În ultimul timp a fost necesar să atrag atenția adeseori asupra legăturii dintre ciclul anual și diferite raporturi ale vieții umane, și în zilele Paștilor am arătat legătura dintre ciclul anului și celebrarea anumitor sărbători umane. Astăzi aș vrea să ne întoarcem în niște vremuri foarte vechi, pentru a mai spune câte ceva tocmai în legătură cu misteriile epocilor vechi, despre această legătură dintre ciclul anului și sărbătorile oamenilor, contribuind astfel, poate, la aprofundarea într-o direcție sau alta a lucrurilor deja discutate.
De fapt, pentru oamenii unor vremuri foarte îndepărtate ale civilizației umane pe Pământ, sărbătorile erau o parte a vieții lor. Știm că în acele vremuri vechi conștiența umană acționa cu totul altfel decât mai târziu. Am putea să-i atribuim acestei conștiențe vechi un caracter de vis. Și din această conștiență de vis au izvorât toate acele cunoștințe ale conștienței umane, ale sufletului uman, care au luat mai târziu forma mitului, devenind mitologia însăși. Cu această conștiență cufundată mai mult în starea de vis, cu această conștiență clarvăzătoare instinctivă, cum mai putem spune, oamenii priveau adânc în procesele spirituale care aveau loc în preajma omului. Dar tocmai prin faptul că luau parte în mod intens nu numai la activitatea fizic-senzorială din sânul naturii, așa cum fac astăzi, ci și la procesele spirituale, oamenii erau dăruiți într-o măsură mult mai mare fenomene-lor legate de ciclul anual, deosebirilor dintre felul cum se desfășoară activitatea naturii în perioada de primăvară și în cea de toamnă. Am atras atenția asupra acestui lucru chiar foarte recent.
Dar astăzi vreau să vă comunic un alt lucru: vreau să vă arăt cum erau celebrate, pe baza vechilor învățături ale misteriilor, sărbătoarea miezului de vară, care a devenit apoi sărbătoarea cunoscută de noi drept Sânziene, și sărbătoarea miezului de iarnă, care a devenit Crăciunul nostru. Trebuie să ne lămurim atunci asupra faptului că acea omenire pe care o avem în vedere când vorbim despre niște epoci mai vechi din viața omenirii nu ajungea în posesia unei conștiențe depline a eului în același fel în care ajungem noi astăzi. În conștiența de vis nu există o conștiență deplină a eului; iar acolo unde nu au o conștiență deplină a eului, oamenii nici nu percep tocmai lucrurile de care omenirea epocii actuale este atât de mândră: Oamenii acelor vremuri nu percepeau ceea ce trăia în natura moartă, în natura minerală.
Să reținem bine: conștiența acelor oameni nu se desfășura sub formă de gânduri abstracte, ci trăia în imagini, dar ea avea un caracter de vis. Și, datorită acestui fapt, oamenii se transpuneau într-o măsură mult mai largă decât o fac astăzi, de exemplu, primăvara, în viața plantelor ce răsar și dau lăstari. Și iarăși, putem spune, ei simțeau căderea frunzelor din perioada toamnei, ofilirea frunzelor, întreaga moarte a lumii vegetale, ei simțeau adânc în propria lor ființă și schimbările prin care trecea în cursul anului lumea animală, ei simțeau că întreaga ambianță din jurul omului e alta când zboară fluturii, zbârnâie gândăceii. S-ar putea spune că ei simțeau urzirea propriei lor ființe umane ca fiind una cu urzirea și ființarea existenței vegetal-animale. Dar nu numai că pe ei nu-i interesa prea mult lumea minerală, moartă, de afară, ci ei nu erau cu adevărat conștienți de ea. Acesta este un aspect al vechii conștiențe umane.
