În prima conferinţă am încercat să ne reprezentăm raporturile pe care le are omul în viaţa pământească cu entităţile şi forţele extrapământeşti. Apoi, în a doua, am încercat să ne reprezentăm cum este trecerea omului prin lumea suprasensibilă – văzută dintr-un anumit punct de vedere – în timpul dintre moarte şi naşterea următoare. Aş dori în această conferinţă să adaug câte ceva la cele deja spuse şi să duc lucrurile ceva mai departe. Vom ajunge apoi să rotunjim totul pentru a căpăta în cursul conferinţelor o imagine armonioasă în sine.
Am văzut că atunci când omul a trecut prin poarta morţii, deci când a ajuns în lumea suprasensibilă, lucrurile stau astfel încât el se prezintă contemplării imaginative ca o figură-spirit. Fireşte, trebuie să vă fie limpede că această contemplare a spiritualului este totuşi altceva decât contemplarea senzorialului.
Aşa, de pildă, cineva care are o viziune a spiritualului vă va spune: Da, am văzut cutare lucru, dar nu aş putea spune cât de „mare” era apariţia, şi alte lucruri asemănătoare.
Deci lucrurile nu sunt chiar aşa de conturate în spaţiu ca o imagine vizuală. Totuşi, dacă vrem să descriem, lucrurile trebuie să fie prezentate în aşa fel, încât să apară cu totul ca o imagine, să fie folosite expresiile care descriu această imagine. Vă rog să luaţi în acest sens expunerile pe care le voi face despre aceste lucruri.
După ce omul a trecut prin poarta morţii, în mod treptat, în această formă a figurii spirituale păleşte imaginea capului. În schimb, restul corpului omenesc devine „fizionomie” şi – după cum am spus deja – o fizionomie care exprimă în ce măsură omul a fost, în viaţa pământească care s-a desfăşurat până la trecerea prin poarta morţii, mai mult sau mai puţin bun sau rău, dacă a fost un înţelept sau un nechibzuit şi altele de felul acesta. Toate acestea omul le poate ascunde în lumea văzută, unde, cu figura cea mai nevinovată, cineva poate fi un păcătos, dar acest lucru nu mai este posibil după ce omul a trecut prin poarta morţii. Figura, faţa nu se mai poate preface, căci ea păleşte, şi nu se poate nega nimic prin restul formei omeneşti care capătă tot mai mult o expresie fizionomică. Este vorba acum de faptul că atunci când omul intră în lumea spirituală întreaga sa relaţie cu lumea devine alta. Trebuie să ştiţi că ceea ee este cel mai mult apreciat pe Pământ, şi anume gândirea, gândirea abstractă, nu este deloc apreciată dincolo, în lumea spirituală. Nu este deloc apreciată în lumea spirituală, pentru că acolo capul este un instrument care nu mai poate fi folosit. Această gândire semeaţă prin care ne dobândim reprezentări asupra lucrurilor senzoriale de pe Pământ trebuie să o lăsăm în urmă. Numai pe Pământ există „filosofi”; căci tocmai filosofia, care constă în gândirea abstractă, trebuie să rămână pe Pământ.
Tot ce este viaţă sufletească devine tot mai mult, cu cât înaintăm în lumea suprasensibilă spirituală, o reprezentare în imagini, o viziune, şi anume o viziune însoţită de gândurile care sunt în lucruri. Aici, pe Pământ, noi ne formăm gândurile; dincolo, gândurile ne sunt revelate chiar prin lucruri, ele ne vin în întâmpinare. Deci gândul este dobândit acolo prin contemplare. Prin această contemplare omului i se înfăţişează în lumea spirituală toate încercările prin care va trebui să treacă.
Şi în imaginile pe care le percepem prin simţuri găsim anumite puncte de sprijin pe care ne putem baza când vrem să descriem lumea spirituală prin care trece omul între moarte şi o nouă naştere. În lumea senzorială, noi vedem stelele. Stelele, precum şi planetele sistemului nostru planetar, privite de pe Pământ, ne arată în fond, aş putea zice, numai partea lor exterioară. În interior, ele sunt cu totul altceva. În interior, ele sunt o întrunire de entităţi spirituale care au ajuns în cele mai diferite feluri să se adune în locurile unde se află aceste stele. Iar când vedem câte o stea cu ochiul, numai cu ochiul fizic, acest lucru înseamnă că acolo este o colonie de entităţi spirituale în Univers şi ceea ce văd acolo, ca stea fizică, îmi dă oarecum numai direcţia; este un semn distinctiv, un indicator care arată directia. Tot ce descrie ştiinţa fizică despre stele este numai de o minimă importanţă, căci ea nu vorbeşte decât de semne indicatoare, de direcţie, toate acestea sunt numai panouri de orientare. Faptul că noi vedem undeva o stea nu înseamnă nimic altceva decât că în această direcţie este locuinţa unor entităţi spirituale.
