În decursul existenței sale terestre omul parcurge diferite stări de conștiență, de la starea de veghe totală până la somn și la vis, așa cum am discutat deja în aceste zile, abordând problema sub diverse aspecte. Am încercat îndeosebi pe parcursul micului ciclu de conferințe desfășurat cu ocazia întâlnirii delegaților* să subliniez întreaga importanță a viselor. Astăzi vrem să analizăm următoarea problemă: Ține oare de esența omului, ca făptură terestră, trăirea, în aceste trei stări de conștiență?
Trebuie să ne fie clar că în existența terestră numai omul parcurge aceste trei stări de conștiență. Animalul își duce viața în cu totul altfel de alternanță. La animal nu există somnul acela profund, fără vise, care ocupă la om o mare parte a timpului dintre momentul când adoarme și cel în care se trezește. De asemenea, la animale nu se întâlnește nici acea conștență totală pe care o are omul în stare de veghe, de când se trezește și până când adoarrne iar. Starea de veghe a animalului este întru câtva asemănătoare cu visarea omenească. Desigur, perceperea evenimentelor este, în cazul animalelor superioare, mai precisă, mai saturată, aș putea spune, decât fluctuantele vise omenești. Pe de altă parte, animalul nu ajunge niciodată inconștient în gradul în care este omul în somnul profund.
* Prezentat sub titlul Trei puncte de vedere asupra antroposofiei, Dornach, 20-23 iulie 1923, în volumul Kulturphänomene, Gesamtausgabe, Dornach,1961. (Nota red. germane).
De aceea animalul nu se detașează în măsură atât de mare ca omul de mediul său înconjurător. Animalul nu are în aceeași măsură ca omul o lume exterioară și o lume interioară. Redând în limbaj omenesc ceea ce resimt animalele superioare în conștiința lor confuză, putem spune că animalul se consideră de fapt ca aparținând cu toată ființa lui interioară lumii exterioare. Când animalul vede o plantă, el nu are senzația că acolo, în afara lui, se află o plantă iar el este o ființă aparte, închisă în sine, ci resimte în sinea lui un impuls puternic în legătură cu acea plantă, o atracție sau o repulsie exprimate direct. Într-un fel animalul resimte în sinea lui ceea ce exteriorizează planta respectivă. Doar faptul că în zilele noastre omul nu mai poate sesiza decât foarte puține lucruri în afara celor care sar în ochi chiar la observații foarte superficiale, doar această situație ne împiedică să vedem limpede din activitatea, din comportamentul animalelor că ceea ce vă spun este adevărat.
Numai omul percepe această distincție precisă, clară; între lumea sa interioară și lumea exterioară. De ce recunoaște omul o lume exterioară? Ce îl face pe om să vorbească de o lume interioară și de o lume exterioară? Din pricină că de fiecare dată când se cufundă în somn Eul său și corpul său astral ies din corpul fizic și din cel eteric, își abandonează ca să spunem așa corpul fizic și pe cel eteric în somn și se alătură lucrurilor din lumea exterioară: Când suntem în stare de somn împărtășim soarta lucrurilor exterioare. După cum în starea de veghe mesele, băncile, arborii și norii se află în afara corpului nostru fizic și a celui eteric și de aceea le considerăm ca făcând parte din lumea exterioară nouă, tot așa în timpul somnului propriul nostru corp astral și propriul nostru Eu aparțin lumii exterioare. Iar în intervalul în care, în timpul somnului, noi aparținem cu Eul nostru și cu corpul nostru astral lumii exterioare, acolo se petrece ceva.
Pentru a înțelege ce se petrece, să privim mai întâi cum se desfășoară raporturile noastre cu lumea când suntem într-o perfect normală stare de veghe. Atunci obiectele se află în afara noastră. Treptat gândirea științifică a oamenilor a ajuns să considere ca sigur, privitor la aceste obiecte fizice din lumea exterioară, doar ceea ce se poate măsura, cântări și număra. Conținutul științelor noastre fizice este bazat pe determinări de greutate, dimensiuni, număr. Folosim operațiile matematice, care sunt valabile pentru obiectele de pe pământ, cântărim lucrurile, le măsurăm. Partea fizică este alcătuită din ceea ce determinăm prin greutate, dimensiuni și numere. Nu vom considera că un corp este fizic, dacă nu putem să dovedim într-un fel existența sa reală cu ajutorul unui cântar. lar celelalte, de exemplu culorile, sunetele, senzațiile de căldură sau de frig, percepțiile senzoriale propriu-zise se suprapun acestor lucruri care au greutate, sunt măsurabile și pot fi numărate. Când vrem să identificăm un lucru fizic oarecare, să vedem în ce constă esența sa fizică reală, căutăm la el tocmai ce se poate cântări și număra, ce intră în preocupările fizicianului. În ce privește culoarea sau sunetul și celelalte, el spune: Da, există așa ceva, tot în legătură cu greutatea sau numărul. El spune referindu-se la apariția culorilor: Acolo se produc mișcări oscilatorii care produc o anumită impresie omului; această impresie, dacă se exercită asupra ochiului, o numim culoare, dacă impresionează urechea, vorbim de sunet și așa mai departe. În realitate s-ar putea spune: Fizicienii de astăzi nu știu cum să abordeze toate aceste lucruri: sunet, culoare, căldură, frig. Ei le consideră proprietăți ale obiectelor, care pot fi determinate cu ajutorul cântarului, instrumentelor de măsură sau prin calcul. Într-un fel, culorile sunt cuprinse în ce este fizic, sunetele se desprind din fizic, căldura sau frigul se revarsă din fizic. Se spune: Acel obiect, care are o anumită greutate, are culoare roșie sau este roșu.
