Ieri am încercat să stabilim o legătură între om şi Cosmos. Prin astfel de reflecţii dorim să obţinem o bază pentru înţelegerea deplină a esenţei suprasensibile a omului. Azi, aş dori să adaug unele lucruri care să întregească cele spuse ieri folosind mai întâi o cale mai mult suprasensibilă exterioară, întrucât noi trebuie să avem în vedere fiinţa suprasensibilă a omului şi atunci când corpul fizic al acestuia şi ceea ce este legat de el, corpul eteric, sunt lepădate, prin urmare când omul a trecut prin poarta morţii şi străbate drumul dintre moarte şi o nouă naştere. Voi reda azi, mai mult sub formă descriptivă, ceea ce se dezvăluie, într-o oarecare măsură, contemplării imaginative exterioare pe drumul acesta dintre moarte şi o nouă naştere. Prin aceasta vom dobândi o bază pentru a putea cunoaşte adevărata fiinţă spirituală, sufletească a omului.
Trebuie să ne fie clar că, de fapt, este o absurditate să se vorbească separat despre o parte fizică a omului şi despre o parte spirituală-sufletească, despărţite între ele. Căci ceea ce ni se înfăţişează ca parte fizică a omului, ceea ce percepem în lumea senzorială ca fiind corpul fizic al acestuia, este de fapt întrepătruns peste tot cu componenta sa spirituală-sufletească. Forma frunţii, forma întregii feţe, întreaga făptură a omului ni se înfăţişează aşa cum au fost modelate de anumite forţe spirituale. Şi nu trebuie să ne mirăm că acela care posedă vederea spirituată trebuie să vorbească încă de un chip al omului şi după ce acesta a trecut prin poarta morţii. Pentru cunoaşterea imaginativă, lucrurile stau realmente aşa: după ce a trecut prin poarta morţii, omul prezintă un chip – fireşte că în ceea ce priveşte vederea fizică s-ar putea zice că este un fel de umbră, dar este o umbră foarte clară şi expresivă – care face mai întâi impresia de a fi ceva exterior, deoarece trebuie să ne reprezentăm fiinţa spirituală-sufletească a omului în mod moral-spiritual. Dar nu ajungem la o reprezentare spirituală trainică dacă nu vorbim mai întâi despre aceste Imaginaţii, despre acest chip, pe care omul îl duce cu sine chiar după ce a trecut prin poarta morţii.
O dată cu moartea, omul îşi leapădă corpul său fizic şi deci putem face abstracţie de ceea ce se petrece cu acesta, căci felul cum se destramă corpul fizic al omului este mult mai puţin important decât cred oamenii în ziua de azi. De fapt, aceasră destrămare, fie că ea se face prin putrezire sau prin ardere, este importantă numai pentru ceilalţi oameni, pentru semenii săi; nu are însă o mare importanţă pentru viaţa omului, după ce a trecut prin poarta morţii, aşa încât noi trebuie să vorbim despre corpul fizic, aşa cum se arată el perceperii senzoriale, numai ca despre ceva ce se dizolvă în natura exterioară şi în forţele ei. Apoi – şi chiar foarte curând după moarte – se destramă şi corpul eteric al omului. Cunoaşteţi acest lucru prin descrierea mea din Ştiinţa ocultă. Prin faptul că omul a lepădat aceste două manifestări exterioare ale fiinţei sale se desprinde, într-o oarecare măsură, ceva din aceste două „învelişuri”; totuşi expresia „înveliş” nu este tocmai corectă. Iar acela care este înzestrat cu o cunoaştere imaginativă corespunzătoare vede ceea ce se desface din aceste două învelişuri ca un chip care, la început, se aseamănă într-un anumit sens cu figura fizică a omului. Numai că această figură, pe care o voi numi figură spirituală, suferă o necontenită transformare.
Eu am descris de mai multe ori, din cele mai diferite puncte de vedere, această viaţă dintre moarte şi o nouă naştere. Însă nu dobândim o reprezentare potrivită despre ea decât atunci când ne este descrisă dintr-un întreg şir de puncte de vedere. Azi o să v-o descriu din nou dintr-un anumit punct de vedere. Trebuie să adăugăm la cele ce s-au amintit deja ceea ce vă voi spune acum; numai atunci vom avea o imagine completă.