Celălalt aspect constă în faptul că acea omenire veche nu manifesta nici un interes față de forma și înfățișarea omului, în general. Astăzi ne vine foarte greu să ne reprezentăm cum era simțirea umană în această privință; oricum, oamenii, în general, nu manifestau nici un interes față de înfățișarea umană, cu forma ei spațială. Manifestau însă un interes puternic față de rasele umane. Cu cât ne întoarcem la civilizații mai vechi, cu atât mai slab este interesul manifestat de conștiența umană generală față de forma umană; în schimb, pe oameni îi interesează culoarea pieii, temperamentul rasei. Spre aceste aspecte își îndreaptă ei privirile. Pe de-o parte, deci, oamenii nu au nici un interes față de lumea moartă, minerală, pe de altă parte, nu-i interesează forma umană. Exista, după cum am spus, un interes față de rase, dar nu față de ceea ce este general uman, nici în ceea ce privește forma exterioară.
Marii învățători din misterii luau toate acestea ca pe un fapt dat. Voi încerca să vă explic felul cum gândeau ei, folosind o reprezentare grafică. Ei spuneau: Oamenii au o conștiență de vis, și prin ea ajung să perceapă în mod foarte clar viața vegetală a lumii înconjurătoare. ‒ Căci, datorită conștienței de vis, oamenii trăiau împreună cu viața vegetală, dar conștiența lor de vis nu ajungea atât de departe încât să poată percepe lumea minerală. Așa că învățătorii din misterii își spuneau: Într-o direcție, conștiența oamenilor se îndreaptă spre viața vegetală (vezi schema), care e percepută de ei într-o stare de vis, dar această conștiență nu ajunge până la lumea minerală; aceasta se află în afara sferei conștienței umane. Iar în direcția cealaltă, omul simte în el ceea ce-l mai poate lega încă de lumea animală, aspectele legate de rasă, aspectele animale (vezi schema). În schimb, se află în afara conștienței umane ceea ce, prin forma verticalizată, prin forma spațială a ființei sale, îl face pe om, propriu-zis, să fie om.
Tabla 6Așadar, omenescul propriu-zis se află în afara sferei de interese a oamenilor din aceste vremuri vechi. Noi putem caracteriza conștiența umană imaginându-ne că ea este închisă, conform cu constituția acelei omeniri vechi, în acest spațiu (vezi schema, hașurat), pe când lumea minerală și lumea propriu-zis umană se află în afara sferei despre care știa ceva această veche omenire, care-și ducea existența în afara misteriilor.
Dar ceea ce am spus acum, era valabil numai așa, în general. Prin propriile sale puteri, prin ceea ce viețuia în ființa lui, omul nu putea, pe de-o parte, să ajungă până la lumea minerală, și el nu putea să înainteze, pe de altă parte, până la ceea ce era specific uman. Dar existau niște procedee, cu originea în misterii, care-i aduceau omului, pe parcursul unui an, măcar în mod aproximativ, ceva de felul conștienței eului uman, pe de-o parte, și perceperea lumii minerale generale, pe de altă parte. Oricât ar suna de ciudat pentru omul epocii actuale, este adevărat că preoții din vechile misterii organizau niște sărbători în cadrul cărora, prin niște procedee anume, oamenii se ridicau deasupra lumii vegetale, ajungând până la cea minerală și prin aceasta, în vremurile vechi, ei aveau, într-o anumită perioadă a anului, un fel de aprindere fugară a eului. Era ca și cum eul și-ar fi trimis razele în conștiența lor de vis. Dvs. știți că și când omul de azi visează, eul propriu, pe care oamenii îl văd atunci, mai constituie încă o parte componentă a visului.
Și astfel, în timpul Sânzienelor, prin procedeele aplicate, în oamenii care voiau să participe la ele străfulgera, tocmai în miezul ve-rii, conștiența eului. În această perioadă a miezului de vară oamenii puteau percepe lumea minerală măcar într-o asemenea măsură încât, prin faptul că percepeau lumea minerală, ei dobândeau un fel de conștiență a eului, eul apărându-le, în orice caz, drept ceva care pătrunde din afară în visele lor. Pentru a provoca acest efect, în cadrul celor mai vechi sărbători ale miezului de vară, în cadrul sărbătorilor organizate la solstițiul de vară, care au devenit apoi Sânzienele noastre, participanții erau îndemnați să dezvolte un element poetic-muzical, cu hore ordonate ritmic și însoțite de cânt vocal. Anumite reprezentații erau pline de recitative muzicale ciudate, acompaniate de instrumente primitive. O asemenea sărbătoare era cufundată cu totul în elementul muzical-poetic. Omul parcă revărsa afară în Cosmos, sub formă de dans, sub formă de cânt vocal, ceea ce exista în conștiența sa de vis.