Dar atunci când omul se află în intervalul dintre momentul adormirii și cel al deșteptării, cu Eul său și cu corpul astral se întâmplă altceva. Atunci lucrurile nu mai sunt acolo prin masa, numărul și greutatea lor. Conform valorilor terestre ale dimensiunilor, numărului și greutății ele nu mai sunt acolo. Atunci când dormim nu mai avem în jurul nostru obiecte care să poată fi cântărite, oricât ar părea de ciudat, nici lucruri care să poată fi numărate sau măsurate direct. Eul și corpul astral nu pot stabili dimensiuni atunci când omul se află în stare de somn.
Dar atunci există, dacă pot să mă exprim așa, elementele senzoriale care plutesc, care roiese în toate părțile. Însă în situația sa actuală, în etapa de dezvoltare în care se află, omul nu are capacitatea să recunoască roșul care plutește liber, undele sunetelor care circulă liber și așa mai departe.
Dacă vrem să repezentăm schematic aceste lucruri, ele ar arăta ca în desenul din figura 2 (tabla 3). S-ar putea spune: Aici, pe pământ, există lucruri solide care pot fi cântărite (reprezentate în desen prin culoarea violet), iar de aceste lucruri solide care pot fi cântărite se leagă într-un anumit fel roșul, galbenul, deci cele percepute de simțuri din aceste corpuri. Atunci când dormim, galbenul este o esență care plutește liber, roșul este o esență care plutește liber, nelegate de nimic care are greutate, ci mișcându-se liber încoace și încolo. Același lucru se întâmplă și cu sunetul: nu răsună clopotele, ci dangătul lor circulă în aer.
Tabla 3Într-adevăr, mișcându-ne în lumea fizică, când vedem ceva punem mâna și îl ridicăm, și astfel ne dăm seama că există în realitate, că nu este doar o iluzie. Ne convinge faptul că are greutate. De aceea suntem înclinați să considerăm că ceea ce apare în lumea fizică fără să-ți dea senzația de greutate este ireal, ca de exemplu culorile curcubeului. Dacă luăm un manual de fizică de astăzi, chiar așa ni se explică: este o iluzie. Sunt considerate ca reale doar picăturile de apă. Și se trasează linii, care de fapt nu înseamnă nimic pentru ceea ce este acolo, dar pe care ni le imaginăm așa în spațiu, și le numim raze. Dar de fapt aceste raze nu sunt acolo. Apoi se spune: Ochiul le proiectează în afară. Această noțiune de proiectare se utilizează cu precădere în fizica de astăzi. Deci avem următoarea imagine: un obiect roșu. Ca să ne convingem că nu este o iluzie, îl luăm în mână, vedem că este greu; aceasta ne garantează faptul că este real. Cel care a ajuns să fie conștient în Eul său și în corpul său astral, în afara corpului fizic și a celui eteric, își dă seama până în cele din urmă că există ceva și în culorile și sunetele care plutesc liber și se mișcă încolo și încoace, dar că este ceva diferit. Imaginile colorate care se mișcă atât de liber au tendința să se îndepărteze, să se piardă în largul lumii; ele au o greutate de sens contrar (fig. 3 și tabla 3). Obiectele terestre tind să coboare către centrul pământului (vezi săgețile îndreptate în jos), celelalte vor să se ridice și să fie libere, să iasă în spațiul cosmic (săgețile îndreptate în sus).
Pe de altă parte, măsurătorile au un caracter de aproximație. De exemplu, dacă avem un norișor roșcat și acest norișor este încorporat într-o formațiune mai mare, galbenă (fig. 4), atunci îl măsurăm, dar nu proporțional, ci calitativ, roșul, care este mai evident, dând măsura galbenului, care este mai palid. Și astfel măsurătoarea ne spune: sunt cinci metri. Culoarea roșie spune: dacă m-aș întinde aș intra de cinci ori în galben. Trebuie să mă extind, să devin mai voluminoasă și atunci voi fi și eu galbenă. Așa se fac măsurătorile aici.
Tabla 4Este și mai dificil să lămurim cum stau lucrurile în privința număratului, căci numerele terestre sunt folosite de obicei pentru a număra boabele de mazăre sau merele, care sunt toate deopotrivă. Și astfel avem senzația, atunci când din unu facem două, că acestui unu îi este totuna că alături de el mai există un doi. Dar în viața omenească este cu totul altfel; uneori se întâmplă ca unu să depindă de doi. Același lucru se întâmplă și în domeniul spiritual. În matematica pur materială împărțirea este întotdeauna indiferentă, părților nu le pasă cine li se alătură. Dar aici nu se întâmplă așa.
În domeniul spiritual, atunci când pe undeva o unitate este de un anumit fel, ea pretinde încă să zicem trei, sau cinci altele, în funcție de felul în care este. (Tabla 3, puncte roșii și cercuri albe) Întotdeauna ele au legătură între ele, aici numărul este o realitate. Și când conștiința începe să constate cum se petrec lucrurile atunci când Eul și corpul astral ies din corpul fizic, se ajunge într-un fel și la determinarea a ceva ce ar putea fi considerat dimensiune, număr și greutate, dar într-un sens opus.
