Să continuăm considerarea cursului anului din punctele de vedere pe care le-am abordat ieri şi alaltăieri. Trebuie să ne fie limpede că în perioada miezului de iarnă, Pământul devine o entitate cu o existenţă în sine, independentă de cea a Cosmosului. Am putea spune că în timpul iernii Pământul devine pe de-a-ntregul Pământ, că natura sa pământească se concentrează în sine, spre deosebire de miezul verii când el se dăruieşte Cosmosului, trăieşte în unire cu viaţa întregului Cosmos. Primăvara şi toamna există totdeauna un echilibru al acestor extreme. Toate acestea au o adâncă importanţă pentru întreaga viaţă a Pământului. Bineînţeles că ceea ce voi spune acum se referă numai la acea parte a Pământului care se află în momentul trecerii de la iarnă la primăvară.
Să pornim – aşa cum am făcut de altfel totdeauna – de la observarea fenomenelor pur materiale şi să cercetăm fenomenul spre care ar trebui să ne îndreptăm în primul rând atenţia când e vorba de iarnă, deoarece acum el e cel mai important: depunerile, sărurile. Să cercetăm deci mai întâi acest fenomen, pornind de la observarea unui fapt de cea mai mare însemnătate pentru întregul organism al Pământului, să-l cercetăm observând depunerile calcaroase. Nu aveţi decât să ieşiţi în natură, aici unde sunteţi înconjuraţi pretutindeni de structurile calcaroase ale Munţilor Jura, şi veţi avea în faţa dumneavoastră, ca să zicem aşa, tot ceea ce voi descrie la începutul acestei expuneri.
Privit din punct de vedere exterior, calcarul e pentru om pur şi simplu calcar, şi de altfel, în diferitele perioade ale anului, pentru ochiul exterior, nici nu este o deosebire prea mare între calcarul de iarnă şi calcarul de primăvară. Această deosebire este de fapt inexistentă numai pentru acel punct de vedere pe care l-am prezentat ca fiind punctul de vedere al puricelui. Metamorfozele calcarului devin evidente pentru noi numai dacă ieşim cu observarea noastră mai departe, în Cosmos. Putem sesiza atunci o uşoară deosebire între calcarul de iarnă şi calcarul de primăvară. Calcarul de iarnă este, ca să zicem aşa, o entitate pătrunsă de o adâncă mulţumire. După diversele expuneri făcute aici putem vorbi despre aceste lucruri, deoarece ştim că de fapt găsim pretutindeni suflet şi spirit, şi că deci putem vorbi ca despre nişte fiinţe vii, însufleţite – deci calcarul de iarnă este oarecum o entitate mulţumită.
Acest calcar de iarnă – dacă ne adâncim intuitiv în fiinţa sa, aşa cum se înţelege pentru Intuiţie în cartea mea Cum dobândim cunoaşterea lumilor superioare? –, este impregnat de cele mai felurite entităţi. Este vorba despre spiritele elementale care trăiesc în substanţa pământească. El este pătruns cu totul de spiritual şi este la fel de satisfăcut ca mintea unui om în momentul în care a rezolvat tocmai o problemă importantă, şi este mulţumit că acum există în el gânduri prin care se concretizează această rezolvare. Datorită intuiţiei care pătrunde totul şi percepe şi cu sentimentul, percepem în perioada de iarnă, pe toată întinderea depunerilor calcaroase ale Pământului, această mulţumire lăuntrică.
Întocmai cum, înotând pe sub apă, percepem pretutindeni apa, tot astfel, mişcându-ne în mod spiritual prin zăcămintele de calcar din timpul iernii, percepem pretutindeni această mulţumire care se manifestă prin tresăriri lăuntrice de viaţă datorate impregnării calcarului de iarnă cu forme vii de natură spirituală şi în continuă metamorfozare, forme care apar ca imaginaţiuni. Dar pe la începutul primăverii, pe la începutul lui martie, calcarul devine – dacă putem spune astfel – indiferent în ceea ce priveşte însuşirile sale spirituale. El nu mai prezintă aceste însuşiri spirituale deoarece, după cum ştiţi din descrierile precedente, fiinţele elementale ies afară în Cosmos, printr-un fel de expiraţie cosmic-spirituală. El devine insensibil, sub raportul însuşirilor lui spirituale de gândire; dar cel mai ciudat lucru îl constituie faptul că el începe să manifeste acum anumite dorinţe. El dezvoltă un fel de viaţă interioară. În calcar există mereu viaţă, abia perceptibilă la început, care se intensifică în interior din ce în ce mai mult pe măsură ce se apropie primăvara, şi mai mult când se apropie vara, pe măsură ce plantele ies din pământ.
