Ieri am adus în faţa sufletelor noastre imaginea lui Mihael în luptă cu balaurul, aşa cum rezultă ea din înţelegerea lăuntrică a ciclului anual. Şi de fapt arta nu poate fi altceva decât o oglindire a ceea ce simte omul în legătură cu Cosmosul. Bineînţeles că acest lucru se poate realiza de pe diferite niveluri, din diferite perspective; dar în ultimă analiză, operă de artă poate fi numită doar aceea care reprezintă într-adevăr pentru om ceva care este în stare să trezească în simţirea lui impresia că, sub influenţa artei, sufletul lui se poate deschide tainelor Universului.
Ei bine, azi ne propunem să urmărim în continuare ciclul anual, în acelaşi spirit în care am făcut-o ieri pentru ca aceste consideraţii să fi putut culmina în descrierea imaginii Arhanghelului Mihael în luptă cu balaurul.
Din cele spuse până acum, ştim că la apropierea toamnei are loc un fel de inspiraţie a Pământului, un fel de inspiraţie spirituală, că acesta sustrage în sine fiinţele elementale care în miezul verii ieşiseră afară; acestea îşi reiau drumul înapoi în preajma sărbătorii Arhanghelului Mihael, cufundându-se tot mai adânc şi ajungând în miezul iernii să fie cel mai intim mod unite cu Pământul.
Ei bine, toate acestea trebuie să ne ducă la concluzia că tocmai în perioada de iarnă, Pământul este cel mai mult el însuşi. El a aspirat din Cosmos tot ceea ce în perioada de vară a lăsat să iasă în exterior ca spiritual al său. Aşadar în miezul iernii, Pământul este cel mai mult Pământ; acum avem de-a face propriu-zis cu fiinţa sa. Pentru a ne crea o bază în vederea viitoarelor expuneri, va trebui să cercetăm acum fiinţa Pământului aşa cum este ea în anotimpul de iarnă, neavând voie să uităm totuşi că, atunci când pentru o emisferă a Pământului este iarnă, pentru cealaltă este vară. Trebuie să aveţi mereu în vedere, în fundal, această realitate. În cazul de faţă noi ne reprezentăm o parte a Pământului unde tocmai acum se apropie miezul iernii. Acum Pământul îşi desfăşoară ceea ce este – în cel mai adânc sens – propria sa fiinţă, care îl face într-adevăr să fie Pământ.
Să ne îndreptăm cu atenţie privirea către acest Pământ. El este acel sâmbure terestru solid, care la prima vedere lasă să-i fie văzută în afară numai suprafaţa. Dar acest sâmbure solid de pământ este, în cea mai mare parte, acoperit la exterior de hidrosferă, de masa de apă a Pământului. De fapt, continentele plutesc oarecum în această masă de apă. Şi noi ne putem chiar imagina această masă de apă extinzându-se şi mai departe în atmosferă, căci atmosfera este întotdeauna plină de elementul lichid, element care, fireşte, este mult mai subtil decât apa mării şi a râurilor; dar înălţându-ne de la apa mării în atmosferă, nu vom găsi, de fapt, nici o linie precisă de demarcaţie. Aşa că, desenând schematic Pământul, aşa cum este el de fapt, trebuie să-l desenăm astfel: Avem în mijloc acest sâmbure solid de pământ (vezi fig. 1 /planşa I/, verde). În jurul acestui sâmbure solid există zona lichidă (albastru). Fireşte, acum ar trebui să reprezint continentele, aşa cum ies ele la suprafaţa apei, şi aşa mai departe. Toate acestea sunt desenate în mod schematic, căci proeminenţele nu trebuie să creeze o altă impresie decât, să zicem, protuberanţele unei portocale. De jur-împrejur, trebuie să desenez acum ceea ce am indicat drept hidrosferă, masa de apă din atmosferă. Să privim puţin această formaţiune (albastru) şi să ne punem întrebarea: Ce este ea de fapt? Această formaţiune nu s-a constituit independent, ci ea este apa care există peste tot în Cosmos. Formaţiunea pe care o vedem aici s-a născut din întregul Cosmos, şi numai datorită faptului că acest Cosmos apare din toate părţile ca o sferă, datorită acestui fapt şi masa atmosferică ce se îndreaptă în sus, ne apare rotundă, sferică.
Dar acest lucru exercită puternice influenţe asupra întregului Pământ. Aşa că, dacă am privi Pământul de pe o planetă îndepărtată, acesta ni s-ar înfăţişa – să zicem – ca o mare picătură de apă în Cosmos, cu tot felul de proeminenţe pe el – continentele – care ar fi oarecum de o altă culoare; totuşi el ne-ar apărea ca o mare picătură de apă în Cosmos.
Vrem să privim acum întreagă această situaţie dintr-un punct de vedere cosmic. Ce este la urma urmei acest strop care se roteşte prin spaţiu, sub forma unei picături de apă? Este ceva a cărui formă de strop este cauzată de întreaga înlănţuire a fenomenelor cosmice. Aflăm ce este de fapt acest strop numai printr-o cercetare spiritual-ştiinţifică, atingând treptele imaginaţiei şi ale inspiraţiei. El nu este altceva decât un uriaş strop de mercur; într-adevăr, el este un uriaş strop de mercur, numai că aici substanţa numită mercur apare extraordinar de diluată.
