Aș dori să răspund la cuvintele cordiale ale domnului Ingerö [Nota 1] prin aceea că vă asigur că am cea mai profundă satisfacție să vă pot vorbi din nou în astfel de conferințe interne despre aspecte antroposofice. Mi-a fost deja îngăduit să dezvolt în repetate rânduri aici, în Norvegia, în diferite cicluri de conferințe, adevăruri antroposofice cu efect adânc. Aici mi-a fost îngăduit să țin acel ciclu de conferințe [Nota 2] care continuă să stea în fața sufletului meu, despre sufletele popoarelor europene, și tot aici mi-a fost îngăduit să mă refer și la alte adevăruri antroposofice. Aceasta se datorează condițiilor deosebite prin care Norvegia – după cum mi-a fost îngăduit să caracterizez și în alte ocazii – se află oarecum într-un punct remarcabil al dezvoltării civilizației europene și că viitorul Europei va avea foarte multe de așteptat chiar de la Norvegia.
Dar în aceste cuvinte de profundă satisfacție îmi este îngăduit să încadrez și alte cuvinte. Aceasta pentru că acum, iubiții mei prieteni, când vorbesc despre antroposofie vechilor prieteni antroposofi, în fundal se află realmente tristul eveniment al nopții de Sfântul Silvestru dintre anii 1922 și 1923. Mulți dintre prietenii noștri norvegieni au văzut Goetheanumul, și mulți prieteni norvegieni au lucrat cu dăruire timp de zece ani la acest Goetheanum – în răstimpul în care am lucrat noi la el. Și, în fine, îmi este îngăduit să menționez cu o recunoștință profundă că tocmai prieteni norvegieni au fost cei care ne-au acordat din plin ajutorul lor material tocmai în timpul în care aveam mai multă nevoie de el pentru construcția Goetheanumului nostru – care acum, din păcate, ne-a fost luat. Activarea plină de abnegație a prietenilor norvegieni în această privință va fi profund înscrisă în istoria Goetheanumului, căci ceea ce a fost clădit în acest Goetheanum rămâne, spiritual, unit cu istoria evoluției antroposofice. Iar aceia care au adus jertfe așa de mari ca unii dintre prietenii noștri norvegieni, vor fi contribuit cu aceasta și spiritual, înscriind ceva important în analele istoriei evoluției spirituale legate de Goetheanum.
Aș spune că în fundal se află flăcările cumplite pe care le-am văzut mistuind Goetheanumul nostru în noaptea de Sfântul Silvestru, mistuind într-o singură noapte ceea ce fusese dobândit printr-o muncă îndelungată. Și ne poate consola pentru acest eveniment cumplit, dureros, doar realitatea că în antroposofie este dat ceva dintr-o sursă indestructibilă, ceva care trebuie să se impună în evoluția omenirii, chiar dacă pentru început acest monument exterior și simbol a dispărut de pe suprafața Pământului și va putea fi reclădit doar în mod insuficient chiar și în circumstanțele cele mai favorabile. Așadar considerațiile noastre trebuie pătrunse, într-un anumit sens, de o nuanță de tristețe sufletească prin aceea că a trebuit să ne îndreptăm sentimentele înspre acest eveniment dureros.
În decursul acestui scurt ciclu de conferințe aș dori să prezint ceva care se află în legătură, în sensul cel mai intens, cu ființa omului, cu formarea destinului omului și cu ceea ce poate fi denumit raportul întregului om cu evoluția cosmică. Și aș dori să abordez imediat miezul lucrurilor și să vă atrag atenția asupra faptului că de întreaga evoluție esențială a omului – inclusiv cea din sfera vieții pământești – nu face parte numai ceea ce observăm în măsura în care participăm la această viață pământească cu conștiența noastră de veghe obișnuită, ci și ceea ce este legat într-un mod foarte intens și intim de ființa omului și care se desfășoară pentru om în timpul stării de somn dintre adormire și trezire.
Pentru cultura și civilizația pământeană exterioară este desigur important în primul rând ceea ce este capabil omul să gândească, să simtă și să îndeplinească din ființa sa trează. Dar omul nu ar putea face chiar nimic în raport cu exteriorul dacă lui nu i s-ar reînnoi continuu, din lumea spirituală, forțele sale omenești, între adormire și trezire. Ființa noastră spiritual-sufletească, sau, așa cum suntem obișnuiți să spunem în viața antroposofică, trupul nostru astral și Eul nostru, ies întotdeauna la adormire din trupul fizic și cel eteric, pătrunzând în lumea spirituală și întorcându-se în trupurile fizic și eteric abia la trezire, astfel încât noi petrecem în raporturile normale de viață o treime din existența noastră pământească în această stare de somn.
