nu se poate spune că nu sunt reminiscenţe dintr-o percepţie obişnuită, pentru că ele sunt întru totul de o altă natură, şi pentru că ştim într-adevăr la aceste trăiri că avem de-a face cu o altă lume. Atunci observăm că prin aceea că omul intră cu trupul său astral din mediul său înconjurător în trupul său fizic şi în trupul său eteric, o face pe calea procesului respirator. Trupul astral, care este activ în simţuri, atinge ramificaţiile fine ale procesului respirator şi intervine oarecum în ritmurile fine, subtile, în care se continuă procesul respirator în domeniul simţurilor. Trupul astral, care pătrunde la trezire din lumea exterioară în trupul fizic şi cel eteric, cuprinde întregul proces respirator, care a fost lăsat în seama lui însuşi între adormire şi trezire. Trupul astral intră înăuntrul în trupurile fizic şi eteric pe calea proceselor respiratorii, a mişcărilor respiratorii, şi se extinde cum se extinde respiraţia însăşi.
Conştiența obişnuită se ciocneşte, aş spune, pătrunde rapid la trezire în perceperea lumii exterioare, şi uneşte rapid trăirea procesului respirator cu trăirea organică generală. Conştiența inspirativă poate separa acest parcurs al trupului astral, pe calea ritmului respirator, şi percepe separat restul procesului organic. Desigur că el nu se desfăşoară separat. Căci nu numai în clipa respectivă, ci în orice clipă mişcarea respiratorie se află în mod firesc în organismul omenesc în strânsă legătură cu restul proceselor din organism. Dar în cunoaştere, în cunoaşterea inspirativă, lucrurile pot fi separate. În cunoaşterea inspirativă se urmăreşte cum intră trupul astral în trupul fizic pe căile ritmului respirator şi în felul acesta se poate cunoaşte ceva care altfel ar rămâne pe deplin inconştient. După ce au fost parcurse toate stările, care sunt stări de sentiment obiective – nu subiective – care însoţesc această venire-înăuntru, se ştie că prin aceea că omul nu este o simplă fiinţă sensibilă ci o fiinţă respiratorie, el îşi are rădăcinile în acea lume pe care eu am numit-o în Ştiinţa ocultă, lumea Arhanghelilor. Aşa cum entităţile care se află în lumea suprasensibilă aflate cu o treaptă deasupra omului sunt active în procesul său senzorial, tot aşa sunt active în procesul său respirator entităţile spirituale aflate cu două trepte deasupra omului. Ele intră şi ies oarecum la adormirea şi trezirea noastră.
Atunci când considerăm aceste procese, în faţa sufletului nostru apare ceva foarte important pentru viaţa omenească. Dacă noi am avea o viaţă care nu ar fi întreruptă de somn, noi am primi impresii de la lumea exterioară, dar aceste impresii ar dura doar un timp scurt. Noi nu am putea dezvolta o capacitate durabilă de amintire. Dumneavoastră ştiţi cât de fugitiv acţionează imaginile ca post-imagini, în simţuri*. Fireşte că ceea ce este stimulat mai profund în organism, are o acţiune mai de durată. Dar nu ar acţiona totuşi mai mult decât de câteva zile, dacă noi nu am dormi.
* Germ. Nachbild (post-imagine) fenomenul de remanenţă vizuală, valabil şi pentru alte simţuri (n. trad.)
Ce se petrece de fapt în somn? Acum trebuie să vă amintesc o dezbatere care a avut loc de curând aici [Nota 24], şi în care eu v-am descris cum omul trăieşte realmente, de fapt întotdeauna, retroactiv cu trupul său astral şi cu Eul său între adormire şi trezire, ceea ce a trăit el în lumea fizică în perioada de veghe precedentă. Să considerăm un timp de veghe regulat şi un somn regulat – desigur că este întru totul asemănător şi pentru perioadele neregulate – să considerăm aşadar că ne trezim într-o dimineaţă, ne ocupăm cu una, cu alta în timpul zilei, mergem seara să ne odihnim şi dormim în timpul nopţii aproximativ o treime din timpul cât veghem. [Tabla 10 – stânga sus] Un om vieţuieşte aşadar, între trezire şi adormire, o serie de trăiri, anume trăirile sale cotidiene. El trăieşte în timpul stării de somn într-adevăr retroactiv ceea ce a vieţuit în timpul zilei. Şi anume, viaţa din somn se desfăşoară cu o mai mare rapiditate înapoi, astfel încât dumneavoastră nu aveţi nevoie decât de o treime din timpul de veghe.