Faptul că un asemenea grad de diluţie este posibil a demonstrat-o deja cu exactitate lucrarea doamnei doctor Kolisko [ Nota 3 ]. Căci chiar în Institutul nostru biologic din Stuttgart s-a încercat, pentru prima oară, să se dea acestei afirmaţii o fundamentare exactă. Aici a devenit posibil să se obţină diluţii de unu la un trilion, pentru unele substanţe, şi s-a reuşit să se constate în mod practic, cu precizie, efectele unor substanţe ajunse la un asemenea grad de rarefiere. Aşadar, ceea ce până acum n-a putut fi decât o presupunere din domeniul homeopatiei în legătură cu efectele diferitelor substanţe, a fost acum într-adevăr înălţat la rangul unei ştiinţe exacte. Căci curbele desenate acolo nu ne mai permit să ne îndoim de faptul că cele mai mici particule îşi exercită influenţele în mod ritmic. Nu vreau să intru mai mult în aceste detalii, deoarece lucrarea a fost deja publicată şi aceste lucruri pot fi verificate astăzi peste tot. Am vrut doar să amintesc aici acest lucru pentru a arăta că şi în cazul fenomenelor materiale trebuie să ţinem seama de nişte diluţii extraordinar de mari, care prezintă anumite efecte.
Într-adevăr avem aici de-a face cu ceva despre care putem spune: Dacă gustăm substanţa de care ne ocupăm, în cantitate mică, zicem că e apă. Noi folosim această apă, scoţând-o cu vasele noastre din râu sau din izvor; dar nu există nicăieri apă care să fie compusă numai din oxigen şi hidrogen. Ar fi o aberaţie să se creadă că există apă compusă numai din oxigen şi hidrogen. Bineînţeles că este foarte uşor de crezut că apele feruginoase sau alte feluri de ape minerale conţin şi altceva. Dar apă care să fie compusă numai din oxigen şi hidrogen nu există, aceasta este doar o exprimare aproximativă. Orice apă am întâlni, ea conţine întotdeauna şi alte substanţe. În principiu, întreaga masă acvatică a Pământului este mercur, din punct de vedere cosmic. Numim apă numai acele mici cantităţi pe care le avem noi. Pentru Cosmos această apă nu e apă, ci mercur.
Aşa că putem spune: În general, atunci când ne referim la hidrosferă, la apă, avem de-a face, din punct de vedere cosmic, cu mercur. Bineînţeles că în această picătură de mercur sunt înglobate toate substanţele metalice, tot ceea ce este solid, într-un cuvânt – ca să zicem aşa – pământ. Acestea reprezintă ceea ce apare ca masă solidă a Pământului. Ele au tendinţa de a lua formele lor specifice, proprii. Aşa că dacă privim toată această formaţiune, trebuie să ne gândim la forma generală de sferă a mercurului; mercurul metalic obişnuit este – aş zice – numai simbolul pe care natura a voit să-l creeze, pentru ceea ce este mercurul de fapt. În această sferă este înglobat ceea ce capătă forme proprii, specifice, în cele mai variate şi mai distincte moduri: formele de cristalizare ale metalelor. Aşa că putem spune: Avem în faţa noastră această formaţiune – pământ, apă, aer – şi ea are tendinţa de a lua forma despre care v-am vorbit: în interior, forme cristalizate, diferenţiate, individuale, iar în exterior o formă sferică (vezi figura 1).
Tabla 2Referindu-ne acum la aer (roşu închis), aşa cum înconjoară el ca atmosferă Pământul, nici de această dată nu putem vorbi despre un aer în stare pură, întrucât acest aer are mereu tendinţa de a-şi asimila căldura, într-o măsură mai mare sau mai mică. El este impregnat de căldură (violet). Trebuie să luăm deci în consideraţie un al patrulea element: căldura care se acumulează în aer.
Ei bine, această căldură care vine de sus, din Cosmos, şi impregnează aerul, este cea care aduce în mod special, cea care face posibil procesul de sulfurizare, procesul Sulfur. Am mai putea spune la fel de bine: Procesul Sulfur este provocat din Cosmos. Procesului Sulfur i se alătură procesul Mercur, aşa cum vi l-am prezentat pentru elementele apă-aer. Aer – căldură : proces Sulfur, apă – aer: proces Mercur.
Dacă ne apropiem acum şi mai mult de Pământ, dacă ne îndreptăm spre interiorul lui, observăm în el procesul de formare a acizilor, deci procesul de formare a sărurilor, căci pe baza acizilor se formează sărurile. Deci dacă ne îndreptăm privirile către Cosmos, vedem acolo procesul sulfuric, procesul Sulfur. Şi dacă privim această tendinţă a Pământului de a lua forma unei picături cosmice, privim de fapt în intimitatea procesului Mercur. Apoi, dacă ne îndreptăm privirile în jos, spre solul Pământului care primăvara face să iasă spre noi toată acea viaţă care creşte, încolţeşte, înmugureşte, noi vedem de fapt procesul de formare al sărurilor.