Bineînţeles că aceste fenomene nu se petrec în văzul tuturor, ci pe un plan subtil, intim, dar ele constituie o realitate. Plantele care ies la lumină sustrag calcarului, prin dezvoltarea lor, o parte din apa şi din bioxidul său de carbon, el simţind lipsa acestora. Acest fenomen constituie pentru el un fel de vivifiere lăuntrică. El prinde viaţă. Dar datorită faptului că în el se trezeşte această viaţă lăuntrică, el dobândeşte o imensă forţă de atracţie pentru fiinţele ahrimanice. De fiecare dată, odată cu apropierea primăverii, aceste fiinţe ahrimanice îşi fac noi speranţe. În restul anului, ele nu pot avea speranţe legate de natură, deoarece câmpul lor de activitate este în lăuntrul omului. Aceste fiinţe ahrimanice pot acţiona, de obicei, în natura animalică a omului; dar odată cu sosirea primăverii, calcarul de primăvară le dă impresia că şi-ar putea extinde fiinţa lor de balauri asupra întregii naturi din afară, şi că li s-ar oferi posibilitatea – întrucât în calcarul de primăvară se manifestă viaţa – de a atrage din Cosmos puteri astrale pentru a însufleţi acest calcar viu, pentru a-l înzestra cu suflet. Astfel, unui adevărat clarvăzător care observă natura la începutul lunii martie, i se poate revela acest ciudat spectacol: El vede cum speranţele fiinţelor ahrimanice freamătă, în imaginaţiuni, pe tot întinsul Pământului, ca un vânt spiritual care învăluie totul, şi cum aceste fiinţe ahrimanice se străduiesc să cheme de sus, jos pe Pământ, o ploaie de puteri astrale. Dacă ele ar reuşi să provoace această ploaie de puteri astrale – şi se străduiesc din răsputeri s-o provoace –, atunci Pământul s-ar transforma în timpul verii, cel puţin în parte – şi anume în substanţa sa calcaroasă –, într-o fiinţă vie, înzestrată cu suflet. De fapt aceasta este, în fiecare primăvară, strădania puterilor ahrimanice: să transforme Pământul într-o fiinţă vie, înzestrată cu suflet. În acest caz, toamna, la orice pas pe care l-ar pune cineva pe sol, Pământul ar simţi durere, prin simplul fapt că a păşit cineva pe el.
Ei bine, această tendinţă, această iluzie trăieşte în fiecare primăvară în fiinţele ahrimanice, şi de fiecare dată ea este nimicită. Desigur că din punctul de vedere uman s-ar putea replica: Dar atunci e normal ca fiinţele ahrimanice să fi înţeles deja că trebuie să renunţe la aceste speranţe. Numai că lucrurile nu stau întotdeauna aşa cum şi le închipuie omul. Acesta este de fapt un fenomen de care trebuie să ţinem seamă, fenomen care ne arată că în fiecare primăvară apare în aceste fiinţe ahrimanice speranţa mereu reînnoită de a transforma Pământul, printr-o ploaie astrală ce ar cădea de sus, într-o fiinţă vie, înzestrată cu suflet. Şi în fiecare an aceste iluzii sunt năruite.
Numai că omul nu rămâne neatins de influenţa primejdioasă a acestor iluzii. Căci omul consumă acele produse naturale ce cresc în această atmosferă de speranţă şi iluzii, şi de fapt ar fi o naivitate din partea lui să creadă că pâinea pe care o mănâncă există numai prin grâul măcinat şi pus la cuptor. În acest grâu măcinat şi pus la cuptor sunt înglobate toate iluziile şi speranţele entităţilor ahrimanice. În exterior ele sunt distruse. Dar cu atât mai mult se trezeşte acum în entităţile ahrimanice dorinţa de a-şi atinge scopul în ceea ce intenţionează să facă, acolo unde există deja un suflet, deci în om. Aşa că de fapt omul este expus în mod real, în fiecare primăvară, chiar dacă totul se petrece pe plan intim, primejdiei de a cădea pradă entităţilor ahrimanice. Într-adevăr, primăvara omul este mult mai expus, în acest sens, decât în celelalte anotimpuri, de a cădea pradă influenţelor ahrimanice din Cosmos.