Primul domeniu în care intră omul după ce a trecut prin poarta morţii este acela al Lunii; adică el ajunge în domeniul acelor entităţi care îşi au sălaşul în Lună. Ce fel de entităţi sunt acestea?
Din expunerea făcută în Ştiinţa ocultă ştiţi că Luna nu a fost întotdeauna acolo unde se găseşte acum. În ceea ce priveşte Luna, trebuie să spunem că ea este în genere ceva aparte. Este, de pildă, foarte curios că în manualele obişnuite de şcoală se trece cu totul sub tăcere faptul că în fiecare an Luna se apropie mai mult de noi. Cei mai mulţi oameni nu observă acest lucru, deoarece nu-l găsesc în manuale, dar el este totuşi adevărat. Însă Luna nu a fost întotdeauna, ca acum, exterioară Pământului; odinioară (puteti citi acestea în cartea mea Ştiinţa ocultă) substanţa ei făcea parte din masa Pământului; apoi ea s-a despărţit de Pământ şi a ajuns în Univers, aşa încât, în decursul evoluţiei Pământului, a devenit ea însăşi sălaşul unor entităţi spirituale. Dar cine sunt aceste entităţi spirituale?
Am arătat adesea, în cărţile şi conferinţele mele, că omul, în vremuri străvechi ale evoluţiei Pământului, avea în preajmă pe marii învăţători primordiali ai existenţei pământeşti. Dacă privim în cunoştinţă de cauză înapoi la evoluţia Pământului, suntem pătrunşi de o veneraţie enormă în faţa acelei incomensurabile înţelepciuni care, cândva, a fost dată oamenilor pe Pământ prin marii învăţători supraumani. Primii învăţători ai neamului omenesc n-au fost oameni, ci au fost entităţi mai presus de firea omenească, care nici nu apăreau, în Misterii, într-un corp fizic, ci într-un corp eteric. De atunci, ele au părăsit în mare parte chiar corpul eteric, aşa încât se află acum într-un corp astral.
Aceşti învăţători primordiali s-au îndepărtat apoi de Pământ şi au plecat în direcţia Lunii, în Cosmos; astfel încât azi acest corp cosmic pe care îl numim Lună este, în Cosmos, colonia învăţătorilor primordiali ai omenirii. Acolo se află ei. Privind partea exterioară a Lunii, ea oglindeşte, la prima vedere, numai lumina Soarelui; însă, printr-o observare mai subtilă, ea oglindeşte o enormă sumă de forţe ale Universului în genere. Dar ceea ce primim prin reflectare ca forţe ale Universului de la Lună înspre Pământ este în legătură cu tot ce, de fapt, este subuman în om, cu tot ce în ziua de azi omul are în comun cu natura animalică. Aşa încât Luna uneşte în ea, în mod uimitor, aceste înalte entităţi spirituale care au fost odată învăţătorii primordiali ai omenirii cu forţele animalice ale naturii omeneşti.
După ce omul a trecut prin poarta morţii, el ajunge, mai întâi, în acest domeniu. Aici, trece prin primele sale experienţe. Reprezentaţi-vă, deci, în mod foarte clar, cum ajunge omul, cu fizionomia sa morală, sau poate imorală, în domeniul razelor lunare, a razelor lunare fizice şi spirituale, şi reprezentaţi-vă cum se vede, mai întâi, pe sine şi pe ceilalţi oameni cu această fizionomie. Dar el nu priveşte cu ochi fizici, senzoriali; ci percepe acele fiinţe care ajung în domeniul său printr-o senzaţie care ar putea fi considerată în oarecare măsură o palpare, dar o palpare de la distanţă. Dacă ar fi să vă descriu cum se petrece acest lucru, ar trebui să o fac în felul următor. Să zicem că, în acest domeniu, omul se apropie realmente de o altă fiinţă. El îşi are fizionomia sa, dar ea este mobilă, este oarecum maleabilă. El încearcă, când în apropierea sa se află o altă fiinţă, să-şi alcătuiască o fizionomie asemănătoare cu aceea a celeilalte fiinţe. Dar dacă cineva care a fost un mare păcătos în viaţa pământească, trecând prin poarta morţii şi ajungând dincolo, ar încerca această procedură faţă de un om foarte bun, pentru a vedea cum este omul cel bun în fizionomia sa, el nu ar putea face acest lucru. El nu poate lua decât fizionomia altor oameni păcătoşi. Altceva nu-i reuşeşte. Vedeţi deci că omul, câtva timp după moarte, nu poate vedea decât acele fiinţe omeneşti care au trecut deja prin poarta morţii şi care erau la fel ca el, aici pe Pământ, în ceea ce priveşte moralitatea. Aş putea zice că aceasta este prima impresie pe care o resimte omul. Această impresie înfăptuieşte o dreptate necruţătoare, căci omul se află necontenit sub impresia: Aşa cum sunt aceştia, aşa eşti şi tu! Nu poţi să te mişti decât printre oameni care sunt ca tine. Pe ceilalţi, la început, nu-i vedem, nu-i percepem.
