Am încercat ieri, dezvăluind câte ceva din esoterismul ideii de Paști, să vă arăt că va trebui ca cel pătruns de spirit să stabilească un fel de legătură cu ciclul naturii, prin faptul că va fi adoptată, printre sărbătorile anului, o sărbătoare a toamnei, o sărbătoare a toamnei ca un fel de celebrare a lui Mihael, care ar trebui să cadă pe la echinocțiul de toamnă, la fel cum Crăciunul cade la solstițiul de iarnă, Paștile la echinocțiul de primăvară, iar Sânzienele la solstițiul de vară.
Astăzi aș vrea să încerc să caracterizez mai îndeaproape ideea de Paști, mai apropiată de conștiența epocii actuale, subliniind în special conținutul ei afectiv, pentru a vă prezenta apoi mâine întreaga importanță a unor considerații pe această temă.
Când sărbătorim astăzi Paștile și privim de jur împrejurul nostru în conștiența omenirii contemporane, trebuie să ne mărturisim, dacă suntem cinstiți cu propria noastră ființă interioară, că pentru o mare parte a omenirii de astăzi ideea de Paști are prea puțin adevăr. Căci, de ce depinde adevărul ideii de Paști? El depinde de faptul că omul poate sau nu să lege o reprezentare de afirmația că Entitatea Christică a trecut prin moarte, a biruit moartea, a trecut prin înviere și, după ce a îndurat moartea, după ce a avut loc învierea, pentru început s-a unit cu omenirea în așa fel încât a mai putut să dea niște revelații celor care înainte fuseseră apostolii, ucenicii săi.
Dar ideea de înviere a devenit din ce în ce mai palidă. Ea era atât de vie în perioada de început a Creștinismului, încât din această epocă spre noi răsună cuvintele lui Pavel [Nota 1]: „Iar de Christos n-a înviat, deșartă este credința voastră!” Pavel a legat direct Creștinismul de ideea Paștilor, adică de ideea învierii. Pentru oamenii care și-au asimilat cultura epocii actuale, învierea este considerată un miracol și, ca miracol, ea este alungată din sfera realității, din sfera a ceea ce poate fi numit realitate, așa că pentru toți aceia care nu mai pot pătrunde cu mintea ideea de înviere, sărbătoarea Paștilor nu mai corespunde, propriu-zis, decât unui vechi obicei, ca de altfel, toate celelalte sărbători creștine.
Ei bine, de-a lungul anilor, noi am amintit acest lucru sub cele mai diferite aspecte. Va fi necesar ca o cunoaștere a lumii spirituale să se apropie din nou de oameni, pentru ca ei să poată înțelege evenimentele care nu țin de domeniul realității senzoriale. Drept un asemenea fapt va trebui să fie considerat și ceea ce are legătură cu ideea de înviere. Atunci și ideea de Paști va putea să redevină cu adevărat vie. Pentru un neam de oameni care transpune învierea în sfera miracolelor ireale, ideea de Paști nu poate fi ceva viu. Această idee de Paști s-a născut într-o epocă în care mai existau unele resturi din vechea cunoaștere originară a omului despre lumea spirituală.
Știm că la începutul evoluției omului pe Pământ, oamenii aveau o clarvedere instinctivă, prin care puteau privi în lumea spirituală, prin care priveau lumea spirituală în așa fel încât ea avea pentru ei aceeași importanță ca și lumea fizic-senzorială. Omenirea de pe Pământ a pierdut această clarvedere instinctivă originară. În primele trei secole din dezvoltarea Creștinismului, ea încă mai exista, sub forma unor ultime resturi. Și așa se face că în aceste prime secole a putut să se încetățenească o anumită înțelegere a ideii de Paști, bazată pe niște cunoștințe vechi ale omenirii. Ea a fost paralizată în secolul al 4-lea, când s-a pregătit ceea ce s-a manifestat apoi în măsura cea mai largă, începând cu prima treime a secolului al 15-lea: viața oamenilor în gânduri abstracte, moarte, așa cum am arătat adeseori. În aceste gânduri abstracte, în care și-au putut cuceri măreția științele naturii, și ideea de Paști a trebuit să moară, în primă instanță.