Dacă privim în urmă asupra existenței noastre terestre, noi facem mereu legătura de la o zi la alta și trecem cu vederea într-o astfel de retrospectivă conștientă ceea ce parcurgem între adormire și trezire. Noi trecem oarecum peste ceea ce ne dau – dacă-mi este îngăduit să mă exprim așa – Cerurile în viața noastră obișnuită, peste ceea ce ne dau lumile divine. Și la o astfel de retrospectivă a conștienței obișnuite noi luăm în considerare doar ceea ce ne dau trăirile fizice pământești. Dar dacă vrem să ne formăm reprezentări corecte, adevărate, despre ceea ce viețuim între adormire și trezire, atunci trebuie să consimțim să ne formăm idei care se abat întrucâtva de la cele din viața obișnuită. Căci ar fi naiv dacă am crede că în lumile divin-spirituale lucrurile stau la fel ca în lumile fizic-sensibile, în care ne aflăm între trezire și adormire. Prin adormire noi ne întoarcem în lumile spirituale, și în lumile spirituale este altfel decât în lumea fizic-sensibilă. Trebuie să luăm în considerare cu toată intensitatea acest fapt, dacă vrem să ne formăm reprezentări despre destinul suprasensibil al omului.
În documentele religioase ale omenirii se găsesc unele indicații ciudate care pot fi înțelese doar dacă pătrundem spiritual-științific acele aspecte care sunt avute în vedere în documentele religioase. Astfel, există un pasaj remarcabil în Biblie, pe care îl cunoașteți cu toții, dar care în mod obișnuit nu este suficient luat în considerare, și anume pasajul: „Dacă nu redeveniți precum copiii, nu puteți intra în Împărăția Cerurilor.” Asemenea pasaje sunt adesea interpretate de-a-dreptul trivial, dar ele sunt de fapt avute în vedere la un nivel extraordinar de profund. Apoi aș dori să vă mai atrag atenția asupra a ceva pe care probabil l-ați remarcat deja în decursul – să spunem – activității dumneavoastră antroposofice.
Acea știință din care a fost extrasă cunoașterea despre spiritualul suprasensibil a fost denumită de mine adesea ca fiind o altă știință a inițierii. Vorbim despre știința inițiatică atunci când ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce a fost practicat în vechile misterii ale omenirii. Vorbim despre știința inițiatică modernă atunci când vrem să vorbim despre antroposofie într-un sens mai profund. Știința inițiatică aduce oarecum cunoștințele despre stările inițiale, stările de la început. Căci oamenii doresc să dobândească o cunoaștere a ceea ce a fost la început, asupra a ceea ce a constituit punctul de pornire. Iar aceasta indică ceva și mai profund pe care vrem să-l aducem astăzi înaintea sufletelor noastre.
Atunci când, să spunem, adormim în seara zilei de 16 mai 1923, noi credem că am parcurs în starea de somn până în dimineața zilei de 17 mai 1923 același interval temporal pe care-l parcurge cineva care, să zicem, rămâne treaz și se plimbă toată noaptea pe străzile orașului. Ne reprezentăm aproximativ că spiritual-sufletescul nostru, Eul și trupul nostru astral, parcurge noaptea – numai că într-o altfel de stare – la fel ca o persoană care nu doarme și se plimbă pe străzile Kristianiei.
Dar situația nu este așa, căci atunci când adormim seara – sau chiar dacă dormim în timpul zilei; nu este nicio diferență, dar pentru început eu vreau să vorbesc doar despre somnul de noapte pe care-l parcurge omul obișnuit noi ne întoarcem de fiecare dată în timp până la acea porțiune a vieții noastre care se află chiar la începutul existenței noastre pământești, ba noi trecem chiar dincolo de existența noastră pământească, până în viața prenatală. Noi ne întoarcem în aceeași lume din care am coborât atunci când am primit, prin concepere, un trup pământesc. Noi nu rămânem deloc în același moment în care ne aflăm în stare de veghe, ci parcurgem întregul drum înapoi, prin timp. În momentul adormirii ne aflăm în același timp în care eram, dacă-mi este îngăduit să mă exprim așa, atunci când am coborât din Ceruri, pe Pământ. Așadar după ce am adormit, noi nu suntem deloc în ziua de 16 mai a anului 1923, ci suntem în momentul în care ne aflam înainte de a coborî pe Pământ și încă în timpul pe care nu ni-l mai amintim, pentru că noi ne amintim doar până la un anumit punct din copilăria noastră. Dacă intrăm corect în somn, în fiecare noapte noi redevenim, din punct de vedere sufletesc-spiritual, copii. Și la fel cum în lumea fizică parcurgem un drum în spațiu care are lungimea de două, trei mile, tot așa, dacă aveți vârsta de douăzeci de ani, dumneavoastră parcurgeți un drum prin timp, care durează douăzeci de ani și vă întoarceți de fapt în starea în care v-ați aflat înainte de a deveni copil, așadar, ca să spunem așa, înainte de a fi început să fiți om. Vă întoarceți înapoi în timp la punctul de pornire al vieții dumneavoastră pământești. Așadar în timp ce trupul fizic și trupul eteric se află în pat, Eul și trupul astral nu se află deloc în același moment cu ele, ci s-au întors înapoi în timp, într-un moment anterior. Acum se pune întrebarea: Dar dacă noi ne întoarcem în fiecare noapte până în acel moment anterior, cum este atunci când veghem cu Eul și trupul nostru astral?
