Ieri am încercat să vă dau o imagine a stărilor pe care le viețuiește omul prin aceea că trece prin poarta morții și ajunge în lumea spirituală. Vrem să aducem încă o dată pe scurt cele mai importante etape în fața sufletelor noastre. Pentru început, imediat după ce a trecut prin poarta morții, omul viețuiește plecarea lumii sale de reprezentare. Reprezentările, forțele de gândire, devin obiectuale, devin ca niște forțe active ce se răspândesc în Univers, astfel încât omul simte, pentru început, cum pleacă de la el tot ceea ce a parcurs el în mod conștient ca trăire în viața pământească dintre naștere și moarte. Dar în timp ce viața pământească viețuită sub formă de gânduri pleacă de la om în depărtările Cosmosului – ceea ce se petrece pe parcursul câtorva zile –, din lăuntru se înalță o conștiență a tot ceea ce a parcurs omul inconștient în timpul vieții încât omul își viețuiește acum retrospectiv viața pământească, în o treime din timpul desfășurării acesteia.
În acest timp omul este, de fapt, foarte intens preocupat de sine însuși. S-ar putea spune că în acest timp omul mai este încă întrutotul legat intens cu propriile sale probleme din viața pământească. El este întrutotul întrețesut cu ceea ce a parcurs, ca să spunem așa, în răstimpul nopților sale, așadar în stările sale de somn.
Puteți aprecia că omul este dependent de sine însuși atunci când își parcurge trăirile nocturne. Considerați ceea ce se înalță în timpul vieții pământești din stările de somn, anume visele. Aceste vise sunt partea cea mai mică din ceea ce viețuiește omul în timpul somnului, dar restul rămâne inconștient. Doar visele se înalță în conștiență. Dar aceste vise, atât de interesante, de variate, cu o bogăție atât de mare de culori cum sunt ele, reprezintă ceva – trebuie să spunem acest lucru – prin care omul este dependent doar de sine însuși. Gândiți-vă că dacă un număr de oameni dorm în aceeași încăpere, fiecare își are propriile sale vise. Și dacă oamenii își povestesc apoi visele – oamenii care au dormit în aceeași încăpere – ei își vor povesti ceva ca și cum ar fi fost în lumi absolut diferite. În timpul somnului omul este întrutotul singur, cu sine însuși; în somn, el își are propria sa lume. Și abia prin faptul că ne conectăm voința în organism ajungem să avem aceeași lume cu alți oameni, în același spațiu. Dacă am dormi mereu, fiecare ar avea propria sa lume.
Dar această lume proprie pe care o viețuim în fiecare noapte între adormire și trezire, este lumea în care noi trăim retrospectiv, în anii de după moarte, într-un răstimp care corespunde unei treimi din parcursul vieții noastre. În orice caz, dacă nu am mai avea nimic altceva decât această lume, noi am fi foarte ocupați cu noi înșine după moarte, timp de două sau trei decenii – asta în cazul în care am ajuns să îmbătrânim. Dar noi nu avem numai această lume. Prin parcurgerea propriilor noastre probleme, noi suntem legați de întreaga lume, pentru că în această lume pe care o parcurge fiecare pentru sine însuși intervin raporturile cu nenumărați alți oameni, cu toți acei oameni cu care am ajuns, într-o măsură oarecare, împreună, în timpul vieții.
Și așa se ajunge – deoarece în această stare de după moarte, din lumea sufletelor noi privim în jos la tot ceea ce viețuiesc oamenii de pe Pământ cu care ne am aflat într-un raport oarecare – ca noi să viețuim împreună cu ei ceea ce se desfășoară în lumea de pe Pământ. De aceea, dacă se încearcă o apropiere de cei decedați – aceasta este întrutotul posibilă – prin mijloacele pe care ni le pune știința spirituală la dispoziție în această direcție, se poate percepe întrutotul cum cei decedați pot continua să viețuiască intens, prin ceilalți oameni, alături de care au fost aici pe Pământ și care se mai află încă pe Pământ, toate evenimentele care se desfășoară pe Pământ. Și așa se poate afla că oamenii – în funcție de faptul că au avut un interes sau altul pe care l-au discutat cu alți oameni, pe care l-au viețuit împreună cu alți oameni într-un destin comun – rămân uniți cu toate aceste interese pământești, se preocupă de interesele pământești, ba chiar, pentru că trupul fizic nu mai constituie un obstacol pentru ei, formulează asupra acestor trăiri pământești o judecată cu mult mai luminoasă decât oamenii pământeni. Și prin faptul că dobândim un raport conștient cu morții putem dobândi și extraordinar de multă lumină din aprecierile morților asupra relațiilor pământești.