Azi a venit vremea în care ideea de Paști trebuie să se trezească din nou, ca gând viu. Dar, ca să se trezească, ea trebuie să treacă din moarte la viață. Viața se caracterizează prin faptul că dă naștere din sine altor ființe vii. În perioada în care ideea de Paști se răspândea în sânul Creștinismului, în primele secole creștine, inimile mai erau suficient de receptive pentru a avea în interior niște trăiri puternice, când vedeau imaginea mormântului lui Christos și Entitatea care se înălța din mormânt, unită de atunci înainte cu omenirea. Inimile mai puteau trăi cu putere în interior ceea ce găseau așezat în fața sufletului prin această imagine grandioasă. Trăirea lor interioară era o realitate în viața sufletească umană. Este o realitate în viața sufletească umană numai ceea ce ia în stăpânire sufletul uman cu adevărat în același sens în care, de obicei, lumea senzorială exterioară ia în stăpânire organele de simț. Oamenii se simțeau transformați, prin faptul că văzuseră evenimentul morții și învierii lui Christos. Ei se simțeau transformați sufletește atât de mult, cum se simte omul de obicei, în cursul unei vieți trăite pe Pământ, sub influența unor evenimente fizice.
Omul se transformă în jurul vârstei de șapte ani, prin fenomenul schimbării dinților, el se transformă pe la 14-15 ani, datorită pubertății. Acestea sunt transformări trupești. Contemplând ideea de Paști, primii creștini se simțeau transformați din punct de vedere sufletesc. Ei se simțeau scoși din cadrul unui anumit stadiu al existenței de om și transpuși într-un alt stadiu.
În decursul timpului, ideea de Paști și-a pierdut această forță, această putere. Și ea o poate redobândi numai dacă ceea ce nu poate fi înțeles conform legilor naturii, învierea, va avea din nou realitate, în cadrul unei științe spirituale, în cadrul unei științe care înțelege spiritul. Dar ceea ce percepem în mod spiritual va avea din nou realitate dacă acest spiritual nu va fi sesizat doar sub formă de gânduri abstracte, ci în legătura sa vie cu lumea care pășește și în fața simțurilor.
Cine vrea să rețină spiritualul numai sub formă de abstracțiune, cine spune, de exemplu, că nu trebuie să coborâm spiritualul în lumea fizic-senzorială, acela ar trebui să pornească din capul locului de la ideea că urâțim Entitatea divină dacă ne reprezentăm că ea a creat lumea. Divinul poate fi înțeles în măreția și puterea lui numai dacă nu-l transpunem dincolo de realitatea senzorială, ci dacă îi atribuim puterea de a acționa în sânul acestei realități senzoriale, de a se revărsa în mod creator în această realitate senzorială. Înjosește divinul acela care vrea să-l transpună, aș zice, doar în niște înalturi abstracte, într-un castel din nori. Așa că nu vom trăi deloc în sânul unor realități spirituale dacă vom percepe spiritualul doar sub forma lui abstractă, dacă nu suntem în stare să-l vedem în legătura lui cu întreaga viață a lumii, așa cum ne întâmpină ea la fiecare pas.
În primă instanță, în ceea ce privește viața noastră pământească, mersul lumii ne întâmpină în așa fel încât această viață trăită pe Pământ cuprinde un număr de ani și acești ani reprezintă, în cadrul unui ritm regulat, revenirea ciclică a anumitor evenimente, așa cum am arătat ieri. După un an ne întoarcem cam la aceleași procese meteorologice, la aceeași configurație solară etc. S-ar putea spune că ciclul anual se situează în viața noastră pământească în mod ritmic. Am văzut ieri că acest ciclu anual este o expirație și o inspirație a sufletesc-spiritualului, pe care le face Pământul însuși. Dacă ne mai aducem o dată în fața sufletului cele patru puncte principale ale acestui proces respirator, așa cum am făcut-o deja ieri, va trebui să spunem: Perioada Crăciunului reprezintă oprirea interioară a respirației Pământului. Sufletesc-spiritualul a fost absorbit total de către Pământ. Zace adânc, în interiorul Pământului, tot ceea ce Pământul a făcut să apară în timpul verii, ca să fie stimulat din Cosmos. Dar în perioada Crăciunului, tot ceea ce s-a deschis și s-a dăruit forțelor cosmice în timpul verii odihnește în adâncurile Pământului. Omul nu trăiește, bineînțeles, în adâncurile Pământului, el trăiește, din punct de vedere fizic, pe suprafața Pământului. Dar nici din punct de vedere spiritual el nu trăiește în adâncurile Pământului, el trăiește, propriu-zis, în ambianța cosmică din jurul Pământului. El trăiește și din punct de vedere spiritual cu atmosfera ce învăluie Pământul.