Această întrebare ia naștere abia atunci când știm că noi ne întoarcem noaptea înapoi, în timp. Dar această întoarcere este de fapt tot ceva doar aparent, pentru că în realitate noi nu am ieșit nici în perioada de veghe de peste zi, cu Eul și trupul nostru astral, din starea în care eram în existența pre-terestră.
Vedeți așadar că noi trebuie să ne însușim anumite idei dacă vrem să cunoaștem adevărul asupra acestor lucruri; idei care nu sunt idei obișnuite. Trebuie să ne însușim ideea că Eul și trupul nostru astral nu participă, pentru început, deloc la evoluția noastră pământească. În fond, ele rămân în urmă, rămân pe loc acolo unde ne aflăm când ne pregătim să primim un trup fizic și un trup eteric. Așadar și în starea de veghe Eul nostru și trupul nostru astral se află în momentul începutului vieții noastre pământești. Noi parcurgem viața pământească de fapt doar cu trupul fizic, și într-un mod particular și cu trupul eteric. De fapt noi străbatem viața pământească în spațiul și în timpul obișnuit doar cu trupul nostru fizic. Doar trupul fizic îmbătrânește, iar trupul eteric unește începutul vieții cu acel punct în care ne aflăm într-o anumită perioadă de viață.
Să presupunem așadar că cineva s-a născut în 1900. El are în ziua de azi douăzeci și trei de ani. Eul său și trupul său astral au rămas, în fond, în 1900. Trupul fizic a ajuns la vârsta de douăzeci și trei de ani, iar trupul eteric unește momentul intrării în viața pământeană cu momentul în care se află respectivul în prezent, astfel încât, dacă noi nu am avea un trup eteric, ar trebui să ne trezim în fiecare dimineață din nou ca un copil care tocmai vine pe lume. Numai prin faptul că noi pătrundem în trupul eteric înainte de a pătrunde în trupul fizic, ne adaptăm la vârsta trupului fizic. Noi trebuie să ne adaptăm mai întâi în fiecare dimineață la vârsta trupului fizic. Trupul eteric este intermediarul între spiritual-sufletesc și trupul fizic, și anume în așa fel încât el constituie o legătură de-a-lungul anilor. Dacă cineva are deja șaizeci de ani sau chiar mai mult, trupul său eteric constituie legătura dintre prima sa apariție pe Pământ, la care el a rămas pe loc ca Eu și trup astral, și vârsta trupului său fizic.
Acum, dumneavoastră veți spune: Dar noi avem totuși, Eul nostru. Eul nostru a îmbătrânit împreună cu noi. Trupul nostru astral, gândirea noastră, simțirea și voirea au îmbătrânit și ele împreună cu noi. Dacă cineva a ajuns la vârsta de șaizeci de ani, atunci și Eul să a ajuns la vârsta de șaizeci de ani. Dacă noi am avea adevăratul nostru Eu în Eul despre care vorbim zilnic, atunci obiecția ar fi justificată. Dar în Eul despre care noi vorbim zilnic noi nu avem Eul nostru real dinaintea noastră, ci Eul nostru real se află la începutul vieții noastre pământești. Să spunem că trupul nostru fizic ajunge la vârsta de șaizeci de ani. El reflectă întotdeauna, în măsura în care reflectarea este intermediată de trupul eteric, imaginea adevăratului Eu din momentul în care trăiește trupul fizic. Noi vedem această imagine reflectată a adevăratului Eu, pe care o primim în fiecare clipă de la trupul nostru fizic, și care în realitate provine de la ceva care nu a parcurs deloc împreună cu noi existența pământească. Și noi numim această imagine reflectată, Eu al nostru. Această imagine reflectată îmbătrânește, desigur, și ea îmbătrânește prin aceea că aparatul care o reflectă, trupul fizic, încetează treptat să fie la fel de proaspăt pe cât era în prima copilărie, devenind treptat tot mai slab și mai fragil. Dar faptul că Eul, care de fapt este doar imaginea reflectată a adevăratului Eu, se arată și el ca îmbătrânit, provine de acolo că aparatul care îl reflectă nu mai este la fel de bun pe măsură ce noi am îmbătrânit cu trupul fizic. Iar trupul nostru eteric este ceva care se întinde, se dilată mereu din prezent, ca în perspectivă, înspre adevăratul nostru Eu și adevăratul nostru trup astral, care nu coboară deloc în lumea fizică.