Dar aici mai intră ceva în considerare. Se poate vedea că în cadrul raporturilor pământești există anumite lucruri care se mențin în lumea spirituală, așadar cum se amestecă în trăirile noastre pământene, oarecum ceva veșnic. Aș spune că sună aproape ciudat când dai descrieri din această lume. Dar cred că eu vorbesc aici în fața unor oameni care sunt antroposofi de ani de zile, și de aceea îmi este îngăduit să vorbesc nepărtinitor despre astfel de lucruri. Desigur că ar fi întrutotul deplasat să vorbim în ziua de azi despre astfel de lucruri, în public. Dar dacă vom căuta căile, ne putem înțelege cu morții și vom găsi chiar posibilitatea de a ne înțelege cu morții în cuvinte pământene, de a le pune întrebări și de a primi răspunsuri. Și atunci se manifestă particularitatea că morții pierd pentru început capacitatea de a folosi substantive în limbajul lor, în timp ce verbele rămân încă o vreme îndelungată în folosința lor. Și morții se exprimă cu drag în special prin interjecții, prin tot ceea ce are legătură cu sentimentul și sufletul. Un Ah!, un Oh!, ca expresie a uimirii, a surprinderii și a altor stări asemănătoare este ceva care este adesea folosit de morți în limbajul lor. Cumva și limbajul morților trebuie mai întâi învățat.
Ceea ce își imaginează spiritiștii nu este real, pentru că ei consideră că printr-un medium se pot obține comunicări de la morți într-un limbaj terestru absolut obișnuit. Se poate vedea deja din aspectul acestor comunicări că acolo este vorba despre stări subconștiente ale celor vii, și nu de adevărate comunicări directe ale morților prin mediumuri. Căci morții se desprind tot mai mult la limbajul omenesc obișnuit, și după ani de zile te mai poți înțelege cu morții numai dacă ți-ai însușit oarecum limbajul lor, care constă în majoritate în aceea că se indică în desene simbolice simple ceea ce se vrea exprimat și se primește apoi răspunsul tot în asemenea forme simbolice, care, desigur, sunt ca niște umbre.
Eu vă descriu toate acestea din motivul că vreau să vă indic că mortul, deși trăiește de fapt în elementul somnului, cuprinde totuși lumea cu privirea și are largi interese. Dar noi putem să-l ajutăm extraordinar de mult. Și un ajutor esențial pentru morți este, de exemplu, faptul că ne gândim în mod viu la ei și că le trimitem gânduri ce reprezintă într-o formă de-a-dreptul intuitivă ceea ce am viețuit împreună cu ei. Dar dacă eu concep gândul: Aici era strada dintre Kristiania și unul din locurile învecinate; pe aici mergeam noi. Omul care acum a murit, mergea alături de mine. Îl mai aud și astăzi cum vorbea atunci. Aud sunetul vocii sale. Încerc să-mi actualizez ce fel de mișcări făcea cu brațele, ce fel de mișcări făcea cu capul. – Dacă ne reprezentăm în modul acesta viu, întrutotul obiectivizat, ceea ce am viețuit împreună cu mortul, și apoi trimitem aceste gânduri înspre mort, pe care-l aducem în fața sufletului într-o imagine familiară, atunci un astfel de gând plutește sau se revarsă oarecum înspre cel mort. Și mortul îl resimte ca pe o fereastră, prin care el privește în lume. Mortului nu i se deschide numai ceea ce îndreptăm ca gânduri spre el, ci lui i se deschide astfel o întreagă lume. Este ca o fereastră prin care el privește în lumea noastră.
Dimpotrivă, mortul poate viețui ceea ce se află de acum înainte în mediul său spiritual înconjurător doar în măsura în care el și-a format gândurile despre lumea spirituală care erau posibile omului de pe Pământ. Există atât de mulți oameni în ziua de azi, care spun: Păi de ce să ne pese de viața de după moarte? Doar putem să așteptăm! După ce vom fi murit, vom vedea ce există după moarte. – Dar acesta este un gând întrutotul imposibil. Căci după moarte omul pur și simplu nu vede nimic dacă nu și-a făcut în timpul vieții niciun gând despre lumea spirituală, dacă el a trăit pur materialist.
Cu aceasta v-am indicat cum trăiește mortul în perioada în care își trăiește retrospectiv viața conform măsurii celor pe care le-a parcurs mereu în stările sale de somn. În această perioadă, omul care și-a părăsit trupul fizic și cel eteric simte că se află în domeniul forțelor spirituale lunare. Trebuie să ne fie clar că toate corpurile cerești, Luna, Soarele, alte stele, în măsura în care apar ochilor fizici, nu constituie în realitate decât o configurare fizică a spiritualului.
Așa cum omul individual care stă acum, aici, pe un scaun, nu este doar carnea și sângele pe care le putem vedea ca substanță, ci el este suflet și spirit, tot așa trăiește în întregul Univers, în întregul Cosmos, pretutindeni, sufletul și spiritul, și anume nu ca ființă sufletesc-spirituală unitară, ci ca entități spirituale infinit de numeroase. Și așa, cu Luna – pe care o putem vedea în mod exterior cu ochii fizici ca disc strălucitor – sunt unite nenumărate entități spirituale. În sfera lor ne aflăm atâta timp cât ne trăim retrospectiv în modul descris viața noastră pământeană, până când ajungem la punctul său de pornire. Se poate spune așadar că până atunci ne aflăm în sfera lunară.
