În vremea în care marile zile de sărbătoare din an se apropie de sufletele noastre, e bine să ne aducem iar și iar în fața ochilor sensul sărbătorilor anuale, și eu aș dori să fac azi acest lucru, arătându-vă că din întreaga constituție a Pământului poate fi înțeles ceea ce s-a statornicit, de-a lungul unor mari perioade de timp, pe baza unor cunoștințe spirituale, drept an al sărbătorilor. Dacă vorbim într-un asemenea context despre Pământ și realitățile sale, trebuie să ne fie însă clar faptul că nu avem voie să concepem Pământul drept un simplu conglomerat de minerale și roci, așa cum îl privește mineralogia și geologia, noi trebuie să privim Pământul ca pe un organism viu, care are un suflet, și care face să răsară, prin propriile sale forțe interioare, lumea vegetală, lumea animală, lumea umană fizică. Așa că, dacă vorbim despre Pământ, dintr-un anumit punct de vedere, cum vom face noi astăzi, vom considera că de ființa Pământului ține întreaga lume vie, toate corpurile înzestrate cu suflet aflate pe Pământ: în acest caz, se va potrivi ceea ce vreau să vă explic acum.
Dvs. știți, desigur, că pe parcursul unui an Pământul, cu toate entitățile care-i aparțin ‒ priviți numai covorul de plante care acoperă Pământul ‒, își modifică total forma, toate ființele cu care, am putea spune, privește afară spre Cosmos, drept fizionomie a sa. După trecerea fiecărui an, Pământul a ajuns din nou aproximativ în același punct în care se afla, în ceea ce privește înfățișarea lui, în urmă cu un an. Nu e necesar decât să priviți la raporturile meteorologice, la apariția plantelor, a animalelor, și să vă gândiți că la acest sfârșit de martie 1923 Pământul a ajuns cu toate aceste fenomene aproximativ în același punct al dezvoltării sale în care se afla la sfârșitul lui martie în anul 1922.
Ne propunem să privim astăzi acest circuit parcurs de Pământ în fiecare an ca pe un fel de respirație mare pe care Pământul o face în raport cu ambianța lui cosmică. Putem concepe și alte procese care au loc pe Pământ și în jurul Pământului ca pe un fel de procese respiratorii. Putem vorbi, de asemenea, despre o respirație zilnică a Pământului. Dar astăzi noi vrem să privim ciclul anual în mare, ca pe un proces grandios de respirație a Pământului, în cadrul căruia, în orice caz, nu este expirat și inspirat de către Pământ aerul, ci sunt inspirate și expirate acele forțe care acționează, de exemplu, în procesele de vegetație ale plantelor, forțele care fac să iasă din pământ, primăvara, plantele, forțe care toamna se retrag din nou în pământ, făcând să se ofilească părțile verzi ale plantelor și, în cele din urmă, paralizând procesele de creștere a plantelor. Așadar, după cum am spus, nu vorbim aici de o respirare a aerului, ci vorbim de respirarea, de inspirarea și expirarea unor forțe, despre care ne putem face o reprezentare parțială dacă observăm creșterea plantelor pe parcursul unui an. Vrem să aducem astăzi în fața sufletelor noastre acest proces de respirație anual al Pământului.
Să ne ocupăm pentru început de acea perioadă în care Pământul se află la așa-numitul solstițiu de iarnă, în ultima treime a lunii decembrie, conform cu modul actual de calculare a timpului. În această perioadă trebuie să privim Pământul, din punctul de vedere al acestui proces respirator, la fel cum îl privim pe om, cu respirația lui pulmonară, când el a inspirat, când are în interiorul lui aerul respirat și îl prelucrează în interiorul lui, când își reține, deci, respirația. Așa că Pământul are în el acele forțe la care mă refer acum, când vorbesc de expirație și inspirație. El își reține aceste forțe, la sfârșitul lunii decembrie. Iar ceea ce are loc atunci cu Pământul poate fi desenat în mod schematic precum urmează. Să ne imaginăm că acesta e Pământul (vezi schema, p. 13, roșu; planșa 1, sus stânga). În ceea ce privește această respirație, noi putem observa mereu numai o parte a Pământului. Observăm acea parte unde locuim noi înșine; pe partea opusă a Pământului, situația se prezintă, bineînțeles, exact invers. Trebuie să ne reprezentăm respirația Pământului în sensul că într-un loc Pământul expiră, în locul diametral opus inspiră, dar astăzi nu e nevoie să ținem seama de acest aspect.