De aceea vedem cum am descris eu în conferințele publice [Nota 3] acest întreg tablou al trupului eteric sau trupului temporal. Acesta este cel care se extinde eteric între momentul nostru prezent pe care-l parcurge doar trupul fizic, și Eul nostru, care de fapt nu aparține niciodată pe deplin lumii fizice pământești, ci rămâne mereu în urmă, dacă ne este îngăduit să ne exprimăm așa, în lumile cerești. În fond, viața noastră pământească decurge în sensul că noi rămânem pe loc cu adevăratul nostru Eu și cu trupul nostru astral la începutul vieții noastre pământești, că de fapt noi inițiam viața pământească prin aceste două elemente componente ale ființei noastre omenești, că prin ele facem începutul și că vedem apoi mereu prin trupul eteric seria de forțe până la trupul fizic, care îmbătrânește cu adevărat. Aceasta este reprezentarea corectă, adevărata reprezentare pe care trebuie să o avem, dacă vrem să pătrundem în aceste lucruri.
Acum puteți să vă imaginați că dacă în timpul vieții există această situație, raporturile din momentul morții omenești trebuie să fie absolut deosebite. Prin moarte, noi ne depunem mai întâi trupul fizic. Dar trupul fizic este cel care ne-a dat de fapt vârsta noastră pământească. Și dacă depunem acest trup fizic, ce ne rămâne pentru început? Pentru început ne rămâne ceea ce nu am adus în viața noastră pământească. Eul și trupul astral au rămas oarecum la punctul de pornire, dar plini de experiențele vieții pământești. Eul și trupul astral au privit mereu înspre ceea ce le-a reflectat trupul fizic cu ajutorul trupului eteric. Și așa, atunci când trecem prin poarta morții, noi ne aflăm la punctul de început al vieții noastre, dar nu suntem umpluți cu ceea ce am purtat în noi atunci când am coborât din lumea spirituală, ci cu ceea ce s-a întors mereu la noi ca oglindire a vieții pământești în timpul vieții pământești. Cu aceasta suntem pe de-a-ntregul plini. Aceasta conferă o anumită stare de conștiență la sfârșitul vieții pământești.
Această stare deosebită de conștiență de la sfârșitul vieții pământești poate fi înțeleasă dacă ne îndreptăm atenția asupra a ceea ce parcurge omul în fiecare noapte în starea de somn dintre adormire și trezire. Aceasta se realizează într-un timp mai scurt și atunci când tragem un pui de somn după-amiaza, sau ceva asemănător, dar eu nu vreau să consider acum aceste situații.
Dacă putem privi – înarmați cu o cunoaștere imaginativă, inspirativă și intuitivă – înspre ceea ce altfel rămâne inconștient, la ceea ce se înfăptuiește cu omul între adormire și trezire, atunci vedem că omul își viețuiește retrospectiv în fiecare noapte viața de veghe de peste zi. Da, așa este, omul își viețuiește retrospectiv în fiecare noapte viața sa de veghe cotidiană; unul o face mai repede, altul mai încet, se poate face în cinci minute sau chiar într-un minut. În asemenea cazuri, relațiile temporale joacă un cu totul alt rol decât în viața exterioară obișnuită a existenței pământești. Dar dacă vom considera o noapte obișnuită, se poate privi prin cunoașterea imaginativă și inspirativă la ceea ce trăiesc Eul și trupul astral în acel răstimp. Căci ei trăiesc realmente retrospectiv ceea ce a fost parcurs de la ultima trezire în lumea fizică. Noi retrăim în fiecare noapte viața de peste zi, dar în ordine inversă. În fiecare noapte, noi viețuim ultimul lucru pe care l-am făcut și experimentat seara, apoi ceea ce s-a petrecut puțin mai devreme, apoi ceea ce s-a petrecut și mai devreme, apoi cele aflate la o distanță mai mare din urmă. Noi re-parcurgem în timpul nopții, în succesiune inversă, trăirile de peste zi, și de regulă ne trezim atunci când ajungem cu această retrospectivă la dimineață.
