Mă bucur din suflet că pot să prezint această conferinţă şi aici, la filiala noastră din Londra, după cele două manifestări atât de reuşite de la Ilkley* şi Penmaenmawr**.
* Localitate din Anglia, situată la N-V de Leeds, în Yorkshire, unde Rudolf Steiner a susţinut în august 1923 paisprezece conferinţe în ciclul Viaţa spirituală actuală şi
educaţia, GA 307, publicate la Stuttgart în 1957. (Nota red.)
** Localitate din Wales (Ţara Galilor), situată pe ţărmul Mării Irlandei. Aici Steiner a susţinut în august 1923 treisprezece conferinţe în ciclul Cunoaşterea iniţiatică, GA 227,
publicate la Dornach în 1960. (Nota red.)
V-am mai spus cu prilejul altor conferinţe prezentate la această filială că omul, îndeplinindu-şi zi de zi, an de an, munca sa obişnuită pe acest pământ obţine de aici ceea ce îi este propriu sub aspect fizic, corporal, corporalitate, prin care el este legat fizic de existenţa pământească. Câtă vreme avem în vedere ceea ce ne înconjoară aici, în lumea fizică, în existenţa terestră, şi ceea ce se adaugă existenţei fizice prin propria noastră muncă, este de la sine înţeles că acordăm cea mai mare atenţie timpului pe care omul îl petrece pe pământ în stare de veghe. Dar am vorbit deja despre faptul că şi pentru ceea ce poate să fie omul în existenţa pământească este mai important ce i se întâmplă în intervalul pe care îl petrece dormind în timpul vieţii sale pământeşti.
Atunci când, într-un moment oarecare al existenţei noastre pământeşti, privim înapoi la ceea ce ne mai putem aminti din trecut, excludem de fapt întotdeauna perioadele petrecute în somn, punem laolaltă tot ce am realizat sau ce ni s-a întâmplat în timpul zilei, în stare de veghe, şi facem într-un fel din toate acestea un tot unitar. Dar această unitate nu se va realiza niciodată dacă nu vom intercala aici şi intervalele de somn. Atunci când vrem să aflăm adevărata esenţă a omului, trebuie să dăm atenţie acestei stări de somn. Omul poate prea bine să spună: Nu ştiu nimic din ce se petrece în timpul somnului: Pe cât de adevărat este acest lucru când avem în vedere conştiinţa exterioară, pe atât de neadevărat este în realitate. Căci dacă am avea în urmă o viată care nu a fost niciodată întreruptă de somn, am fi ca nişte automate. Nu am fi entităţi spirituale, ci numai nişte automate.
Mai importante chiar decât stările de somn care se succed de la o zi la alta sunt, pentru ceea ce vă spun acum, perioadele de somn din timpul primei copilării, căci urmările acestui somn se simt toată viaţa, iar la ele se adaugă doar ca o completare ceea ce ne aduce din punct de vedere spiritual fiecare noapte din etapele ulterioare de somn ale vieţii. Am fi fost doar nişte automate dacă în copilărie am fi cunoscut lumea numai în stare de veghe, dacă am fi rămas tot timpul treji, n-am fi dormit niciodată, şi nu numai că am fi fost nişte automate, ci n-am fi avut nici măcar posibilitatea de a face ceva conştient în cadrul acestui automatism. N-am recunoaşte ca aparţinându-ne nici măcar ceea ce s-ar petrece în mod automat prin intermediul nostru. De aceea atunci când considerăm că nu ne aducem aminte ce s-a petrecut cu noi în timpul somnului, nu avem întru totul dreptate. Când privim înapoi în felul acesta, eliminând permanent stările de somn din amintirile noastre, privind înapoi dincolo de nimicul din acele intervale de timp cât am dormit, vedem într-un fel sau altul evenimentele pe care le-am trăit în stare de veghe. De fapt, atunci când privim înapoi vedem în locul acelui timp în care am dormit nimicul. Dacă privim un perete alb şi într-o parte a sa nu este culoare, ci un cerc negru, vedem de asemenea nimicul: vedem întunericul sau, dacă de fapt nu este un cerc negru, ci o gaură dincolo de care nu este lumină, vedem această gaură. Vedem întunericul. Tot aşa vedeţi întunericul din vieţile voastre atunci când priviţi în trecut. Intervalele în care aţi dormit vă apar ca perioade întunecate ale vieţii. Şi acestor perioade întunecate ale vieţii, acestor neguri ale vieţii le spuneţi Eu. Nu aţi avea conştiinţa Eului dacă nu aţi vedea aceste zone de întuneric. O datoraţi nu faptului că aţi lucrat neîntrerupt de dimineaţa până seara, nu de aceea puteţi să vă spuneţi Eu; acest lucru îl datoraţi faptului că aţi dormit. Căci Eul, aşa cum ni-l reprezentăm în viaţa pământească, este această parte neguroasă a vieţii, golul, nonexistenţa. Şi atunci când analizăm aşa cum trebuie viaţa noastră, nu trebuie să spunem că ne datorăm conştiinţa de sine zilei, ci că o datorăm nopţii. Doar datorită nopţii ajungem la ceea ce ne face să fim oameni adevăraţi, căci altfel nu am fi decât nişte automate.