Acest proces de formare a sărurilor are de fapt cea mai mare importanţă pentru viaţa ce încolţeşte, înmugureşte; căci în momentul în care se formează din germeni rădăcinile plantelor, dezvoltarea lor depinde întru totul de raportul procesului de formare a sărurilor din sol. Sărurile pe care solul le conţine, săruri în cea mai largă accepţiune a cuvântului, zăcămintele subsolului sunt cele care impregnează rădăcinile cu substanţe, care fac de fapt ca rădăcina să devină rădăcină, adică baza pământească a oricărei plante.
Deci, îndreptându-ne către Pământ, avem procesul de formare a sărurilor. Acesta este de fapt ceea ce – ca să zicem aşa – face Pământul din sine însuşi în miezul iernii; vara, de exemplu, toate sunt amestecate. Aerul este străbătut de procese sulfurice, căci fulgerul sau tunetul ţin tot de procesul sulfurizării; acesta coboară şi mai mult, şi din această cauză tot ceea ce merge în pas cu anotimpurile suferă efectele procesului de sulfurizare. Apoi, în perioada mihaelică, apare procesul prin care fierul restrânge tot mai mult efectele acestui proces de sulfurizare, după cum am arătat ieri. În timpul verii în atmosferă mai este amestecat şi procesul de formare a sărurilor, căci plantele crescând, dezvoltându-se, duc sărurile prin frunzele şi florile lor, până sus în seminţe. Bineînţeles că găsim aceste săruri în cele mai diferite organe; apoi ele se eterizează, se depun în uleiurile eterice, apropiindu-se astfel de procesul de sulfurizare. Or, plantele fiind cele care duc sărurile în sus, esenţa lor se revarsă şi ea în afară, devine esenţă a atmosferei.
Astfel, în perioada miezului de vară se constituie un amestec din elementul mercuric – care de fapt există mereu în Pământ –, elementul sulfuric şi săruri. De fapt, când stăm pe Pământ în miezul verii, capul nostru este scăldat într-un amestec de Sulfur, Mercur şi sare, în timp ce la începutul miezului de iarnă fiecare din aceste principii – sarea, mercurul, sulful – îşi reiau starea lor proprie. Aceasta înseamnă că sărurile s-au retras în lăuntrul Pământului; că, în hidrosferă, în elementul lichid pătrunde tendinţa de a lua o formă regulată de sferă, tendinţa de a crea, oarecum, şi prin covorul de zăpadă sferic, sau numai parţial sferic, un semn exterior al rotunjirii, al formei sferice pe care o ia elementul lichid. Procesul de sulfurizare dă înapoi – ca să zicem aşa –, astfel că în această perioadă nu este necesar să ţinem neapărat seamă de acest proces sulfuric, el putând fi acum neglijat. Dar în locul procesului de sulfurizare, în miezul iernii se petrece altceva.
Plantele, care s-au tot dezvoltat din primăvară până în toamnă, s-au ascuns acum în seminţe. Ce este de fapt procesul de formare al seminţelor? În perioada în care plantele îşi retrag viaţa în seminţe, afară în natură se petrece un proces pe care noi – aş zice că într-un mod stângaci uman – îl continuăm atunci când pregătim plantele pentru a ne hrăni cu ele: coacem plantele. Ei bine, această urcare până în floare, acest proces de creare a seminţei este o coacere naturală, este drumul pe care îl face planta pentru a ieşi în întâmpinarea procesului de sulfurizare. Ele sunt cel mai puternic sulfurizate – ca să zicem aşa – în perioada în care vara a ajuns la punctul său culminant. Iar când se apropie toamna, aceste arderi încetează.
Bineînţeles că în lumea organică totul este diferit de cele ce ni se înfăţişează afară în procesele brute anorganice; dar ceea ce rezultă dintr-o ardere, de orice natură ar fi ea, este cenuşă. Şi astfel, la ceea ce a rezultat, pe o cale total diferită, din procesul de formare a sării, proces stimulat – ca să zicem aşa – din interiorul Pământului, se adaugă ceea ce a căzut pe solul pământesc din fiecare plantă în urma fecundării plantelor, a înfloririi lor, în urma acestui proces de coacere, a acestei arderi. Aceste lucruri au un rol important, rol care de obicei nu este luat în seamă. Ceea ce se petrece în soba noastră, adică faptul că în ea se formează cenuşa, joacă un mare rol pe Pământ, în cadrul ritmului anual. Căci în orice proces de formare a seminţei, care în ultimă instanţă este o ardere, sămânţa, ca cenuşă rezultată din ardere, cade necontenit în sol şi, începând cu luna octombrie, Pământul este de fapt impregnat cu cenuşă.
Aşa că, dacă cercetăm Pământul în miezul iernii, observăm tendinţa lăuntrică de formare a sării. În acelaşi timp avem, în forma lui determinată, caracteristică, procesul de formare a mercurului; şi, în timp ce în perioada miezului de vară trebuie să ţinem seama de Cosmosul extrapământesc – de care este legat procesul de sulfurizare, acum avem de-a face cu procesul de formare a cenuşii.