Așadar atâta vreme cât ne aflăm în această viață retrospectivă, în întreaga noastră viață se amestecă ceva care ajunge la o anumită încheiere, atunci când ieșim după moarte din sfera lunară. De îndată ce ne-am depus trupul eteric la câteva zile după moarte în modul descris, se afirmă, din aceste trăiri nocturne, aprecierea morală a valorii noastre omenești. Atunci nu putem proceda deloc altfel decât să apreciem din punct de vedere moral ceea ce retrăim retrospectiv. Iar lucrurile se configurează acum într-un mod absolut caracteristic.
Aici pe Pământ ne purtăm un trup alcătuit din oase, mușchi, vase sanguine ș.a.m.d. Apoi, după moarte, se constituie un trup spiritual care este alcătuit din valorile noastre morale. Un om bun primește un trup moral care strălucește frumos, pe când un om rău primește un trup moral care strălucește neplăcut. Acest trup se constituie în timpul acestei parcurgeri retrospective a vieții. Iar acesta este, de fapt, doar o parte a ceea ce ni se adaugă, a ceea ce devine acum – dacă-mi este îngăduit să mă exprim așa – trupul nostru spiritual, căci o parte din ceea ce dobândim acum în lumea spirituală ca trup spiritual se constituie din valorile noastre morale, pe când cu o altă parte, dacă pot spune așa, suntem pur și simplu îmbrăcați din substanțele lumii spirituale.
Apoi, după ce am încheiat acest mers înapoi, când am ajuns din nou la punctul de pornire, trebuie să găsim acea trecere pe care am indicat-o în Teosofia mea drept trecerea de la lumea sufletului în țara spiritelor. Dar aceasta este legată de faptul că noi părăsim sfera Lunii și pătrundem în cadrul Cosmosului în sfera Soarelui. Noi ne vom familiariza treptat cu entitatea atotcuprinzătoare a ceea ce trăiește spiritual-sufletește în sfera Soarelui. Noi trebuie să fim primiți acolo. Și acolo nu putem intra acum cu trupul nostru moral. Va trebui să vorbesc în zilele următoare în ce măsură joacă un rol conducător pentru om la această trecere din sfera Lunii în sfera Soarelui entitatea lui Christos, rol care este diferit înainte de Misteriul de pe Golgota de cel de după Misteriul de pe Golgota. Astăzi vrem să descriem mai obiectiv trecerea prin această lume. Noi trebuie să depunem oarecum în sfera lunară și ceea ce ne-am configurat oarecum din valorile noastre morale. Acest ceva trebuie depus oarecum ca un pachețel, pentru ca noi să putem intra ca ființe pur spirituale în sfera Soarelui, în care să vedem într-adevăr Soarele – de data aceasta nu din partea pe care o îndreaptă el spre Pământ, ci din partea opusă – unde îl vedem plin de entități spirituale, unde îl vedem ca fiind întrutotul o împărăție spirituală.
Acum a venit momentul în care noi predăm Universului ca pe o hrană – de data aceasta nu ceea ce face parte dintre valorile noastre morale – ci ceea ce ne-au îngăduit zeii să aflăm pe Pământ, și care este util pentru Univers – astfel încât Universul să-și poată continua mersul. Da, este realmente așa, dacă am compara mersul Universului – dumneavoastră știți că eu folosesc aici doar o comparație, căci eu nu definesc mersul Universului ca pe o mașină – cu o mașinărie, atunci ceea ce aducem cu noi după ce ne-am depus pachețelul în sfera lunară, ar fi ca un combustibil în sfera solară – pe care îl înmânăm Cosmosului tot așa cum i se dă unei mașini combustibilul.
Și așa pășim noi în sfera lumii spirituale. Căci este totuna dacă spunem: Noi pășim în mod spiritual în sfera Soarelui, sau dacă spunem: Noi pășim în lumea spirituală. Aici trăim de acum înainte ca spirit printre spirite, la fel cum trăim aici pe Pământ ca oameni fizici printre entitățile fizice ale diferitelor regnuri ale naturii. Aici trăim printre acele entități pe care eu le-am descris și le-am denumit în cartea mea Știința ocultă în schiță. Noi trăim aici și printre acele suflete care au murit înaintea noastră sau sunt în așteptarea unei vieți pământești viitoare. Noi trăim aici ca spirit printre entități spirituale. Aceste entități spirituale pot fi entități ale Ierarhiilor superioare, dar ele pot fi și oameni destrupați care trăiesc în lumea spirituală. Și apare întrebarea: Ce facem noi acum? – Noi ne integrăm tot mai mult o concepție despre lume care este foarte diferită de concepția pământească despre lume. Dacă descriem această lume în care creștem acum, lucrurile vor suna din nou paradoxal. Dar nu te poți aștepta la altceva decât ca aceste lucruri care trăiesc într-o cu totul altă lume să sune paradoxal pentru concepțiile pământești.