Şi vom mai constata şi altceva dacă, tot în apropierea lunii martie, ne vom îndrepta privirea către cer, acolo unde se înalţă, după cum ştim, fiinţele elementale ale Pământului, acolo unde se unesc apoi cu formaţiunile de nori, unde îşi însuşesc mişcarea lăuntrică proprie legilor vieţii planetare. Ei bine, atunci când aici jos entităţile ahrimanice îşi fac jocul lor, acolo sus se petrece altceva. Fiinţele elementale se înalţă în Cosmos; ceea ce trăieşte în general în interiorul Pământului ca pur spiritual, ca imaterial ce se revelează în cele materiale, s-a strămutat acum acolo sus, în regiunea în care se găsesc vapori de apă, aer şi căldură. Şi de această dată, tot ceea ce se petrece în fiinţele elementale care se agită mereu, este impregnat acolo sus de entităţile luciferice. Întocmai cum jos, în entităţile ahrimanice, reînvie speranţa, ele fiind pradă iluziilor lor, tot astfel acolo sus, entităţile luciferice sunt preocupate cu speranţele şi iluziile lor.
Dacă examinăm mai îndeaproape natura entităţilor ahrimanice, constatăm că ea este de fapt eterică. Aceste entităţi ahrimanice pe care de fapt Mihael le-a făcut să se prăbuşească, nu au o altă posibilitate de a se manifesta decât încercând să dobândească supremaţia pe Pământ, prin impregnarea calcarului cu viaţa dorinţelor.
Sus, entităţile luciferice iau în stăpânire şi îmbibă ceea ce s-a ridicat, punându-se acum în mişcare în elementele de sus ale Pământului. De fapt aceste fiinţe luciferice sunt de natură pur astrală. Acum se trezeşte în ele speranţa că, prin tot ceea ce începe primăvara să tindă spre înălţimi, şi-ar putea impregna natura lor astrală cu natura eterică şi ar crea astfel un înveliş eteric în jurul Pământului, care ar fi însă locuit în acest caz de ele însele.
Deci putem spune: Fiinţele ahrimanice tind să însufleţească Pământul în mod astral (vezi tabla 4: roşcat); entităţile luciferice tind, de sus în jos, să-şi impregneze fiinţa cu forţe eterice (albastru cu galben).
Tabla 4Primăvara, în timp ce plantele încep să germineze, ele asimilează bioxid de carbon. Şi datorită existenţei păturii vegetale, primăvara acest bioxid de carbon acţionează într-o regiune amplasată mai sus decât cea din timpul iernii; bioxidul de carbon urcă, urcă în regiunea care este proprie plantelor. Primăvara, când plantele încep să germineze, acest bioxid de carbon este atras de către entităţile luciferice. Astfel, în timp ce entităţile ahrimanice tind să provoace un fel de ploaie astrală pentru a însufleţi calcarul trezit la viaţă, entităţile luciferice tind să ridice bioxidul de carbon, caută să facă în aşa fel încât de pe Pământ să se înalţe un fel de vapori ai bioxidului de carbon (vezi tabla 4, albastru). Dacă ele ar reuşi să facă acest lucru, pe Pământ respiraţia ar deveni imposibilă, iar ele ar atrage în sus tot ceea ce are omul în fiinţa lui – în afara respiraţiei fizice –, etericul său, şi unindu-se cu etericul din om ar putea deveni entităţi eterice, pe când aşa ele nu sunt decât entităţi de natură astrală. Aşa că prin distrugerea tuturor oamenilor şi animalelor de pe Pământ, acolo sus ar exista un înveliş de fiinţe îngereşti de natură eterică. Şi acesta este iarăşi un lucru către care tind şi în care speră spiritele luciferice, către sfârşitul lui martie: Ele speră de fapt să transforme întregul Pământ într-o astfel de coajă pământească, foarte fină, în care – având acum un corp mai dens, provenind din natura eterică a omului – şi-ar putea desfăşura activitatea.
Şi dacă s-ar împlini speranţele entităţilor ahrimanice, atunci întreaga omenire de pe Pământ ar trebui să se dizolve treptat. Fiinţele umane ar fi asimilate treptat de către Pământ. În cele din urmă Pământul s-ar transforma – acesta şi este de fapt scopul lui Ahriman – într-o unică mare entitate în care s-ar dizolva, ca să zicem aşa, toţi oamenii. Ei ar fi uniţi cu această mare entitate unitară a Pământului. Dar până atunci ar exista o fază intermediară în care întregul organism uman ar deveni tot mai asemănător calcarului însufleţit. El ar asimila în organismul său calcar însufleţit şi s-ar calcifica din ce în ce mai mult. Pe această cale el s-ar metamorfoza, şi-ar transforma atât de mult înfăţişarea încât ar fi de nerecunoscut. Ar arăta cam aşa: O fiinţă sclerozată, cu un fel de aripi de liliac şi cu acest cap (vezi tabla 5). Ea ar putea apoi să se dizolve tot mai mult şi să se asimileze elementului pământesc, şi în acest caz elementul pământesc ar deveni, în totalitatea lui, o fiinţă pământească vie în mod ahrimanic.