Atunci când ne întoarcem cu gândul spre epoca veche a evoluţiei omului pe pământ vedem că oamenii nu erau deloc nişte automate, deja existau anumite deosebiri între starea de veghe şi cea de somn, dar deoarece ei erau mai mult sau mai puţin legaţi de starea de somn şi în timpul zilei, în starea obişnuită de conştienţă, comportarea lor, întreaga lor viaţă terestră, era mult mai mecanică decât viaţa de acum, din vremurile pe care le trăim noi.
Aşa că putem spune că Eul nostru propriu, adevărat, interior, nu îl putem nicidecum lua cu noi din lumea spirituală în această lume fizică pământească. El rămâne mereu în lumea spirituală. El se afla în lumea spirituală înainte de coborârea noastră în această existenţă pământească. Îl regăsim în lumea spirituală în răstimpul dintre momentul adormirii şi cel al deşteptării. El rămâne mereu în lumea spirituală. Atunci când în timpul zilei, având conştiinţa omenească de astăzi, ne considerăm un Eu, acest cuvânt „Eu“ indică ceva ce nu există în lumea aceasta fizică, ceva ce îşi are numai imaginea în această lume fizică.
Şi nu avem dreptate atunci când zicem: Eu sunt omul acesta puternic de pe pământ, mă aflu aici cu fiinţa mea reală. Corect este să spunem: Fiinţa noastră reală se află în lumea spirituală. Ceea ce se află pe pământ este o imagine, de fapt o reflectare a fiinţei noastre adevărate. Este mai corect să nu considerăm absolut deloc ceea ce se află aici pe pământ ca fiind omul real, ci doar ca fiind imaginea omului real.
Vă puteţi da seama mai clar de acest lucru, dacă vă imaginaţi următoarele: Închipuiţi-vă că dormiţi. Eul s-a îndepărtat de trupul fizic şi de cel eteric, corpul astral s-a îndepărtat de cel fizic şi de cel eteric. Însă Eul acţionează în sângele şi mişcările omului. Mişcările încetează atunci când Eul s-a îndepărtat în timpul somnului, însă ceea ce este în sânge continuă să acţioneze fără ca Eul să contribuie la aceasta. Trebuie doar să priviţi la corpul fizic şi vă veţi spune: Ce se întâmplă de fapt cu el în timp ce dormim? Căci sângele trebuie să fie pus în mişcare într-un fel oarecare de către ceva în timpul somnului, aşa cum ziua, în stare de veghe, este pus în mişcare de Eu. Tot astfel se pune problema şi în ceea ce priveşte corpul astral, care este implicat în întregul proces de respiraţie. El părăseşte acest proces în timpul nopţii, însă respiraţia continuă. Deci şi în acest caz trebuie să existe ceva în interior care să acţioneze aşa cum o face corpul astral în viaţa din timpul zilei. Ne abandonăm prin plecarea corpului astral organele, ca de exemplu cele implicate în respiraţie, de fiecare dată când adormim. Abandonăm prin plecarea Eului forţele pulsatoare ale sângelui nostru. Ce se întâmplă cu ele în timpul nopţii? Atunci când trupul omului rămâne culcat în pat, iar Eul său părăseşte forţele care fac să pulseze sângele, în acestea pătrund entităţile din prima treaptă a ierarhiei: atunci Angeloii, Archangeloii şi Archaii trăiesc în organele în care în stare de veghe, în timpul zilei, trăieşte Eul. Iar în organele respiratorii pe care le-am abandonat prin faptul că trupul astral a ieşit din noi în timpul nopţii acţionează fiinţele din următoarea treaptă a ierarhiei: Exusiai, Dynamis, Kyriotetes*.
* Vezi lucrarea lui R. Steiner Ierarhiile spirituale şi reflectarea lor în lumea fizică (GA 110), Editura Univers Enciclopedic, 1995. (Nota red.)