Tabla 10Dar acum ce s-a petrecut de fapt? Dacă lucrurile ar sta aşa că dumneavoastră aţi dormi în conformitate cu legile lumii fizice – eu nu am acum în vedere faptul că trupul doarme conform cu legile lumii fizice exterioare, căci el face asta fără îndoială, dar dacă dumneavoastră aţi dormi în stările din afara trupului fizic şi a celui eteric, aşadar când vă aflaţi în Eul dumneavoastră şi în trupul dumneavoastră astral după aceleaşi legi după care vegheaţi în timpul zilei –, atunci dumneavoastră nu aţi putea executa această mişcare, pentru că ar trebui să mergeţi pur şi simplu mai departe, împreună cu timpul. Sunt cu totul alte legi cele cărora le suntem supuşi atunci când ne aflăm în trupul nostru astral şi în Eul nostru, în afara trupului fizic şi a celui eteric.
Şi privind din punct de vedere exterior, cum stau lucrurile de fapt? Acum, gândiţi-vă, astăzi este aşadar 22 decembrie, azi-dimineaţă, la trezire, eraţi în dimineaţa zilei de 22 decembrie. După ce plecaţi de aici veţi merge la culcare, şi mâine, când vă veţi trezi, veţi fi, cu vieţuirea dumneavoastră retrospectivă, astăzi dimineaţă, în ziua de 22 decembrie. [Tabla 10] Aţi parcurs aşadar lăuntric un proces prin care v-aţi întors înapoi. Prin faptul că vă treziţi în dimineaţa zilei de 23 decembrie, dumneavoastră aţi ajuns cu acest proces retrospectiv în dimineaţa zilei de 22 decembrie. Dumneavoastră vă treziţi. În acel moment sunteţi constrânşi, prin aceea că trupul dumneavoastră astral face întoarcerea prin trupul dumneavoastră fizic în lumea fizică, contrar legilor cărora a fost supus între adormire şi trezire, dumneavoastră sunteţi constrânşi să înaintaţi rapid în fiinţa dumneavoastră sufletească cea mai lăuntrică, cu Eul dumneavoastră şi cu trupul dumneavoastră astral, în dimineaţa zilei de 23 decembrie. Dumneavoastră parcurgeţi realmente acest proces înlăuntrul dumneavoastră.
Acum vă rog să concepeţi ceea ce vă spun eu aici cu cea mai deplină seriozitate, adică în deplina sa importanţă. Dacă dumneavoastră aveţi, să spunem, într-un vas care este închis printr-o anumită pregătire prealabilă, un corp gazos, dumneavoastră puteţi comprima acest corp gazos: el va deveni tot mai dens. [Tabla 10] Acesta este un proces spaţial. Dar el poate fi comparat – desigur, doar comparat – cu ceea ce tocmai v-am descris. Dumneavoastră vă întoarceţi în trupul dumneavoastră astral şi în Eul dumneavoastră până în dimineaţa de 22 decembrie, şi înaintaţi rapid, la trezire, la dimineaţa zilei de 23 decembrie. Dumneavoastră vă împingeţi înainte, în timp, fiinţa dumneavoastră sufletească. Aceasta este o concentrare a timpului sau, de fapt, şi mai exact spus, a ceea ce trăieşte în timp. Şi prin acest proces sufletescul nostru, trupul nostru astral este atât de concentrat înlăuntrul timpului, încât el poartă impresiile lumii exterioare nu numai un timp scurt, ci ca memorie durabilă. Aşa cum un gaz oarecare pe care îl comprimaţi exercită o presiune mai puternică, adică are lăuntric mai multă forţă, tot aşa primeşte trupul dumneavoastră astral, prin această împingere lăuntrică înainte în timp, puternica forţă a amintirii, puternica forţă a memoriei.