Dar această ambianţă a Lunii nu trimite imediat, prin forţele speciale pe care le posedă, pe Îngeri, în forma lor frumoasă, în apropierea omului. Căci Luna este aceea de care s-a debarasat Pământul: Luna este acel corp cosmic pe care Pământul l-a azvârlit, aruncându-l în Cosmos. Fireşte că, împreună cu ea, au plecat atunci marii sfinţi învăţători primordiali, marii înţelepţi ai omenirii, dar aşa cum se află Luna acum în afara Pământului, în Univers, în apropierea ei se găsesc mai cu seamă făpturi ahrimanice! Lucrul acesta se prezintă astfel: când omul vede oameni cu fizionomii dezagreabile are impresia ciudată că se vede pe sine însuşi şi acest lucru îl aduce la disperare constatând asemănarea cu toate figurile ahrimanice care apar aici. Aşadar, el nu poate încă să-i vadă pe Îngeri, pentru că aceştia au figuri în care el nu se poate regăsi. Aşa încât omul îi vede pe ceilalţi oameni ca întruchipări ale Răului, şi el poate apoi, prin comparaţie, să constate cât de mult se aseamănă acestea cu figurile ahrimanice. Aceasta este a doua impresie pe care o primeşte omul în sfera Lunii: cât de mult te asemeni tu cu făpturile ahrimanice! Şi aceasta este încă o justiţie foarte eficientă, după moarte.
Al treilea lucru este că omul nu scapă de impresia clară că aici, în primul domeniu prin care trebuie să treacă se află înţelepţii lumii, învăţătorii primordiali ai omenirii! Omul trebuie să capete această impresie, căci există un raport special între entităţile ahrimanice care ne întâmpină în felul descris şi aceşti învăţători primordiali ai omenirii.
Este uşor de înţeles, din punct de vedere omenesc, că în ceea ce priveşte aceste lucruri oamenii vor judeca aproximativ ca acel rege cunoscut al Spaniei căruia i-a fost arătat o dată un desen al mişcării stelelor şi al întregului sistem solar. Lucrul acesta i s-a părut greu de înţeles şi de aceea el a spus că dacă Dumnezeu l-ar fi însărcinat pe el cu crearea lumii ar fi făcut-o mult mai simplă. El găsea toate acestea mult prea complicate. Nu este de mirare că mulţi oameni raţionează în mod asemănător; ei ar vrea să tot corecteze câte ceva în planul cosmic divin. De altfel, oamenii au în genere foarte multă încredere în judecata lor. A existat chiar un filosof caze a spus următoarele: Daţi-mi materie şi vă fac un Univers din ea. Acest filosof este Kant. Bine că nu i s-a dat materie, căci ar fi făcut din ea ceva înfiorător.
Tot astfel şi oamenii, când aud vorbindu-se de entităţi ahrimanice şi de figuri ahrimanice nu pot înţelege cum aceste figuri ahrimanice nu au pierdut de mult orice speranţă că vor câştiga victoria, în sensul lor, asupra spiritelor Pământului. Căci oamenii ştiu bine că entităţile ahrimanice nu vor învinge! Dar Ahriman nu ştie acest lucru! El năzuieşte mereu către victorie. Şi din această năzuintă către victorie se naşte un raport special între acele entităţi ahrimanice care ţin mai ales de sfera lunară şi între înţelepţii învăţători primordiali ai omenirii: ele ar dori să-i câştige de partea lor. Căci ce vor, la ce năzuiesc aceste entităţi arhrimanice? Ele ar vrea să oprească Pământul la un anumit punct al evoluţei sale, ar vrea ca el să nu meargă mai departe. Întotdeauna Ahriman spune că oamenii au ajuns la acest punct al evoluţiei lor şi acum ei trebuie să se oprească aici, să nu se dezvolte mai departe! El vrea ca ei să încremenească la acest punct şi apoi să continue călătoria lor prin lume ca oameni care au atins un punct terminal, nu ca oameni care evoluează mai departe. Iată ce se picură, în fiecare noapte, în urechea oamenilor, de către entităţile ahrimanice. Şi acest lucru mai ales vor să-l facă entităţile arhrimanice cu Pământul: ele vor să oprească oamenii la un anumit punct al evoluţiei lor.