Fapt este că atunci când adormim seara şi se produce ieşirea Eului şi a corpului nostru astral din corpul nostru fizic, îngerii, arhanghelii şi entităţile spirituale superioare pătrund în noi şi însufleţesc organele noastre, cât timp noi suntem afară, în intervalul dintre adormire şi trezire. Iar în ceea ce priveşte corpul eteric nu suntem în stare nici când nu dormim, în timpul zilei, să facem cele ce trebuie să fie făcute. Acestea trebuie să fie îndeplinite de către entităţile din cea mai înaltă ierarhie, Serafimii, Heruvimii şi Tronurile, chiar când ne trezim; aceştia rămân de fapt mereu acolo.
Şi acum să vorbim despre corpul nostru fizic. Dacă ar trebui să ne preocupăm noi înşine de fenomenele impresionante, complexe, care se petrec în corpul nostru fizic nu numai că nu le-am face aşa cum trebuie, dar nici măcar nu am şti cum să procedăm, de unde să începem, am fi complet neajutoraţi. Ceea ce constituie aspectul anatomic exterior al corpului fizic, n-ar putea să pună în mişcare nici măcar un singur atom. Acest lucru le revine cu totul altor puteri.
Aceste puteri nu sunt altceva decât cele care au fost numite în vechime puterile trinităţii supreme, ale Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, adevărata trinitate care trăieşte în corpul nostru fizic. Încât putem să spunem că pe parcursul întregii noastre vieţi pământeşti corpul nostru fizic nu ne aparţine; el nu-şi poate realiza evoluţia prin noi înşine. El este, aşa cum se spunea în vremurile de demult, adevăratul templu al Dumnezeirii, Dumnezeirea în trei strălucind. Corpul nostru eteric este locuinţa ierarhiei Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor; organele noastre, care sunt atribuite corpului eteric, trebue să fie în grija Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor. Iar organele fizice şi cele eterice, care în timpul nopţii sunt părăsite de către corpul astral, trebuie să fie îngrijite de cea de a doua ierarhie, Domniile, Puterile şi Stăpânirile. Organele care sunt abandonate de căre Eu se află în timpul nopţii în grija celei de a treia ierarhii, Îngerii, Arhanghelii şi Archaii.
Astfel activitatea este necontenită în om, dar aceasta nu i se datorează numai lui. Am putea zice că el locuieşte doar ca un chiriaş temporar, atunci când este în stare de veghe, în acest organism al său. În acelaşi timp acest organism al său este templul şi lăcaşul spiritelor din ierarhiile superioare.
Atunci când ne dăm seama de acest lucru, ne putem spune: Ne reprezentăm într-adevăr corect înfăţişarea exterioară a omului doar atunci când ne gândim că aceasta este o imagine, imaginea acţiunii tuturor ierarhiilor. Ele se află acolo, în interior. Şi privind această alcătuire cu chip de om, cu toate particularităţile sale, privind şi celelalte corpuri de formă omenească, nu le apreciez aşa cum ar trebui dacă spun că aceasta este cutare sau cutare fiinţă, ci doar dacă spun că este imaginea acţiunii nevăzute, mai presus de simţuri, a tuturor ierarhiilor. Doar când privim lucrurile în felul acesta putem vorbi cum se cuvine, în detaliu, despre ceea ce altfel este conceput numai în mod extrem de abstract.
Se spune că lumea aceasta fizică nu este reală, că ea este Maya, şi că adevărul se află în spatele ei. Dar din aceasta nu poţi deduce mare lucru. Este numai un adevăr cu caracter general, este ca şi cum ai spune că pe câmp cresc flori. Aşa cum acest lucru nu-ţi spune nimic, dacă nu ştii ce fel de flori cresc pe câmp, tot aşa nu putem începe să ştim ceva despre lumea superioară decât dacă se poate pune concret în evidenţă cum este redată acţiunea acestei lumi superioare în ceea ce apare în exterior ca imagine, Maya, manifestare în lumea fizică, senzorială. Astfel că omul, luat ca întreg, judecat după viaţa sa pământească diurnă şi după viaţa pământească nocturnă, nu numai că se află în legătură cu ceea ce îl înconjoară aici, în existenţa terestră, sub aspect fizic-senzorial, ci este în legătură şi cu lumea spiritualităţii superioare. Şi aşa cum o anumită spiritualitate, pe care am putea să o numim inferioară, acţionează pe pământ în domeniul naturii, în regnul mineral, în cel vegetal şi cel animal, tot aşa ceea ce acţionează de la nivelul spiritualităţii superioare asupra oamenilor lucrează prin intermediul lumii aştrilor. Aşa cum omul, privit ca fiinţă unitară, se află în legătură aici pe pământ cu plantele şi animalele, cu apa şi aerul datorită existenţei sale fizice, tot aşa, ca fiinţă unitară, el se află în legătură şi cu lumea aştrilor, care de asemenea nu este decât imaginea, manifestarea a ceea ce există în realitate, concret. Şi în realitate aici se află tocmai acele fiinţe din ierarhiile superioare. Atunci când omul îşi înalţă privirile spre stele, el priveşte în esenţă spre entităţile spirituale din ierarhiile spirituale, care lasă să coboare către el numai un fel de lumină simbolică care marchează prezenţa lor, pentru ca să existe şi în lumea fizică un semn al spiritualităţii de care este plin pretutindeni Universul.