Și atunci ceea ce privim și ascultăm în exterior nu mai este pur și simplu numai o învălmășeală, un vârtej de roșu și galben și de sunete; atunci când începi să percepi în mod ordonat lucrurile de acolo, începi să-ți dai seama de realitatea entităților spirituale care se manifestă în aceste elemente senzoriale care plutesc liber. Pătrundem în lumea spirituală pozitivă, în viața și activitatea entităților spirituale. Așa cum aici pe pământ pătrundem în existența și acțiunea lucrurilor terestre, determinându-le cu instrumente de măsură, cu cântarul, sau prin calcul, tot așa ajungem să pătrundem în cunoașterea entităților spirituale prin faptul că reușim să percepem starea pur calitativă, opusă greutății, prin care ele au tendința să se extindă cu ușurință în Univers, reușim să măsurăm culoarea prin culoare și așa mai departe. Aceste entități spirituale sunt răspândite peste tot în largul domeniu al naturii.
În starea de veghe omul observă conștient numai partea exterioară a mineralelor, plantelor sau animalelor. Dar atunci când doarme omul este alături de aceste făpturi ale domeniului natural. Iar atunci când se întoarce în sine și se trezește, Eul său și corpul său astral își păstrează o oarecare atracție, o afinitate față de lucrurile exterioare, permițându-i omului să recunoască această lume exterioară. Dacă structura omului ar face să nu aibă nevoie de somn, el nu ar fi în stare să recunoască lumea exterioară.
Bineînțeles aici nu este vorba de cei care suferă de insomnii. Căci nu am spus că aceasta s-ar întâmpla dacă omul nu ar dormi, ci dacă structura omului nu l-ar predispune la somn. Este vorba despre predispoziția pentru ceva. De aceea se consideră că atunci când suferă de insomnie omul este bolnav, căci insomnia este nepotrivită cu esența omenească. Iată cum stau lucrurile: tocmai pentru că omul, în somn, se află alături de cele din lumea exterioară, alături de ceea ce numește atunci când este treaz lume aflată în afara sa, prin acest fapt el ajunge să distingă lumea exterioară, să aibă reprezentarea lumii exterioare.
Această relație a omului cu somnul dă măsura noțiunii de realitate terestră. Cât de mult? Ei bine, considerăm realitate ceea ce ne putem reprezenta în mod corect în sinea noastră cu privire la ceva exterior, faptul că simțim în mod corect în interiorul nostru ceva din exterior. Dar pentru aceasta avem nevoie de mecanismul somnului. Dacă nu ar exista acest proces al somnului noi nu am avea noțiunea de realitate. Așa încât putem spune că datorăm realitatea stării de somn. Pentru a ne da seama de realitatea lucrurilor trebuie să ne petrecem o parte a existenței noastre alături de ele. Lucrurile ne spun câte ceva despre ele doar pentru faptul că în timpul somnului noi suntem cu sufletul alături de ele.
Alta este situația în privința stării de vis. Așa cum am mai spus pe parcursul ciclului mic de conferințe pe care l-am ținut în timpul adunării delegaților, visul este înrudit cu amintirea, cu viața sufletească interioară, cu ceea ce trăiește în special în amintire. Atâta timp cât visul este o lume de sunete și culori care plutesc liber, noi suntem pe jumătate ieșiți din corp. Când ne adâncim cu totul în vis, aceleași forțe care se dezvoltă în vis, mișcându-se încolo și încoace, devin forțe ale amintirii. Atunci nu ne mai deosebim în aceeași măsură de lumea exterioară. Atunci lumea noastră interioară concordă cu cea exterioară, atunci trăim cu simpatiile și cu antipatiile noastre atât de intens în lumea exterioară, încât nu mai resimțim lucrurile ca fiind atrăgătoare sau respingătoare, ci însăși simpatia și antipatia se manifestă în imagini.
Dacă nu am fi avut capacitatea de a visa, și această forță a visului nu s-ar fi prelungit în interiorul nostru, nu am fi cunoscut frumusețea. Atracția noastră pentru frumos ține de capacitatea de a visa. Când avem în vedere viața prozaică, trebuie să spunem că datorăm forței visului faptul că avem amintiri; în existența artistică a omenirii datorăm puterii de a visa frumusețea. Starea de vis este în corelație cu frumusețea. Modul în care simțim frumusețea și creăm frumosul se aseamănă foarte mult cu forța urzitoare a visului.
Atunci când admirăm frumusețea, când creăm frumusețea, ne comportăm prin intermediul corpului nostru fizic, tot așa cum ne comportăm atunci când suntem în afara corpului fizic sau suntem numai pe jumătate legați de el, în vis. Într-adevăr între visare și trăirea frumuseții nu este decât un pas. Și doar pentru că în vremurile noastre materialiste oamenii sunt slab dotați pentru artă și nu observă acest pas, astfel încât nu se mai știe mare lucru despre întreaga semnificație a frumuseții, trebuie să ne lăsăm în voia viselor pentru a simți această plutire liberă încolo și încoace. Însă atunci când în deplină libertate omul se lasă în voia disponibilității sale interioare, deși face acest pas, el nu mai are senzația că ceea ce se află numai sub acțiunea forțelor corpului fizic este același lucru cu ceea ce este văzut în vis.