În acest mod, omul primeşte o reprezentare a ceva care, de fapt, îi scapă altfel întotdeauna. Oamenii îşi reprezintă timpul drept ceva care se desfăşoară regulat, şi tot ceea ce se desfăşoară în timp trece la fel de uniform, odată cu timpul. În cazul spaţiului se ştie că ceea ce este dilatat în spaţiu poate fi comprimat, şi în felul acesta creşte forţa sa de expansiune lăuntrică. Dar şi ceea ce trăieşte în timp, sufletescul – fără îndoială că vorbesc doar comparativ –, poate fi comprimat, şi atunci creşte forţa sa lăuntrică. Iar pentru om, una dintre aceste forţe este forţa amintirii.
Noi datorăm această forţă a amintirii realmente procesului din timpul somnului nostru. De la adormire până la trezire ne aflăm în lumea Arhanghelilor, şi împreună cu fiinţele Ierarhiei Arhanghelilor noi formăm această forţă a memoriei noastre. Aşa cum ne formăm forţa percepţiei senzoriale şi a combinării percepţiilor sensibile împreună cu entităţile Ierarhiei Îngerilor, tot aşa ne formăm în lumea Arhanghelilor această forţă mai interiorizată, mai legată de centru, forţa amintirii.
Adevărata cunoaştere a omului nu rezultă în sens nebulos mistic, când omul cloceşte în sine, ci adevărata cunoaştere omenească ne conduce totodată, la fiecare pas pe care îl facem înlăuntrul nostru, şi în lumile superioare. Noi am vorbit astăzi despre doi asemenea paşi. Dacă privim în domeniul simţurilor – suntem în domeniul Îngerilor; dacă privim în domeniul amintirii – suntem în domeniul Arhanghelilor. Cunoaşterea de sine înseamnă totodată cunoaştere a Zeilor, cunoaştere a spiritului, deoarece fiecare pas care duce înlăuntrul omului duce totodată înlăuntrul lumii spirituale. Şi cu cât pătrundem mai adânc înlăuntru, cu atât mai sus – aş spune, dacă e să folosesc acest paradox – urcăm în lumea entităţilor spirituale. Cunoaşterea de sine este o adevărată cunoaştere a Universului, anume cunoaştere a conţinutului spiritual al Universului, atunci când această cunoaştere de sine este una serioasă.
Din această expunere, dumneavoastră puteţi vedea de ce în timpurile vechi, când la popoarele orientale exista în mod instinctiv strădania unei contemplări spirituale, procesul respirator urma să fie făcut, prin anumite exerciţii de respiraţie, un proces conştient. De îndată ce procesul respirator ne devine conştient, păşim într-o lume spirituală. Nu este nevoie să spun astăzi iarăşi că acele vechi exerciţii nu trebuie reluate de omul actual, cu constituţia sa modificată, ci trebuie înlocuite prin altele, pe care le găsiţi în cărţile descrise. Dar pentru amândouă tipurile de cunoaştere – pentru cunoaşterea vechii clarvederi mistice şi pentru cunoaşterea noii clarvederi exacte – este valabil faptul că prin adevărata observare a acelor procese care se desfăşoară înlăuntrul omului se ajunge totodată în lumea spirituală.
Există oameni care spun: Da, dar în acest mod se ajunge în ne-spiritual. Ei vor să cerceteze procesele senzoriale, vor să cerceteze procesele respiratorii – unii oameni numesc asta, raportat la o mistică nebuloasă, chiar cunoaştere materialistă de sine. Încercaţi aceasta măcar o dată! Veţi vedea că procesul senzorial devine imediat spiritual dacă îl cunoaşteţi cu adevărat, şi că nu este decât o iluzie dacă el este considerat un proces material. Tot aşa şi procesul respirator. Procesul respirator este un proces material doar văzut din afară. Văzut dinăuntru, el este întru totul un proces spiritual, chiar unul care se desfăşoară într-o lume cu mult mai înaltă decât aceea pe care o percepem prin simţurile noastre.
Mâine va fi conferinţa mea [Nota 25], care o va continua pe cea de astăzi, dar probabil că va trece într-un fel de consideraţie de Crăciun.