De aceea, întreaga știință esoterică a recunoscut întotdeauna că esențialul vieții de pe Pământ, în perioada Crăciunului, este ceva care, în primă instanță, rămâne ascuns, ceva care nu poate fi înțeles cu forțele de cunoaștere umane obișnuite, ceva care ține de sfera esoterică a misteriilor. Și în toate vremurile vechi în care a existat o sărbătoare de felul Crăciunului nostru actual se considera că ceea ce se petrece cu Pământul în perioada Crăciunului poate fi înțeles numai prin inițierea în cunoașterea de la templu, prin inițierea în misteriile chtonice [Nota 2], așa cum mai erau ele numite încă și în Grecia antică. Prin inițierea în cunoașterea misterială, omul se înstrăina oarecum de ambianța din jurul Pământului, în care trăiește cu conștiența sa obișnuită, într-o asemenea măsură, încât el se cufunda într-un element în care nu se putea cufunda din punct de vedere fizic: el se cufunda în lumea spiritual-sufletească și afla ce devine Pământul în perioada miezului de iarnă, prin faptul că își aspiră în sine spiritual-sufletescul. Și, prin această inițiere din misterii, omul afla că în perioada solstițiului de iarnă Pământul devine deosebit de receptiv la tendința forțelor lunare de a pătrunde în el. Acesta era considerat ‒ dacă vreau să mă exprim în termeni moderni ‒ misterul Crăciunului din vechile misterii: în perioada Crăciunului omul cunoștea modul în care Pământul, prin faptul că e îmbibat și pătruns de spiritual-sufletescul său, devine deosebit de receptiv în interiorul lui la activitatea forțelor lunare.
De exemplu, în anumite vremuri vechi nu i se recunoștea nimănui o cunoaștere a artei vindecării dacă el nu era inițiat în tainele iernii, dacă nu înțelegea că prin reținerea respirației Pământul devine deosebit de receptiv în interiorul lui la activitatea forțelor lunare, la faptul că în această perioadă Pământul pătrunde mai ales plantele cu forțe vindecătoare și face ca lumea plantelor să devină acum cu totul alta, dar și lumea animalelor, în special a celor inferioare.
Inițierea de Crăciun era resimțită ca o coborâre în adâncurile Pământului. Dar oamenii mai legau și altceva de inițierea Crăciunului, ceva care era resimțit drept un fel de pericol pentru entitatea umană. Ei își spuneau cam așa: Dacă privești cu iubire adevărată forțele lunare care în perioada Crăciunului trăiesc în Pământ, unindu-ți conștiența cu ele, ajungi într-o stare de conștiență în care trebuie să fii foarte puternic în interiorul tău, în care trebuie să fi făcut ceva ca să devii foarte puternic, pentru a rezista tuturor forțelor ahrimanice care se reped asupra ta din toate părțile, și care trăiesc în Pământ tocmai prin faptul că în el este asimilată activitatea lunară. Și numai în puterea pe care omul o dezvoltă în el însuși, în ființa lui sufletesc-spirituală, pentru a înfrânge rezistența acestor forțe, ei vedeau ceva care-i dădea omului posibilitatea să-și suporte timp îndelungat existența pământească.