Să ne reprezentăm perioada lunii decembrie. Să ne reprezentăm ceea ce desenez aici cu galben drept respirația reținută din regiunea noastră. Pământul a inspirat complet; el ține împreună, în interiorul lui, forțele despre care am vorbit. În acest moment al anului, Pământul se află într-o stare despre care putem spune că el își reține sufletescul în interiorul său. Pământul și-a aspirat complet în sine sufletescul, căci forțele despre care am vorbit sunt sufletescul Pământului. Așadar, începând cu sfârșitul lunii decembrie, Pământul își ține cu totul în interiorul său sufletescul. L-a aspirat în întregime, la fel ca omul, care, după ce a inspirat, ține complet aerul în interiorul său. E perioada în care a fost așezată, pe bună dreptate, nașterea lui Iisus, fiindcă acum Pământul se află, după cum s-ar putea spune, în posesia interioară a întregii sale forțe sufletești. Și, prin faptul că Iisus se naște în acest moment, el se naște din sânul unei forțe pământești care conține întreg sufletescul Pământului. Iar în perioada Misterului de pe Golgota, inițiații care, aș zice, mai erau demni de vechea inițiere, dădeau un sens adânc concepției pe care o elaboraseră despre faptul că nașterea lui Iisus cade în acest moment din viața Pământului, în momentul în care Pământul își reține respirația.
Tabla 1Asemenea inițiați spuneau cam așa: Când, în vremuri vechi, în vremurile în care lăcașurile noastre de inițiere se înălțau în cadrul civilizației chaldeene, în cadrul civilizației egiptene, se vorbea despre acea entitate care este Înalta Ființă Solară, și când oamenii voiau să afle ce avea să le spună oamenilor de pe Pământ această Înaltă Ființă Solară, atunci în legătură cu vorbirea Înaltei Ființe Solare se forma o părere, în felul următor. Nu era observată direct lumina solară, în spiritualitatea ei; era observată lumina solară reflectată de Lună. Când inițiații își îndreptau privirile spre Lună, prin mijlocirea vechiului ochi sufletesc clarvăzător, ei vedeau, o dată cu tălăzuirea spre Pământ a luminii reflectate de Lună, revelarea Spiritului Cosmic. Și, într-un mod mai exterior, sensul acestei revelări se arăta prin observarea configurației Lunii în raport cu stelele fixe și cu planetele.
Așa se observa, în misteriile chaldeene și mai ales în cele egiptene, la ceas de noapte, poziția stelelor, în ceea ce privește lumina lunară ce se revărsa spre Pământ. Și, exact la fel cum, din literele pe care le vede pe o foaie de hârtie, omul descifrează sensul a ceea ce vrea să citească, inițiații observau ce poziție are Berbecul, Taurul, față de lumina lunară ce se revărsa în jos, ce poziție au Venus, Soarele însuși, etc., față de lumina lunară. Și din raportul reciproc în care se aflau constelațiile zodiacale și stelele, din felul cum erau ele orientate de către lumina lunară ce se revărsa spre Pământ, ei citeau ce avea de spus Cerul Pământului. Mesajul era apoi transpus în cuvinte. Și sensul a ceea ce fusese transpus în cuvinte era scopul căutărilor întreprinse de vechii inițiați. Ei căutau să afle ce voia să-i spună omului pământean acea Ființă care mai târziu avea să fie numită Christos. Spre acest lucru își îndreptau privirile vechii inițiați, spre ceea ce stelele, în raporturile lor cu Luna, puteau să spună vieții pământești.