Ceea ce atinge, ca să zicem aşa, punctul său culminant în perioada Crăciunului, se pregăteşte de fapt încă din perioada sărbătorii Mihaelice. Pământul se consolidează tot mai mult în sensul de a deveni în perioada miezului iernii, un corp cosmic desfăşurând procesul de formare a mercurului, sării şi cenuşii. Ce reprezintă acestea pentru Cosmos?
Ei bine, dragii mei prieteni, dacă un purice ar fi vreodată anatomist şi ar studia un os, în faţa lui s-ar afla o infimă parte din acel os, pentru că el însuşi este mic, pentru că el ar cerceta osul din perspectiva lui de purice. Şi atunci puricele ar constata că în os are de-a face cu fosfat de calciu în stare amorfă, că are de-a face cu carbonat de calciu, şi aşa mai departe. Dar puricele devenit anatomist nu şi-ar da seama că aceasta este doar o mică parte dintr-un schelet. El ştie de fapt să sară încoace şi încolo, dar dacă ar studia acea parte mică din os el s-ar limita numai şi numai la ceea ce a aflat din cercetarea respectivei bucăţele de os. Nici omului geolog sau mineralog nu i-ar folosi la nimic să poată sări de ici-colo ca un mare purice al Pământului, căci el ar face tot ceea ce face de obicei la scară redusă, atunci când cercetează masa muntoasă a Pământului care reprezintă, în totalitatea ei, un sistem osos. Aşadar puricele n-ar descrie sistemul osos, ci ar desprinde cu ciocanul său o mică parte din el. Să zicem că ar desprinde cu micul său ciocan puricesc, o bucăţică din claviculă. Nici carbonatul de calciu, nici fosfatul de calciu din această bucăţică nu i-ar spune că este vorba despre o claviculă, şi cu atât mai puţin că ea ţine de marele sistem osos al unui corp. El nu ar fi făcut altceva decât că ar fi desprins cu micul său ciocan o bucăţică pe care a descris-o apoi din perspectiva lui de purice, întocmai cum descrie omul Pământul, de exemplu, când desprinde din muntele Dornach o bucăţică de calcar de Jura. Apoi el va analiza această bucată iar descrierea lui va fi preluată de mineralogie, geologie şi aşa mai departe. Este vorba – e drept, la o scară mai mare – de aceeaşi perspectivă de purice.
Bineînţeles că procedând astfel nu vom putea ajunge la adevăr; este într-adevăr esenţial să ne dăm seama că Pământul nostru este un organism unitar, şi că în perioada miezului de iarnă este cel mai consolidat în ceea ce priveşte structura lui de sare, mercur şi cenuşă.
Şi ce înseamnă acest lucru pentru organismul Pământului, luat în ansamblul lui, dacă ne însuşim punctul de vedere cosmic, nu al puricelui? Ei bine, vedeţi dumneavoastră, tot ceea ce constituie, în cel mai larg sens al cuvântului, formare de săruri, depunerea lor sub formă fizică – aşa cum se poate depune, să zicem, în mici vase, sarea de bucătărie dizolvată în apă –, toate aceste procese (n-aş vrea să mă refer acum la vreun proces chimic, cu toate că nici din acesta n-ar rezulta altceva) au însuşirea de a fi, sub o anumită formă, permeabile pentru spiritual. Acolo unde este sare, spiritualul poate, ca să zicem aşa, pătrunde liber. Aşa că, datorită faptului că în perioada miezului de iarnă formaţiunile de sare ale Pământului se consolidează, fiinţele elementale care se unesc, se leagă cu Pământul, au pe de o parte un adăpost „agreabil” în lăuntrul Pământului, iar pe de altă parte, şi alte elemente spirituale sunt atrase din Cosmos şi pot sălăşlui, ca să zicem aşa, în această crustă de sare care se află chiar sub scoarţa Pământului. Or, în această crustă de sare care se află imediat sub suprafaţa Pământului, încep să-şi desfăşoare o activitate deosebit de intensă forţele lunare, acel rest al forţelor lunare – despre care v-am vorbit adesea în cursul acestor expuneri – care au rămas aici după ce Luna s-a detaşat de Pământ.
Aceste formaţiuni devin deosebit de active în lăuntrul Pământului datorită faptului că solul conţine sare. Astfel, imediat sub suprafaţa Pământului avem substanţele ce se depun în formaţiuni solide sub covorul de zăpadă care tinde să ia forma mercurului; avem materia pământească, sare impregnată de spiritualitate. În anotimpul de iarnă Pământul devine într-adevăr spiritual datorită conţinutului său de sare, care se consolidează acum în mod deosebit.
Apa, cu alte cuvinte mercurul cosmic, capătă tendinţa lăuntrică de a se rotunji ca o sferă; întreaga masă de apă are această tendinţă de a lua forma unei sfere. Şi, datorită acestui fapt, Pământul are capacitatea, în perioada miezului de iarnă, nu numai de a cristaliza sarea în formaţiuni încremenite, impregnând cu spirit aceste formaţiuni, ci şi de a însufleţi această materie impregnată de spirit de a-i da viaţă. În perioada miezului de iarnă întreaga scoarţă a Pământului se trezeşte la viaţă. Datorită principiului mercuric, există peste tot tendinţa trezirii la viaţă, în principiul spiritual şi în cel salin. În timpul iernii Pământul dobândeşte, în straturile de sub scoarţa lui, forţe imense de a dezvolta viaţă sub suprafaţa lui.