Ceea ce se realiza odinioară, sub îndrumarea oamenilor care primiseră ei înșiși îndrumări din partea misteriilor, pentru asemenea sărbători populare grandioase, larg răspândite, ale vremurilor vechi, drept reprezentații muzicale, drept spectacole de cântece vocale, greu poate fi înțeles de către omul modern. Fiindcă realizările poetice și muzicale de mai târziu sunt foarte departe de acele manifestări muzical-poetice primitive, elementare, care se desfășurau în perioada miezului de vară, sub îndrumarea misteriilor. Totul avea drept scop ca, în timp ce oamenii își executau horele însoțite de cânt vocal și de manifestări poetice primitive, în ei să se trezească o dispoziție prin care să aibă loc ceea ce am numit adineaori aprinderea eului în sfera vieții umane.
Dar dacă i-am fi întrebat pe oamenii care dețineau acele îndrumări: Ei, dar cum sunt create, de fapt, asemenea cântece, asemenea hore, datorită cărora poate avea loc fenomenul descris? ‒ atunci cei din vechime ar fi dat iarăși un răspuns cât se poate de paradoxal pentru omul modern: Ei ar fi spus, de exemplu: Ei, da, multe au ajuns la noi prin tradiție, multe există deja, le-au făcut alții, care au trăit înaintea noastră! ‒ Dar în anumite epoci mai vechi, oamenii ar fi spus așa: Și astăzi poți învăța să faci așa ceva, fără a porni de la tradiție, dacă dezvolți în continuare ceea ce se revelează. Încă și astăzi poți învăța cum să te folosești de instrumentele cele mai primitive, cum să așezi horele, cum să stăpânești vocea care cântă. ‒ Și acum vine lucrul paradoxal pe care l-ar fi spus acești oameni vechi. Ei ar fi spus: Aceasta se învață de la păsările cântătoare. ‒ Dar ei înțelegeau într-un mod profund întregul sens al motivului pentru care păsările cântă.
Omenirea de mult a uitat de ce cântă păsările. Într-o epocă în care intelectul domină totul, în care oamenii au devenit intelectualiști, s-a păstrat, desigur, arta cântului vocal, arta poeziei, dar a fost uitată, în epoca intelectualismului, legătura dintre faptul de a cânta și întregul univers. Și chiar cineva care este entuziasmat de arta muzicii, cineva care ridică muzica deasupra întregii banalități umane, va spune, pe baza mentalității acestei epoci intelectualiste târzii:
Eu cânt cum cântă pasărea [Nota
5]
Ce-n ramuri locuiește.
Cântul ce din gâtlej afară iese
E plată ce bogat răsplătește.
Da, asta spune omul unei anumite epoci. Căci pasărea însăși n-ar spune-o niciodată. Pasărea n-ar spune niciodată „Cântul ce din gâtlej afară iese e plată ce bogat răsplătește”. Și la fel de puțin ar fi spus-o discipolii din vechile misterii. Căci, dacă într-o anumită perioadă a anului cântă ciocârliile, privighetorile, ceea ce apare astfel nu răzbate afară, în Cosmos, prin aer, ci vibrează prin elementul eterului până la o anumită depărtare a Cosmosului; apoi se întoarce înapoi, spre Pământ, și pe urmă lumea animală primește ceea ce vibrează înapoi, numai că acum cu aceasta s-a unit ființa divin-spiritualului cosmic. Și așa se face că ciocârliile și privighetorile își trimit glasurile afară, spre Cosmos (roșu) și ceea ce trimit ele în afară se reîntoarce la ele sub formă eterică (galben), pentru perioada în care nu cântă, dar ceea ce primesc înapoi e străbătut acum de valurile, de conținutul divin-spiritualului. Ciocârliile își trimit sunetul glasului afară, în Cosmos, și divin-spiritualul, care participă la activitatea de modelare, la întreaga muncă de plăsmuire a animalelor, se revarsă spre Pământ, tot pe valurile a ceea ce se întoarce de la cântecele trimise în sus de ciocârlii și privighetori.