Dumneavoastră puteți obiecta că un om poate fi trezit printr-un zgomot sau altul. – Atunci raporturile temporale sunt altele. Gândiți-vă că un om cumsecade se culcă, să zicem, seara la ora unsprezece, doarme liniștit până la ora trei, parcurgând până atunci ceea ce a viețuit în timpul stării de veghe de peste zi până la ora zece – în succesiune inversă – și apoi este trezit de un zgomot oarecare. Restul parcursului zilei este viețuit atunci foarte repede, și acest lucru se poate desfășura în câteva clipe din timpul trezirii. În asemenea cazuri, restul parcursului zilei este întotdeauna viețuit foarte repede – altfel, el se extinde de-a-lungul câtorva ore. Dar în timpul somnului raporturile temporale sunt altfel. Timpul poate fi comprimat, astfel încât se poate spune că în perioada fiecărui somn omul trăiește retrospectiv ceea ce a parcurs în răstimpul ultimei sale perioade de veghe. Și el nu viețuiește lucrurile într-un fel de simplă contemplare, ci le viețuiește în așa fel încât în această trăire se amestecă întru totul o judecată morală, o apreciere morală a celor viețuite. La această viețuire retrospectivă, omul devine, ca să spunem așa, propriul său judecător moral. Și când el a terminat, la trezire, această viețuire retrospectivă, el și-a format oarecum o apreciere valorică despre sine ca om. În fiecare dimineață, la trezire, omul se apreciază pe sine însuși ca având o anumită valoare, după ce a viețuit retrospectiv ceea ce a săvârșit în timpul zilei. Cu aceasta eu vă descriu totodată ceea ce parcurge inconștient spiritual-sufletescul omului în fiecare noapte – ceea ce înseamnă într-o treime din viața sa pământească, dacă aceasta se desfășoară în mod normal. Sufletul își retrăiește viața încă o dată, în succesiune inversă, numai că ceva mai repede, deoarece noi dormim doar circa o treime din întreaga noastră viață pământească.
Și atunci când vine momentul ca omul să treacă prin poarta morții, la câteva zile după ce trupul fizic a fost depus, se separă ceea ce am numit eu în lucrările mele trup eteric sau trup al forțelor plăsmuitoare, de Eu și de trupul astral. Această separare se petrece în așa fel încât omul simte, atunci când a trecut prin poarta morții, cum gândurile sale – pe care până atunci le-a văzut doar ca pe ceva care există numai în el însuși – sunt realități care se extind tot mai mult. La două, trei, patru zile după moarte, omul are sentimentul: Tu ești alcătuit de fapt din gânduri, dar aceste gânduri se împrăștie. – Omul, ca ființă de gânduri, devine tot mai mare și mai mare și în cele din urmă întreaga ființă de gânduri a omului se dizolvă în Cosmos. Dar în aceeași măsură în care se dizolvă ființa de gânduri, adică trupul eteric, în Cosmos, se concentrează ceea ce a fost dobândit în alt mod decât în conștiența obișnuită.
De fapt, tot ceea ce am gândit în starea de veghe, ceea ce ne-am reprezentat în starea de veghe, s-a volatilizat la trei zile după moarte. Așa stau lucrurile. Și noi nu trebuie să închidem ochii în fața acestei realități. Ceea ce a constituit conținutul vieții pământești conștiente s-a volatilizat la trei zile după moarte. Dar prin faptul că ceea ce este atât de important pentru noi, atât de esențial în timpul vieții pământești, dispare după trei zile, din lăuntrul nostru urcă amintirea a ceva pe care nu l-am avut deloc anterior, amintirea a tot ceea ce am parcurs retrospectiv pe când am dormit în timpul nopților, între adormire și trezire. Viața conștientă de zi dispare, și în aceeași măsură din lăuntrul nostru urcă suma trăirilor pe care le-am parcurs în timpul nopții. Acestea conțin și trăirile de peste zi, dar în succesiune inversă și întrețesute cu un sentiment moral în fiecare detaliu al lor.
Acum amintiți-vă că noi ne aflăm cu adevăratul nostru Eu și cu adevăratul nostru trup astral tot la începutul vieții, iar ceea ce am primit ca imagini reflectate prin trupul fizic, pe măsură ce am îmbătrânit, zboară împreună cu trupul eteric. Ceea ce noi nu am luat deloc în considerare în timpul vieții pământești, anume experiențele nocturne, apare acum drept nou conținut. De aceea ne simțim după trei zile, după ce trupul eteric s-a îndepărtat, ca și cum am fi abia acum la sfârșitul vieții noastre pământești. Așadar atunci când murim, să spunem, pe 16 mai 1923, ne simțim, prin faptul că acum învie din întunericul nocturn toate trăirile nocturne, ne simțim ca purtați spre sfârșitul vieții noastre pământești, dar având totodată tendința de a ne întoarce înapoi. Și acum trăim timpul pe care l-am dormit noapte de noapte, în succesiune inversă. Iar acest timp constituie aproximativ o treime din viața noastră pământeană.