Oamenii de astăzi reflectează îndelung la ce au avut în vedere cei din antichitate când au vorbit despre „haos”. Există diferite definiții ale haosului. În realitate haosul poate fi caracterizat spunând: Atunci când omul ajunge la o stare de conștiință în care încetează perceperea greutății, a gravitației terestre și lucrurile sunt deja pe jumătate imponderabile, dar nu încep să își ia zborul spre largul Universului, ci se mai mențin încă în echilibru, într-o poziție orizontală, atunci când limitele clare încep să se estompeze, când privim încă cu corpul nostru fizic dar deja într-o stare sufletească ca cea din vis urzeala nedeterminată a lumii, atunci avem în față haosul. Iar visul este tocmai umbra plutitoare a haosului care se abate asupra oamenilor.
În Grecia antică se mai păstra încă simțământul că de fapt lumea fizică nu poate crea frumosul. Lumea fizică este expresia necesității naturale, ea este așa cum este. Frumusețea poate fi creată doar din ceea ce este haotic. Frumusețea apare doar atunci când haosul este transformat în Cosmos. De aceea Haosul și Cosmosul sunt noțiuni alternative. Cosmosul – ceea ce înseamnă în fapt „lumea cea frumoasă” – nu poate fi realizat din obiecte terestre, ci numai din haos, numai prin faptul că a fost înfăptuit haosul. Iar ceea ce face omul cu lucrurile de pe pământ este numai o imitație materială a haosului înfăptuit.
Aceasta este situația pentru oricare înfăptuire artistică. În Grecia antică, unde cultul misterelor mai avea încă o oarecare influență, se păstra o imgine foarte vie a acestei relații dintre Haos și Cosmos.
Dar străbătând toate aceste lumi – lumea în care omul este inconștient, deoarece este cufundat în somn, lumea în care omul este semiconștient, căci este adâncit în vise, cutreierând peste tot prin aceste lumi – nu găsim nicăieri Binele. Entitățile care se află acolo au fost hărăzite unei înțelepciuni depline chiar de la primele începuturi ale cursului vieții lor. Găsim la ele o înțelepciune dominatoare, activă, găsim la ele frumusețe. Însă nu are sens, atunci când caracterizăm aceste entități până la care ne înălțăm noi, oamenii de pe pământ, să vorbim despre bunătate. Putem vorbi de bunătate doar atunci când există o diferență între lumea interioară și lumea exterioară, astfel încât binele poate sau nu să însoțească viața spirituală.
După cum starea de somn este părtașă adevărului, iar cea de vis frumuseții, starea de veghe este părtașă bunătății, este de domeniul binelui.
Starea de somn: Adevăr
Starea de visare: Frumusețe, Haos
Starea de veghe: Bunătate.
Aceasta nu vine în contradicție cu ceea ce am spus până acum, și anume că atunci când părăsești domeniul terestru și ieși în Cosmos ești tentat să te desprinzi de noțiunile terestre pentru a te ocupa de organizarea morală a lumii. Căci organizarea morală a lumii este tot atât de clar predeterminată, cu necesitate, ca și cauzalitatea de aici de pe pământ. Doar că acolo ea este spirituală: predeterminare, existentă determinată în sine. Deci nu este nici o contrazicere.
Însă în ce privește natura omenească trebuie să ne fie clar: Dacă vrem să putem concepe adevărul, trebuie să trecem prin starea de somn; dacă vrem să concepem frumusețea, trebuie să trecem prin starea de visare, dacă vrem să concepem bunătatea, trebuie să fim în stare de veghe. Omul, atunci când este treaz, nu este atras prin organismul său fizic și prin cel eteric către adevăr, ci către bunătate. Așa ajungem la necesitatea de a discuta concepția de bunătate.
Vă întreb acum: Spre ce se orientează știința actuală atunci când vrea să explice ce este omul? Cu toate că se ocupă de omul aflat în stare de veghe, ea nu se ridică de la adevăr prin frumusețe până la bunătate, ea vrea să explice totul în funcție de o necesitate externă, cauzală, care corespunde numai ideii de adevăr. Prin aceasta nu ajungem însă să înțelegem activitatea neîncetată a omului aflat în stare de veghe, ci ne explicăm cel mult cum este alcătuit omul care doarme. Citind un tratat de antropologie cu un ochi treaz, deschis față de calitățile sufletești și forțele universale, rămâneți cu următoarea impresie. Vă spuneți: Toate bune și frumoase, câte ni le spune știința actuală despre om. Dar cum este de fapt omul despre care ne vorbește știința aceasta? Parcă ar sta mereu în pat. De fapt nici nu poate să meargă. Nu se poate mișca. Într-adevăr, mișcarea nu este analizată absolut deloc. Parcă omul ar sta mereu culcat.
Omul, așa cum îl explică știința, poate fi înțeles doar ca un om care ar sta mereu culcat. Altfel nu se poate. Știința nu explică decât pe omul care doarme. Dacă am vrea să-l punem în mișcare, ar trebui să o facem mecanic. De aceea vorbim de un mecanism științific. În omul care doarme trebuie introdus un mecanism care să dea un impuls acestei momâi atunci când trebuie să se scoale, iar seara îl așază iar în pat.