Dar apoi, la câtva timp după ce era sărbătorit acest mister al Crăciunului, maeștrii din misterii își adunau discipolii și le comunicau, ca pe un fel de revelație, următoarele. Ei le spuneau: Da, desigur, dacă trecem prin inițiere, putem privi într-o stare de conștiență cu totul trează ceea ce acționează în interiorul Pământului în perioada solstițiului de iarnă. Dar, mai ales la apropierea primăverii, o dată cu lumea plantelor în creștere, din adâncurile Pământului se ridică și pătrund tot ceea ce răsare și crește, ca și pe omul însuși, influențele puterilor ahrimanice. În vremea în care omului îi mai erau date pentru viața pământească forțe divine, așa cum îi fuseseră date ele la începuturile Pământului, datorită acestei moșteniri divine, oamenii mai puteau suporta atacurile puterilor ahrimanice, care în perioada Lunii de iarnă se revărsau asupra omenirii. Dar ‒ așa le spuneau inițiații discipolilor lor ‒ asupra omenirii va veni o vreme în care, sub influența forțelor lunare pe care Pământul și le asimilează în timpul iernii, oamenii vor fi buimăciți, derutați, în ceea ce privește spiritualul. O dată cu creșterea și ivirea plantelor, la începutul primăverii, asupra oamenilor va veni o stare de răpire în raport cu spiritualul și-i va răpi omenirii conștiența faptului că există ceva spiritual. Atunci, dacă nu va găsi posibilitatea de a opune rezistență acestor forțe ale răpirii și buimăcelii, omenirea va cădea sub influența Pământului și nu va mai putea evolua în continuare, împreună cu Pământul, spre alte stadii viitoare, mai înalte, ale evoluției pământești. ‒ Inițiații pictau în culori sumbre era care avea să se abată asupra omenirii începând cu secolul al 15-lea, era în care, în orice caz, omenirea va fi mare în ceea ce privește gândurile moarte, abstracte, dar în care ea va putea deveni iarăși capabilă să perceapă spiritul numai dacă va dobândi o forță nouă de a învinge influențele buimăcitoare care se înalță din Pământ, o forță spirituală proprie, pe care omenirea poate s-o dezvolte în ea.
Dacă ne formăm asemenea reprezentări, ne transpunem aproximativ în contextul ciclului anual natural cu ceea ce trăiește în spirit. Alăturăm ceea ce, de altfel, ar fi ceva abstract, un simplu rezultat al reflecției intelectuale, la ceea ce este mersul fizic-natural al naturii, așa cum ne întâmpină el, de exemplu, sub forma anotimpurilor.
Polul opus al acestui mister al Crăciunului este misterul Sânzienelor, legat de perioada solstițiului de vară. Acum, Pământul a expirat complet. Spiritual-sufletescul Pământului este dăruit cu totul puterilor suprapământești, puterilor cosmice. Acum, spiritual-sufletescul Pământului absoarbe în el tot ceea ce este de natură extrapământească. Exact la fel ca despre misterul Crăciunului, vechii inițiați spuneau în legătură cu misterul Sânzienelor că e necesar ‒ expresiile sunt, bineînțeles, moderne, dar pentru aceste misterii au existat întotdeauna și forme de expresie vechi ‒, că e necesar, pentru a pătrunde tainele legate de misterul Sânzienelor, adică tainele cerurilor, să dobândești inițierea. Fiindcă omul ține de ambianța Pământului; ca om pământean, el nu ține nici de interiorul Pământului, nici de ceruri. De aceea, el trebuie să fie inițiat în tainele lumii subpământești, pentru a cunoaște tainele lumii suprapământești.
Misterul Paștilor și misterul lui Mihael erau privite, într-un anumit sens, drept puncte în care cele suprapământești și cele pământești se echilibrează reciproc, dar am spus că misterul lui Mihael, misterul toamnei, va dobândi adevărata sa importanță de-abia într-o vreme care nouă, celor de azi, ne apare drept viitor.
Misterul Paștilor și-a făcut intrarea în evoluția omenirii în deplina sa măreție prin Evenimentul de pe Golgota. Misterul Paștilor a fost înțeles, așa cum am mai spus, în vremea în care mai existau resturi ale vechii clarvederi. Pe atunci, oamenii mai putea să se ridice în inimile lor spre Christos cel Înviat. De aceea, misterul Paștilor a fost întrețesut în acel cult care nu era unul inițiatic, ci un cult pentru întreaga omenire: misterul Paștilor a fost întrețesut în cultul liturgic. Dar pe măsură ce clarvederea primitivă s-a pierdut, s-a pierdut și înțelegerea pentru misterul Paștilor. Oamenii încep să discute un lucru de-abia atunci când nu-l mai înțeleg. Toate discuțiile care au început după primul secol de Creștinism, în legătură cu felul în care trebuie concepută ideea de Paști, își au cauza în faptul că ideea de Paști nu mai poate fi sesizată cu înțelegerea elementară nemijlocită.