Acum gândiţi-vă la marii învăţători primordiali ai omenirii. Aceşti învăţători primordiali au lăsat în urma lor, pe Pământ, ceea ce cunoaştem ca fiind vechea înţelepciune primordială, care s-a stins în decursul vremurilor, pe care oamenii nu o mai înţeleg azi, dar care altădată a fost propovăduită oamenilor în vechile locaşuri de misterii. Această înţelepciune veche nu putea fi propovăduită mai departe. Căci dacă oamenii ar fi primit mereu această înţelepciune ei nu ar fi putut progresa, înainte de toate ei nu ar fi putut să ajungă la libertate, nu ar fi putut să ajungă la liberul lor arbitru. Înţelepciunea aceasta nu se putea adresa decât instinctelor omului, nicidecum raţiunii conştientă de sine. Din această cauză, aceşti învăţători s-au retras, la un moment dat, spre mântuirea omenirii. Omul nu ar fi putut găsi, pentru evolutia sa, un punct de plecare, un început, dacă nu ar fi fost aceşti învăţători primordiali; dar după ce au dat impulsul primei mişcări, pe care oamenii l-au putut folosi pentru a evolua mai departe în mod independent, ei s-au retras de pe Pământ şi s-au dus în colonia lunară. Şi după ce entităţile ahrimanice şi-au dat toată silinţa, atunci când aceşti învăţători primordiali erau încă pe Pământ, să-i păstreze aici şi să oprească lucrurile la înţelepciunea instinctivă, ele mai cred şi azi că ar putea, după ce omul a trecut prin poarta morţii şi a ajuns la sfera lunară, să facă cel puţin acolo ceva şi astfel ele încearcă prin linguşiri să înduplece pe aceşti învăţători primordiali ai omenirii să se apropie acum de cei morţi. Dar lucrul acesta nu se poate face, mai ales în ceea ce îi priveşte pe oamenii care au îmbrăcat fizionomia Răului. Dar entităţile ahrimanice se apropie mereu de oameni şi îi aţâţă, spunându-le: Aceasta a existat odată! Şi acum, acestor oameni răi li se întâmplă un al treilea lucru, şi anume figurile ahrimanice îi descriu pe învăţătorii primordiali; dar ei nu-i pot vedea ca atare, ei privesc în gol.
Şi aceasta este de asemenea o impresie importantă, o sentinţă pe care o primesc oamenii. Sufletul omului se încarcă atunci cu următorul simţământ: Eu nu-i văd pe cei de la care omenirea a primit primul impuls, am fost respins. Acest simţământ pe care îl încearcă oamenii care nu prezintă fizionomia Binelui este foarte puternic, foarte intens.
Iată, prin urmare, cele trei impresii pe care trebuie să le aibă omul dacă păşeşte cu fizionomia Răului în lumea în care trebuie să pătrundă după ce a trecut prin poarta morţii.
Trebuie să spunem că, sub un anumit aspect, în om nu se găseşte numai binele; şi în cel mai bun om pământean este mult rău, aşa încât mulţi oameni primesc, cel puţin parţial, impresiile despre care am vorbit. Dar cu cât omul poate lua în mai mare măsură fizionomia Binelui cu atât mai mult în lumea de dincolo, după moarte, el va vedea pe aceia cu care se aseamănă prin bunătate, şi cu cât va trece dincolo mai mult cu fizionomia Binelui, cu atât el va avea mai puţină atracţie către figurile ahrimanice. Şi în felul acesta tot ce v-am relatat că vine de la figurile ahrimanice va fi evitat şi omul va avea mai multă înţelegere pentru făpturile îngereşti care intră în sfera sa. Şi aceasta are ca efect faptul că el este pătruns acum de forţe şi în primul rând de forţele voinţei. După moarte, lucrul principal nu este reflectarea, cugetarea, ci voinţa. Voinţa devine simţire, devine întreaga lume vie. După cum vedeţi, pentru a percepe trebuie voinţă. Astfel, dacă vrem să vedem ceva, trebuie să ne modelăm noi înşine în mod corespunzător. Deci, trebuie să vrem. Trebuie să devenim asemănători cu ceea ce vrem să percepem. Atunci se dezvoltă, preponderent, voinţa, după ce omul a trecut prin poarta morţii şi asupra voinţei acţionează şi impresiile de Bine şi de Rău pe care le-am descris când m-am referit la domeniul lunar.