Dar în momentul în care Misterul de pe Golgota s-a apropiat, misteriile au fost străbătute, aș zice, în esența lor, de o mare metamorfoză spiritual-sufletească. Cei mai bătrâni dintre inițiați le-au spus atunci discipolilor lor: Vine o vreme în care nu mai e îngăduit să privim constelațiile în raport cu lumina lunară ce se revarsă spre noi. În viitor, universul le va vorbi altfel pământenilor. Trebuie observată direct lumina solară. Și noi trebuie să ne întoarcem privirile de cunoscători spirituali de la revelațiile Lunii la revelațiile Soarelui.
Ceea ce a devenit mai întâi o învățătură a misteriilor a făcut o impresie extraordinar de puternică asupra oamenilor care în epoca Misterului de pe Golgota se mai numărau printre inițiații vremurilor vechi. Și de pe această poziție apreciau asemenea inițiați Misterul de pe Golgota. Dar ei spuneau: În evoluția de pe Pământ trebuie să intervină ceva care poate să provoace trecerea de la era lunară la era solară. ‒ Și așa au ajuns să-și dea seama de importanța cosmică a nașterii lui Iisus. Ei priveau nașterea lui Iisus ca pe ceva care, de pe Pământ, va da impulsul ca de acum înainte nu Luna, ci Soarele însuși să fie regentul universal al fenomenelor cerești. Dar evenimentul care va interveni ‒ își spuneau ei ‒ trebuie să fie de o natură cu totul deosebită. Natura sa deosebită li se revela în felul următor. Ei începeau să înțeleagă sensul interior al acestui eveniment pământesc în ultima treime a lunii decembrie. Ei începeau să înțeleagă sensul vieții de pe Pământ în perioada pe care noi o numim acum perioada Crăciunului. Ei își spuneau: Totul trebuie raportat la Soare. Dar Soarele își poate exercita influența asupra Pământului numai când Pământul și-a expirat forțele. În perioada Crăciunului, el le-a inspirat, el își ține respirația în interior. Dacă Iisus se naște acum, el se naște într-o perioadă în care, într-un anumit sens, Pământul nu vorbește cu cerurile, într-o perioadă în care Pământul e retras cu ființa lui în el însuși. Iisus se naște într-o perioadă în care Pământul se rostogolește singuratic prin spațiul cosmic, fără a-și trimite respirația spre acest spațiu cosmic astfel încât respirația sa să poată fi străbătută de valurile forței solare, de valurile luminii solare. În această perioadă, Pământul nu-și oferă sufletescul Cosmosului; ci își retrage sufletescul în el însuși, îl aspiră în interiorul său. Iisus se naște pe Pământ într-o perioadă în care Pământul este singur cu el însuși, în raport cu Cosmosul. ‒ Încercați să simțiți acest sentiment cosmic, care, aș zice, stă la baza unui asemenea calcul!
Să urmărim acum Pământul mai departe, în ciclul său anual. Să urmărim Pământul până în perioada în care ne aflăm acum. Să urmărim Pământul așa cum evoluează el până pe la echinocțiul de primăvară, până spre sfârșitul lunii martie. Va trebui să desenăm situația în mod schematic, în felul următor. Pământul (vezi schema mai jos, roșu; planșa 1 sus dreapta) tocmai a expirat complet; sufletul lui se mai află încă pe jumătate în Pământ, dar Pământul și-a expirat sufletul, forțele sufletești ale Pământului se revarsă în valuri afară, în Cosmos. Dacă din decembrie și până acum forța Impulsului Christic s-a unit strâns cu Pământul, vom constata acum că acest Impuls Christic începe să învăluie Pământul cu razele luminoase ale sufletescului ce se revarsă în afară (săgețile). Dar ceea ce năvălește astfel, drept viață sufletească a Pământului christificată, în spațiul cosmic spiritual, trebuie să fie întâmpinat acum de însăși forța luminii solare. Și se naște reprezentarea: Christos, care în luna decembrie s-a retras, din punct de vedere sufletesc, împreună cu Pământul, în interiorul Pământului, ca să fie izolat de influențele cosmice, începe acum, o dată cu expirația Pământului, să-și expire propriile sale forțe, să și le ofere, ca în ele să pătrundă elementul solar ce radiază spre el. Și vom obține un desen schematic adecvat dacă vom desena elementul solar drept ceea ce se unește cu Forța lui Christos radiind din direcția Pământului (galben).