Și în timp ce viețuim realmente acolo, înlăuntrul acestei lumi, ca spirit printre spirite, avem treptat – așa cum avem aici pe Pământ în fața noastră și în jurul nostru toate regnurile naturii –, atunci când trăim ca spirit printre spirite între moarte și o nouă naștere, avem treptat tot ceea ce este omenesc în fața noastră. Noi ne aflăm aici pe Pământ într-un anumit punct al universului nostru terestru. Noi ne îndreptăm privirea în toate direcțiile și zărim ceea ce se află în afara omului. Noi nu vedem deloc ceea ce se află în om.
Acum, dumneavoastră veți spune: Ceea ce ne spui, este aberant. Poate că nu orice om, dar anatomiștii învățați, care disecă omul – după ce a murit – în clinicile anatomice, cunosc foarte bine interiorul omului. – Nu, ei nu cunosc nimic din adevăratul interior al omului! Căci ceea ce se cunoaște din om în felul acesta este doar ceva exterior. Și dacă ei privesc omul în mod exterior, din afara pielii sale sau îl privesc din interior, este același lucru. Înlăuntrul pielii omul nu este ceea ce obțin specialiștii în anatomie, în mod exterior, ci înlăuntrul lui se află lumi întregi. În plămânul omenesc, în fiecare organ omenesc sunt comprimate în mic, lumi întregi.
Ceea ce vedem atunci când putem admira un peisaj frumos, este minunat. Ceea ce vedem când admirăm cerul nocturn al stelelor în întreaga sa măreție, este minunat. Dar ceea ce se află în interiorul omului atunci când nu privim omul cu ochii fizici ai specialistului în anatomie, ci cu ochii spirituali, atunci când privim un plămân omenesc, un ficat omenesc – scuzați-mă că menționez toate aceste organe atunci când privim aceste organe cu ochii spirituali, vedem acolo lumi întregi, comprimate. Comparativ cu întreaga măreție și splendoare a fluviilor și munților, a lumii pământene, comparativ cu toată această măreție exterioară, ceea ce se află în interiorul pielii omenești, chiar numai ca organizație fizică, este cu mult mai măreț și mai sublim. Faptul că această lume este aparent mai mică decât marea lume spațială, nu contează. Dacă veți cuprinde cu privirea ceea ce se află într-o singură alveolă pulmonară, acel ceva este mai măreț decât ceea ce se află în mărețele masive ale Alpilor. Căci ceea ce se află în interiorul omului este un concentrat al întregului Cosmos spiritual. În organizația omenească lăuntrică avem o imagine a întregului Cosmos.
Dar putem să ne reprezentăm acestea și altfel. Imaginați-vă că ați împlinit vârsta de treizeci de ani, să zicem, și priviți înlăuntrul dumneavoastră, la modul pur sufletesc. Vă amintiți ceva pe care l-ați viețuit între vârsta de zece ani și cea de douăzeci de ani. Trăirea exterioară a devenit imagine lăuntrică a sufletului. Probabil că dumneavoastră cuprindeți cu privirea într-un moment evenimente care s-au desfășurat de-a-lungul anilor. În imaginea unei reprezentări este conținută laolaltă o lume întreagă. Gândiți-vă numai la ceea ce aveți uneori în dumneavoastră atunci când aveți în viața dumneavoastră sufletească micile reprezentări din amintire ale unor evenimente larg răspândite în timp, pe care le-ați parcurs. Ceea ce trăiți atunci este sufletescul evenimentelor pe care le-ați parcurs în mod terestru. Dacă veți privi tot așa cum vă priviți reprezentările din amintire, creierul, interiorul ochiului dumneavoastră – numai interiorul ochiului este o întreagă lume –, dacă vă priviți tot așa plămânii și celelalte organe ale dumneavoastră, acestea nu sunt imagini ale trăirilor pe care le-ați avut, pe care le-ați parcurs, ci ele sunt imagini ale întregului Cosmos spiritual, care doar apar în mod material.