Şi aşa cum aici pe pământ simţim dorinţa de a cunoaşte munţii, fluviile, animalele şi plantele, tot aşa ar trebui să simţim dorinta de a cunoaşte cu adevărat lumea stelelor. În realitate lumea stelelor este spirituală. La Penmaenmawr v-am vorbit câte ceva despre spiritualitatea Lunii, aşa cum ni se arată din spaţiul cosmic în această fază a evoluţiei Pământului.
Aşa cum de fapt, atunci când ne uităm la lună, nu o vedem niciodată pe ea însăşi, ci cel mult un contur vag în completarea secerii strălucitoare a lunii noi şi vedem de fapt numai lumina soarelui reflectată de suprafaţa lunii, nu luna în sine, tot aşa la noi pe pământ ajung numai puterile Universului reflectate de lună şi nu ceea ce trăieşte pe lună.
Faptul că luna ne trimite prin reflectare pe pământ lumina soarelui reprezintă numai o parte, o părticică infimă din atribuţiile lunii. În realitate ea reflectă spre noi ca o adevărată oglindă toate impulsurile fizice şi spirituale care acţionează asupra ei din Univers. Şi aşa cum nu putem vedea ce este în spatele oglinzii, tot aşa nu vedem niciodată interiorul lunii, însă acolo există o lume de spirite care dispune de o mare capacitate conducătoare. Aceste înalte forţe conducătoare şi alţi locuitori ai lunii au fost odinioară aici pe pământ, dar cu mai mult de cincisprezece mii de ani în urmă s-au retras de pe pământ, refugiindu-se în lună. Mai înainte şi luna arăta altfel sub aspect fizic. Nu trimitea numai pur şi simplu lumina soarelui înspre pământ, ci îşi amesteca şi propria sa fiinţă în această lumină solară. Dar aceasta ne interesează mai puţin. Ceea ce trebuie să ne intereseze este faptul că astăzi luna se prezintă ca o fortăreaţă a Universului. Şi în această fortăreaţă locuiesc aceia care cu mai mult de cincisprezece mii de ani în urmă au depăşit destinul omenesc şi s-au retras împreună cu cei care conduc omenirea pe tărâmul lunar.
Au existat pe vremuri aici pe pământ fiinţe evoluate care nu luau forma fizică a corpului omenesc, aşa cum o fac oamenii de astăzi, ci trăiau într-un corp mai mult eteric, dar care au fost marii Învăţători şi Maeştri ai oamenilor de atunci de pe pământ.
Aceşti mari învăţători şi educatori ai omenirii, care pe vremuri au dat oamenilor pământeni străvechea înţelepciune, acea înţelepciune străveche, înaltă, uimitoare, din care se mai păstrează doar unele ecouri în Vede şi în Vedanta, trăiesc acum în interiorul lunii şi fac să se reverse pe pământ numai razele a ceea ce se află în spaţiul cosmic de dincolo de lună.
A mai rămas însă pe pământ ceva din forţele lunare: acestea sunt forţele de reproducere fizică a omului şi animalelor. Atunci când, odinioară, în vremea de demult a Atlanţilor, marii Învăţători ai omenirii s-au strămutat pe lună, după ce aceasta s-a desprins de pământ, a rămas aici numai ceea ce era pur fizic.
Deci atunci când ne ridicăm privirile spre lună o vedem cum este în realitate numai dacă înţelegem că acolo entităţile spirituale elevate care odinioară erau legate de pământ se preocupă astăzi să reverse asupra pământului nu ceea ce poartă în propria lor fiinţă, ci forţele fizice şi spirituale preluate din Univers. Cel care aspiră astăzi la înţelepciunea obţinută prin iniţiere, trebuie mai înainte de toate să năzuiască ca prin această înţelepciune să ajungă să dobândească înţelegerea a ceea ce pot să-i spună, cu puterile lor superioare, aceste fiinţe lunare.