Noi am avut adeseori ocazia să aplicăm ideii de Paști ceea ce ne dă știința spirituală antroposofică. Esențialul este că știința spirituală antroposofică ne trimite la niște forme de viață care nu se epuizează în lumea fizică între limitele date de naștere și moarte și că, alături de ceea ce poate fi cercetat pe cale senzorială, ea pune ceea ce poate fi cercetat pe cale spirituală, că ea ne face să înțelegem cum a putut Christos să aibă relații cu ucenicii săi și după ce corpul său fizic se prefăcuse în praf și pulbere. Ideea de înviere dobândește iarăși viață în lumina cercetării spirituale. Dar ideea de înviere este înțeleasă total numai dacă-i alăturăm polul opus, ca să spunem așa.
Ce reprezintă, propriu-zis, ideea de înviere? Entitatea Christică a coborât din înalturi spirituale, s-a cufundat în trupul lui Iisus, a trăit pe Pământ în trupul lui Iisus, prin aceasta a adus, într-un anumit sens, forțele lumii extrapământești în sfera pământească; și, datorită faptului că a adus în sfera pământească forțele extrapământești, cu începere din acest moment, adică din momentului Misterului de pe Golgota, forțele extrapământești au rămas unite cu forțele evoluției omenirii. De atunci încoace poate fi simțit în cadrul evoluției omenirii de pe Pământ ceea ce în vremurile vechi oamenii puteau vedea numai afară, în depărtările cosmice. După înviere, Christos s-a unit cu omenirea, de atunci el nu mai trăiește doar în înalturi extrapământești, ci în sânul existenței de pe Pământ, în cadrul evoluției, în curentul evoluției omenirii.
Acest eveniment nu trebuie privit, înainte de toate, doar din punctul de vedere al vieții de pe Pământ, ci și din acela al vieții suprapământești. Se poate spune: Nu trebuie să-l privim pe Christos doar așa cum se apropie El de Pământ din lumile cerești și devine om, deci, așa cum le este El dat oamenilor, ci trebuie să privim Evenimentul Christic și din perspectiva coborârii lui Christos din lumea spirituală pe Pământ. ‒ Oamenii îl vedeau pe Christos sosind în sfera existenței lor. Zeii îl vedeau pe Christos părăsind lumile cerești și cufundându-se în omenire. Pentru oameni, Christos apărea; pentru o anumită lume spirituală, El dispărea. Și prin faptul că a trecut prin înviere, El a apărut, aș zice, luminând de pe Pământ, anumitor entități spirituale din lumea extrapământească, asemeni unui astru care acum le luminează din direcția Pământului lumea spirituală. Entitățile spirituale consemnează Misterul de pe Golgota spunând: De pe Pământ a început să strălucească o stea spre împărăția spiritului. ‒ Și coborârea lui Christos într-un trup uman era resimțită drept un fapt extraordinar de important pentru lumea spirituală. Fiindcă, îndurând moartea într-un trup uman, imediat după această moarte El a putut să facă un lucru pe care foștii săi camarazi-zei nu-l putuseră face.
Acești camarazi-zei ai săi aveau în fața lor, drept lume vrăjmașă, ceea ce în vremurile vechi era numit infern. Dar puterea de a acționa a acestor entități spirituale se termina în fața porților infernului. Ele acționau asupra omului. Forțele omului ajung până în iad; aceasta nu înseamnă altceva decât faptul că în timpul iernii și primăvara, când aceste forțe ahrimanice se ridică la suprafață, forțele omului ajung în mod inconștient până la ele. Ființele divin-spirituale simțeau în aceasta o lume care li se opune. Ele vedeau cum aceste forțe se ridică din Pământ, simțeau că aceasta este o lume extraordinar de dificilă; dar erau în legătură cu această lume numai prin intermediul omului, ele nu puteau, aș zice, decât s-o privească. Dar Christos a coborât pe Pământ, a devenit El însuși om și, datorită acestui lucru, El a putut să coboare în sfera forțelor ahrimanice și să le învingă, lucru exprimat de obicei prin cuvintele din credința religioasă „coborârea la iad”.
Și avem astfel celălalt pol al învierii. Acesta este lucrul pe care Christos l-a făcut pentru oameni: coborând din înalturi divine, luând formă de om, El a ajuns în situația de a coborî cu adevărat în regiunea ale cărei pericole omul trebuia să le înfrunte și în care zeii ce nu luaseră asupra lor moartea omenească nu putuseră coborî. Și astfel, Christos a repurtat în felul său biruința asupra morții și, prin aceasta, coborârii la iad i s-a alăturat cel de-al doilea pol, aș zice, înălțarea în lumea spirituală, cu toate că El a rămas pe Pământ: deoarece Christos se unise cu omenirea în așa fel încât coborâse la vrăjmașul căruia omenirea îi este expusă, în timpul iernii și al primăverii, El a putut cuceri pentru oameni ceea ce acționează din regiunile extrapământești din nou asupra Pământului, de la Sânziene și până în toamnă. Și vedem astfel reunite în ideea de Paști, într-un anumit sens, coborârea în sfera iadului și, prin această coborâre, cucerirea regiunii cerești pentru evoluția în continuare a omenirii.