Christos începe să colaboreze cu elementul solar în perioada Paștilor. De aceea, Paștile cad în perioada de expirație a Pământului. Dar nu avem voie să raportăm ceea ce are loc acum la lumina lunară ce se retrage, ci la elementul solar.
De aceea, data Paștilor e fixată pentru prima duminică de după Luna plină ce urmează echinocțiului de primăvară. Iar omul, simțind asemenea lucruri, ar trebui să spună referitor la perioada Paștilor: Dacă m-am unit cu Forța lui Christos, atunci și sufletul meu se tălăzuiește acum, cu forța de expirație a Sufletului Pământului, afară, spre întinderile cosmice, și el primește forța solară pe care Christos o trimite acum de pe Pământ sufletelor umane, așa cum înainte de Misterul de pe Golgota o trimitea din Cosmos.
(Tabla 1)Dar o dată cu aceasta mai survine ceva. Când, în vremurile în care evenimentele cele mai importante de pe Pământ erau raportate la lumina lunară ce venea în valuri, erau stabilite sărbătorile, acestea erau fixate exclusiv în funcție de ceea ce putea fi observat în spațiu: poziția Lunii față de stele. Pentru a se fixa datele sărbătorilor, se descifra sensul pe care Logosul îl înscrisese în spațiul cosmic. Dacă studiați felul cum a fost fixată data Paștilor, așa cum o avem noi acum, veți vedea că fixarea legată de aspectul spațial merge până la un anumit punct, până în punctul în care se poate spune: Acum e Luna plină după începutul primăverii. ‒ Până aici, totul este spațial. Dar acum ieșim din spațialitate: Duminica de după Luna plină ce urmează echinocțiului de primăvară, Duminica, așa cum nu este ea fixată din punct de vedere spațial, așa cum ea este fixată în cadrul cercului anotimpurilor, așa cum, în ciclul zilelor săptămânii, urmează întotdeauna după ziua lui Saturn, Duminică, Luni, Marți, Miercuri, Joi, Vineri, ziua lui Saturn, ș.a.m.d., mereu în cerc. Acum, când trecem de la fixarea legată de spațiu a constelației lunare la derularea pur temporală a duminicilor în cadrul ciclului anual, acum ieșim din spațialitate.
E celălalt aspect pe care-l simțeau apartenenții vechilor misterii: că vechiul mod de a fixa sărbătorile se raporta la spațiul cosmic și că o dată cu Misterul de pe Golgota s-a ieșit din spațiul cosmic și s-a intrat în timp, care, el însuși, nu se mai raporta la spațiul cosmic. S-ar putea spune și așa: ceea ce ei raportau la spirit, a fost separat de aspectul pur spațial. A fost un pas extraordinar de mare făcut de omenire în direcția spiritului.