Aceasta este în felul ei o individualitate în largul Universului, o colonie, o aşezare; există şi altele la fel de importante, îndeosebi cele care aparţin sistemului nostru solar. Aş vrea să vă spun că la celălalt pol, în extremitatea opusă sub raportul modului de acţiune, se află pentru noi pământenii locuitorii lui Saturn.
Locuitorii lui Saturn au cu totul altă legătură cu Pământul decât locuitorii Lunii. Faptul că există o legătură l-aţi putut vedea din lucrarea mea Ştiinţa ocultă pe scurt. Dar legătura nu este aceeaşi ca cea a fiinţelor lunare, ci aceste fiinţe de pe Saturn nu reflectă înapoi nimic din ceea ce se află în spaţiu. Lumina fizică a Soarelui este reflectată de Saturn doar în foarte mică măsură. Saturn se mişcă încet în jurul Soarelui, ca un pustnic singuratic, lipsit de strălucire. Dar ceea ce ne poate spune despre Saturn studiul astronomic exterior este cu totul nesemnificativ. Însemnătatea lui Saturn pentru oamenii de pe pământ iese la iveală în fiecare noapte, dar numai în imagini şi îndeosebi în viaţa ce se desfăşoară de la moarte şi până la o nouă naştere, când omul străbate prin lumea aştrilor în lumea spirituală, aşa cum am mai spus odată într-o conferinţă ţinută la această filială*.
* Conferinţă ţinută la Londra în 30 august 1922, conținută în GA 227. (Nota red. germane.)
În actuala fază de evoluţie a omenirii omul nu-l întâlneşte pe Saturn însuşi, dar ajunge totuşi pe o cale ocolită la un loc cu fiinţe de pe Saturn. Astăzi nu voi insista asupra acestei căi ocolite. Dar este vorba despre faptul că în interiorul lui Saturn locuiesc fiinţe de mare desăvârşire, entităţi sublime, entităţi care se află în contact direct cu Serafimii, Heruvimii şi Tronurile, pentru care de fapt Serafimii, Heruvimii şi Tronurile sunt fiinţele cele mai apropiate, fiinţele dinierarhia imediat tumătoare.
Aceste entităţi, aceşti locuitori ai lui Saturn nu revarsă de fapt nici un fel de raze de pe Saturn spre pământ şi nu dau oamenilor nimic din ceea ce se află în lumea exterioară, fizică. Dimpotrivă, fiinţele de pe Saturn străjuiesc memoria cosmică, amintirile cosmice. Toate înfăptuirile fizice şi spirituale ale sistemului planetar, tot ce s-a petrecut cu entităţile din sistemul nostru planetar, este păstrat cu fidelitate în memoria fiinţelor de pe Saturn. Fiinţele de pe Saturn privesc înapoi în amintire întreaga viaţă a sistemului planetar. Aşa cum noi putem privi înapoi în amintire întreaga noastră viaţă pământească mărginită, tot aşa fiinţele de pe Saturn, acţionând în ansamblu, au memoria cosmică a tot ce s-a petrecut în întregul sistem planetar, ca şi în fiecare fiinţă în parte. Şi toate forţeţe care trăiesc în aceste amintiri sunt active pentru oameni prin faptul că de la moarte şi până la naştere şi de asemenea în fiecare noapte, ca reprezentări, omul intră în legătură cu aceste fiinţe de pe Saturn. Prin aceasta în oameni acţionează forţele care emană de la aceste fiinţe de pe Saturn, care de fapt reprezintă interiorul cel mai profund al sistemului planetar. Căci aşa cum pe pământ amintirea este interiorul nostru cel mai profund, tot aşa ceea ce trăieşte pe Saturn este de fapt Eul cosmic interior cel mai profund al întregului sistem planetar.
Prin faptul că omul primeşte aceste influenţe, în viaţă se petrec evenimente a căror adevărată semnificaţie le rămâne oamenilor în cea mai mare parte necunoscută, dar care au un rol deosebit de mare în viaţa oamenilor. Ceea ce se petrece conştient în viaţă are în general o importanţă mult mai mică.
Când în viaţa noastră se petrece un eveniment deosebit, un eveniment capital – de exemplu, întâlnim pe omul cu care ne vom petrece împreună tot restul vieţii, sau alt eveniment de cea mai mare importanţă, şi privim în urmă cum am ajuns la acel eveniment –, vom vedea că ne apare clar că a fost ca un făcut, ca un plan care de multă vreme ne-a împins în calea acelui eveniment. Câteodată, pornind de la ceva care vi se întâmplă la treizeci sau chiar la cincizeci de ani, dacă mergeii înapoi pe firul vieţii vă daţi seama că aţi intrat pe calea care v-a adus la acest eveniment cu zece-doisprezece ani în urmă; după aceea toate s-au desfăşurat în aşa fel, încât până la urmă aţi ajuns la acel eveniment.