Această formă spirituală a omului suferă o continuă transformare, căpătând din ce în ce mai mult asemenea caracteristici încât nu o putem desemna în mod nimerit decât spunând că ea devine în întregime fizionomie. In contemplarea imaginativă pe care o are iniţiatul şi pe care o are acela care a trecut deja el însuşi prin poarta morţii, din om se vede ceva ce s-ar putea numi un fel de fizionomie. Această fizionomie este omul întreg, nu numai, eventual, o jumătate a sa. Dar acum întregul om arată în înfăţişarea sa spirituală, ca fizionomie, în aşa fel încât această fizionomie este expresia esenţei sale lăuntrice morale-spirituale; astfel, după moarte, un om rău are o altă înfăţişare decât un om bun şi un om care şi-a dat multă osteneală în viaţă are altă înfăţişare decât unul care a trăit în mod usuratic sau frivol. Dar toate acestea se manifestă în aşa fel încât nu este vorba numai de un simplu chip. De fapt, acest chip îşi pierde mult din fizionomia vizibilă în viaţa fizică; se păstrează încă o parte din expresia sa fizionomică, dar aceasta devine tot mai neclară. În schimb, restul corpului devine tot mai expresiv, mai ales regiunea în care se află organele de respiraţie devine foarte expresivă. În regiunea unde, în viaţa fizică, se aflau organele de respiraţie se văd, exprimate în mod fizionomic, însuşirile caracteristice stabile ale omului. Pieptul iese în relief, el capătă o fizionomie clară, şi în această fizionomie clară imaginea spirituală de după moarte ne arată dacă omul respectiv a avut mai mult sau mai puţin curaj în diferite domenii ale vieţii sau a fost laş, dacă s-a apropiat de viaţă cu îndrăzneală şi curaj sau a trecut prin viaţă dând mereu înapoi etc.
După moarte, mâinile şi braţele au o expresivitate deosebită. După braţe şi după mâini se poate citi, fără înconjur, biografia omului între naştere şi moarte, îndeosebi după mâini, mâinile care chiar în viaţa fizică sunt, pentru un observator perspicace, atât de pline de însemnătate prin conformatiia lor şi care trădează atât de multe, deja, în viaţa fizică, aşa încât se pot afla multe din felul cum cineva îşi mişcă degetele, cum ne întinde mâinile, dacă, atunci când ne întâlneşte ne întinde numai vârful degetelor sau dacă ne strânge mâna cu căldură. Dar şi înfăţişarea pe care o iau mâinile, în mod plastic, dacă omul trăieşte pur şi simplu fără a face nimic sau dacă munceşte, are mare însemnătate în viaţa fizică. Nu se prea ţine seamă de acest lucru; dar cei mai mulţi oameni sunt mult mai interesanţi prin felul cum îşi ţin mâinile şi degetele, cum le mişcă, cel puţin pentru faptul că se trădează prin ele. După moarte acest lucru este intensificat în cel mai înalt grad. Din ele se poate citi, fără înconjur, istoria vieţii unui om.
Şi tot aşa stau lucrurile şi în ceea ce priveşte celelalte organe. Totul devine expresiv fizionomic după moarte. Aşa încât noi putem spune că după moarte omul duce cu sine fizionomia sa morală-spirituală.
Ieri am vorbit despre felul cum, în timp ce este modelat din Cosmos, din Univers, omul se prezintă, în primul rând, ca o figură. şi cum această figură, întipărindu-se în eterul cosmic, se manifestă în piele şi în organele de simţ cuprinse în aceasta. Dar ceea ce este forma din piele a omului, ceea ce în viaţa fizică apare pe Pământ şi este cunoscut ca figură fizică devine expresia fizionomică a omului moral-spiritual. Şi acest lucru durează mai mult timp.
În timp ce oamenii pătrund în acest „mod de viaţă” – dacă mă pot exprima aşa – ei întâlnesc aici, mai ales, pe acei oameni cu care deja erau în legătură pe Pământ, pe oamenii cu care pe Pământ au avut o comunitate spirituală, sufletească, o legătură a inimii. Şi aici nici unul nu poate să-l amăgească pe celălalt! Căci felul cum este fiecare şi ce fel de sentimente are el pentru celălalt, toate acestea se exprimă, în mod fidel, prin fizionomia despre care am vorbit mai sus. Şi, în ceea ce priveşte acea perioadă din viaţa de după moarte care urmează după perioada de încercare – despre care nu voi vorbi azi –, lucrurile se petrec în aşa fel, încât, în această perioadă, oamenii sunt în contact cu cei cu care într-un fel oarecare au fost legaţi prin soartă în ultima viaţă pământească, sau, în genere, au fost legaţi pe Pământ. Aici ajung să se cunoască în mod foarte amănunţit. În prima etapă se cunosc în mod amănunţit datorită acelei fizionomii despre care am vorbit. În această perioadă omul experimentează tocmai felul acesta de a-i cunoaşte pe cei de care îl leagă destinul. Închipuiţi-vă ce apreciere reciprocă profundă - sună banal, dar „apreciere” este cuvântul potrivit: te afli în faţa celuilalt fără nici un văl, cu întreaga semnificaţie a contextului creat prin destin. Aşa trece unul pe lângă celălalt, aşa se convieţuieşte alături.