Toate acestea țin de o înțelegere justă a ideii de Paști. Dar ce ar fi această idee de Paști, dacă ea n-ar putea să devină vie! Numai în vremurile vechi oamenii puteau lega sentimentul just de ideea solstițiului de iarnă, prin faptul că, pe de altă parte, ei aveau ideea de Sânziene. Desenat în mod schematic: Când pământescul era cufundat în elementul său hibernal adânc ascuns (portocaliu), în completarea lui exista ceea ce în timpul verii trăia în ambianța cosmică suprapământească, amândouă accesibile numai prin inițiere, dar în unire cu ceea ce exista în ambianța cosmică din jurul Pământului, în ambianța atmosferică (verde).
Tabla 3Crăciunul cheamă Sânzienele, Sânzienele cheamă Crăciunul. Omul ar încremeni sub influența puterilor ahrimanice dacă n-ar putea fi expus influenței pulverizatoare a puterilor luciferice, care dau iarăși aripi gândului, astfel încât el nu încremenește, ci se poate dezgheța iarăși, sub acțiunea luminii.
La început, omenirea are în evoluția ei numai unul dintre poli, polul Paștilor, și acest pol a fost paralizat. Sărbătoarea Paștilor nu mai posedă viața ei interioară de altădată. Ea își va redobândi viața interioară dacă oamenii vor ajunge să poată gândi despre sărbătoarea Paștilor în felul următor, dacă ei își vor putea spune: Prin ceea ce este exprimat în mod simbolic drept coborâre la iad ‒ care, de fapt, poate fi concepută ca fiind învierea ‒, a fost creată pentru om o contrapondere împotriva unui lucru care trebuia să vină, împotriva paralizării oricărei percepții spirituale, împotriva pericolului ca el să fie mort în cadrul vieții pământești. ‒ Christos Iisus a vrut în mod profetic să aducă ceva care să-l ajute pe om în fața a ceea ce avea să vină; în așa fel încât, în timpul vieții pe Pământ, dintre naștere și moarte, omul să nu uite spiritualul într-o asemenea măsură încât, într-un anumit sens, să fie mort pentru acest spiritual suprapământesc. Împotriva acestei tendințe de a muri în viața pământească se ridică ideea de Paști, care vorbește despre biruința vieții suprapământești asupra celei pământești.
Pe de o parte, avem aspectul următor: Omul coboară din viața sa prepământească pe Pământ. Dar în era care a început o dată cu prima jumătate a secolului al 15-lea, omul aflat în viața pământească va uita din ce în ce mai mult și mai mult originea sa suprapământească, el va muri, într-un anumit sens, în viața pământească, în ceea ce privește viața sa sufletească. Aceasta, pe de-o parte. Pe de altă parte, avem însă altceva: A existat o Ființă spiritual-cerească, și prin fapta săvârșită de ea, faptă care a acționat din ceruri asupra Pământului, a fost creată imaginea opusă: acea Ființă spirituală care a coborât într-un trup uman și care, înviind, a așezat prin propria sa Entitate spiritual-pământescul în lumea oamenilor de pe Pământ. În amintirea acestui fapt, noi avem sărbătoarea Paștilor, care aduce în fața omenirii, sub formă de imagine, punerea în mormânt a lui Christos Iisus, învierea lui Christos Iisus.
El a fost pus în mormânt și după aceea a înviat ‒ aceasta este ideea Paștilor; aceasta este ideea Paștilor, așa cum este situată ea printre comorile înțelepciunii cosmice. ‒ Privește la tine însuți, o, omule, tu cobori aici jos, din lumi suprapământești; pe tine te amenință pericolul de a muri, în timpul vieții pământești, în ceea ce privește sufletul tău. Dar iată că apare Christos, care așează în fața ochilor tăi faptul că lumea în care și tu îți ai originea, lumea spiritual-suprapământească, învinge moartea. Acest lucru stă în fața ta, drept cea mai mare dintre imaginile care au putut fi așezate vreodată în fața omenirii: punerea în mormânt a lui Christos Iisus, învierea lui Christos Iisus. El a fost pus în mormânt. El a înviat din mormânt și li s-a arătat celor care erau în stare să-l vadă.