Persoanele care, îmbătrânind, privesc în urmă la viaţa care s-a scurs, dacă fac acest lucru cu înţelegere, sunt îndreptăţite să zică: Aici este o cauzalitate subconştientă. Suntem împinşi de forţe necunoscute către un eveniment sau altul.
Acestea sunt forţele lui Saturn, sunt forţe care au fost sădite în noi prin faptul că avem relaţii în felul în care v-am spus cu locuitorii din interiorul lui Saturn.
Pe de o parte de la Lună s-au mai păstrat pe pământ numai forţele fizice de reproducere, pe de altă parte prin Saturn ajung pe pământ forţele cele mai elevate, cosmico-morale. Iar Saturn este cel mai mare compensator al tuturor evenimentelor terestre. Şi în timp ce forţele lunare, aşa cum s-au păstrat pe pământ, au o oarecare legătură cu ceea ce se moşteneşte prin ereditate de la tată, de la mamă şi aşa mai departe, forţele lui Saturn au legătură cu viaţa noastră omenească prin ceea ce există în Karma noastră, ceea ce trece de la o reîncarnare la alta. Iar celelalte planete se interpun, mediază ceea ce este fizic şi ceea ce ţine de cea mai înaltă morală.
Între Lună şi Saturn se află Jupiter, Marte şi celelalte. În felul lor ele stabilesc o medie între ce introduc în viaţa omului din cele două extreme Luna şi Saturn: Luna prin faptul că şi-a retras fiinţele spirituale şi a lăsat să acţioneze pe pământ numai fizicul, forţele fizice de reproducere, iar Saturn ca cea mai înaltă ordine morală a Universului. Cele două acţionează împreună, deoarece între ele se află celelalte planete, conlucrând unele cu altele. Karma care se manifestă prin intermediul lui Saturn, ereditatea fizică intermediată de Lună ne arată dependenţa omului, pe măsură ce trece dintr-o viaţă pământească în altă viaţă pământească, de pământ şi de ceea ce se află în afara pământului, în Univers.
Vă daţi seama că ştiinţa fizică actuală, care se ocupă nurnai de existenţa pământească, nu poate să ne vorbească decât despre o mică parte din ceea ce se referă la om. Ea ştie destul de rnulte despre ereditate, dar nu îşi dă seama că acestea sunt forţele lunare rămase pe pământ, nu ştie să se refere la acţiunile din afara pământului şi nu cunoaşte absolut nimic despre ceea ce acţionează în viaţă dătorită Karmei, Destinului, ceea ce trece de la o viaţă pământească la alta şi care în esenţă este pus în mişcare, aşa cum circulă sângele prin corpul fizic, de către entităţi care poartă în sine vasta memorie a întregului sistem planetar şi a întâmplărilor ce s-au desfăşurat în trecut. Să ne uităm la noi înşine: suntem oameni doar pentru că avem memorie. Uitându-ne la sistemul planetar cu toate evenimentele fizice şi spirituale, atunci când vrem să dobândim înţelepciunea iniţiatică trebuie să ne spunem: Tot acest sistem planetar nu ar fi de fapt nimic în sine, dacă locuitorii lui Saturn nu ar fi păstrat neîntrerupt memoria, trecutul acestui sistem planetar, iar forţele care izvorăsc din această priveghere a trecutului nu ar fi coborât mereu asupra oamenilor, astfel încât omenirea să trăiască într-o legătură cauzală vie, spirituală, morală de la o viaţă pământească la alta.