(Tabla 1)Iar dacă vom merge și mai departe cu respirația Pământului în cadrul ciclului anual, vom constata că în luna iunie Pământul se află într-o a treia stare. Pe acea porțiune unde noi tocmai ne facem observația, Pământul a expirat complet. Întreaga entitate sufletească a Pământului e revărsată în spațiul cosmic, e dăruită spațiului cosmic. Sufletescul Pământului se îmbibă cu forța Soarelui, cu forța stelelor (planșa 1, jos, stânga). Christos, care este unit cu sufletescul Pământului, își unește și el forța cu forța stelelor și cu cea solară care curg acum prin sufletescul Pământului, dăruit universului cosmic. Sunt Sânzienele, este perioada Sânzienelor. Pământul a expirat complet. În fizionomia sa exterioară, cu care privește afară, în univers, Pământul nu-și arată propria sa forță, așa cum o arăta, în sine, în perioada solstițiului de iarnă, Pământul prezintă pe suprafața lui forța reflectată a stelelor, a Soarelui, a tot ceea ce există cosmic în afara lui.
Vechii inițiații, mai ales cei din regiunile nordice ale Europei, simțeau în mod deosebit de intens sensul și spiritul interior al acestei perioade, care este pentru noi luna iunie. Ei simțeau că propriile lor suflete sunt dăruite, împreună cu Sufletul Pământului, întinderilor cosmice. Și, înainte de toate, ei își spuneau cam așa: Noi trăim cu sufletele noastre în depărtările cosmice. Trăim cu Soarele, trăim cu stelele. Iar dacă ne întoarcem privirile spre Pământ, care s-a umplut de plante ce răsar și cresc, care s-a umplut cu tot felul de animale, atunci, în plantele care răsar și cresc, în florile ce răspândesc în lume culori, în insectele care se mișcă încolo și încoace, în păsările care străbat aerul, cu penajul lor divers colorat, noi vedem reflectat, oglindindu-se parcă, ceea ce primim în suflet tocmai când părăsim Pământul și ne unim cu respirația ce se revarsă în afară a Pământului, spre a trăi în mod cosmic, nu în mod pământesc. Dar tot ceea ce se arată astfel în spațiul cosmic, în mii de culori, răsărind, crescând, ieșind din Pământ, toate sunt de aceeași natură. Numai că acesta este reflexul, forța de reflectare, pe când forța directă o purtăm în sufletele noastre umane. ‒ Așa se simțeau acei oameni care-și primeau inspirațiile din lăcașurile de inițiere și care înțelegeau în special sărbătoarea solstițiului de vară. Vedem, astfel, cum se situează sărbătoarea Sânzienelor în marea respirație a Pământului în raport cu Cosmosul.
Dacă urmărim și mai departe această respirație, ajungem în cele din urmă la stadiul care se instalează la sfârșitul lui septembrie. Forțele expirate încep să se deplaseze iarăși înapoi, Pământul reîncepe să inspire. Sufletul Pământului, care fusese revărsat afară, în Cosmos, se retrage din nou în interiorul Pământului. Sufletele umane percep în subconștientul lor sau în impresiile lor clarvăzătoare această inspirație a sufletescului pământesc drept procese ale propriului lor suflet. Oamenii care, prin cunoașterea inițiatică, primeau inspirații în legătură cu asemenea lucruri, pe la sfârșitul lui septembrie puteau să-și spună: Ceea ce Cosmosul ne-a dat și ceea ce s-a unit, prin Impulsul Christic, cu propriile noastre suflete, este lăsat de noi să se întoarcă înapoi spre Pământ, spre acel Pământ care pe parcursul verii întregi a servit doar reflectării, care s-a comportat ca un fel de oglindă față de Cosmos, față de Cosmosul extrapământesc.