Tabla 7Dacă nu vorbim pe baza mentalității intelectualiste, ci din conștiența umană reală, atotcuprinzătoare, nu vom putea spune, de fapt: „Eu cânt cum cântă pasărea ce-n ramuri locuiește. Cântul ce din gâtlej afară iese e plată ce bogat răsplătește”, ci ar trebui să spunem: Eu cânt cum cântă pasărea ce-n ramuri locuiește. Cântul ce iese din gâtlej spre depărtările cosmice se întoarce pe Pământ drept binecuvântare pentru el, fecundând viața pământească prin impulsurile divin-spiritualului, care continuă apoi să acționeze în lumea păsărilor și care pot să acționeze în lumea păsărilor de pe Pământ numai pentru că găsesc drumul spre acesta pe valurile cântecelor trimise de ele dinspre lume.
Ei bine, nu toate animalele sunt ciocârlii și privighetori; și, bineînțeles, nu toate trimit cântece spre depărtările cosmice, dar ceva asemănător, chiar dacă nu atât de frumos, emană spre Cosmos de la întreaga lume animală. Oamenii vremurilor vechi înțelegeau acest lucru și de aceea discipolii din școlile inițiatice erau îndemnați să învețe asemenea cântece și imnuri, asemenea manifestări dansante, pe care le puteau reprezenta apoi cu ocazia festivităților de Sânziene, dacă-mi e îngăduit să exprim acest lucru folosind o expresie modernă. Aceste cântece și dansuri erau trimise de oameni afară, spre Cosmos, de astă-dată, bineînțeles, nu sub o formă animală, ci sub una umanizată, drept formă mai evoluată a ceea ce animalele trimit afară, spre Cosmos.
De acele sărbători mai ținea și un alt aspect: nu numai manifestările dansante, nu numai elementul muzical, cântul, ci după aceea, ascultatul. Mai întâi serbările aveau un caracter activ, pe urmă îndrumările cereau ca oamenii să asculte ceea ce venea înapoi spre ei. Cu dansurile, cu cântecele, cu toate manifestările lor poetice, ei își îndreptaseră marile întrebări spre divin-spiritualul Cosmosului. Toate acestea se ridicaseră în sus, aș zice, spre depărtările cosmice, la fel cum apa Pământului se ridică în sus, formând acolo norii și picurând apoi din nou spre Pământ sub formă de ploaie. Așa se ridicau efectele manifestărilor artistice ale oamenilor și se întorceau pe urmă înapoi, dar nu sub formă de ploaie, ci drept ceva care li se revela ca putere a eului. Și oamenii aveau o receptivitate fină pentru acea transformare ciudată care se petrece tocmai în perioada Sânzienelor cu aerul și căldura din jurul Pământului.
Bineînțeles, omul erei intelectualiste trece peste toate acestea fără să le acorde nici o importanță. El are de făcut alte lucruri decât oamenii vremurilor vechi. În aceste perioade, ca și în alte perioade, el trebuie să meargă la five o’clock tea sau la cafenea, trebuie să meargă la teatru ș.a.m.d. El are de făcut alte lucruri, care nu au legătură cu anotimpurile. Și din cauza tuturor acestor lucruri, el uită de acea transformare ușoară care se petrece în ambianța atmosferică a Pământului.