Dacă omul poate descifra, așa cum își poate descifra amintirile din viața sufletească, pentru că le-a trăit în viața pământeană, așadar dacă el poate descifra ceea ce se poate formula în cuvintele: Ce este conținut în creierul meu, în interiorul ochilor mei, în interiorul plămânilor mei? – atunci lui i se dezvăluie întregul Cosmos spiritual, la fel cum i se dezvăluie în cazul reprezentărilor individuale din amintire un șir de trăiri pe care le-a avut. Omul este memorie cosmică întrupată. Acest lucru trebuie realmente cumpănit, și atunci se va înțelege ce înseamnă că omul ajunge – după ce a parcurs după moarte stările pe care le-am descris până acum – la contemplarea omului însuși. Omul este spirit printre spirite. Dar ceea ce vede el acum drept lume a sa, este însăși minunea organizației omenești ca lume întreagă, ca Univers, Cosmos. La fel cum aici constituie munții, fluviile, stelele și norii mediul nostru înconjurător, atunci când trăim ca spirit între spirite, omul, cu minunata sa organizație lăuntrică, este lumea noastră, mediul nostru înconjurător. Noi privim în afară, privim, dacă pot să mă exprim în această imagine, în lumea spirituală, la stânga și la dreapta: la fel cum se află aici în jurul nostru stânci, fluvii, munți, tot așa este acolo, pretutindeni: om. Omul este lumea. Și noi suntem preocupați de această lume, care este de fapt omul. Așa cum construim mașini, ținem contabilitate, facem haine, pantofi, la fel cum scriem ceva aici pe Pământ, cum întrețesem așadar laolaltă ceea ce se numește conținutul civilizației, al culturii, tot așa țesem acolo, dar împreună cu spiritele Ierarhiilor superioare și cu oamenii destrupați, țesem la omenire. Noi țesem din Cosmos la omenire. Aici pe Pământ suntem oameni definitivați. Acolo punem germenul spiritual al omului pământean.
Aceasta este marea taină, anume că preocuparea cerească a omului constă în aceea de a urzi el însuși, împreună cu spiritele Ierarhiilor superioare, marele germen spiritual pentru ulteriorul om pământean. Și fiecare dintre noi urzește – dar într-o mărime spirituală uriașă, înlăuntrul Cosmosului spiritual – la țesătura propriului nostru om pământean, la cel care vom fi atunci când coborâm din nou în viața pământeană. Munca noastră este o activitate împlinită împreună cu zeii, este o muncă la omul pământean.
Atunci când vorbim aici pe Pământ de un germen, ne reprezentăm ceva mic, și care devine mare ulterior. Dar dacă vorbim despre faptul că în lumea spirituală este conținut germenul omului fizic pământean – căci germenul fizic, cel care crește în trupul mamei, este doar o copie a acestui germen spiritual –, dacă vorbim despre germenul spiritual, atunci acesta este uriaș, este cât Universul, și toți ceilalți oameni sunt împletiți în acest Univers. S-ar putea spune: Toți sunt în același loc, și totuși diferă ca număr. – Și apoi el se micșorează tot mai mult. Iar în răstimpul pe care îl parcurgem între moarte și o nouă naștere, noi alcătuim germenul spiritual, mare cât Universul, al omului care vom deveni. Apoi acest germen spiritual se micșorează tot mai mult, el involuează ca entitate tot mai mult, și el este cel care își creează apoi imaginea în trupul mamei.
Ceea ce crede fiziologia materialistă în această privință este întrutotul incorect. Fiziologia materialistă crede că omul ar lua naștere, cu minunata sa înfățișare pe care tocmai am încercat să v-o descriu schițat, din germenul omenesc pur fizic. Or acest lucru este un nonsens absolut. Căci de obicei se crede, în cadrul acestei fiziologii materialiste, că germenul ar fi cea mai complicată materie. Iar chimiștii, chimiștii fiziologi, reflectează la faptul că atomul sau molecula devin tot mai complicate, iar germenul este, în fine, ceva extrem de complicat. Dar acest lucru nu este adevărat. Căci germenul este materie haotică. Atunci când materia devine germen, ea se dizolvă ca materie, este complet pulverizată. Și în aceasta constă esența germenului – și în primul rând a germenului omenesc, a germenului fizic-omenesc anume că el este cu desăvârșire materie pulverizată, și că nu mai vrea nimic pentru sine. Iar prin faptul că el este materie cu desăvârșire pulverizată, care nu mai vrea chiar nimic pentru sine însăși, poate pătrunde în acestă materie germenul spiritual îndelung pregătit. Materia fizică germinativă este făcută capabilă de această pulverizare, prin concepție. Materia fizică este întrutotul distrusă, pentru ca germenul spiritual să poată coborî în ea, pentru ca materia fizică să poată deveni copia germenului spiritual, care a fost țesut din întregul Cosmos.
Desigur că se pot înălța imnuri de laudă în privința a tot ceea ce pot face oamenii de pe Pământ pentru civilizație și cultură. Eu nu voi vorbi împotriva acestor imnuri de laudă, ci declar din capul locului că sunt de acord cu ele în măsura în care ele sunt raționale. Dar ceea ce se înfăptuiește, aș spune, ca civilizație cerească între moarte și o nouă naștere, prin aceea că trupul omenesc este pregătit în spirit, este mai întâi urzit, țesut în spirit, este o muncă cu mult mai cuprinzătoare, mai sublimă și mai măreață decât orice activitate culturală de pe Pământ. Căci nu există nimic mai sublim în ordinea cosmică decât faptul de a-l țese pe om din toate ingredientele Universului. Împreună cu zeii se țese la om, în perioada cea mai importantă dintre moarte și o nouă naștere.