Diversele religii descriu această perioadă drept Purgatoriu sau Kamaloka, ș.a.m.d. Noi ne trăim viața noastră pământeană așa cum am viețuit-o inconștient mereu în stările nocturne, până când ajungem cu trăirile noastre la momentul de început al vieții pământene. Noi trebuie să ne reîntoarcem la începutul vieții noastre pământene. Roata vieții trebuie să se învârtă și să ajungă din nou la punctul de pornire. Așa sunt procesele. La trei zile după moarte dispar trăirile noastre din timpul zilei. Noi am parcurs retrospectiv o treime din viața noastră pământeană, un timp în care am devenit, de fapt, întrutotul conștienți, de valoarea noastră ca oameni. Căci ceea ce am străbătut inconștient în fiecare noapte apare acum în conștiență deplină, după ce ne-am depus trupul eteric.
În viața obișnuită ne putem reprezenta doar că parcurgem drumuri care se află în spațiu. Dar pentru sufletesc-spiritual spațiul nu are nicio importanță; spațiul are o importanță doar pentru lumea fizic-senzorială. Și noi trebuie să ne reprezentăm că atunci când suntem în stare sufletesc-spirituală trebuie să reparcurgem în timp drumurile per care le-am parcurs, aș spune, când am plecat din Ceruri în trupul fizic; așadar că noi trebuie să reparcurgem după moarte aceste drumuri. În orice caz, noi le parcurgem de trei ori mai repede pentru că ele au fost echilibrate prin trăirile pe care noi le-am avut în timpul stărilor nocturne de somn. Și așa ajungem – probabil la câteva decenii după moartea noastră – din nou în punctul de pornire, dar îmbogățiți acum în sufletul nostru cu tot ceea ce am parcurs noi ca oameni pământeni, și nu îmbogățiți numai prin amintirea care ne-a rămas. Și deși trupul eteric a plecat, ne rămâne o amintire care nu este îmbogățită numai cu ceea ce am parcurs noi în conștiență noastră pământeană, ci îmbogățită și cu ceea ce am apreciat noi înșine inconștient, din entitatea noastră omenească deplină, în timpul stărilor de somn, în privința valorii noastre omenești. Așa ne întoarcem – în funcție de cât am trăit pe Pământ, după un timp mai scurt sau mai îndelungat, în general, după câteva decenii – în lumea spirituală din care am plecat, dar din care am plecat doar cu conștiența noastră. Căci de fapt noi am rămas la punctul de ieșire și am așteptat până când traseul pământesc al trupului nostru fizic s-a dovedit a fi împlinit și ne putem întoarce din nou la ceea ce eram înainte de naștere, respectiv de concepere.
Atunci când descrii aceste lucruri, și mai ales în public, trebuie să le descrii în așa fel încât să nu-i șochezi imediat pe oameni cu aceste concepții complet altfel structurate. Aș spune că lucrurile pot fi descrise imaginativ ca și cum s-ar continua după moarte. Dar în realitate, după moarte are loc o reîntoarcere, o viețuire retrospectivă. Timpul se întoarce realmente și ajunge din nou la punctul său de pornire. S-ar putea spune că de fapt lumea divină rămâne în locul în care s-a aflat de la început. Doar omul își parcurge drumurile sale ramificate, ieșind din lumea divină. Apoi se întoarce din nou în ea și își aduce în această lume divină ceea ce și-a însușit el în afara acestei lumi divine.
Apoi vine viața care urmează. Atunci când, îmbogățiți cu viața pământeană – nu numai cu cea conștientă, ci și cu cea inconștientă – ne-am reîntors și am devenit copii, pentru a ne încadra acum în calitate de copii în Împărățiile Cerului, începe acea viață pe care am putea-o descrie astfel: Omul percepe acum cum este el. La fel cum percepe el aici plantele, pietrele, animalele de pe Pământ cu conștiența sa pământească obișnuită, tot așa percepe omul și în timpul la care am ajuns noi acum. – Eu descriu viața de după moarte. Atunci omul percepe în primul rând cum se află printre sufletele omenești care nu trăiesc pe Pământ ci în Ceruri, așadar care au murit sau nu s-au născut încă, dar el percepe și diferitele Ierarhii superioare, ale Îngerilor, Arhanghelilor, Arhailor, Spiritelor Exusiai ș.a.m.d. Dumneavoastră cunoașteți numele acestea și semnificația lor din Știința ocultă în schiță. Omul dobândește experiențe în această lume pur spirituală. Dacă e să caracterizez aceste experiențe, atunci trebuie să spun că este ca și cum omul și-ar aduce acum în Cosmos propria sa ființă. El poartă, aduce în Cosmos, ceea ce a parcurs în timpul stărilor de veghe de peste zi, și în timpul vieții sale nocturne inconștiente de pe Pământ, iar Cosmosul are nevoie de aceasta.