Omul pătrunde apoi în domeniul lui Mercur. Atunci când ajunge în acest domeniu omul şi-a adaptat deja fizionomia la puterile şi forţele din lumea suprasensibilă în aşa măsură încât, uneori cu mari suferinţe, leapădă fizionomia Răului şi ajunge treptat să se asemene – deşi mulţi oameni nu ajung prea repede la această asemănare – cu făpturile Îngerilor, Arhanghelilor şi Arhailor. Dar, în orice caz, omul ajunge acum în domeniul lui Mercur, deci în domeniul fiinţelor din ierarhia a treia, el trebuie să trăiască între ele şi trebuie să treacă prin ceea ce v-am spus. Este domeniul în care omul dobândeşte, în mod treptat, o înţelegere pentru ceea ce mai înainte a fost numai o contemplare mai mult sau mai puţin oarbă, dar o contemplare totuşi oarbă, care a acţionat în mod foarte puternic asupra sferei de voinţă a omului. În domeniul lui Mercur el dobândeşte, în mod treptat, o înţelegere a acestui lucru. În epoca noastră, cel căruia acestea i se dezvăluie prin contemplarea imaginativă le resimte într-adevăr ca pe ceva foarte tragic. Căci situaţia pe care o are cineva după moarte în această sferă a lui Mercur depinde în oarecare măsură de faptul dacă aici, pe Pământ, a respins orice gândire şi acţiune suprasensibilă fiind un materialist sau dacă dimpotrivă a dobândit o înţelegere a lucrurilor suprasensibile. Cel care aici pe Pământ a respins tot ce este mai presus de materie nu înţelege mai nimic atunci când se află în prezenţa entităţilor din sfera lui Mercur. De asemenea, cel care în viaţa pământească a fost materialist rămâne lipsit de înţelegere şi faţă de entităţile din domeniul următor, care fac parte tot din categoria Îngeri-Arhangheli-Arhai, dar sunt mai evoluate decât cele precedente, aflându-se în domeniul lui Venus, unde omul este de-a dreptul copleşit de forţele iubirii cosmice. Dacă pe Pământ nu ai dobândit puterea de a iubi, te simţi aici într-un domeniu cu totul străin. Şi ceea ce inundă, în domeniul lui Venus, cu forţele iubirii pe cei care pe Pământ au dobândit puterea de a iubi se transformă în forţe ale mâniei pentru omul care pe Pământ a urât mult sau în mod inconştient. Este taina domeniului lui Venus că acela care aduce cu sine de pe Pământ multe rămăşiţe ale forţelor urii care l-au stăpânit se pomeneşte că se simte apoi în această regiune ca şi cum din voinţa lui ar ieşi forţe ale iubirii întoarse pe dos, care sunt forţe ale mâniei şi supărării. El se vede aici în acela despre care trebuie să-şi spună: Toate acestea trebuie să fie îmblânzite, trebuie puse în acord cu Universul. Şi, în fond, voinţa, căreia i se acordă mai multă atenţie în acest domeniu, este aceea care şi pe Pământ sălăşluieşte în omul metabolic-locomotor, în omul inferior. Dar tocmai acesta devine după moarte fizionomie totală şi tocmai în felul acesta voinţa este cea care ajunge să se exprime.
Dar între tîmp omul evoluează mai departe (toate celelalte, pe care vi le-am descris deja, se adaugă pe rând, dar acestea dau o nouă perspectivă, care urmează să fie discutată mai târziu), încât începe să se asemene cu entităţile din Cosmosul spiritual şi, în mod treptat, el ajunge în domeniul solar. În acest domeniu solar forţele acţionează preponderent asupra a tot ceea ce pe Pământ este reflectat de simţire. Soarele ni se arată numai sub aspectul său exterior atunci când îl privim cu ochii fizici. Dar în interior Soarele este marele lăcaş de întrunire a tuturor entităţilor spirituale care conduc, din acest centru, destinul Pământului si al oamenilor de pe Pământ, precum şi a tot ce se leagă de ei. Soarele este, înainte de toate, colonia entităţilor ierarhiei a doua: Exusiai, Kyriotetes, Dynamis. În timp ce omul pătrunde în domeniul solar se apropie de el tot ce am descris ultima dată. Pe când mai înainte nu era laolaltă decât cu fiinţele care sunt legate prin soartă cu el, acum se apropie de el şi alte fiinţe. „Cercul său de cunoscuţi din lumea suprasensibilă”, dacă se poate spune astfel, se face tot mai mare. Toate acestea se petrec în domeniul solar.
Tot aici, în domeniul solar, omul resimte un zbucium interior deosebit de putemic. Acolo jos este o altă lume, este Pământul, pe care l-a părăsit, dar pe care trebuie să se întoarcă. În acest domeniu solar are loc ceea ce am descris ca fiind prelucrarea omului: natura inferioară a omului este prelucrată, pentru următoarea viaţă de pe Pământ, în natură superioară; gambele sunt prelucrate în forma spirituală a maxilarului inferior, iar braţele în forma maxilarului superior, cu apofizele sale etc. În domeniul spiritual toate acestea înseamnă o muncă minunată, faţă de care tot ce lucrează omul pe Pământ, în cele mai diferite domenii, este ceva cât se poate de neînsemnat. Munca pe care o prestează aici oamenii împreună cu entităţile spirituale superioare devine o mare şi măreaţă activitate legată de misterul omului, şi toate acestea se petrec în domeniul solar, în sensul larg al cuvântului.
Dar tocmai în acest domeniu solar omul mai are şi o altă vieţuire lăuntrică. Când trăim aici, pe Pământ, dacă suntem oameni pe deplin sănătoşi lăuntric în suflet şi în spirit, trebuie să apară în noi simţământul că mai există şi o altă lume, o lume spirituală, chiar dacă nu putem pătrunde în ea prin cunoaştere. Noi presupunem, ca să zic aşa, lumea spirituală; spunem că în afară de lumea pe care o percepem prin simţuri mai există şi o lume suprasensibilă. Acum, în timpul existenţei solare, între moarte şi o nouă naştere, situaţia este inversă. Tocmai în timpul existenţei solare este ceva care îl determină pe om să înveţe să vorbească despre o lume de dincolo. Dar această lume este Pământul. Şi atunci apare cea mai vie simţire, nu atât pentru propria sa soartă, cât pentru tot ceea ce este specific Pământului. Există ceva specific, de care vă puteţi da seama. Trebuie să încercaţi o dată, dar în genere omul actual nu poate încă să facă acest lucru de la sine.