Deci știința aceasta nu ne spune de fapt nimic despre om, despre rolul lui în lume, despre activitatea lui atunci când este în stare de veghe. Căci ceea ce îl pune în mișcare este ceea ce este cuprins în ideea de bine, nu în noțiunea de adevăr pe care o dobândim de la lucrurile exterioare. Este ceva de care nu se prea ține seama. Când vreun fiziolog sau un anatomist din ziua de astăzi descrie omul, simți că îți vine să-i spui acelui om: Trezește-te, trezește-te, nu mai dormi! Oamenii se obișnuiesc, sub influența acestei concepții despre lume, cu această stare de somn. Trebuie să subliniez acest lucru: că de fapt oamenii își pierd orice capacitate creatoare din cauza somnului, atunci când sunt sub influența științei. Iar acum, datorită revistelor de popularizare care sunt foarte răspândite, chiar și cei necultivați sunt influențați de știință. Niciodată nu au existat atâția oameni cu idei fixe ca astăzi, când aceste idei le-au fost furnizate de știință. Trebuie să vorbești într-un mod foarte deosebit, dacă vrei să înfățișezi situația din vremea noastră. Trebuie să folosești cu totul alt ton decât cel care este uzual în ziua de astăzi.
Așa se întâmplă și atunci când te afli un timp în preajma materialiștilor. Când materialismul era la apogeu, s-au scris cărți care susțineau, de exemplu, că omul, de fapt, nu este nimic în sine. El este un produs al oxigenului din aer, este un produs al temperaturii la care se află. El este de fapt – trage concluzia în mod patetic această interpretare materialistă – un produs al mișcării aerului.
Dacă acceptăm această descriere și ne imaginăm omul ca fiind într-adevăr așa cum este prezentat de cercetătorul materialist, rezultă că el este complet neurastenic. Materialiștii nu au descris niciodată decât astfel de oameni. Nu-și mai dau seama că de fapt descriu oameni adormiți, ca să zicem așa, își depășesc rolul și vor să meargă mai departe, descriind totdeauna oameni care par a fi în cel mai înalt grad neurastenici, care ar trebui să moară până în ziua următoare de neurastenie, care nu pot să trăiască. Căci această perioadă nu a putut concepe niciodată oamenii vii din punct de vedere științific.
Există misiuni importante pe care oamenii de astăzi trebuie să le degajeze din această ambianță și să le aducă iarăși în acele condiții fără de care istoria omenirii nu mai poate să continue să se desfășoare. Este nevoie să se pătrundă în spiritualitate. Trebuie găsit celălalt pol, opus celui cunoscut acum. Ce s-a realizat de fapt în decursul secolului al XIX-1ea, atât de glorios sub raportul gândirii materialiste? Ce s-a obținut?
S-a reusit într-un mod cu totul remarcabil – trebuie să recunoastem deschis și cinstit acest lucru – să se analizeze lumea exterioară ca lume terestră, prin dimensiuni, număr și greutate. În această privință secolul al XIX-lea și începutul secolului XX au avut realizări extraordinare, de mare amploare. Însă percepțiile senzoriale, culorile, sunetele acestea plutesc încă în necunoscut. Fizicienii au încetat să mai vorbească despre culori și sunete; ei vorbesc de vibrații ale aerului și ale eterului, care nu sunt culori și nici sunete. Vibrațiile aerului nu sunt sunete, ci cel mult un mediu în care sunt transpuse sunetele. Prin ele nu se poate sesiza care este calitatea senzorială a sunetelor. La acestea se ajunge abia după aeeea. De fapt, astăzi nu mai vedem decât ce se poate măsura cu cântarul, cu linia sau prin calcul. Celelalte ne scapă.
Iar acum, când teoria relativității introduce acea grandioasă dezordine pe care v-am descris-o ieri în ceea ce se poate măsura, cântări, număra, acum totul se destramă, toate se învălmășesc. Dar până la urmă și această teorie a relativității se izbește de anumite limite. Nu, în ceea ce privește noțiunile teoria relativității nu pierde din vedere noțiunile terestre, însă noțiunilor teoriei relativității le scapă totuși realitatea. Căci ceea ce poate fi măsurat, numărat, cântărit intră prin dimensiuni, număr și greutate în raporturi bine determinate cu realitatea exterioară senzorială.
Într-o vreme un fizician (sau un grup de fizicieni) din Stuttgart a întreprins o tratare a teoriei relativității din punctul de vedere al antroposofiei. Într-o discuție, s-a ilustrat printr-o demonstrație simplă că este totuna dacă țin în mână o cutie de chibrituri și aprind chibritul frecându-l de cutie sau dacă țin în mână chibritul și frec cutia de el: chibritul se aprinde și în acest caz. Mișcarea este relativă.
Desigur și aceasta este ceva relativ. În legătură cu tot ce se referă la un spațiu newtonian sau un spațiu euclidian, totul este relativ. Dar atunci când în discuție este acea realitate care se manifestă prin atracția gravitațională, treburile nu mai sunt atât de simple cum și le-a imaginat Einstein, căci aici este vorba despre împrejurări reale. Din nou ne aflăm în fața unui paradox. Relativitatea își dovedește valabilitatea când realitatea complexă este înlocuită prin matematică, geometrie și mecanică. Dar când este vorba de adevărata realitate, nu mai merge așa. Căci nu mai este ceva relativ dacă mănânci friptură de vițel sau ești tu mâncat de ea. Cu cutia de chibrituri poți să faci diferite combinații, însă friptura de vițel trebuie s-o mănânci, nu poți să te lași mâncat de ea! Tocmai aceste lucruri limitează aplicarea teoriei relativității. Dacă privim din afară aceste lucruri s-ar putea spune că nu este înțeleasă această teorie profundă. Dar logica, așa cum vă spun, este că nu este altceva, nu pot s-o fac să fie altfel.