Noi ne situăm aici ca oameni în viața pământească, apreciind ceea ce ne înconjură drept Cosmos, Soarele și Luna și stelele, doar din punct de vedere pământesc. Ca astronomi, noi calculăm cum se deplasează stelele, cum se deplasează planetele, cum trec ele prin fața stelelor fixe și alte lucruri asemănătoare. Dar, vedeți dumneavoastră, cu acest întreg comportament astronomico-științific lucrurile stau de fapt așa ca și cum aici s-ar afla un om și o ființă foarte mică, minusculă, ar observa acest om, adică vreau să spun acest om fizic. Să presupunem că o ființă foarte mică, o ființă minusculă, să spunem o gărgăriță, ar întemeia o știință și ar observa acest om uriaș în comparație cu dimensiunile ei de gărgăriță, ar observa cum ajunge el să trăiască. Presupunem, desigur, că gărgărița trăiește un anumit răstimp. Ea ar observa așadar ceea ce se petrece cu acest om, și-ar extinde cercetările înainte și înapoi, dar nu ar da atenție faptului că omul se hrănește și bea apă, așadar că el trebuie să-și reînnoiască mereu ființa sa fizică, și ea ar crede că acest om se poate naște singur, crește de la sine și moare de la sine. Ea nu ar da deloc atenție faptului că în fiecare zi trebuie să aibă loc o reînnoire a metabolismului omului.
Aproximativ la fel se comportă omul ca astronom față de Univers. El nu observă deloc că acest Univers este un organism spiritual măreț care are nevoie de hrană, pentru că altfel stelele s-ar fi împrăștiat de mult în toate direcțiile din spațiul cosmic. Planetele s-ar fi deplasat pe traiectoriile lor. Dar acest organism uriaș are nevoie de hrană, de ceea ce trebuie el să preia mereu în sine ca să poată dăinui în mod corect. Și de unde vine această hrană?
Aici se ridică marile întrebări ale conexiunii dintre om și Univers. Știința pământeană este atât de înspăimântător de corectă încât poate dovedi totul. Numai că dovezile nu spun de fapt prea mult. Atunci când oamenii ascultă afirmații antroposofice și acestea contrazic în multe cazuri știința obișnuită, oamenii cred că știința obișnuită poate dovedi totul. Da, ea poate să o facă. Antroposofia nu neagă acest lucru. Știința obișnuită poate dovedi totul. Numai că lucrurile stau așa că dovezile în privința realității nu pot afirma chiar nimic în anumite cazuri.
Gândiți-vă acum că eu aș calcula cum se modifică inima omului de la un an la altul în privința structurii sale fizice. Să presupunem că această modificare ar putea fi calculată și că putem afirma: Un om ajuns la vârsta de treizeci și trei de ani are structura fizică a inimii într-un anumit mod, la treizeci și patru de ani structura fizică este așa, la treizeci și cinci de ani, așa, ș.a.m.d. Eu observ situația de-a-lungul a cinci ani și apoi calculez cum a fost această structură fizică a inimii, să spunem, cu treizeci de ani în urmă. Eu pot calcula acest lucru. Din calcul îmi rezultă o anumită structură fizică a inimii. Eu pot calcula și cum va arăta această structură fizică a inimii peste trei sute de ani, sau cum a fost ea cu trei sute de ani în urmă. Există doar micul amănunt că în urmă cu trei sute de ani inima încă nu exista, așadar că starea calculată nu a existat. Ea a fost corect calculată. Se poate dovedi că în urmă cu trei sute de ani inima avea anumite însușiri – numai că ea nu exista pe atunci. Se poate dovedi că peste trei sute de ani inima va avea anumite însușiri – numai că ea nu va mai exista. Însă dovezile și activitatea de dovedire sunt absolut corecte.
La fel se poate proceda însă în ziua de azi cu geologia. Se poate calcula ce anume poate rezulta dintr-un anumit strat al Pământului. Se poate calcula cum a fost acel strat cu douăzeci de milioane de ani în urmă, sau cum va fi el peste douăzeci de milioane de ani. Dovada este absolut în regulă, numai că Pământul nu exista cu douăzeci de milioane de ani în urmă. Așadar modificarea nu s-a putut săvârși, la fel ca în cazul inimii. Și tot așa, Pământul nu va mai exista peste douăzeci de milioane de ani. Dovezile sunt absolut impecabile, dar realitatea nu are nimic de a face cu aceste dovezi. Vedeți așadar cum stau lucrurile. Lucrurile stau în așa fel încât posibilitatea de amăgire pornind din viața fizică este extrem de mare.Trebuie să putem pătrunde întrucâtva în viața spirituală, dacă vrem să dobândim un punct de vedere din care să putem interpreta lumea fizică.