Tabla 5Pe de altă parte, dacă entităţile luciferice ar putea atrage etericul din om, densificându-şi natura astrală cu una eterică, s-ar dezvolta din ele – în mod eteric – o fiinţă căreia i-ar lipsi, mai mult sau mai puţin, părţile de jos ale organismului uman, dar care şi-ar modifica însă şi părţile de sus; de pildă ar avea un corp format din aburii Pământului (tabla 5: albastru), corp care s-ar dezvolta însă numai până la piept, având în schimb un cap de om în întregime idealizat (roşu). Dar acum apare lucru cel mai ciudat: Această creatură ar avea aripi, aripi formate parcă din nori. Aceste aripi s-ar condensa parcă în partea din faţă, formând un fel de laringe de o mărime neobişnuită; iar lateral, ele s-ar condensa formând nişte organe asemănătoare urechilor, nişte organe ale auzului, având la rândul lor o legătură cu laringele.
Ceea ce se formează aici jos, este ceea ce am încercat să reprezint sub înfăţişarea lui Ahriman, care primise o formă plastică dincolo în cupolă, şi care a primit de curând o formă artistică şi în grupul sculptat în lemn; se poate spune acelaşi lucru şi despre puterile luciferice care, dacă şi-ar putea asimila etericul Pământului, ar lua forma unei fiinţe luciferice din vapori pământeşti şi din învolburări de nori*.
* Motivul central al cupolei mici (după o schiţă a lui Rudolf Steiner pentru această imagine a picturii cupolei primului Goetheanum) şi plastica în lemn înfăţişând «Reprezentantul omenirii» realizat de Rudolf Steiner.
Dar prin aceasta sunt desemnate în însăşi viaţa pământească cele două extreme ale fiinţei umane: Acea extremă a naturii umane în care omul ar ajunge să se transforme dacă, sub influenţa lui Ahriman, şi-ar asimila, să zicem, calcarul viu, şi prin aceasta ar deveni treptat una cu Pământul, ar fi dizolvat în organismul pământesc unic, viu şi simţitor; aceasta este una din extreme. Cealaltă extremă este cea în care ar putea ajunge omul în cazul în care entităţile luciferice şi-ar atinge scopul: să facă să se înalţe de jos în sus nişte vapori de bioxid de carbon, astfel încât să nu mai fie posibilă respiraţia, oamenii dispărând ca formă de omenire fizică, în timp ce corpurile lor eterice s-ar uni cu acea natură îngerească, astrală, luciferică, existentă acolo sus.
Putem spune din nou: Acestea sunt nişte speranţe, nişte iluzii ale entităţilor luciferice. Cel care-şi îndreaptă privirea clarvăzătoare către depărtările cosmice, nu vede, ca în piesa lui Shakespeare [ Nota 4 ], în norii ce trec pe cer când o cămilă, când o altă formă ciudată; el vede în norii care trec în apropierea lunii martie, forţele şi tendinţele dinamice ale îngerilor luciferici care vor să creeze un înveliş luciferic lumii pământeşti. Omul oscilează între aceste două extreme. Acesta este scopul entităţilor ahrimanice şi al entităţilor luciferice: să nimicească omenirea, în forma ei actuală.
Dar aceste influenţe se exercită totuşi pe tărâmul vieţii Pământului. Putem afirma din nou că într-adevăr speranţele fiinţelor luciferice sunt mereu spulberate în fiecare an, în măsura în care ele privesc natura exterioară; dar ele îşi exercită influenţa asupra omului. Omul expus, în lunile de primăvară, influenţei forţe ahrimanice, devine în acelaşi timp expus – şi această situaţie se menţine de-a lungul întregii veri – influenţelor luciferice. Fireşte, aceste influenţe se manifestă în viaţa omului într-un mod foarte subtil; nu le poate observa decât cel ce este înzestrat cu o sensibilitate spirituală, putând să simtă într-adevăr înlăuntrul său cele ce se petrec în Cosmos de-a lungul anului. Aceste influenţe aveau o mare importanţă în epocile străvechi şi chiar în epocile mai târzii ale perioadei atlanteene. În epocile mai vechi ale evoluţiei Pământului, reproducerea umană, de exemplu, era legată de ciclul anual. În acea vreme un copil nu putea fi conceput decât primăvara, odată cu însufleţirea forţelor, iar naşterile nu putea să aibă loc decât către sfârşitul anului. Pe atunci viaţa Pământului era legată într-un sens bun cu viaţa oamenilor.