În viaţa pământească omul este îngrădit în limite foarte stricte în ceea ce realizează în mod conştient in relaţiile sale cu oamenii. Dar dacă avem în vedere ce se întâmplă de la moarte şi până la o nouă naştere, constatăm că raporturile sale cu alţi oameni care sunt şi ei lipsiţi de corp, care nu se află în corpuri fizice, se desfăşoară în cadrul unei sfere mai largi. De la moarte şi până când se naşte iar se poate spune că omul este câteodată mai apropiat de acţiunile lunare, alteori de cele ale lui Saturn sau Marte şi aşa mai deparie, dar că aceste acţiuni se influenţează întotdeauna reciproc. Dacă în timpul existenţei pământeşti noi nu putem acţiona decât într-un spaţiu pământesc restrâns, de la om la om, de la moarte şi până la o nouă naştere se acţionează de la o planetă la alta. Atunci într-adevăr Universul este teatrul acţiunii omenesti şi al relaţiilor reciproce dintre oameni. Un suflet omenesc poate să se afle în domeniul lui Venus, un altul în domeniul lui Jupiter, de la moarte şi până când se naşte din nou, dar există interrelaţii de mai mare profunzime decât cele posibile în mod limitat pe pământ. Şi după cum în intervalul dintre moarte şi următoarea naştere spaţiile cosmice sunt scena pe care se desfăşoară relaţiile dintre sufletele omeneşti, tot aşa spiritele din ierarhiile superioare acţionează străbătând aceste distanţe cosmice. De aceea putem vorbi în cazul acesta nu numai de acţiunea unei categorii de entităţi ‒ să zicem, locuitorii lui Venus sau ai lui Marte, ci putem să ne referim la o legătură dintre locuitorii lui Venus şi locuitorii lui Marte, la o legătură neîntreruptă, la o neîntreruptă deplasare a forţelor între locuitorii lui Marte şi cei ai lui Venus în Univers.
Şi tot ceea ce se petrece în Univers între locuitorii lui Marte şi locuitorii lui Venus, relaţiile reciproce necontenite, ceea ce trăieşte acolo în Cosmos, în Cosmosul spiritual, ca fapte ale lui Marte şi ale lui Venus care se potenţează reciproc, toate acestea la rândul lor au legătură cu oamenii. Aşa cum memoria lui Saturn are o legătură cu Karma omenească, aşa cum forţele lunare fizice rămase pe pământ sunt legate de capacitatea exterioară de reproducere, tot aşa ceea ce se petrece neîncetat în nevăzutul spiritualului între Marte şi Venus se află în relaţie cu ceea ce apare aici pe pământ ca grai omenesc. N-am putea să vorbim numai datorită forţelor fizice. Capacitatea aceasta de vorbire se răsfrânge înspre exterior din aceeaşi fiinţă a omului care îşi desăvârşeşte existenţa de la o viaţă pământească la alta, cea care are viaţă de la moarte şi până la următoarea naştere. Iar în intervalul dintre moarte şi o nouă naştere, când trăim ca fiinţe spirituale, intrăm şi noi în câmpul de acţiune a acestor conexiuni rodnice dintre Marte şi Venus, dintre locuitorii lui Marte şi cei ai lui Venus. Aceste forţe care se revarsă în toate părţile, aceste acţiuni concertate acţionează asupra noastră în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. După aceea se manifestă în imaginea fizică. Acesta este elementul care se exteriorizează din profunzimile devenirii umane în organele vorbirii şi cântatului.
N-am putea folosi organele noastre de vorbit şi de cântat, dacă ele nu ar fi stimulate fizic de acele forţe pe care le preluăm în profunzimea fiinţei noastre în intervalul dintre moarte şi noua naştere, din ceea ce se scurge ca un şuvoi în Cosmos între Marte şi Venus.
Aşa că în aţunile noastre zilnice stăm sub influenţa acelor forţe spre semnele cărora privim plini de admiraţie atunci când ne ridicăm privirile spre stele. Poate să privească aşa cum trebuie la stele doar acela care ştie că de fapt stelele pe care le vedem strălucind în spaţiu sunt numai simbolurile vizibile în Univers ale unor făpturi spirituale cosmice care trăiesc în noi şi a căror imagine suntem.
În vremurile de demult omenirea a avut, printr-o capacitate atavic-instinctivă de clarviziune, o cunoaştere a acestor lucruri, dar treptat această concepţie s-a stins. Omul nu ar fi putut deveni liber dacă ar fi păstrat vechea concepţie. Străvechea cunoaştere s-a şters. În schimb în viaţa omenirii a pătruns marea taină a Golgotei. O fiinţă superioară dintre acelea care locuiesc în Soare le-a dat oamenilor nu direct cunoaşterea a ceea ce se petrece acolo, în lumea stelelor, ci puterea de a dobândi această cunoaştere.
Aceasta explică faptul că a existat o veche tradiţie gnostică aproape contemporană cu taina de pe Golgota, prin care această taină putea fi înţeleasă. Ea a dispărut însă încă din secolul al patrulea după Christos. Dar forţa care s-a pogorât pe pământ prin Christos a rămas. Omul poate face ca această forţă să devină activă în el atunci când, prin cele pe care ştie să le dezvăluie noua Ştiinţă spirituală, i se redeschide perspectiva asupra lumilor spirituale.