Dacă ieri a trebuit să spun că, într-un anumit sens, ceea ce ne însușim noi aici pe Pământ ca experiențe și trăiri, este o hrană pentru Cosmos – acum trebuie să spunem: După ce am predat Cosmosului ceea ce am păstrat noi aici într-o viață pământească drept util pentru Cosmos – ca hrană sau combustibil –, noi primim din plenitudinea Cosmosului toate acele substanțe din care vom întrețese noul om, în care vom locui mai târziu. Aici omul trăiește ca spirit în măsura în care el este întrutotul dăruit unei lumi spirituale. Întreaga sa urzire și ființă este o muncă spirituală și o existență spirituală. Asta durează un timp îndelungat. Căci faptul de a urzi ceea ce este omul – acest lucru trebuie mereu subliniat – este ceva întrutotul măreț și copleșitor. De aceea nu s-a numit pe nedrept în vechile misterii trupul fizic omenesc, drept „templu al zeilor”. Aceste cuvinte au deja în sine o importanță profundă. Învățăm să simțim tot mai mult întreaga importanță profundă a acestor cuvinte cu cât dobândim mai multe cunoștințe despre întreaga ființă inițiatică, despre ceea ce se desfășoară ca viață a omului între moarte și o nouă naștere. Atunci trăim însă în așa fel, aș spune, încât observăm nemijlocit ființele spirituale ca ființe spirituale. Asta durează un timp îndelungat. Apoi intervine o altă stare.
Ceea ce a fost mai înainte a fost în așa fel încât omul vedea realmente ființele spirituale în parte, ca individualități. El învăța, ca să spunem așa, să cunoască ființele spirituale față în față, prin aceea că lucra împreună cu ele. Atunci intervine o stare în care – vorbind imaginativ, căci pentru astfel de lucruri se pot folosi doar imagini – aceste ființe spirituale devin tot mai neclare, și apare o imagine spirituală generală. Putem exprima lucrurile în felul următor: Un anumit timp dintre moarte și o nouă naștere omul viețuiește în așa fel încât trăiește nemijlocit împreună cu ființele spirituale. Apoi vine un timp în care el trăiește doar revelarea acestor ființe spirituale, un timp în care ele i se revelează. – Aș vrea să vă prezint o comparație de-a-dreptul banală. Dacă vedeți în depărtare un mic nor cenușiu, puteți să-l considera un mic nor cenușiu, dar dacă vă apropiați mai mult, el vi se dezvăluie ca fiind un roi de țânțari. Vedeți acum fiecare țânțar în parte. Aici, lucrurile stau invers. Dumneavoastră percepeți mai întâi ca individualități entitățile divin-spirituale cu care lucrați. Apoi trăiți în această lume încât percepeți spiritualitatea generală la fel cum percepeți roiul de țânțari drept nor, în care individualitățile dispar, și atunci trăiți, aș spune, într-un mod mai panteist, într-o lume spirituală generală.
Prin aceea că trăiți acum într-o lume spirituală generală, din lăuntrul dumneavoastră se înalță un sentiment de sine mai puternic decât l-ați avut anterior. Mai înainte vă viețuiați sinea în așa fel încât erați oarecum una cu lumea spirituală, pe care o viețuiați în individualitățile ei. Acum simțiți lumea spirituală întrucâtva doar ca pe o spiritualitate generală. Dar vă simțiți pe dumneavoastră înșivă mai puternic. Crește intensitatea propriului sentiment de sine. Și cu aceasta apare treptat din nou în om nevoia de o nouă existență pământeană. Împreună cu creșterea sentimentului de sine, apare și nevoia de o nouă existență pământeană. Eu trebuie să vă descriu această nevoie, în felul următor. În întregul răstimp pe care vi l-am descris acum și care durează secole întregi, după ce omul a parcurs prima perioadă, în care mai este încă legat cu Pământul, anume începând de acolo unde a ajuns din nou la punctul său de pornire, omul mai are, în fond, interes doar pentru lumea spirituală. El urzește la viitorul om în modul în care vi l-am descris eu. El este interesat mai ales de lumea spirituală.
În momentul în care lumea spirituală se contopește oarecum în privința individualităților sale, iar omul percepe lumea spirituală în general, în el se trezește din nou interesul pentru lumea pământeană. Acest interes pentru lumea pământeană intervine într-un mod absolut deosebit. Anume, el intervine într-un mod deosebit, în mod concret. În el se trezește interesul față de anumiți oameni care se află jos, pe Pământ, față de copiii lor și apoi față de copiii acestora. În timp ce mai înainte el avea doar un interes ceresc, acum dobândește un interes particular, când lumea spirituală devine revelație față de anumite succesiuni de generații. Acestea sunt succesiunile de generații la capătul cărora se află părinții care îl vor naște pe om atunci când coboară din nou pe Pământ. Dar el dobândește cu mult timp înainte un interes față de strămoș. El urmărește succesiunea generațiilor până la viitorii săi părinți, și anume nu le urmărește doar pe parcursul timpului, ci, atunci când intervine pentru început această stare de revelare, el vede profetic, în fața sa, întreaga succesiune de generații. El vede prin generații, prin succedarea oamenilor, stră-stră-stră-bunic, stră-stră-bunic, străbunic, bunic ș.a.m.d., el vede calea pe care vrea să o parcurgă pe Pământ în succesiunea generațiilor de dinaintea sa.