Unul dintre principiile fiinţelor luciferice constă în a da libertate tuturor celor existente pe Pământ, Şi printre realităţile pământeşti mai concrete, care şi-au dobândit libertatea graţie fiinţelor luciferice, se află şi această emancipare a fenomenelor conceperii şi naşterii. Faptul că omul se poate naşte în orice anotimp este un rezultat al influenţei pe care această forţă luciferică – ce tinde să-l despartă pe om de Pământ – a exercitat-o în vremuri mai vechi. Faptul că omul se poate naşte în orice perioadă a anului, ţine, să zicem, de libertatea neamului omenesc. Aici se află într-adevăr forţe luciferice. Despre influenţele care s-au menţinut până în zilele noastre, voi vorbi data viitoare. Am vrut însă să caracterizez aceste influenţe, pentru a putea vedea că ceea ce urmăreau entităţile luciferice în epocile străvechi, s-a şi înfăptuit de fapt până la un anumit punct, manifestându-se şi astăzi sub forma posibilităţii pe care o avem de a ne naşte în orice perioadă a anului. Căci altfel omul nu s-ar fi putut naşte decât iarna.
În contrast cu aceste influenţe, forţele ahrimanice şi-au folosit întreaga lor putere pentru a lega omul de Pământ. În timp ce influenţele luciferice şi-au exercitat o puternică acţiune în lungul unei perioade mai vechi din viaţa Pământului, forţele ahrimanice se află acum în faţa perspectivei de a-şi atinge, măcar în parte, scopurile, deci de a lega omul de Pământ, încercând să-i împotmolească gândirea, concepţia sa despre lume, în lucrurile pământeşti. Ele încearcă să transforme omul, în toate privinţele, într-un materialist, pentru ca el să nu mai poată realiza altceva decât ceea ce poate face prin puterile de gândire şi de simţire, produse în el de alimentele pe care le digeră. Această influenţă a entităţilor ahrimanice se manifestă deosebit de puternic tocmai în epoca noastră, şi ea va deveni din ce în ce mai puternică.
Deci dacă ne întoarcem cu gândul către trecut, aflăm rodul celor ce au fost realizate de către fiinţele luciferice, rod care se menţine până în zilele noastre. Iar dacă ne îndreptăm gândul către viitor, către sfârşitul Pământului, aflăm ameninţarea care planează asupra oamenilor: Entităţile ahrimanice, neputând dizolva omul, făcându-l una cu Pământul, pot reuşi totuşi să-l insensibilizeze, să facă din el un filistin, un rob al lumii materiale, care de fapt nu mai gândeşte şi nu mai simte nimic altceva decât ceea ce gândesc şi simt în el în mod automat substanţele.
Referindu-ne la lucruri pe care le-am descris, se poate spune că entităţile luciferice şi-au atins scopurile ce ţineau să-l elibereze pe om de lumea materială, într-o perioadă în care omul însuşi nu deţinea nici un fel de libertate. Libertatea nu s-a născut printr-o hotărâre a oamenilor sau pe o cale abstractă, cum se spune de obicei, ci prin faptul că în viaţa umană au dobândit independenţă unele fenomene naturale, ca de exemplu repartizarea în timp a naşterilor. Şi putem spune că, pe baza acestui gen de fenomene naturale, s-a născut apoi libertatea propriu-zisă. Încă din vremurile vechi a apărut ca evident faptul că omul îşi poate aduce pe lume urmaşi în orice anotimp, iar această constatare a făcut ca spiritul şi sufletul său să se pătrundă de sentimentul libertăţii. Cam astfel se petrec lucrurile în realitate, căci ele sunt mult mai strâns legate de viaţa Cosmosului decât se crede de obicei.
Or acum, deoarece omul a păşit pe calea libertăţii, el trebuie să alunge din lume – tocmai prin puterea libertăţii sale – această perspectivă ameninţătoare, perspectiva ca Ahriman să-l înlănţuiască de condiţiile existenţei pământeşti. Această ameninţare stă în faţa lui ca o perspectivă a viitorului. Şi, în acest punct al consideraţiilor noastre, ajungem să vedem că în evoluţia omenirii s-a petrecut un eveniment obiectiv: Misterul de pe Golgota.