Dacă vă preocupă istoria, dacă aţi studiat-o, mergând înapoi pe firul ei puteti să ajungeţi la următoarea vieţuire. Vreau să spun: trăiţi acum în anul 1923. Întorcându-vă în trecut, pe firul istoriei, treceţi prin războiul mondial prin toate câte au fost mai înainte; se poate întâmpla ca, studiind istoria, să găsiţi o perioadă istorică – să zicem anul 1500 sau 1550, sau altul – faţă de care puteţi avea simţământul că vă este ceva cunoscut.
Îndreptaţi-vă atenţia asupra unei astfel de cunoaşteri umane intime. Vi se pare ceva cunoscut în trecutul de acum câteva veacuri şi vă spuneţi că sunt lucruri pe care trebuie să le fi trăit. Atunci oamenii superficiali spun numaidecât că probabil tocmai în anul acela aţi fost pe Pământ într-o viaţă anterioară. Dar de cele mai multe ori nu este aşa; de obicei, în anul acela omul a avut între moarte şi o nouă naştere, în domeniul solar, cea mai vie legătură cu existenţa solară, în care viaţa pământească se apropie de om în sens contrar, după cum pe Pământ, dimpotrivă, viaţa suprasensibilă se apropie de om ca viaţă de dincolo.
Să analizăm deocamdată această evoluţie. Putem să spunem că omul parcurge existenţa lunară după ce a plecat de pe Pământ, apoi existenţa din sfera lui Mercur, existenţa venusiană, şi ajunge la exisfenţa solară, apoi merge mai departe. La aceasta vom reveni mai târziu. În fond, toate aceste lucruri nu sunt în lumea spirituală doar lucruri şi procese izolate, ci toate sunt în legătură cu ceea ce se petrece pe Pământul fizic, şi atunci vedem că se evidenţiază o legătură foarte specială. Existenţa lunară este cu totul îmbibată de acei învăţători primordiali ai omenirii de care vi s-a vorbit de mai multe ori. Ei au plecat, într-o epocă foarte îndepărtată, din existenţa pământească în lumile cosmice, în colonia cosmică a Lunii. Dar şi după aceea câţiva oameni iniţiaţi în misterii au continuat să perceapă lăuntric, auditiv şi vizual, cu mare intensitate ceea ce a fost pe Pământ, odinioară, în preajma acestor iniţiaţi primordiali. Astfel, în epoca protoindiană, exista încă în Misterii o cunoaştere foarte vie a înţelepciunii iniţiaţilor lunari. Tocmai ceea ce în ziua de azi se mai poate admira în ecourile înţelepciunii indiene a luat fiinţă în acest fel.
Apoi, a apărut un fenomen dublu. Pe de o parte, în diferite epoci mai există încă influenţele acestei lumi suprasensibile prin care trece omul între moarte şi o nouă naştere; numai că aceste influenţe pătrund tot mai puţin, adică omul este tot mai puţin conştient de ele. Aşa, de pildă, influenţele lui Mercur au fost foarte puternice în timpul epocii persane străvechi, dar oamenii erau puţin conştienţi de acest lucru şi atunci au creat mitul lui Ahura Mazdao, care ascundea în el o cunoaştere întunecată a ceea ce este influenţa lui Mercur pe Pământ. În perioada culturală caldeo-egipteană au fost active influenţele lui Venus. A urmat minunata cultură greacă, care, apoi, a continuat cu cea latină, şi în această cultură greco-latină influenţa cea mai puternică, dar cea mai puţin observată de oameni, a fost influenţa solară venită din lumea suprasensibilă aici pe Pământ. Şi tot în această epocă s-au suprapus două situaţii: pe de o parte omul, când trece prin existenţa dintre moarte şi o nouă naştere şi ajunge în sfera solară, are o mare tendinţă de a percepe Pământul din această sferă, pe de altă parte, grecii erau extrem de impresionaţi de tot ce este solar. Pentru greci însemna extrem de mult ceea ce dau Pământului forţele solare, mai ales pentru grecii care sunt denumiţi în genere atenieni, în opoziţie cu spartanii, dar în genere ceea ce este solar în Cosmos a exercitat o adâncă şi mare influenţă în Grecia, chiar şi ca spiritualitate, asupra întregii configuraţii a civilizaţiei greceşti. Tot timpul acestei evoluţii a existat pe Pământ capacitatea de a resimţi intens spiritualul, spiritualul pur al cerului înstelat. De fapt, abia în a cincea epocă de cultură postatlanteană, în epoca noastră de cultură, începe să ia amploare percepţia aspectului material al cerului înstelat.