Numai că această viaţă ar vrea să devină viaţă lunară căci, după cum am mai spus, aici acţionează cu precădere forţele lunare. Or, datorită faptului că cenuşa seminţelor a căzut pe Pământ – astfel încât tot ceea ce am descris acum este impregnat cu cenuşă – în toată această combinaţie se află acel ceva care dirijează, în ceea ce priveşte Pământul, întreg acest proces.
În cadrul procesului Sulfur, planta a tins mereu spre înălţimi; în urma acestui proces Sulfur a rezultat cenuşa care s-a depus în cele din urmă pe Pământ. Ea este ceea ce planta aduce iarăşi Pământului, după ce a năzuit spre înălţimi, spre spiritualul-eteric. Aşa că în perioada miezului de iarnă scoarţa Pământului prezintă tendinţa de a-şi asimila cât mai mult spirit, de a se umple de viaţă, dar şi tendinţa de a transpune elementul lunar în elementul pământesc. În acest fel, resturile pământeşti, cenuşa care s-a depus obligă Luna să dezvolte viaţa, dar nu pe cale lunară, ci pe cale pământească.
Să trecem acum de la cele pe care le-am cercetat în legătură cu scoarţa Pământului, la cele ce se află în jurul Pământului, la atmosferă. În orice anotimp, şi în special în perioada miezului de iarnă, este de o mare importanţă faptul că Soarele impregnează acest aer cu radiaţiile sale, cu lumina sa; dar de această dată nu ne vom opri asupra luminii, ci asupra faptului că Soarele impregnează aerul cu radiaţiile sale.
Vedeţi dumneavoastră, de fapt ştiinţa cercetează toate aceste lucruri, dar în mod izolat, nu aşa cum se prezintă ele în realitate. Aerul conţine – spune ea – oxigen, azot şi bioxid de carbon, precum şi alte elemente. În realitate însă, nu aşa stau lucrurile; căci aerul nu este compus numai din oxigen, azot şi bioxid de carbon, ci el este străbătut continuu şi de radiaţii solare. Acesta este un fapt real: întotdeauna în timpul zilei aerul poartă în sine influenţele solare. Deci aerul este purtătorul influenţelor solare. Ce semnificaţie are acest lucru? Aceasta arată că ceva ce există acolo sus, are necontenit tendinţa de a fi smuls Pământului. Dacă substanţele despre care am spus că se nasc prin procesele formării de sare, de Mercur şi de cenuşă s-ar naşte numai prin forţe proprii, n-ar exista decât substanţe de natură pământească. Or, datorită faptului că tot ceea ce are tendinţa de a se desprinde de Pământ este întâmpinat, acolo sus, de acţiunea atmosferico-solară, acest proces pământesc este transformat luând o formă cosmică. Se ia Pământului puterea de a acţiona numai el singur pe tărâmul spiritului, pe tărâmul vieţii. Soarele îşi trimite influenţele asupra a ceea ce tinde prin dezvoltarea sa către înălţimi. Astfel, constatăm prin observaţia spirituală că, pe o anumită suprafaţă de pe întinsul Pământului (vezi fig. 1), este mereu prezentă o tendinţă specială. Tot ceea ce este pe Pământul însuşi are de fapt tendinţa de a lua forma de sferă (roşu închis); aici sus, acţionează necontenit tendinţa ca sfera să ia forma unei suprafeţe plane (roşcat). Bineînţeles că această tendinţă este înfrântă, Pământul luându-şi din nou forma de sferă; dar nu e mai puţin adevărat că ceea ce există acolo sus are necontenit tendinţa de a deveni o suprafaţă plană. De fapt, ceea ce există acolo sus ar vrea să dezmembreze Pământul, să-i smulgă forma de sferă, pentru ca totul să devină o suprafaţă cosmică plană.
Dacă s-ar putea întâmpla aşa ceva, influenţele pământeşti ar dispărea până la urmă cu totul, iar acolo sus ar exista mai curând un fel de aer, asupra căruia s-ar exercita acţiunea stelelor. Acest lucru este exprimat pregnant în alcătuirea fiinţei umane. Ce anume există în fiinţa noastră umană, din ceea ce există sus ca atmosferă purtătoare a influenţelor solare? Ceea ce respirăm; iar atunci când, prin inspiraţie, acest ceva intră în trupul nostru, influenţa solară se extinde oarecum total – chiar şi în partea de jos – dar în mod special în partea de sus a corpului. Corpul nostru este în permanenţă sustras influenţelor Pământului. Numai datorită acestui fapt capul nostru ajunge în situaţia de a lua parte la viaţa întregului Cosmos. De fapt capul nostru ar vrea necontenit să se alăture acestui proces de formare a suprafeţei plane. Dacă acest cap al nostru – vorbesc de cel din perioada de iarnă – ar fi influenţat numai de către procesele pământeşti, întreaga noastră viaţă de gândire ar fi alta. Căci am avea atunci sentimentul că toate gândurilor vor să devină rotunde. Însă ele nu devin rotunde, ci au o anumită fluiditate, o anumită maleabilitate, o anumită sprinteneală: şi aceasta datorită acţiunii solare, cu forma ei specifică de manifestare.