(Tabla 1)O oglindă nu lasă să treacă prin ea nimic din ceea ce se află în fața ei. Din cauză că în timpul verii Pământul este o oglindă a vieții cosmice, el este și în interiorul lui, în timpul verii, impermeabil, opac pentru Impulsul Christic. În această perioadă, Impulsul Christic trebuie să trăiască în expirație. Pământul însuși se dovedește a fi impermeabil pentru Impulsul Christic. Forțele ahrimanice se fixează solid în acest Pământ impermeabil pentru Impulsul Christic. Iar când omul se reîntoarce, cu forțele primite în propriul suflet în procesul de expirație a forțelor Pământului, și, de asemenea, cu forțele lui Christos, atunci el se cufundă în Pământul ahrimanizat (planșa 1, jos dreapta). Dar în perioada actuală din evoluția Pământului, începând cu ultima treime a secolului al 19-lea, sufletului uman care se cufundă îi vine în ajutor, din înalturi spirituale, forța lui Mihael, care, în timp ce respirația Pământului se întoarce în Pământul însuși, se luptă cu balaurul Ahriman.
Acest lucru a fost văzut în mod profetic de către cei care deja în vechile misterii aveau o înțelegere spirituală a ciclului anual. Ei știau că în vremea lor încă nu apăruse acest mister: Forța lui Mihael vine în ajutorul sufletului uman care se cufundă în lumea pământească. Dar ei știau că, dacă sufletele se vor naște mereu din nou, va apărea forța lui Mihael, că forța lui Mihael va veni în ajutorul sufletelor de oameni pământeni. În acest sens priveau ei ciclul anual. Găsiți de aceea că la data de 29 septembrie, la câteva zile după echinocțiul de toamnă, în calendar este înscrisă, pe baza unei înțelepciuni străvechi, ziua lui Mihael. Și Mihaeli este tocmai pentru oamenii simpli de la țară o perioadă deosebit de importantă.
Dar, prin felul cum se situează în ciclul anual, Mihaeli este o perioadă importantă și pentru aceia care pot înțelege întregul sens al epocii actuale din viața Pământului. Dacă vrem să ne transpunem cu starea de conștiență justă în epoca actuală, trebuie să înțelegem că în ultima treime a secolului al 19-lea forța lui Mihael începe lupta cu balaurul, începe lupta cu puterile ahrimanice, așa cum trebuie să se întâmple în epoca noastră. Omul trebuie să se conecteze el însuși la sensul evoluției Pământului și a omenirii, prin faptul că participă în mod just cu propria lui conștiență la această luptă cosmic-spirituală.
Până în prezent, Mihaeli este o sărbătoare țărănească. Dvs. știți ce sens leg eu de ea: o sărbătoare a oamenilor simpli. Dar ea este chemată să devină din ce în ce mai mult, pe măsură ce oamenii vor înțelege întregul sens al respirației cosmic-pământești anuale, sărbătoarea care vine să întregească sărbătoarea Paștilor. Fiindcă așa va trebui să gândească odată și odată omenirea, care va ajunge să înțeleagă din nou Pământul în mod spiritual.
În perioada marii expirații a verii, Pământul este ahrimanizat. Ar fi vai și amar, dacă nașterea lui Iisus ar avea loc pe acest Pământ ahrimanizat! Înainte ca circuitul să fie complet și să se apropie luna decembrie, care permite ca Impulsul Christic să se nască pe Pământul însuflețit, Pământul trebuie să fi fost curățit, prin forțe spirituale, de balaur, de forțele ahrimanizate. Și forța mihaelică trebuie să se unească cu ceea ce, din septembrie până în decembrie, se revarsă drept respirație a Pământului, cu ea trebuie să se unească forța purificatoare a lui Mihael, care învinge influența ahrimanică rea, pentru ca sărbătoarea Crăciunului să se poată apropia în mod just și să poată avea loc în mod just nașterea Impulsului Christic, care apoi se va maturiza în continuare, până când va începe expirația, până în perioa-da pascală.
Vedem astfel că se poate spune: În perioada Crăciunului, Pământul și-a aspirat în sine sufletul, Pământul a luat în sine viața lui sufletească, prin marea respirația anuală. Impulsul Christic se naște în interiorul Pământului, în Sufletul Pământului aspirat în sine de către Pământ. Înspre primăvară, el se revarsă în afară, în Cosmos, prin marea expirație a Pământului. El vede ce este de natură stelară, intră în relații de interacțiune cu acest element, dar în așa fel încât nu intră într-o relație pur spațială, ci într-una temporală, așa că aspectul temporal a fost scos din cel spațial.