Prin această privire în lumile spirituale putem să ajungem la perceperea noii omeniri. Este interesant că acei oameni care au mai păstrat şi astăzi ceva din vechea înţelepciune intuitivă – care nu mai este de actualitate, în sensul cel mai propriu al cuvântului, şi trebuie înlocuită de o înţelepciurie conştientă –, acei orientali din diverse ţări asiatice care au mai păstrat ceva din această înţelepciune fiind oameni învăţaţi, cărturari, privesc de fapt spre Europa şi spre America cu desconsiderare. Ei sunt convinşi că până şi în starea de decădere în care se află astăzi străvechea lor înţelepciune asiatică, sau mai degrabă rămăşiţele acesteia, acestea sunt totuşi mai bune decât tot ceea ce înfăptuieşte cu atâta orgoliu civilizaţia occidentală. Şi este interesant că a putut să apară o carte ca cea scrisă de un hindus din Ceylon: The culture of the soul among western nations. În această carte, referitoare la cultivarea sufletului în lumea occidentală, se spune nici mai mult nici mai puţin decât: La voi încă din evul mediu cunoaşterea lui Christos a murit. Nu mai aveţi o cunoaştere adevărată a lui Christos, căci doar aceia care pot să privească în lumea spirituată pot ajunge la cunoasterea adevărată a lui Christos. De aceea ar trebui să vă aduceţi învăţăţori din India sau de altundeva din Asia, care să vă înveţe creştinismul. Puteţi citi în această carte ce le spune europenilor acest hindus din Ceylon; Aduceţi-vă învăţători din Asia, care vor putea să vă spună ce este Christos cu adevărat. Învăţătorii voştri din Europa nu mai ştiu aceasta. De la sfârşitul evului mediu aţi pierdut ştiinţa de a-l înţelege pe Christos.
Dar europenii şi americanii şi-au redobândit curajul să privească într-adevăr către acele lumi spirituale in care poate fi recâştigată cunoaşterea lui Christos, poate fi dobândită înţelegerea lui Christos, căci Christos este fiinţa care s-a pogorât din lumile spirituale în existenţa pământească şi acest lucru nu poate fi conceput în adevărata sa esenţă decât dacă este conceput prin spirit. Dar pentru aceasta este nevoie ca aici pe pământ omul să înveţe cu adevărat să se vadă pe sine ca pe o imagine a unor entităţi spirituale şi a unor puteri spirituale. Aceasta se poate realiza cel mai bine când se asimilează în mod corespunzător concepţia pe care v-am prezentat-o la începutul acestei prelegeri, prin care omul priveşte la deşertăciunea întâmplărilor zilnice şi se convinge că Eul său nu se coboară din lumea spirituală, ci că ceea ce este în lumea fizică este numai o imagine, deci că Eul său nu se află în lumea fizică. Este ca şi cum ar vedea o gaură în timp, care îi apare întunecată. Aceasta este ceea ce el numeste Eu.
Omul ar trebui să se convingă de acest fapt extrem de semnificativ, astfel încât amintindu-şi de trecut să-şi rememoreze viaţa şi să-şi spună: Da, văd în amintire evenimentele curente, dar în mijlocul lor este mereu ceva întunecat, ca o gaură. Ceea ce este în întuneric este ceea ce numesc Eu în conştiinţa mea obişnuită. Dar trebuie să mă fac cunoscut altcuiva. Iar pe acest altcineva l-am descris în câteva cuvinte, pe care ar putea să şi le graveze în suflet fiecare om contemporan ca pe un fel de meditaţie pentru dobândirea Eului, făcând din ce în ce mai des ca aceste cuvinte să ne impulsioneze. Aceste cuvinte ar putea suna asa:
Privesc în întuneric:
În el se iveşte lumina,
Lumina plină de viaţă.
Ce este această lumină care străluceste în întuneric?
Sunt eu însumi în adevărul meu.
Această realitate a Eului
Nu pătrunde în existenţa mea pământească.
Sunt numai imaginea sa.
Însă o voi regăsi
Atunci când
Cu dorinţă în spirit
Voi răzbate dincolo de porţile morţii.
Transpunându-ne în mod repetat prin această invocaţie în starea de meditaţie în faţa întunericului, putem să ne lămurim că de fapt aici pe pământ noi nu suntem decât o imagine a ceea ce nu coboară niciodată din fiinţa noastră adevărată în existenţa terestră, dar că în acest întuneric prin strădanie spirituală poate să apară o lumină în care ne putem recunoaşte: această lumină suntem noi înşine, în adevărata noastră înfăţişare.