Aceasta constituie cea de a doua tendinţă, cea a forţelor solare care îşi exercită influenţa asupra celor pământeşti; ea este extrem de slabă în miezul iernii. Dacă am ieşi şi mai departe în Cosmos, am putea constata şi alte lucruri. Şi de această dată n-am mai avea de-a face cu influenţa solară, ci numai cu influenţele stelelor, care la rândul lor au o mare influenţă asupra capului nostru. În timp ce Soarele ne redă – ca să zicem aşa – Cosmosului, stelele îşi exercită şi ele o profundă influenţă asupra capului nostru, şi prin aceasta asupra întregii constituţii a fiinţei umane.
Ceea ce am descris aici nu mai corespunde întru totul stadiului actual de evoluţie, şi aceasta deoarece omul s-a emancipat – într-o anumită măsură –, prin dezvoltarea şi întreaga lui evoluţie, de influenţele Pământului. Dar dacă ne-am întoarce în vechea eră lemuriană, sau mai precis în era polară care a precedat-o pe cea lemuriană, am constata că lucrurile se prezentau atunci cu totul altfel. Am constata puternica influenţă a tuturor proceselor de pe Pământ asupra constituţiei omului. Cunoaşteţi acest lucru din descrierea pe care am făcut-o în cartea mea Ştiinţa ocultă evoluţiei Pământului. Am constata că în această perioadă omul era în întregime expus influenţelor pe care le-am descris. Mâine voi prezenta modul în care s-a emancipat omul de aceste influenţe; azi însă vom privi lucrurile presupunând că omul ar mai fi încă antrenat în acest proces de formare. Şi în acest caz ne întâmpină un lucru care, pentru modul nostru actual de a înţelege lumea, pare cu totul paradoxal.
Căci putem pune întrebarea: Ce devine o mamă care este pe cale să dezvolte în trupul ei un nou om? De la început, de când omul s-a legat cu Pământul, acţionează asupra organismului femeii – atunci când ea se pregăteşte să dezvolte în ea un nou om – acele forţe de natură lunară, legate de procesele de formare a sărurilor; aceasta, după ce înainte s-a întâmplat tot ceea ce trebuia să se întâmple pentru a se naşte un nou om. Dacă în restul vieţii ei, dacă femeia este în general om, în ea se intensifică la maximum forţele lunare – în perioada în care este pe cale să dezvolte în ea un nou om –, în aceeaşi măsură în care aceste forţe dau naştere sărurilor din interiorul Pământului. Din punct de vedere spiritual-ştiinţific putem exprima astfel acest lucru: Femeia devine întru totul Lună, întocmai cum şi Pământul devine Lună în perioada în care se apropie Crăciunul, acest fenomen petrecându-se cu precădere sub scoarţa sa.
Nu numai că Pământul devine în cel mai înalt grad Lună în perioada miezului de iarnă, dar acest proces de transformare a Pământului în Lună are loc, la rândul său, şi în felul în care se pregăteşte femeia pentru a-l primi pe noul om. Şi numai datorită faptului că femeia se pregăteşte să-l primească pe noul om devenind Lună, influenţa solară este alta, întocmai cum, în perioada miezului de iarnă, această influenţă solară este deosebită de cea din perioada miezului de vară. Şi ceea ce se dezvoltă în femeie, acest nou om este expus întru totul influenţei solare. Numai datorită faptului că femeia îşi asimilează într-un asemenea grad influenţele lunare, influenţele procesului de formare al sărurilor, ea devine apoi capabilă să-şi asimileze independent şi forţele solare. În viaţa de toate zilele organismul uman asimilează influenţele solare prin inimă, acestea răspândindu-se apoi în întregul organism. În momentul în care femeia este pe cale să dea naştere unui nou om, aceste influenţe solare se concentrează asupra formării acestui om. Astfel că, în linii generale, putem spune: Femeia devine Lună tocmai pentru ca să-şi poată asimila influenţele solare. Iar noul om, care apare acum ca embrion, este în acest sens în exclusivitate un produs al influenţelor solare. El este ceea ce se naşte din concentrarea influenţelor solare.