Acum să ne întoarcem la ceea ce am vrut doar să explic prin această expunere a dovezilor, care nu se potrivesc deloc cu realitatea, la modul în care se familiarizează omul – după ce a ajuns la acel moment de după moarte pe care l-am caracterizat – cu lumea realităților spirituale, a entităților spirituale. El aduce în această lume spirituală ceea ce a parcurs aici pe Pământ în stările de veghe și de somn.
Iar aceasta este hrana Cosmosului, de care Cosmosul are necontenit nevoie ca să poată dăinui. Ceea ce am viețuit noi pe Pământ într-un destin mai simplu sau într-unul mai dur, îl purtăm în Cosmos la câtva timp după moartea noastră, și simțim că ființa noastră omenească se contopește cu Cosmosul, ca hrană. Acestea sunt experiențe grandioase pe care le face omul între moarte și o nouă naștere, experiențe de o infinită măreție [Nota 4]...
Apoi survine momentul în care omul nu își mai apare lui însuși ca unitate, ci în care omul își apare sie însuși ca multitudine, în care omul se percepe pe sine însuși în sensul că o virtute, o însușire se îndreaptă către una dintre stele, o altă însușire către o altă stea, momentul în care omul își percepe ființa împărțită în întregul Univers și în care el percepe totodată cum anumite părți ale ființei sale se află în dezacord reciproc, în armonie sau dizarmonie. Omul simte cum se răspândește în întregul Cosmos ceea ce a trăit el pe Pământ în timpul zilei sau al nopții. Și la fel cum în timpul celor trei zile de după moarte, în care gândurile pleacă în toate părțile, așadar ceea ce a fost viața noastră cotidiană, pleacă de la noi, și noi ne concentrăm asupra a ceea ce au fost trăirile nocturne, pe care le viețuim până la punctul de pornire al vieții noastre pământești, și noi ne ținem strâns de trăirile nocturne, tot așa ne ținem strâns acum – când întreaga noastră experiență omenească zboară în Cosmos – de ceea ce suntem noi ca oameni ai unei ordini suprasensibile a lumii.
Acum apare adevăratul nostru Eu din ființa noastră omenească scindată, aș spune din omul nostru dionisiac scindat. Acum apare treptat conștiența: Tu ești spirit. Tu ai locuit doar într-un trup fizic, ai parcurs ceea ce a adus trupul tău fizic asupra ta, inclusiv în trăirile nocturne. Tu ești spirit printre spirite.
Pătrundem acum într-o existență spirituală, printre entități spirituale, în timp ce ceea ce am fost noi ca oameni pământeni se descompune și se risipește în întregul Cosmos. Ceea ce parcurgem noi aici pe Pământ se risipește în Cosmos, pentru ca să poată deveni hrană pentru Cosmos, pentru ca el să poată dăinui în continuare și Cosmosul să-și poată menține noi imbolduri pentru mișcările stelelor sale și pentru dăinuirea acestor stele. Așa cum trebuie să aducem hrană pământească în viața noastră pentru ca omul fizic să poată trăi între naștere și moarte, tot așa trebuie să trăiască și Cosmosul din experiențele omenești, trebuie să le preia în sine. Și în modul acesta noi ajungem să ne simțim tot mai mult oameni cosmici, să realizăm oarecum că întreaga noastră ființă omenească trece în Cosmos, dar în Cosmosul spiritual, și să o regăsim acolo. Și apoi vine momentul în care trebuie să căutăm tranziția de la moarte la o nouă naștere, trecerea de la devenirea-Cosmos a omului la devenirea-om a Cosmosului. Noi ne-am înălțat prin aceea că ne-am simțit tot mai cosmici. Apoi vine momentul – pe care eu l-am numit în misteriile mele [Nota 5] ora miezului de noapte al existenței – în care simțim că trebuie să devenim din nou oameni. Iar ceea ce am purtat noi afară în Cosmos trebuie să ne fie redat de Cosmos sub o altă înfățișare, pentru ca noi să ne putem întoarce pe Pământ. Despre această reîntoarcere vă voi vorbi mâine.
Pentru început, am vrut să vă descriu astăzi doar ființa omenească așa cum este purtată ea afară din viața pământească, în depărtările cosmice. Așadar pentru început noi ne aflăm cu această descriere schițată – care va fi dată mai în amănunt în zilele următoare – în mijlocul vieții dintre moarte și o nouă naștere.