Epoca noastră de cultură, a cincea epocă postatlanteană, începe în secolul al XV-lea după Christos, prin urmare ea nu are decât o vârstă de câteva veacuri. Dar noi am părăsit deja acea regiune în care oamenii, pe Pământ, se simt înrudiţi cu acel simţământ al existenţei solare dintre moarte şi o nouă naştere. Azi, noi simţim în mod mult mai puternic ceea ce urmează după aceea.
Şi, de fapt, după ce a trăit câtva timp în existenţa solară, omul intră în domeniul existenţei legată de Marte. Impulsurile existenţei marţiene sunt acelea care au cea mai mare influenţă asupra omenirii de azi. Noi putem începe să cunoaştem aceste influenţe marţiene atunci când, după ce am trecut de zenitul existenţei dintre moarte şi o nouă naştere, ne apropiem, din nou, de existenţa de pe Pământ. Dar existenţa solară cu influenţele ei nu încetează pentru omul care, între moarte şi o nouă naştere, pătrunde în existenţa marţiană. Soarele îşi extinde sfera de acţiune şi asupra stărilor planetare următoare. Această influenţă rămâne, dar existenţa marţiană capătă de asemenea însemnătate pentru ceea ce se petrece acum pe Pământ.
Voi descrie mai departe trecerea omului prin existenţa de pe Marte, dar aş dori să pornesc de la ceea ce cunoaştem, în felul acesta, despre lumea spirituală şi să ajung la ceea ce acţionează tocmai în epoca noastră, a cincea postatlanteană.
Învăţăm să cunoaştem ce este o luptă cosmică. O resimţim. Cei mai mulţi oameni nu pot dezlega această enigmă; dar în existenţa cosmică se desfăşoară o luptă cosmică între tot felul de spirite bune şi rele. Şi ceea ce am denumit existenţă solară capătă o însemnătate deosebită pentru această epocă. În ziua de azi este foarte greu ca cineva să lupte, cu concepţii spirituale, împotriva ştiinţei exterioare materialiste. Oamenii sunt atât de mândri că au cercetat, în mod fizic, Soarele; ei descriu existenţa solară în manualele lor ştiinţifice; dar aceste descrieri nu sunt făcute ca să căpătăm o reprezentare justă a ceea ce este Soarele, ci, dimpotrivă, să ne îndepărteze de ea. Cum acţionează azi Soarele în mod cu totul deosebit asupra existenţei de pe Pământ? Vă voi prezenta acum numai unul dintre aceste moduri de acţiune. În aparenţă eu pătrund acum în domenii foarte materiale, care nu se integrează în sfera spiritualului pe care l-am descris; dar aceste lucruri ne vor fi de folos în cursul problemelor de care urmează să ne ocupăm. Vă este cunoscut fenomenul petelor solare, care apar, cu oarecare regularitate, pe Soare. Soarele prezintă atunci pete întunecate. În ştiinţa materialistă exterioară se discută mult despre aceste pete solare şi despre însemnătatea lor. Dar, dacă s-ar urmări mai de aproape care este rolul acestor pete solare s-ar găsi că din interiorul Soarelui se primesc în mod continuu impulsuri pentru ca prin aceste porţi întunecate să fie expulzată în Univers substanţă solară. Şi ceea ce este aruncat astfel de Soare ca substanţă solară în Cosmos apare apoi în sistemul nostru solar sub formă de comete sau meteoriţi, sau stele căzătoare. Entităţile care administrează lumea dinăuntrul Soarelui lansează mai ales în epoca noastră aceste obiecte. Au făcut acest lucru şi mai înainte, nu este ceva nou, dar acum ele au o altă semnificaţie. De aceea spuneam că în epocile anterioare au acţionat mai ales impulsurile spirituale existente în sistemul stelar. Acum aceste impulsuri, legate de fierul azvârlit, încep să capete o semnificaţie deosebită pentru om. Ele sunt acelea pe care un anumit spirit, care şi el dobândeşte acum o semnificaţie deosebită şi pe care-l numim Michael, le foloseşte în Cosmos, în slujba spiritualului cosmic. Aşa încât, pentru epoca noastră, a apărut în Cosmos ceva ce nu exista în acelaşi grad în epocile anterioare, şi anume faptul că fierul cosmic, în sensul său spiritual, dă spiritului Michael posibilitatea de a mijloci între ceea ce este suprasensibil şi senzorialul de pe Pământ. Şi aşa, pe de o parte, în epoca noastră, în lumea în care ajungem când pătrundem dincolo de existenţa sensibilă întâlnim un fel de spirit al războiului. Când, în epoca noastră, omul ajunge la o contemplare suprasensibilă, când depăşeşte pragul şi nu-şi mai aruncă privirea asupra lucrurilor care-l privesc personal omeneşte, ci asupra lucrurilor care reprezintă marile probleme ale lumii şi care stau la baza întregii noastre civilizaţii, atunci privirea sa pătrunde în această lume şi el vede acolo luptă, ceartă, confruntare spirituală. În culisele existenţei, disputele, confruntările sunt de ordin spiritual. Şi ceea ce este lansat în Cosmos de către spiritele solare ca fiind fier chiar şi sub aspect fizic devine apoi, în sensul cel mai cuprinzător, armura lui Michael, care în această luptă cosmică are misiunea de a ajuta omenirea să progreseze pe calea cea bună, ajutor pe care el îl dă, din culisele civilizatiei, împotriva forţelor războiului şi ale luptei. Aşa încât, pe de o parte, suntem întâmpinaţi de ceartă şi luptă, iar pe de altă parte de străduinţele lui Michael.