Misterul de pe Golgota nu este un eveniment unic, care s-a petrecut doar odată. Bineînţeles că a fost necesar ca el să intervină în evoluţia Pământului ca eveniment unic; dar acest eveniment, acest Mister de pe Golgota se reînnoieşte de fapt, în ceea ce-l priveşte pe om, în fiecare an. În faţa celui care şi-a dezvoltat o sensibilitate ce-i permite să vadă că, acolo sus, puterile luciferice vor să înăbuşe omenirea fizică în aburii bioxidului de carbon, şi că aici jos, forţele ahrimanice încearcă să însufleţească Pământul – şi anume masele calcaroase – printr-o ploaie astrală, pentru ca omul să se sclerozeze şi să se dizolve în ele, ei bine, în faţa celui care vede toate acestea apare, înălţându-se între Lucifer şi Ahriman, chipul lui Hristos: Hristos, cel care se eliberează de materie, având la picioarele lui pe Ahriman biruit, ridicându-se deasupra ahrimanicului, învingându-l, depăşindu-l, aşa cum am expus noi, pictural şi sculptural. Şi el îl vede pe Hristos biruind, pe de altă parte, ceea ce vrea să desprindă de Pământ numai partea de sus a fiinţei umane. Capul acestei forme care iese biruitoare asupra lui Ahriman, acest cap al lui Hristos i se înfăţişează având o fizionomie, o privire, o expresie a cărei nobleţe îl arată inaccesibil puterilor luciferice care doresc să-l desprindă de Pământ. Ca atrăgând puterea luciferică în mod corect în lumea pământească, încadrată corect în lumea pământească – astfel trebuie să ni-l reprezentăm pe Hristos, în înfăţişarea în care apare El în fiecare primăvară: Stând peste cele pământeşti în care se desfăşoară lucrarea ahrimanică, biruitor asupra morţii, înviind din mormânt, ridicându-se spre înălţimi ca Înviat, transfigurat prin preschimbarea lucifericului în frumuseţea pământească a chipului său.
Şi astfel se înalţă, ca imagine pascală, între ahrimanic şi luciferic, acel Hristos care apare privirilor noastre cu înfăţişarea lui de Înviat, acea imagine pascală ce se prezintă astfel omului: Hristos cel înviat, deasupra căruia plutesc puteri luciferice, şi care îşi sprijină picioarele pe forţele ahrimanice.
Această imaginaţiune cosmică ni se impune ca imaginaţiune pascală aparţinând ciclului anual, întocmai cum Fecioara cu Pruncul se desprinde ca imaginaţiune a Crăciunului, a miezului iernii, întocmai cum imaginaţiunea mihaelică ni se impune, în modul pe care l-am descris, ca imaginaţiune a sfârşitului de septembrie. Acum veţi putea înţelege câtă dreptate am avut să dăm figurii lui Hristos forma care apare aici; căci această formă se desprinde, în mod firesc, din întreaga evoluţie a ciclului anual. Nimic nu este arbitrar în ea. Privirea sa, fiecare trăsătură a feţei, fiecare cută a veşmântului, trebuiesc înţelese în sensul că imaginea lui Hristos se iveşte între imaginea lui Lucifer şi cea a lui Ahriman ca fiind acel ceva din om care este menit în cadrul evoluţiei pământeşti să acţioneze astfel încât, în perioada în care el este cel mai expus de a cădea pradă forţelor luciferice şi ahrimanice – adică în perioada primăverii, a Paştilor –, să-l sustragă pe om influenţelor acestor puteri.
Privind această imagine a lui Hristos, ne putem da seama că nimic nu poate fi sculptat sau pictat la întâmplare, aşa cum înclină azi artiştii să o facă. Omul care vrea să-şi pună în valoare, prin creaţia sa artistică, deplina sa libertate, nu se înlănţuie, ca rob al ahrimanicului, de materialul sau de modelul său, ci se înalţă liber în înălţimile spirituale, şi creează din aceste înălţimi spirituale ceea ce poate fi creat acolo, căci tocmai în aceste înălţimi spiritual omul poate fi cu adevărat liber.
Şi atunci, din plăsmuirile albăstrui-violet ale vaporilor, el creează ceea ce reprezintă un fel de piept al lucifericului, şi pictează roşiatic, ca născându-se din învolburările de nori, ceva care reprezintă aripile, laringele şi urechile, pentru ca acest sistem compus din aripi, laringe şi urechi – ce pare că se naşte din nori – să ne poată apărea în deplina sa realitate, ca imagine picturală a ceea ce sunt, pe de o parte, aceste fiinţe afară, ca entităţi astrale, şi totodată ca imagine a ceea ce ele ameninţă să devină, adică entităţi eterice (vezi, la aceasta şi la cele ce urmează, tabla 5).