Deci se pune problema să vedem în ce fel, dacă luăm în considerare greutatea – deci ceea ce constituie de fapt corpurile fizice –, prin aceasta culorile, sunetele și celelalte nu-și mai găsesc loc nicăieri în realitate. Dar datorită acestei orientări se pierde din vedere ceva foarte important. Și anume se pierde din vedere măiestria artistică. Pe măsură ce suntem tot mai legați de lumea fizică, măiestria artistică își ia adio de la noi. În cuprinsul tratatelor de fizică nu se poate găsi nici urmă de artă. Nu se mai păstrează nimic din artă, totul a fost eliminat. Pentru cine mai are vreo rămășiță de simț al frumuseții este îngrozitor de greu să studieze un manual de fizică din zilele noastre. Prin faptul că toate acele elemente din care se înfiripă frumosul, culorile și sunetele, care sunt libere ca păsările cerului, nu sunt luate în considerare decât atunci când sunt legate de lucruri grele, prin această atitudine oamenii pierd din vedere arta. Astăzi acest lucru le scapă. Cu cât oamenii sunt mai legați de lumea fizică, cu atât sunt mai străini de artă. Gândiți-vă bine. Avem o fizică excelentă. Nu poate să ni se reproșeze faptul că deși facem parte din tabăra antroposofiei declarăm că există o fizică excelentă. Însă această fizică trăiește din lepădarea de măiestria artistică. Ea trăiește până în cele mai mici detalii din tăgăduirea măiestriei artistice, căci acesta este un mod de a aborda lumea în care artistul nu se sinchisește câtuși de puțin de fizician.
De exemplu, nu cred că muzicianul pune mare preț pe studierea teoriei fizice a acusticii. Pentru el acest lucru este plictisitor, lui nu-i pasă de aceasta. De asemenea, pictorul nu este dispus să studieze greoaia teorie a culorilor cuprinsă în fizică. Dacă îl mai interesează cât de cât teoria culorilor, el apelează la teoria lui Goethe asupra acestora. Însă această teorie este eronată din punctul de vedere al fizicianului. Fizicianul își aruncă ochii asupra ei și spune: Da, într-adevăr, nu contează prea mult dacă pictorul are cunoștințe adevărate sau false asupra culorilor. De fapt tocmai sub influența concepțiilor de astăzi ale fizicii arta se duce de râpă. Deci trebuie să ne punem problema de ce în vremurile vechi a existat artă.
Dacă ne întoarcem mult în trecut, până în acele vremuri străvechi când oamenii mai aveau încă o clarviziune primordială, vedem că pe atunci oamenii nu dădeau atâta atenție dimensiunilor, numărului și greutății obiectelor terestre. Ei nu erau atât de preocupați de dimensiuni, număr și greutate, ci prețuiau mai mult culorile și sunetele obiectelor terestre.
Gândiți-vă că de fapt chimia nu ia în calcul greutatea decât de la Lavoisier încoace, deci de ceva mai mult de o sută de ani. Greutatea a fost utilizată în fundamentarea unei concepții despre lume de-abia de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Omenirea de mai înainte nu avea convingerea că pe pământ toate trebuie măsurate după greutatea, numărul și dimensiunile lor. Oamenii se lăsau prin simțurile lor în voia lăicerului de culori al lumii, a armoniilor sonore, nu a oscilațiilor acustice, ci a valurilor de sunete. Se trăia în ambianța lor prin faptul că se trăia în lumea fizică.
Dar ce obținea omul prin faptul că trăia în această percepție senzorială lipsită de greutate? El dobândea posibilitatea ca, de exemplu, atunci când se apropia de cineva să-l vadă pe acel om nu așa cum vedem astăzi, ci ca pe un produs al întregului Univers. Omul era mai mult un efluviu complex al Cosmosului. Era mai degrabă un microcosmos, decât un ins care, închis în limitele propriului trup, ocupă o mică bucățică de pământ. Oamenii erau considerați într-o mai mare măsură drept o reflectare a Universului. Culorile care se scurg din toate părțile se adunau la un loc, dându-i omului culoare. Armonia universală era prezentă, sunetul ei străbătea făptura omenească, dându-i chip și formă.
Omenirea de astăzi ar putea cu greu să înțeleagă ceva din cele pe care vechii inițiatori în mistere le spuneau discipolilor lor. Căci astăzi, dacă cineva vrea să explice inima omenească ia un embrion și analizează în ce fel se creează vasele de sânge, cum apare un fel de pompă din care se formează apoi inima. Desigur că vechii învățați nu spuneau aceste lucruri discipolilor lor la inițierea în mistere. Nu li s-ar fi părut ceva mai important decât felul în care se împletește un ciorap, deoarece rezultatele sunt destul de asemănătoare. Dimpotrivă, altceva avea o importanță cu totul deosebită. Ei spuneau: Inima omenească este un produs al aurului care trăiește pretutindeni în lumină, care izvorăște din Univers și formează de fapt inima omenească. (Vezi figura 6 și tabla 4) Ei își reprezentau acest lucru astfel: lumina se țese în Univers și lumina poartă în sine aurul. Peste tot în lumină este aur, aurul roiește în lumină. Și în viața pământească, inima, după cum știți, se reînnoiește cu totul, în răstimp de șapte ani, nu din castraveții și salata și friptura de vițel pe care le-a mâncat omul în acest răstimp, ci, așa cum știau acești învățați din vechime, inima se zidește din aurul luminii. Iar castraveții și salata sunt numai un stimulent pentru ca aurul care roiește în lumină din întregul Univers să zidească inima.