Dar forțele sufletești paralizate nu mai pot să învie această imagine. Unde mai poate ea să învie astăzi, în forțele sufletești paralizate, așa cum sunt ele în zilele noastre? Omul mai poate să-și îndrepte privirile, pe baza unei credințe tradiționale, spre ceea ce-i oferă perioada de sărbătoare a Paștilor: spre imaginea grandioasă a punerii în mormânt și a învierii. Dar el nu mai poate uni nimic, prin puterea interioară a sufletului său, prin el însuși, de această idee a Paștilor, de ideea punerii în mormânt și a învierii. El trebuie să învețe să lege din nou ceva de aceste idei, cu ajutorul cunoașterii spirituale. Acest ceva nu poate fi decât: Da, este posibil ca omul să lase să se apropie de el cunoașterea spirituală și să înțeleagă celălalt aspect. Să-l așezăm în fața sufletelor noastre, pentru ca să ni-l înscriem adânc în suflete, acest celălalt aspect!
Ideea Paștilor: El a fost pus în mormânt, el a înviat. Să așezăm alături celălalt gând, care trebuie să pătrundă în omenire: El a înviat și poate fi pus liniștit în mormânt. ‒ Ideea de Paști: El a fost pus în mormânt, el a înviat. ‒ Ideea sărbătorii mihaelice: El a înviat și poate fi pus liniștit în mormânt.
Primul gând, gândul care stă la baza Paștilor, se referă la Christos, al doilea gând se referă la om, la omul care înțelege forța ideii de Paști: că prin cunoașterea spirituală ‒ dacă el a intrat în viața pământească a epocii prezente, unde spiritual-sufletescul său moare ‒ sufletul său poate învia, în așa fel încât să devină viu între naștere și moarte, în așa fel încât el să devină viu în interiorul său, în viața pământească. Această înviere lăuntrică, această posibilitate de a fi trezit lăuntric, este lucrul pe care omul trebuie să-l înțeleagă cu ajutorul științei spirituale; atunci, el va fi pus liniștit în mormânt. Atunci, el va fi pus în mormânt, altfel el ar cădea în prada acelor puteri care în perioada solstițiului de iarnă acționează, drept puteri ahrimanice, în sfera lumii pământești.
Iar sărbătoarea care conține acest gând: El a înviat și poate fi pus liniștit în mormânt ‒, această sărbătoare trebuie să fie celebrată în perioada în care frunzele încep să se îngălbenească, să cadă din copaci, când fructele se coc, când Soarele a atins acea putere prin care poate să maturizeze ceea ce primăvara a încolțit, a răsărit, a crescut, dar și să conducă toate acestea spre ofilire, făcându-le să cadă iarăși spre interiorul Pământului; când tot ceea ce se dezvoltă pe Pământ începe să devină un simbol al mormântului.
Dacă noi așezăm sărbătoarea Paștilor în perioada în care viața începe să răsară și să dea lăstari, când forțele de creștere ating punctul lor culminant, cealaltă sărbătoare, care are următorul conținut: El a înviat și poate fi pus liniștit în mormânt ‒, trebuie celebrată în perioada când în natura de pe Pământ toate încep să se ofilească, în perioada în care în natura pământească se așterne dispoziția mormântului, când în fața sufletului uman poate păși simbolul mormântului. Atunci în om devine vie ideea mihaelică: acea idee care nu se mai adresează, ca ideea de Paști a primelor secole creștine, percepției. În primele secole creștine, privirea era îndreptată spre Christos cel ce fusese pus în mormânt și înviase. Și, privind această imagine, în suflet se revărsau forțele cele mai puternice, el dobândea vigoare. Prin ideea sărbătorii ce cade la echinocțiul de toamnă, sufletul trebuie să-și simtă puterea prin faptul că acum nu se mai apelează la contemplarea sa, ci la voința sa: Primește în tine ideea mihaelică cea care învinge puterile ahrimanice, acea idee care te face puternic pentru dobândirea cunoașterii spirituale, aici, pe Pământ, pentru ca să poți birui puterile morții.