Oamenii vremurilor vechi simțeau că în jurul Sânzienelor, în perioada miezului de vară, aerul și căldura se schimbă, că ele iau un fel de caracter vegetal. Încercați să vă imaginați ce fel de simț era acesta: un simț subtil de a percepe tot ceea ce are loc în lumea plantelor. Să presupunem că aici este Pământul, și că pretutindeni din Pământ ies plante; oamenii aveau un simț subtil prin care percepeau tot ceea ce se dezvoltă în plantă, tot ceea ce trăiește în plantă. Primăvara oamenii aveau un sentiment general al naturii, care ni s-a mai păstrat cel mult în vorbire. Găsiți în drama „Faust” a lui Goethe cuvântul: „es grunelt” [Nota 6]. /Cuvânt creat de Goethe din adjectivul grün = verde. Es grunelt = totul înverzește. ‒ n. trad./ Cine mai observă azi că „es grunelt”, că verdele care iese din sol în timpul primăverii străbate aerul cu adierea și valurile sale? Cine mai observă că natura înverzește și înflorește! Ei da, oamenii de azi văd asta, le place culoarea roșie sau galbenă a florilor; dar ei nu observă că aerul devine altfel, când florile înfloresc sau chiar când se leagă rodul. Prin urmare, în era intelectualismului, capacitatea de a trăi împreună cu lumea plantelor a dispărut. Dar în acei oameni ea mai exista. De aceea, ei puteau simți, de asemenea, că procesele de înverzire, de înflorire, de rodire, nu vin spre ei din direcția Pământului, ci din ambianța înconjurătoare, din aer, că aerul și căldura vin ele înseși de sus (hașurat), revărsându-se ca ceva de natură vegetală. Această transformare a aerului și căldurii în ceva vegetal transpunea conștiența în acea sferă din care eul cobora apoi, ca răspuns la ceea ce oamenii trimiteau în sus, spre Cosmos, sub o formă poetic-muzicală.
(Tabla 7)Aceste sărbători aveau, deci, un conținut uman de o minunată căldură și intimitate. Era o punere de întrebări, îndreptată spre Cosmosul divin-spiritual. Și răspunsul venea, pentru că, așa cum simțim procesele de rodire, de înflorire și înverzire ale Pământului, omul simțea cum de sus în jos coboară ceva de natură vegetală în aerul care de obicei era doar mineral. Datorită acestui fapt, în visul existenței, în această conștiență veche de vis, intra și visul eului.
Iar după ce sărbătoarea Sânzienelor se sfârșise și veneau iarăși lunile iulie și august, oamenii aveau sentimentul următor: Noi avem un eu; dar eul rămâne în cer, cerul se află acolo, sus, el ne vorbește numai în perioada Sânzienelor. Atunci ne dăm seama că între noi și cer este o legătură. Cerul a luat sub ocrotirea lui eul nostru. Și ni-l arată atunci când deschide marea fereastră cerească: în perioada Sânzienelor, atunci ni-l arată! Dar noi trebuie să-l rugăm s-o facă. Trebuie să-l rugăm prin manifestările noastre sărbătorești din timpul Sânzienelor, prin faptul că, la aceste serbări, ne transpunem în manifestările muzical-poetice incredibil de intime și pline de căldură. Așa că deja aceste sărbători constituiau stabilirea unei legături, a unei comunicări între cele pământești și cele cerești. Și dvs. simțiți, dragii mei prieteni: Această întreagă sărbătoare era cufundată în elementul muzicii, într-un element muzical-poetic; dintr-o dată, în miezul verii, pentru câteva zile ‒ dar totul era bine pregătit din direcția misteriilor ‒, dintr-o dată, în așezările simple de la începuturi totul devenea poetic. Întreaga viață socială era scăldată în acest element muzical-poetic. Oamenii erau convinși că au nevoie de toate acestea, pentru a trăi în cadrul ciclului anual, la fel ca de mâncarea și băutura zilnică, ei erau convinși că au nevoie să se transpună în această dispoziție dansant-muzical-poetică și să stabilească în acest fel o comunicare între ei și puterile divin-spirituale ale Cosmosului. De la această sărbătoare a rămas ceva care a apărut apoi în epocile mai târzii: când un om compunea o operă poetică, el spunea, de exemplu: „Cântă-mi, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Achil Peleianul” ‒, fiindcă își mai aducea aminte că odinioară spre divinitate era îndreptată marea întrebare și că divinitatea avea să răspundă la întrebarea oamenilor.