Încercaţi să vă reprezentaţi în mod viu aceste aripi ale lui Lucifer, care acţionează în astral, care tind să-şi asimileze etericul. Veţi constata că, deoarece sunt înzestrate cu simţul pipăitului, aceste aripi pipăind încontinuu prin depărtările cosmice, tot acţionând prin depărtările cosmice, percep în mod intim toate marile taine ale Universului. În sfera luciferică e o continuă unduire, o neobosită tălăzuire, astfel încât aceste aripi pipăie, prin unduirile lor, toate tainele acţiunilor ondulatorii de natură spirituală care se exercită în Cosmos. Şi tot ceea ce este perceput în aceste unde, pătrunde prin acel sistem asemănător urechilor în lăuntrul fiinţei luciferice, se continuă în ea. Prin sistemul urechilor, fiinţa luciferică sesizează tot ceea ce pipăie cu ajutorul aripilor, iar prin mijlocirea laringelui, cu care ele sunt în legătură, ceea ce ea a perceput astfel devine cuvânt creator care fiinţează şi vieţuieşte în toate formele vii.
Aşadar dacă priviţi o astfel de fiinţă luciferică, cu organele ei gălbui-roşiatice, asemenea unui sistem compus din aripi-urechi-laringe, vedeţi de fapt acea fiinţă care se manifestă în Univers pipăind cu aripile sale tainele Cosmosului, simţind aceste taine ale Cosmosului prin aşa-zisele urechi ce prelungesc aceste senzaţii către interior, rostind aceste taine ale Cosmosului prin cuvântul creator ce iese prin mijlocirea laringelui, care constituie un tot cu aripile şi urechile de care este legat.
În acest mod a fost pictat Lucifer sus în cupolă, şi tot la fel va fi el reprezentat în grupul sculptural menit să constituie punctul central al Goetheanumului nostru. În acest grup central al Goetheanumului urma să stea, într-un anumit sens, taina pascală. Dar pentru a înţelege acest lucru în ansamblul său, este nevoie de o completare. Fiindcă tot ceea ce poate fi văzut aici ca tendinţă luciferică, ca tendinţă ahrimanică ameninţătoare, constituie de fapt esenţa lăuntrică a forţelor naturii, este direcţia către care tind forţele naturii în perioada sfârşitului de primăvară ce pregăteşte întâmpinarea verii împotriva căreia se îndreaptă principiul mântuitor care radiază din Hristos. Dar vom ajunge la un sentiment cu adevărat viu al tuturor acestor lucruri, dacă – după ce totul va dobândi o formă arhitecturală şi vom avea în faţa ochilor, în arhitectură şi în sculptură, cele pe care le-am descris – vom putea oferi de Paşti, în acest cadru plastic, o reprezentaţie dramatică vie, în care am avea două personaje principale: Omul şi Rafael. În acest cadru plastic-arhitectonic ar trebui să aibă loc un fel de reprezentaţie în genul misteriilor, având ca personaje principale Omul şi Rafael, Rafael cu caduceul lui Mercur, Rafael cu tot ceea ce este legat de acest caduceu. Căci într-o artă cu adevărat vie, totul cheamă, totul cere, şi de fapt nu există o operă plastică sau arhitecturală care, cuprinzând în lăuntrul ei adevăr cosmic, să nu ceară o viaţă artistică ce poate pulsa în lăuntrul ei, ca în această sală, cu plastica şi arhitectura ei. Or, în perioada pascală, această arhitectură şi această plastică ar cere reprezentarea unei drame-mister: Omul, căruia Rafael îi arată în ce măsură îl pot îmbolnăvi forţele ahrimanice şi luciferice, şi în ce măsură l-ar putea ajuta puterea lui Rafael să recunoască, să înţeleagă principiul vindecător, marea terapie cosmică ce trăieşte în principiul christic. Şi dacă acest lucru ar putea fi realizat în întregime – căci în acest scop a fost creat Goetheanumul –, atunci s-ar putea întâmpla ca, printre multe altele, de exemplu tot ceea ce se poate revărsa în om din tainele ahrimanice şi luciferice, să cunoască un fel de încoronare, tocmai în perioada Paştilor.