Tabla 4Da, oamenii vorbeau altfel pe atunci, și trebuie să fim conștienți de acest contrast, căci va trebui să învățăm din nou să vorbim în acel fel, însă la un alt nivel de conștiință. De exemplu, ceea ce a existat odinioară în domeniul picturii, dispărând apoi; ceea ce se picta prin inspirația primită din Univers, când încă nu se cunoștea gravitația, și-a lăsat ultimele ecouri, de exemplu, în pictura lui Cimabue și îndeosebi în arta iconarilor ruși. Icoanele au fost pictate pornind de la ceea ce se mai primea pe atunci din lumea exterioară, din macrocosmos; ele sunt într-un fel bucăți desprinse din macrocosmos. După aceea însă s-a ajuns într-un impas. Nu se putea merge mai departe pe acest drum, căci omenirea a pierdut această imagine a lumii. Dacă ar fi fost vorba să se mai picteze aceste icoane printr-o participare interioară, nu numai ca rezultat al tradiției și al rugăciunilor, ar fi trebuit să se știe cum trebuie mânuit aurul. Felul cum era tratat aurul în imagini este unul dintre marile secrete ale picturii străvechi. Scoaterea în evidență a ceea ce se formează la om din fondul de aur, aceasta era esența picturii străvechi.
Există o prăpastie adâncă între Cimabue și Giotto, căci Giotto a început ceea ce Rafael a dus apoi pe cele mai înalte culmi. Cimabue se baza pe tradiție, Giotto era deja pe jumătate naturalist. El punea în evidență faptul că tradiția nu mai era vie în suflete. Acum se lua în considerare omul fizic, nu mai era vorba de întregul Univers. Nu se mai putea picta aurul, trebuia pictată carnea.
Până la urmă s-a mers atât de departe pe această cale, încât pictura s-a transformat în ceea ce ne-a dat secolul al XIX-lea. Icoanele nu au greutate, icoanele sunt din afara lumii, sunt imponderabile. Astăzi nu mai pot fi pictate așa, dar când au fost pictate în forma lor originară ele erau imponderabile.
Giotto a fost primul care a început să picteze lucrurile așa încât să fie supuse legii gravitației. De atunci încoace, toate lucrurile care sunt reprezentate au greutate chiar în imagine și sunt pictate din exterior, iar culorile sunt puse pe ele așa cum susțin fizicienii, care spun că la suprafața obiectelor culorile apar ca urmare a unor lungimi de undă diferite. În felul acesta gravitația a pătruns în artă. Numai că Giotto a făcut acest lucru într-o manieră estetică, cu măiestrie, iar Rafael a înălțat această măiestrie până pe culmi.
Așa că acum se poate spune: Universalul s-a retras din oameni și acum numai omul cu greutate mai poate fi văzut. Cât s-au mai păstrat unele simțăminte din timpurile vechi, s-ar putea spune că greutatea trupului a fost oarecum mai mică, totuși era o greutate. Atunci a apărut Madona, ca o contrapondere a icoanei. Icoana, care era imponderabilă, și Madona, care are o greutate, dar în același timp este și frumoasă. Frumusețea și-a mai păstrat-o. Dar icoanele nu se mai puteau picta, căci omul nu mai trăia în ele. Nu este adevărat că și astăzi oamenii trăiesc viața icoanelor. De aceea și arta icoanelor s-a transformat într-un fel într-un neadevăr sentimental. Este un drum înfundat în artă, icoanele au devenit schematice, au devenit tradiționale.
Pictura lui Rafael, pictură care de fapt s-a clădit pe ceea ce a făcut Giotto din Cimabue, această pictură mai poate rămâne artă doar atâta vreme cât asupra ei mai strălucește vechiul luciu al frumuseții. Bineînțeles că au existat pictorii senini ai Renașterii, care mai simțeau ceva din aurul care se învolburează în lumină și au dat cel puțin tablourilor lor o strălucire care le venea din exterior, din razele aurului care roia în lumină.
Dar acest lucru nu s-a mai continuat. Așa a apărut naturalismul. Și așa omenirea a rămas din punct de vedere al artei între două luntre, între icoană și Madonă, și a ajuns în situația să fie nevoită să descopere ce este culoarea pură, sunetul pur, cărora li se opune gravitația, li se opune calitatea de a putea fi măsurat, numărat, cântărit. Trebuie să învățăm să pictăm plecând de la culoare. Deocamdată acest lucru se încearcă de-abia, incipient și stângaci, dar nouă ne revine sarcina de a picta pornind de la culoare, de a trăi culoarea în sine, desprinsă de greutate. În acest domeniu trebuie să putem merge înainte cu convingere, mai ales cu convingere estetică.
Dacă urmăriți ce s-a realizat în încercările simple din programul nostru*, veți vedea că acolo, chiar dacă este numai un început, totuși începutul a fost făcut, pentru a scoate culorile de sub povara gravitației, de a trăi culoarea ca pe un element de sine stătător, de a face culorile să vorbească. Dacă acest lucru va izbuti, din elementele libere ale culorilor și sunetelor va apărea din nou o artă nesupusă gravitației, în opoziție cu concepția fizică antiartistică, care tinde să sufoce orice artă.
* Reproducerile pastelurilor și acuarelelor realizate de Rudolf Steiner au apărut sub îngrijirea Fundației pentru administrarea operei lăsate de Rudolf Steiner. (Nota red. germane.)