La fel de atent cum erau pregătite festivitățile din perioada Sânzienelor, pentru ca oamenii să-i pună Cosmosului marea întrebare, pentru ca în această perioadă Cosmosul să-i dea omului chezășia faptului că el are un eu, doar că acesta a fost luat sub ocrotirea cerului, în același fel plin de grijă era pregătită și sărbătoarea solstițiului de iarnă, sărbătoarea din miezul iernii, care a devenit Crăciunul nostru. Dar dacă în perioada Sânzienelor totul era cufundat în elementul muzical-poetic, în elementul dansant, în perioada miezului de iarnă totul era pregătit în așa fel încât, în primă instanță, oamenii știau: trebuie să devenim liniștiți și tăcuți, acum trebuie să ne cufundăm într-un element contemplativ. Și apoi era scos la vedere tot ceea ce, în vremurile vechi, despre care istoria exterioară nu relatează nimic, despre care se poate ști ceva numai prin știința spirituală, deci, era scos la vedere tot ceea ce exista pe atunci, în timpul verii, ca elemente transpuse în imagine, ca elemente transpuse în formă plastică și care atingeau punctul lor culminant prin acele festivități muzical-dansante despre care am vorbit. Pe parcursul acelei perioade, vechea omenire, care ieșea, aș zice, din ea însăși, pentru a se uni cu eul din ceruri, nu se preocupa de ceea ce se învăța pe atunci. În afara festivităților, ei mai aveau de făcut în sânul naturii multe lucruri, care erau necesare pentru viața zilnică. Dar învățarea se făcea în lunile de iarnă și acest lucru atingea punctul său culminant, expresia sa sărbătorească, la solstițiul de iarnă, în perioada miezului adânc al iernii, în perioada Crăciunului.
Atunci se începea pregătirea oamenilor aflați sub îndrumarea discipolilor din misterii, în vederea diferitelor acitivități spirituale care nu erau practicate în timpul verii. E greu să caracterizăm în expresii actuale ‒ deoarece aceste lucruri se deosebesc extrem de mult, firește, de ceea ce facem noi astăzi ‒, e greu să caracterizăm în expresii actuale ceea ce făceau oamenii începând cu lunile septembrie-octombrie și până spre Crăciunul nostru. Dar ei erau îndemnați să facă ceea ce noi am numi astăzi dezlegări de ghicitori, răspunsuri la întrebări, care erau date într-o formă voalată oarecare, în așa fel încât din ceea ce era dat ca semn ei să găsească un sens. Să zicem că discipolii din misterii le dădeau celor care urmau să învețe așa ceva o imagine simbolică oarecare; și ei trebuiau s-o interpreteze. Sau le dădeau ceea ce noi am numi o ghicitoare; și trebuia ca ei s-o dezlege. Le dădeau o formulă magică oarecare. Trebuia ca ei să raporteze la natură conținutul acelei formule magice și astfel să-i ghicească sensul. Dar era pregătit cu grijă în special ceea ce, mai apoi, a luat la diferitele popoare cele mai diferite forme, ceea ce, de exemplu, a trăit la popoarele nordice, într-o perioadă ulterioară, drept aruncare a bețișoarelor cu rune, astfel încât să dezvolte diverse forme, care erau apoi descifrate. Unor asemenea activități li se dăruiau oamenii în perioada miezului de iarnă, dar erau cultivate, mai ales, în vechea formă primitivă, desigur, niște lucruri care au dus în cele din urmă la o anumită artă plastică primitivă.
Căci această formă veche de conștiență ‒ oricât de paradoxal i-ar părea și aceasta omului actual ‒, se caracteriza prin următorul lucru: Când venea luna octombrie, în membrele umane se făcea simțit ceva care tindea să desfășoare o activitatea oarecare. Vara, omul trebuia să se supună, cu activitatea membrelor sale, cerințelor pe care le ridica ogorul său; el trebuia să pună mâna pe plug, să facă un lucru sau altul. Atunci, el trebuia să se adapteze lumii exterioare. După ce recolta fusese strânsă și membrele se odihneau, în ele se făcea simțită nevoia de a desfășura o activitate oarecare, și atunci în membre se trezea dorul după modelajul în lut. El simțea o satisfacție deosebită desfășurând o activitate de modelare plastică. Dacă în perioada Sânzienelor se ivea un imbold puternic de a dansa, de a face muzică, acum, spre Crăciun, apărea imboldul puternic de a frământa materialul, de a modela în tot soiul de mase moi, care existau pe atunci, de a plăsmui ceva, folosind în acest scop și toate elementele din natură. Ei aveau în special un simț deosebit pentru felul cum, de exemplu, apa începea să înghețe. Se dădeau atunci niște impulsuri cu totul deosebite. Se mergea într-o direcție sau alta. Formele de gheață care apăreau în apă luau o formă deosebită și acei oameni reușeau, cufundându-și mâinile în apă, să execute diferite forme, în timp ce le încremeneau mâinile de frig, așa că pe urmă, când apa îngheța sub valurile pe care le făceau să se ridice, apa lua formele artistice cele mai ciudate, care apoi, bineînțeles, se topeau iarăși.