Dacă ideea de Paști se adresează contemplării, această idee se adresează forțele de voință: a primi în noi forța lui Mihael înseamnă a primi în forțele noastre de voință puterea cunoașterii spirituale. Și astfel ideea de Paști poate deveni vie, ea poate fi adusă în mod nemijlocit aproape de sufletesc-spiritualul omului, și, exact la fel cum ideea Sânzienelor era resimțită drept pol opus Crăciunului, ideea de Mihaeli, ideea sărbătorii lui Mihael, din toamnă, poate fi resimțită drept pol opus ideii de Paști. După cum ideea Crăciunului a făcut să răsară, după o jumătate de an, prin viața sa interioară, ideea Sânzienelor, ideea de Paști trebuie să dea la iveală ideea de Mihaeli. Omenirea trebuie să-și cucerească o maturitate interioară pentru aceasta, pentru a nu mai gândi doar în mod abstract, ci pentru a gândi atât de concret încât să poată deveni iarăși creator de sărbători. Și atunci, el va fi din nou în stare să lege de desfășurarea fenomenelor senzoriale ceva spiritual.
Toate gândurile noastre rămân abstracte. Dar oricât de extraordinare, oricât de inteligente ar fi gândurile noastre ‒ dacă rămân abstracte, ele nu vor putea să pătrundă viața. Astăzi, când omenirea reflectează la o zi abstractă oarecare, pe care s-o fixeze drept dată a Paștilor, fără a se mai orienta după constelații, astăzi, când întreaga cunoaștere superioară s-a întunecat, când nu mai există nici o legătură între înțelegerea forțelor moral-spirituale și aceea a forțelor natural-fizice, atunci în om trebuie să se trezească din nou forța de a uni în mod nemijlocit ceva spiritual de fenomenele senzoriale ale lumii.
Oare în ce consta odinioară forța spirituală a omului de a crea sărbători în cursul anului, în funcție de desfășurarea fenomenelor anuale? Ea consta în forța spirituală originară. Astăzi, oamenii pot continua să celebreze sărbătorile conform cu obișnuințele tradiționale, dar omenirea trebuie să redobândească forța esoterică prin care să introducă acum de la ea însăși ceva în natură, conform cu desfășurarea proceselor naturii. Trebuie găsită posibilitatea de a concepe ideea sărbătorii de toamnă a lui Mihael drept floare a ideii de Paști. Dacă Paștile sunt emanația florii fizic-senzoriale, atunci floarea ideii de Paști, adică ideea de Mihaeli, trebuie să poată fi concepută drept emanația ofilirii fizice din cadrul ciclului anual.
Oamenii trebuie să învețe din nou să gândească împreună spiritualul și procesele din natură. Astăzi, nu numai că-i este îngăduit omului să facă reflecții esoterice; astăzi este chiar necesar pentru om ca el să poată face din nou esoterism. Dar oamenii vor fi în stare de așa ceva numai dacă vor învăța să-și conceapă gândurile într-un mod atât de concret și de viu, încât ei nu vor mai gândi doar retrăgându-se și izolându-se de tot ceea ce se întâmplă în natură, ci vor gândi împreună cu desfășurarea fenomenelor, împreună cu frunzele care se ofilesc, împreună cu fructele care se coc ‒, ei vor gândi într-un mod mihaelic, la fel cum știau să gândească în mod pascal, împreună cu plantele ce înfloresc, cu plantele ce răsar din pământ, cu florile ce țâșnesc pe ramuri.
Dacă oamenii vor ști astfel să gândească în pas cu ciclul anual, atunci în gândurile lor se vor amesteca acele forțe care-i vor îngădui omului să dialogheze din nou cu forțele divin-spirituale care se revelează din stele. Oamenii și-au adus din stele aici, jos, forța de a pune bazele unor sărbători care să aibă o valabilitate interioară umană. Pe urmă, din dialogul cu plantele care se ofilesc, care se coc, cu Pământul ce moare, găsind dispoziția de sărbătoare interioară justă, ei vor putea să dialogheze din nou cu zeii și să lege existența omului de existența zeilor. Și ideea de Paști justă va fi din nou prezentă, atunci când această idee de Paști va fi devenit atât de vie încât din ea va putea da lăstari ideea sărbătorii lui Mihael.