După ce omul s-a familiarizat mai întâi cu întregul Cosmos, el se familiarizează apoi cu istoria reală, concretă, a oamenilor. Și apoi sosește momentul în care el iese din nou, treptat, din sfera solară. Desigur că el mai rămâne în sfera solară, dar raportul clar, conștient cu aceasta se întunecă, și el trece din nou în sfera lunară. Și acum regăsește în sfera lunară pachețelul pe care l-a depus acolo – eu nu pot să desenez decât prin această imagine – ceea ce constituie evaluarea sa morală. Acesta trebuie preluat acum.
Vom vedea în zilele următoare cum aici joacă din nou un rol foarte important impulsul lui Christos. Omul trebuie să-și incorporeze pachețelul de destin. Dar pe măsură ce el își incorporează acest pachețel de destin, pe măsură ce el pășește în sfera lunară și sentimentul său de sine devine tot mai puternic, pe măsură ce el devine tot mai mult suflet lăuntric, se pierde treptat țesătura pe care a urzit-o el pentru trupul său fizic. Germenul spiritual pe care l-a urzit omul însuși, se pierde în momentul în care intervine pe Pământ conceperea germenului corporal pe care trebuie să-l preia el pe Pământ.
Acum, omul se mai află încă în lumea spirituală. Germenul spiritual al trupului fizic a coborât deja pe Pământ, dar el însuși se mai află în lumea spirituală. Atunci intervine un sentiment puternic de lipsă. Omul și-a pierdut germenul spiritual al trupului fizic. Acesta se află deja jos. El se află deja la capătul succesiunii generațiilor pe care le văzuse. Omul este încă sus, în lumea spirituală. Iar această lipsă se afirmă acolo cu putere. Și această lipsă atrage laolaltă acum, din toată lumea, ingredientele potrivite ale eterului cosmic. După ce el și-a trimis deja, jos pe Pământ, germenul spiritual al trupului fizic și a rămas în lumea spirituală ca suflet, Eu și trup astral, el atrage laolaltă substanță eterică din eterul cosmic și-și alcătuiește propriul trup eteric. Și cu acest trup eteric pe care și l-a format, se unește el apoi, cam prin cea de-a treia săptămână după ce a avut loc fecundarea pe Pământ, și se unește cu germenul corporal care s-a format în modul descris în conformitate cu germenul spiritual.
Dar înainte de a se uni cu propriul său germen corporal, el își formează trupul eteric în modul pe care l-am descris. Și în acest trup eteric este întrețesut pachețelul despre care am vorbit, care conține evaluarea morală. Pe acesta și-l întrețese acum în Eul său, în trupul său astral, dar și în trupul său eteric. Acesta este adus apoi laolaltă cu trupul fizic. Și în felul acesta își aduce omul cu sine karma pe Pământ. Acesta a fost lăsat mai întâi în urmă, în sfera lunară, căci omul și-ar crea un trup fizic alterat dacă l-ar lua cu sine în sfera solară.Trupul fizic al omului devine individual prin aceea că este străbătut de trupul eteric. Altfel, trupul fizic al unui om ar fi identic cu trupul fizic al unui alt om, căci în lumea spirituală oamenii își urzesc germeni spirituali identici pentru trupurile lor fizice. Noi devenim individuali prin karma noastră, prin modul concret în care trebuie să întrețesem pachețelul nostru în trupul eteric, care configurează, constituie, întrepătrunde în mod individual trupul nostru fizic, pe când ne aflăm încă în stare embrionară.
Desigur că în zilele următoare va trebui să vă mai adaug câte ceva la cele pe care vi le-am descris schițat despre parcursul omului dintre moarte și o nouă naștere. Dar dumneavoastră ați văzut că omul parcurge acolo trăiri bogate și face mari experiențe, căci la început noi ne contopim cu Cosmosul, dinlăuntrul căruia alcătuim germenul spiritual pentru a ne putea întoarce la o nouă viață pământeană.