În era intelectualismului n-a mai rămas nimic din toate acestea, cel mult obiceiul de a turna plumb în noaptea Anului Nou. Încă se mai obișnuiește să se toarne plumb în apă și unii găsesc că acesta ia niște forme al căror mesaj trebuie descifrat. Dar aici avem doar ultimul rest abstract al acelor minunate puneri în activitate, în sânul naturii, a forței de mișcare existente în interiorul omului, care se manifesta, de exemplu, în felul descris: omul își vâra mâna în apă, care era deja înghețată, mâna îi încremenea de frig și acum el încerca să dea apei forma de valuri, în așa fel încât apa pe cale de a îngheța îi răspundea prin formele cele mai minunate.
În acest fel, omul scotea la suprafață întrebările adresate Pământului. În perioada miezului de vară el se adresa, cu întrebările lui ‒ prin muzică, prin poezie ‒ cerurilor, și ele îi răspundeau, trimițând sentimentul eului în conștiența sa cufundată în stare de vis. În perioada miezului de iarnă, el nu-și trimitea întrebările ‒ dacă voia să știe ceva ‒ în afară, spre ceruri, ci se adresa elementului pământesc, și încerca să vadă ce forme poate lua elementul pământesc. Și el observa că formele care apăreau astfel erau, într-un anumit sens, asemănătoare cu formele care constituiau gândăceii, fluturii. Acesta era lucrul care-i apărea percepției sale. Din activitatea de modelare plastică pe care o scotea din activitatea naturii de pe Pământ, rezulta pentru el percepția faptului că din elementul pământesc sunt plăsmuite diferitele forme animale. În perioada Crăciunului, omul înțelegea formele animale. Și lucrând, supunându-și membrele la efort, chiar sărind în apă, prin faptul că făcea acolo diverse mișcări cu picioarele, iar apoi sărea afară și căuta să vadă cum răspunde apa, apa pe cale de a încremeni, el își dădea seama, prin observarea lumii exterioare, ce formă avea el însuși ca om. Dar aceasta se întâmpla doar în perioada Crăciunului, nu în restul anului; în restul anului, el avea capacitatea de a simți numai aspectele animale, aspectele rasiale. În perioada Crăciunului, el se apropia apoi și de perceperea formei umane.
După cum, în vechile vremuri ale misteriilor, conștiența eului era transmisă din ceruri, sentimentul formei umane era transmis din direcția Pământului. În perioada Crăciunului, omul făcea cunoștință cu puterea creatoare de formă a Pământului, cu forța lui creatoare din punct de vedere plastic, și el învăța să-și dea seama că în miezul verii, în perioada Sânzienelor, armoniile sferelor îi trimiteau eul, sub formă de sunete muzicale, în conștiența lui de vis. Și astfel, în anumite perioade de sărbătoare, vechile misterii extindeau ființa umană la noi dimensiuni. Pe de-o parte, ambianța Pământului creștea până în depărtările cerurilor, pentru ca omul să poată ști în ce fel ocrotesc cerurile eul său, cum odihnește acolo eul său. Iar în perioada Crăciunului, învățătorii din misterii făceau ca Pământul, prin intermediul activității de modelare plastică, să răspundă la întrebarea omului, pentru ca omul să înceapă treptat să nutrească interes față de forma umană, față de faptul că în forma umană se reunesc toate formele animale. În perioada miezului de vară, omul începea să se cunoască lăuntric, în ceea ce privește eul său, iar în miezul iernii, el începea să se simtă din punct de vedere exterior, în ceea ce privește constituția și forma sa umană. Și astfel, ceea ce omul simțea drept ființă a sa, felul cum se simțea el, de fapt, nu putea fi dobândit prin simplul fapt de a fi om, ci numai dacă trăia împreună cu înaintarea ciclului anual, dacă, pentru a dobândi conștiența eului, cerurile îi deschideau ferestrele lor, dacă, pentru a-i da omului posibilitatea de a ajunge la conștiența formei umane, Pământul îi arăta, aș zice, tainele sale. Pe atunci, omul era intim unit cu ciclul anual, atât de intim încât trebuia să-și spună: Eu știu ceva despre ceea ce sunt ca om numai dacă nu trăiesc în mod obtuz, ci dacă în timpul verii mă las ridicat spre ceruri, iar în timpul iernii mă las cufundat în misterele Pământului, în tainele Pământului.