Tabla 3Acest lucru era cunoscut în concepţiile mai vechi despre Lună, concepţii bazate pe clarvederea intuitivă. La un moment dat a pătruns în întreaga Europă o idee care merită atenţie. Ea spunea că un copil nou-născut, atâta timp cât nu a luat în sine nici un fel de hrană pământească, reprezintă cu totul altceva decât devine după aceea, sugând primă picătură de lapte, prima hrană pământească. Copilul abia născut şi copilul care primise deja, în afara trupului mamei, o oarecare hrană pământească, erau, pentru aceste vechi concepţii germanice, două fiinţe absolut deosebite. Erau privite ca două fiinţe diferite deoarece oamenii mai simţeau încă în mod intuitiv: Copilul nou-născut este Soare; prima picătură de hrană pământească face din el o creatură pământească; el este o creatură solară, şi devine o creatură pământească. Iată motivul pentru care copilul nou-născut care nu primise nici un fel de hrană, nu era considerat ca aparţinând Pământului. Şi potrivit unor alte legi oculte – asupra cărora mă voi referi cu altă ocazie – vechea jurisprudenţă germanică dădea dreptul tatălui, ca atunci când noul-născut era depus la picioarele sale, cum se proceda întotdeauna, să hotărască imediat după ce l-a privit dacă-l lasă să trăiască sau vrea să-l renege, să-l nimicească; şi aceasta era posibil deoarece copilul nu era încă o creatură pământească. Dacă acest copil supsese o singură picătură de lapte, el nu mai avea dreptul să-l ucidă, copilul trebuind să rămână astfel o făptură a Pământului, el fiind astfel destinat pe cale naturală, cosmică şi terestră, să fie o făptură a Pământului. În aceste vechi obiceiuri trăiesc semnificaţii nespus de profunde. Astfel putem spune: Copilul este de natură solară. Acum putem privi femeia care a născut copilul ca pe o fiinţă adânc înrudită, în cel mai profund înţeles al cuvântului, cu toate procesele existenţei pământeşti; deoarece în perioada miezului de iarnă însuşi Pământul se pregăteşte pentru a conţine săruri, adică element lunar, tocmai în această situaţie îşi poate ea dobândi cea mai mare posibilitate de a-şi asimila elementul solar. Apoi trece dincolo de elementul solar, către cel ceresc, cu care este de altfel înrudit şi capul uman.
Şi acum, pentru a aduce puteri vii în faţa sufletelor noastre, să transpunem însăşi esenţa sărbătorii Crăciunului în fiinţa umană. Căci esenţa Crăciunului este naşterea pruncului Iisus, cel ales pentru a-l primi în sine pe Hristos. Să ne îndreptăm atenţia către acest lucru. Dacă privim imaginea Mariei, ne vedem obligaţi să reprezentăm capul ei în aşa fel încât în privirea sa, în întreaga sa expresie, să exprime ceva ceresc. Trebuie să arătăm acum că această Marie se pregăteşte să primească în ea Soarele, copilul, Soarele aşa cum străluceşte el trecând prin atmosferă. Şi coborând, găsim în continuare în statura Mariei elementul lunar-pământesc.
Imaginaţi-vă că aşa s-ar reprezenta acest lucru: Unirea dintre forţele lunare şi cele pământeşti este cea care pulsează sub scoarţa Pământului. Dacă am ieşi afară în Cosmos, ceea ce există acolo sus ca o radiere a omului în Cosmos, ni s-ar înfăţişa ca un fel de strălucire stelar-pământească, cerească, pe care Pământul o trimite în afară, în întinderile Cosmosului. Capul Mariei trebuie să fie de o strălucire stelară, astfel încât în întreaga expresie umană a fizionomiei să vedem un reflex al strălucirii stelare (vezi tabla 3).
Coborând spre piept, trebuie să avem aici ceea ce este în legătură cu procesul respiraţiei; cu impregnarea atmosferei cu radiaţii solare, deci: Fiinţa care se plăsmuieşte din nori, fiinţa solară, Pruncul.
În continuare, mai jos avem ceea ce îşi găseşte expresia în elementul lunar formator de sare; aceasta se exprimă, din punct de vedere exterior, prin faptul că membrele intră în ritmul, în dinamica lumii pământeşti, înălţându-se pe terenul format de elementul lunar al Pământului; sarea. Avem deci aici Pământul, în măsura în care el este, dacă mă pot exprima astfel, lăuntric lunificat.
De fapt ar trebui să ne explicăm acest lucru folosind un fel de colorit al curcubeului. Căci dacă am privi din Cosmos către Pământ, observând cum însuşi Pământul transpare prin strălucirea radiaţiilor stelare, ni s-ar părea că sub scoarţa sa Pământul licăreşte spre interior în culorile curcubeului. Apoi găsim ceea ce este dat de dinamica pământească, de membre, de Pământ, de forţele de atracţie şi aşa mai departe, ceea ce nu poate fi de fapt exprimat decât prin forma veşmintelor umane ce cad în falduri, urmând liniile forţelor pământeşti. Aici jos am avea aşadar îmbrăcămintea, simbolizând forţele pământeşti. Urcând mai sus, ar trebui să desenăm ceea ce se dezvoltă în întregul pământesc-lunar. Am putea desena Luna, dacă am vrea să folosim simboluri, dar aceste forţe lunare sunt deja conţinute în Pământ, aşa cum le-am schiţat.
Urcăm în continuare şi ne însuşim ceea ce vine de la forţele lunare, vedem cum norii sunt străbătuţi de multe capete umane, care tind să coboare; unul dintre aceste capete umane s-a condensat atât de mult încât apare ca Soare şi se odihneşte în braţele Mariei: Pruncul Iisus. Întregul tablou trebuie completat, în partea de sus, cu chipul Mariei a cărei fizionomie exprimă radiaţia luminii stelare.