Paștile cad în prima Duminică după ce a apărut Luna plină ce urmează echinocțiului de primăvară. În cadrul expirației totale, omul se înalță cu sufletescul său, afară în Cosmos, el se îmbibă și se pătrunde cu influențe stelare, primește în sine o dată cu respirația Pământului, respirația lumii, se pătrunde cu forța pascală, el este cel mai solid ancorat în elementul cu care începuse să se pătrundă de la Paști încoace, în perioada Sânzienelor, apoi trebuie să se întoarcă o dată cu Sufletul Pământului și, în același timp, cu propria sa viață sufletească, în Pământ, dar el are nevoie ca Mihael să-i stea alături, ca să poată pătrunde în mod just în cele pământești, după ce forțele lui Mihael au învins puterile ahrimanice.
Pe măsură ce forța respirației e retrasă în interior, sufletul Pământului se retrage din ce în ce mai mult în pământescul însuși, până când a sosit perioada Crăciunului, și atunci, în epoca actuală, petrece în mod just perioada Crăciunului cel care-și spune: Mihael a curățit Pământul, pentru ca în perioada Crăciunului nașterea Impulsului Christic să poată avea loc așa cum trebuie. ‒ Și pe urmă iarăși începe revărsarea spre spațiile cosmice. Și, revărsându-se în afară, Christos îl ia cu sine pe Mihael, pentru ca Mihael să-și poată asimila din nou, din Cosmos, acele forțe pe care le-a consumat luptând împotriva forțelor ahrimanic-pământești. De Paști, Mihael începe să se cufunde și el în viața Cosmosului, el se întrețese cel mai mult cu viață cosmică în perioadă Sânzienelor. Iar un om care, în epoca noastră, percepe în mod just ce anume îl unește, ca om, de lumea pământească, își spune: Începe pentru noi era în care putem vedea în mod just Impulsul Christic, dacă-l știm însoțit de-a lungul anului de forța mihaelică, dacă îl vedem, aș zice, pe Christos intrând, revărsându-se în lumea pământească și apoi în sus, în cea cosmică, însoțit în mod corespunzător de Mihael, care luptă pe Pământ, de Mihael care în depărtările cosmice își cucerește forța pentru luptă (vezi lemniscata; tabla 2).
Tabla 2Așa că, la rândul ei, ideea de Paști va fi înțeleasă în modul just, adecvat epocii noastre, dacă omul știe să alăture celei mai grandioase dintre toate imaginile care a fost așezată, aducând lămurire, în existența pământească, deci, dacă omul știe să alăture astăzi imaginii lui Christos cel care se înalță din mormânt, biruind moartea, Entitatea lui Mihael, stând la dreapta lui Christos, când în forța de respirație a Pământului se întrețese forța lui Christos, pe parcursul unui ciclu anual din respirația Pământului.
Dacă știm să înviem astfel în noi, în fiecare dintre cele patru mari perioade de sărbătoare ale anului, deci, și în perioada Paștilor, ideea de Christos, atunci noi o înviem astăzi așa cum trebuie ea să învie, dacă, în calitate de pământeni, știm s-o introducem în mod just în epoca actuală, cu deplină înțelegere a acestui fapt. Speranța că forța lui Mihael va veni, în slujba forței lui Christos, îi însuflețea pe aceia care, până în epoca noastră, au înțeles Impulsul Christic.
Îndatorirea de a ne pătrunde în sensul lui Mihael cu Impulsul Christic ne revine în mod deosebit în epoca actuală. Și noi ne pătrundem cu el în mod just dacă știm să unim ideea de înviere cu ideea mihaelică activă, așa cum s-a transpus ea în evoluția omenirii, în felul descris adeseori.