Vedeți de aici că odinioară perioadele de sărbătoare, cu manifestările lor, erau înțelese drept ceva care ține de viața umană. Omul nu se simțea doar ca ființă a Pământului, ci și ca ființă care aparține întregii lumi, el se simțea un cetățean al întregii lumi. Ba, el se simțea atât de puțin un cetățean al Pământului, încât era necesar să i se atragă atenția asupra a ceea ce era el datorită Pământului însuși, prin sărbătorile care puteau fi celebrate doar într-o anumită perioadă a anului, fiindcă, în celelalte perioade, oamenii care viețuiau într-o măsură mai mică sau mai mare cursul anului n-ar fi putut să le viețuiască deloc. Căci tot ceea ce se putea trăi cu ajutorul sărbătorilor era legat de anotimpul respectiv.
În era intelectualistă, după ce și-a cucerit libertatea, omul nu mai poate ajunge în același fel care era adecvat odinioară, în epocile primitive, să trăiască împreună cu Cosmosul. Dar și cu constituția lui actuală poate să ajungă la asemenea trăiri, dacă încearcă din nou să găsească legătura cu spiritualul. În conștiența eului, pe care de-acum omenirea o posedă de mult timp, a pătruns un element care odinioară putea fi dobândit numai în timpul verii, prin fereastra cerească. Dar tocmai de aceea omul trebuie să-și însușească altceva, situat dincolo de eu, prin faptul că ajunge să înțeleagă Cosmosul.
Omului de astăzi i se pare firesc să vorbească despre forma umană generală. Cine a pășit în era intelectualismului nu mai are un sentiment atât de puternic al aspectelor animal-rasiale. Dar la fel cum odinioară acesta venea asupra omului ca o forță, ca un impuls, care putea fi căutat numai drept ceva care vine de la Pământ, astăzi omul trebuie să ajungă, la rândul lui, printr-o înțelegere a Pământului care nu poate fi dată de geologie sau mineralogie, ci tot numai pe cale spirituală, la altceva decât este simpla forma umană.
(Tabla 6)Dacă luăm forma umană, putem spune: În niște vremuri foarte vechi, omul se situa în interiorul acestei forme în așa fel încât simțea numai aspectul exterior-rasial, care-și are sediul în sânge, nu simțea până la limitele date de piele (vezi desenul, roșu); el nu acorda atenție limitelor. Astăzi, omul a ajuns atât de departe, încât acordă atenție limitelor corpului său. El resimte aceste limite, care-l separă de restul lumii, drept elementul propriu-zis uman al formei sale (albastru). Dar acum omul trebuie să depășească propriile sale limite. El trebuie să cunoască lumea eteric-astrală din afara sa. Și poate realiza acest lucru prin aprofundare spiritual-științifică.
Vedem astfel că actuala treaptă de conștiență a fost plătită prin faptul că s-au pierdut multe aspecte din legătura omului cu Cosmosul: dar după ce omul a ajuns la trăirea libertății și a lumii sale de gânduri, el trebuie să iasă iarăși din sine și să aibă trăiri cosmice. Este ceea ce vrea antroposofia, când vorbește despre o reînnoire a sărbătorilor, ba chiar de crearea unor noi sărbători, cum ar fi, toamna, sărbătoarea lui Mihael, la care m-am referit de curând. Trebuie ca omul să-și cucerească iarăși o înțelegere interioară a ceea ce poate fi pentru om, în această privință, ciclul anual. Și ciclul anual va putea fi ceva superior, în raport cu ceea ce era el odinioară pentru om, așa cum am arătat.