Da, stăm între două luntre, între icoană și Madonă, dar acum este timpul să ne ridicăm. Aici știința modernă nu ne poate ajuta. V-am spus că dacă ar fi numai după științele fizice ar trebui să stăm numai culcați. Dar acum trebuie să ne sculăm în picioare. Iar pentru aceasta avem neapărată nevoie de Știința spirituală. Aceasta cuprinde acel element vital care se ridică de la gravitație la culoarea imponderabilă, la realitatea culorii, de la constrângere până și în domeniul naturalismului muzical la arta muzicală liberă și așa mai departe.
În toate domeniile putem vedea un reviriment, o redeșteptare a omenirii. Deci trebuie să primim aceste impulsuri de a ne trezi, de a privi în jur, de a observa ce este și ce nu este, și unde se află chemarea de a păși mai departe. De aceea am dorit ca înainte de vacanța de vară prilejuită de plecarea mea în Anglia să închei cursurile cu aceste considerații, pe care vi le-am prezentat atât în aceste conferințe cât și în fața adunării delegaților. Aceste lucruri se înscriu deja în dinamica vremurilor noastre. Și este necesar ca acestea să pătrundă în mișcarea noastră așa cum am încercat să vi le deslușesc.
V-am arătat ce a ajuns să-și închipuie filosoful din vremurile noi, la ce duce acest intelectualism. Se imaginează o mașină imensă, așezată în centrul pământului, din care, pornind de la pământ, lumea să se împrăștie în toate părțile Universului. El consideră că este așa. Dar alții sunt de altă părere.
Așa că de pe diverse poziții, de exemplu așa cum am făcut ieri, arătându-vă cum noțiunile care acum treizeci-patruzeci de ani erau considerate ca foarte bine stabilite s-au destrămat cum se topește zăpada la soare în fața teoriei relativității, am încercat să vă arăt că există peste tot premise care ne fac să ne îndreptăm către antroposofie. Filosoful Eduard von Hartmann spune așa: Dacă lumea este așa cum trebuie să ne-o reprezentăm, adică așa cum și-o închipuie el în spiritul secolului al XIX-lea, atunci ar trebui de fapt, deoarece nu o putem suporta în sine, să o extindem tot mai mult în Univers și se pune numai problema dacă vom fi în stare să realizăm aceasta. Trebuie să dorim să vină astfel de vremuri, în care să putem risipi lumea în tot largul Universului. Deci relativiștii se îngrijesc de mai înainte ca oamenii să nu mai aibă nici un fel de noțiuni. Spațiu, timp, mișcare, toate acestea se destramă, fără acestea omul poate ajunge la disperare, astfel încât poate să considere că în aceste condiții cea mai bună rezolvare a situației o constituie această împrăștiere în întregul Univers. Însă de fapt trebuie să ajungi să cunoști limpede ceea ce constituie impulsurile caracteristice epocii noastre.
De aceea a trebuit să țin aceste ultime conferințe în felul în care le-am ținut: arătând cum se răsfrânge în rândurile noastre viața culturală exterioară. A fost un apel să începem să deschidem ochii. Și am încercat să structurez aceste conferințe în așa fel, încât din ele să se poată vedea aceasta: Societatea antroposofică trebuie să facă tot efortul ca să iasă din sectarism, să depășească sectarismul. Așa că ar fi de dorit, dragi prieteni, să folosiți timpul celor câteva săptămâni în care trebuie să ne despărțim ca să reflectați cum putem ieși din acest sectarism. Căci altfel Societatea antroposofică se va adânci din ce în ce mai mult în sectarism. Și există tendințe foarte puternice de a nu abandona sectarismul, ci de a naviga în continuare tot mai mult în atitudini sectare.
Trebuie să ne preocupe ce posibilități putem găsi pentru ca să evităm sectarismul. Insist asupra acestui fapt, deoarece este extrem de necesar să insist. Am vrut prin aceasta să vă atrag atenția, așa cum am făcut în aceste ultime conferințe, că trebuie să privim pretutindeni în lume, că nu trebuie să ne închistăm într-o sectă, ci trebuie să trăim în lume, cu ochii larg deschiși, cu simț practic, să ne situăm în miezul lumii. Aceasta se poate realiza concomitent cu adâncirea cât de intensă în lumea spirituală. De aceea a trebuit să vă încunoștințez că în zilele noastre a fost posibil ca un hindus, Rámanáthan, privind la cultura europeană să le spună europenilor: Aduceți-vă învățători din India care să vă vorbescă despre Iisus, căci voi nu-l mai înțelegeți deloc pe Iisus Christos. Începem să înțelegem aceste lucruri doar când ne apucăm să citim Noul Testament.
Atunci când ne închistăm în sectarism, așa cum arată clar anumite tendințe care s-au manifestat în cursul adunării delegaților, nu putem aduce la îndeplinire marea misiune a antroposofiei actuale, iar aceasta trebuie îndeplinită, căci este o problemă vitală pentru omenire.
Am dorit să mă adresez inimilor voastre în acest fel, înainte de a mă despărți de voi pentru câteva săptămâni. La vremea potrivită veți fi anunțați când se vor continua aceste cursuri. În săptămânile care urmează se vor prezenta în diferite localități din Anglia conferințe și reprezentații de euritmie.
Am dori să ne pregătim pentru această vacanță de vară în așa fel, încât în acest interval inimile noastre să fie deschise pentru receptarea corespunzătoare a următoarei probleme: Ce ar trebui să simțim, pentru ca dezvoltarea omenirii să se desfășoare mai departe pe calea cea bună?