Dacă înţelegem perioada miezului de iarnă aşa cum ni se înfăţişează ea din legătura Cosmosului cu omul, cu omul care îşi asimilează forţele materne existente în Pământ, atunci nu există altă posibilitate de a reprezenta femeia înzestrată cu forţele Pământului decât în partea de jos cu forţele lunare, spre mijloc cu forţele solare, spre cap cu forţele stelare. Această imagine a Mariei cu Pruncul Iisus se înalţă în faţa noastră din Cosmosul însuşi.
Şi aşa cum toamna, dacă înţelegem Cosmosul şi transformăm într-o imagine toate puterile plăsmuitoare din el, ajungem cu necesitate la imaginea artistică a lui Mihael în luptă cu balaurul, tot aşa toate cele pe care le putem simţi în perioada Crăciunului, se revarsă în imaginea Maicii Maria cu Pruncul, imagine ce a apărut multor artişti din primele secole creştine, păstrându-se ca un ultim ecou în „Madona Sixtină” a lui Rafael. Această imagine a Madonei Sixtine a lui Rafael s-a mai putut încă naşte pe baza marilor cunoştinţe naive despre natură şi spirit, aparţinând unor epoci mai vechi. Căci acest tablou reprezintă de fapt imaginea ce trebuie să-i apară fiecărui om care, cu privirea sa lăuntrică, se transpune în aşa fel în misterele ce urzesc în noaptea sfântă a Crăciunului, încât această urzire se transformă pentru el în tocmai această imagine.
Aşadar putem spune: Ritmul anual trebuie să-i apară contemplaţiei lăuntrice în anumite imagini grandioase. Dacă ieşim cu tot sufletul, cu toată fiinţa noastră omenească afară în Univers, începutul toamnei ni se va înfăţişa ca o grandioasă imaginaţiune a luptei lui Mihael cu balaurul. Şi după cum balaurul nu poate fi reprezentat decât în culori sulfurice – masa de sulf se concentrează dând naştere figurii balaurului, iar sabia lui Mihael care se plăsmuieşte dacă ne imaginăm fierul meteorit concentrându-se pentru a făuri această spadă – tot astfel, din ceea ce putem simţi în perioada Crăciunului, prinde contur pentru noi imaginea Mamei Maria al cărei veşmânt cade în falduri ce corespund forţelor Pământului; veşmântul – şi aici pictura merge într-un anumit fel până la aceste mici detalii – trebuie să se rotunjească în interior asemenea mercurului, astfel ca pieptul să apară cu o anumită unitate lăuntrică, căci pe aici pătrund forţele solare. Iar neprihănitul Prunc Iisus, pe care trebuie să ni-l imaginăm că încă nu a gustat vreo hrană pământească, este însăşi influenţa solară odihnindu-se pe braţul Mariei; în partea de sus, influenţa radiaţiilor stelare. Aşa încât trebuie să ne reprezentăm capul Mariei ca şi cum prin ochi şi prin întreg capul ar radia, din lăuntru înspre afară, lumină, revărsând înspre privitor o nespusă strălucire; să zugrăvim apoi Pruncul Iisus ca pe o gingaşă apariţie odihnindu-se în braţele Mariei, provenind din nori ca o rotunjime sferică cu unitate lăuntrică; apoi vom reprezenta veşmântul căzând pe Pământ, luat în primire de către forţa de gravitaţie, veşmântul exprimând deci ceea ce poate deveni forţa de gravitaţie a Pământului (tabla 3).
Şi procedăm în modul cel mai just dacă exprimăm toate acestea în culori. Vom vedea atunci acel tablou care începe să se contureze în faţa noastră în perioada Crăciunului ca o imaginaţiune cosmică, tablou care poate fi sprijin vieţuirii noastre spirituale până către perioada de Paşti când, tot din marele artist cosmic se poate ivi în faţa noastră o imaginaţiune pascală, de aceeaşi natură, imaginaţiunea despre care intenţionăm să ne ocupă mâine.
Înţelegeţi deci, iubiţii mei prieteni, că omul îşi aduce arta sa din ceruri, din legătura acestora cu Pământul. Adevărata artă reiese din ceea ce simte omul prin contactul său cu Cosmosul fizic-sufletesc-spiritual, care i se revelează sub forma unor grandioase imaginaţiuni. Aşa se face că omul nu-şi poate reprezenta tot ceea ce ţine de lupta lăuntrică necesară procesului de conştientizare a Eului, de conştienţă naturală, decât recurgând la grandioasa imagine a lui Mihael în luptă cu balaurul; şi aşa se face că omul poate duce în faţa propriului său suflet toate influenţele pe care le poate avea natura asupra lui în miezul iernii, dacă-şi reprezintă în suflet, pe cale artistic-imaginativă, tabloul Mamei cu Pruncul, aşa cum am făcut-o noi astăzi.
A observa ritmul anual înseamnă a merge mână în mână cu marea artă cosmică, făcând să se trezească în suflet acele lucruri pe care cerul le imprimă Pământului în imagini impresionante, imagini care devin apoi realităţi pentru simţirea umană. Astfel, ritmul anual ni se poate înfăţişa sub forma celor patru imaginaţiuni: imaginaţiunea mihaelică, imaginaţiunea Mariei, imaginaţiunea pascală şi imaginaţiunea Sânzienelor.
Mâine voi căuta în primul rând calea de la Crăciun la Paşti.