În esență, noi străbatem în lumea spirituală trei faze. Mai întâi trăim ca suflet-spirit, printre alte suflete-spirit. Este o adevărată conviețuire cu lumea spirituală. În al doilea rând, trăim în revelarea lumii spirituale. Individualitățile entităților spirituale devin oarecum contopite, iar lumea spirituală ni se revelează ca întreg. Noi ne apropiem din nou de sfera lunară, și atunci în noi se trezește sentimentul de sine, care constituie deja pregătirea pentru sentimentul terestru de sine. În timp ce în lumea spirituală devenim conștienți de noi înșine ca Sine spirituală, și nu ne dorim să ne întoarcem pe Pământ, în această perioadă de revelare începem să ne dorim să ne întoarcem pe Pământ și dezvoltăm un sentiment puternic de Sine, îndreptat spre Pământ. Și cea de-a treia fază este atunci când am intrat în sfera lunară, când ne-am depus germenul spiritual în lumea fizică și am concentrat materie eterică din toate cerurile în propriul nostru trup eteric. Sunt trei stadii succesive: Adevărata viață împreună cu lumea spirituală; viața prin aceea că ne simțim deja ca Eu egoist, în revelațiile lumii spirituale; viața în concentrarea eterului cosmic.
Apoi se înfăptuiesc imaginile, atunci când omul a pătruns în propriul său trup fizic. Aceste imagini reprezintă ceva extrem de surprinzător. Noi vedem copilul. Îl vedem în trupul său fizic în fața noastră. El se dezvoltă. Această dezvoltare a copilului este lucrul cel mai minunat pe care-l putem vedea în lumea fizică. Noi vedem cum el merge mai întâi târâș și cum se transpune el apoi în starea de echilibru față de lume. Noi percepem modul în care învață el să meargă. De această învățare a mersului se leagă infinit de multe. Este o imersiune totală în echilibrul lumii. Este o adevărată transpunere a întregului Cosmos pe cele trei direcții spațiale ale lumii. Modul în care găsește copilul poziția umană corectă de echilibru în cadrul lumii este primul lucru minunat.
Aceasta este o imagine terestră, modestă, a ceea ce a parcurs omul secole de-a-rândul, pe când trăia ca spirit printre spirite. Și dobândim o mare evlavie în fața lumii atunci când contemplăm lumea în așa fel încât vedem cum gesticulează copilul mai întâi neîndemânatic cu membrele sale, și cum devin apoi mișcările tot mai raționale. Da, acestea constituie ecoul mișcărilor pe care le-am executat noi ca ființe spirituale printre ființele spirituale de-a-lungul secolelor. Este într-adevăr ceva minunat să vezi în mișcările copilului, în căutarea poziției de echilibru, ecourile terestre ale mișcărilor cerești pe care le execută omul pur spiritual, ca spirit între spirite. Așa se petrec de obicei lucrurile cu un copil. Dacă ele se petrec altfel, este ceva anormal. Se poate să se petreacă și altfel, dar de fapt copilul ar trebui să învețe mai întâi să meargă, să învețe mai întâi să se aducă pe sine în echilibru, și abia apoi să vorbească.
Apoi copilul se adaptează la mediul înconjurător, imitând limbajul. Dar cu fiecare sunet, cu fiecare formare de cuvânt ce se constituie în copil, avem un ecou terestru modest al acelei trăiri pe care o avem atunci când viețuirea spiritualului devine revelație, atunci când entitățile spirituale se constituie oarecum pentru om într-o ceață unitară. Atunci, din ființele individuale ale lumii, pe care noi le-am viețuit anterior în mod individual, se constituie Logosul cosmic. Această ceață este Logosul cosmic. Și atunci când din copil răsună un cuvânt după altul, aceasta constituie imaginea terestră rostită a acelui minunat tablou cosmic pe care-l parcurge omul în perioada de revelare, înainte ca el să pătrundă din nou în sfera lunară.
Și apoi, când copilul își dezvoltă treptat gândurile, după ce a învățat să meargă și să vorbească – căci cel de-al treilea aspect al unei dezvoltări omenești normale trebuie să fie învățarea gândirii –, aceasta este o imitație a acelor procese pe care le-a îndeplinit omul când și-a format propriul trup eteric din eterul cosmic din toate ținuturile Universului.
Privim astfel copilul cum a pășit el în lume. Și în această succesiune a celor trei trepte modeste pe care și le însușește el pentru a ajunge într-un raport dinamic-static cu lumea, aceea de a-și menține echilibrul – ceea ce noi numim învățarea mersului, învățarea vorbirii și învățarea gândirii –, noi vedem imaginile terestre modeste întrutotul compactate a ceea ce reprezintă în sfera cosmică stările desfășurate, extinse, care sunt parcurse între moarte și o nouă naștere.
Abia prin faptul că noi cunoaștem această viață spirituală dintre moarte și o nouă naștere, învățăm să cunoaștem și acele aspecte tainice care se elaborează dinlăuntrul cel mai adânc al omului atunci când copilul vine pe lume, mai întâi complet nediferențiat, și apoi se diferențiază tot mai mult. Învățăm astfel să cunoaștem lumea ca pe o revelare a Divinității atunci când putem indica în fiecare în parte cum este el o revelare a Divinității.
Vom vorbi în conferințele următoare în continuare despre aceste lucruri și apoi despre legătura cu evoluția Pământului și importanța impulsului lui Christos în evoluția Pământului.