Dacă învăţăm să cunoaştem ahrimanicul, felul în care acţionează el primăvara în calcarul ce începe să se trezească la viaţă, cum tinde el cu aviditate să-şi asimileze astralul cosmic, atunci învăţăm să cunoaştem şi puterile vindecătoare conţinute în tot ceea ce este sare. Această distincţie nu se face simţită prin nişte efecte grosier-concrete, ci prin efectele ei terapeutice. Învăţăm să cunoaştem efectele terapeutice ale tuturor zăcămintelor de sare, dacă dobândim, să zicem, posibilitatea să cercetăm această viaţă şi activitate a ahrimanicului în zăcămintele de săruri ale Pământului. Căci ceea ce este ahrimanizat într-unul din anotimpuri, se transformă în alt anotimp în forţă vindecătoare. Şi atunci când vom cunoaşte cele ce se petrec în mod tainic în lăuntrul proceselor din natură, al fiinţelor din natură, vom putea afla şi puterea lor terapeutică. La fel stau lucrurile şi cu puterile luciferice. Putem afla care sunt puterile terapeutice care pulsează corpurile ce se volatilizează, care volatilizându-se se ridică în sus, şi în special care sunt puterile terapeutice care există în bioxidul de carbon. Căci întocmai cum în orice apă există şi mercur, după cum am avut prilejul să vă spun, tot astfel în orice acid carbonic există şi ceva de natură sulfuroasă, de natură fosforică.
Nu există bioxid de carbon care să fie compus, după cum spune chimistul, numai dintr-un atom de carbon şi doi atomi de oxigen; un astfel de bioxid de carbon nu există! În orice bioxid de carbon pe care-l produce procesul respiraţiei, trăieşte ceva de natură fosforică, ceva de natură sulfuroasă. Acest bioxid de carbon, notat CO2, un atom de carbon, doi atomi de oxigen, este numai o abstracţiune, numai o notaţie creată în lăuntrul omului, în mintea acestuia. În realitate nu se află nicăieri bioxid de carbon care – dacă mă pot exprima astfel – să nu conţină, într-un grad extrem de înalt de diluare, fosfor, sulf. Şi de fapt către acest fosfor, către acest sulf – nori de vapori ce se înalţă spre cer – se îndreaptă năzuinţele fiinţelor luciferice. Şi în această stare specifică de echilibru, dintre substanţele sulfuroase care se astralizează şi calcarul care prinde viaţă, se manifestă apoi acele puteri în care putem recunoaşte influenţele tămăduitoare.
În această dramă-mister reprezentată în timpul pascal ne-ar întâmpina – tocmai datorită faptului că s-ar asocia celor înfăţişate sub formă picturală şi sculpturală – într-o formă artistic-religioasă vie, nemijlocită, acele modalităţi de tămăduire care sunt transmise de-a lungul anului, celor ce au urechi de auzit. Şi aceasta şi-ar putea găsi încununarea – datorită faptului că sunt incluse în întregul proces cosmic, în ritmul anual şi în cultul pascal – în ceva ce ar putea fi exprimat astfel: Îl simţim pe Mântuitorul lumilor, îl simţim pe acela care, în calitate de Mântuitor, a vrut să elibereze Pământul de răul cel mare. Căci El a fost, aşa cum am arătat-o de atâtea ori, marele terapeut al evoluţiei umane. Acesta este lucru pe care-l simţim şi-l jertfim Lui, cu întreaga înţelepciune pe care o putem dobândi în legătură cu influenţele tămăduitoare. Iată ceea ce s-ar putea integra în cultul de Paşti, în taina pascală, dacă am celebra acest cult pascal în aşa fel încât el să se insereze, într-un mod absolut firesc, în cursul anual.
Atunci când am vorbit despre ceea ce se înfăţişează omului ca imaginaţiuni în perioada mihaelică şi în perioada Crăciunului, nu v-am putut prezenta decât aceste imagini. Dar acum, vorbind despre ceea ce ni se impune ca imaginaţiune legată de taina pascală, – când alături de activitatea, să zicem, naturală a spiritului, îşi face apariţia viaţa spirituală superioară, aşa cum se poate ea dezvolta în preajma lui Hristos –, acum am putut să vă arăt cum poate ea să ne conducă în mod nemijlocit, în sfera pământească, la cult, şi în acelaşi timp cum îşi poate ea asimila ceea ce trebuie vivifiat şi cultivat în sfera pământească: puterile de însănătoşire şi cunoaştere a ceea ce poate distruge organismul uman, în mod ahrimanic şi luciferic. Ahriman îl sclerozează pe om, Lucifer vrea să-l dizolve, să-l vaporizeze acţionând asupra respiraţiei. În toate acestea sălăşluiesc forţe aducătoare de boală.
Tot ceea ce este supus, ca să zicem aşa, influenţei marelui Învăţător Rafael – care în terminologia creştină este identic cu Mercur –, tot ceea ce poate fi învăţat în această privinţă sub îndrumarea marelui Învăţător Rafael, îşi poate găsi încoronarea ce i se cuvine numai dacă este inclus în cultul pascal, care poate cuprinde încă multe, după cum vă voi expune în consideraţiile următoare.