Dar toate acestea sunt legate, la rândul lor, cu dezvoltarea libertăţii omului. Căci noi ca oameni pământeşti avem fier în sângele nostru. Dacă n-am avea fier în sângele nostru, atunci în sufletele noastre ar putea să apară simţământul libertăţii, impulsul libertăţii, dar nu am avea niciodată un corp pe care să-l putem folosi pentru a duce acest impuls al libertăţii la îndeplinire. Faptul că noi nu numai că putem concepe ideea libertăţii, impulsul libertăţii, dar simţim şi forţa de a face ca trupul nostru să fie purtătorul impulsului libertăţii se datorează posibilităţii pe care o avem, în epoca noastră, de a învăţa cum poate Michael să pună în slujba sa fierul cosmic, care, şi mai înainte, a fost azvârlit afară. Dacă înţelegem tot mai profund impulsul lui Michael, putem să învăţăm să punem în slujba impulsului libertăţii fierul lăuntric din noi. Ceea ce este exterior-material nu capătă sens decât atunci când îl înţelegem ca fiind o expresie a spiritualului în lume. În epoca noastră trebuie să învăţăm să folosim în mod corespunzător fierul din sângele nostru, căci pretutindeni unde apare fierul este dat, atât din Cosmos, cât şi din om, impulsul dezvoltării libertăţii. Din această cauză, dintr-un instinct profund, s-a asociat fierul planetei Marte, dezvăluind concomitent importanţa sa atât în sânge cât şi în Cosmos.
Azi se pot înţelege aceste lucruri prin ştiinţa spirituală redobândită. Nu este o reînnoire a unor vechi tradiţii, ci o regăsire a lucrurilor din ştiinţa spirituală însăşi. Şi, prin intrarea în rezonanţă cu vremurile de demult, prin antroposofie, nu se înnoieşte ceva vechi numai în mod istoric, ci lucrurile sunt căutate chiar în fiinţa lor proprie. Ele îşi redobândesc însemnătatea când vedem că oamenii au ştiut cândva toate acestea, sub influenţa străvechii înţelepciuni divine, pe care o posedaseră acele fiinţe, care apoi au emigrat în Lună şi care azi populează colonia cosmică a Lunii. Şi astfel epoca noastră se leagă şi ea de ceea ce se petrece cu omul între moarte şi o nouă naştere. Din această cauză, perceperea a ceea ce se petrece pe Pământ are cea mai mare intensitate atunci când omul trece prin sfera solară, dar, de fapt, în mai mare sau mai mică măsură, ea se păstrează în permanenţă. Din domeniul său supraterestru, prin care trece între moarte şi o nouă naştere, omul priveşte necontenit în jos, spre Pământ, căci dacă nu ar privi în jos la ce este pământese s-ar înstrăina de tot de acesta în timpul trecerii sale prin perioada dintre moarte şi o nouă naştere, care, oricum, durează timp îndelungat.
În felul acesta se poate descrie în cele mai diferite moduri ceea ce se petrece cu omul în lumea suprasensibilă. În conferinţa trecută v-am descris aceste lucruri într-alt mod; acum vi le descriu în legătură cu lumea stelelor şi în legătură cu ceea ce s-a petrecut pe Pământ în diferite epoci. Treptat, toate aceste lucruri trebuie să fie sintetizate. Nu trebuie ca cineva să-şi spună: Da, el ne-a descris trecerea omului prin perioada dintre moarte şi o nouă naştere o dată într-un fel şi altă dată într-alt fel. Când cineva călătoreşte într-un oraş o dată, şi apoi a doua oară etc., descrie lucrurile în mod diferit, după cum cunoaşte oraşul, şi apoi toate detaliile trebuie să fie sistematizate şi sintetizate. Tot astfel şi descrierile diferite ale vieţuirilor oamenilor în lumea suprasensibilă trebuie să fie reunite, sintetizate, sistematizate. Şi abia atunci se poate obţine o impresie despre ceea ce este lumea suprasensibilă şi despre trăirile omului în această lume suprasensibilă.
Până aici am vrut să vă prezint acum lucrurile. După aceasta, în cea de a doua conferinţă de azi, plecând de la cele expuse vă voi expune ce se întâmplă cu omul mai departe, între moarte şi o nouă naştere.