În acelaşi timp aceasta este perioada din viaţa omului în care, prin faptul că este aşa şi are o astfel de fizionomie, el face cunoştinţă cu fiinţele ierarhiei a treia: Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii. Căci aceste fiinţe sunt, potrivit naturii lor durabile, întotdeauna fizionomice. Ele au pornit oarecum de la fiinţele cosmice ale ierarhiilor superioare, în aşa fel încât întreaga lor natură spirituală-sufletească se poate imprima pentru acela care le poate contempla în imaginaţie, în figura lor spirituală. Prin urmare, acest lucru se adaugă în timpul acestei perioade de frecventare a acelor oameni care sunt legaii prin soartă cu el. Fireşte că aspectul oamenilor cu care suntem legaţi prin soartă este foarte variat. Apar, de pildă, oameni care nu ne puteau suferi, dar cu care, totuşi, suntem legaţi prin soartă. Ne dăm seama foarte precis ce intenţii au avut şi ce rău ne-au făcut. Acest aspect al oamenilor este foarte diferit. Şi printre aceste figuri mişcătoare se ivesc entităţile ierarhiei a treia, care trec printre aceşti oameni ca nişte figuri strălucitoare, ca făpturi solare. Fireşte că vorbele intrebuinţate de mine sunt aproximative; dar nu avem altă posibilitate decât să ne exprimăm în grai pământesc. Totuşi, este o realitate că omul se întâlneşte, în această perioadă, cu oamenii cu care este legat prin soartă. De obicei omul nu poate să aibe, în acest interval de timp, o înţelegere decât pentru acei oameni cu care este legat prin soartă. Sufletele omeneşti cu care nu suntem legati prin soartă sunt oarecum invizibile: nu putem să avem de-a face cu ele, nu avem posibilitatea să înţelegem fizionomia lor morală-spirituală. Nu le luăm în seamă, nu le putem lua în seamă, căci numai legătura soartei dă puterea de a le vedea. Dacă i-ar fi dat omului, aici pe Pământ, să contemple cu ochiul fizic în felul în care trebuie să vedem în această perioadă a vieţii de după moarte, atunci el nu ar vedea multe pe Pământ; căci omului îi place să vadă, pe Pământ, lucrurile în mod pasiv, să le lase să pătrundă în el. Omului îi place chiar, în civilizaţia actuală, să fie foarte puţin activ lăuntric, pentru a percepe ceea ce este în jurul său. Mulţi dintre oameni, care îşi folosesc privirea – ca să ne exprimăm aşa – îndeosebi impulsionaţi de atracţia pentru cinematograf, prin urmare, oamenii care vor mereu să aibe impresii în seama cărora să se lase în mod pasiv, dacă ar fi înzestraţi cu contemplarea pe care o avem după moarte, ar putea sta aici şi nici nu şi-ar vedea semenii! Căci după moarte depinde de atenţia noastră, care fireşte ne este trezită atunci de felul cum suntem legaţi prin soartă de ceilalţi oameni, ca să vedem şi pe ceilalti.
În felul acesta, perioada care este trăită la început, după moarte, este o perioadă de cunoaştere reciprocă şi de cunoaştere a felului cum sunt primiţi aceşti oameni, în lumea spirituală, de către entităţile ierarhiei a treia. Se vede atunci ce mult se bucură entităţile ierarhiei a treia, Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii de unii oameni care se ridică în lumea spirituală, în forma descrisă, sau ce puţin se bucură de alţii. Se vede ce impresie fac oamenii asupra fiinţelor din ierarhiile superioare, care sunt cele mai apropiate de ei în lumea invizibilă.
Apoi vine o altă etapă. Vine perioada în care oamenii care s-au cunoscut în acest fel, care într-o oarecare măsură s-au privit numai, încep acum să se înţeleagă în sens spiritual, corespunzător acestei vieţi de după moarte, în care ajung să aibe, într-o oarecare măsură, o minte spirituală, o înţelegere spirituală a acestei fizionomii morale-spirituale. De fapt, în prima perioadă după moarte, câtăva vreme este ca şi cum se trăieşte numai printre amintiri; ne găsim împreună cu oamenii cărora le aparţinem – fireşte că se trăieşte în prezent –, acţionăm, trăim, lucrăm în legătură cu unirea care rezultă dintre oameni şi entităţile ierarhiei a treia, dar tot timpul trăim ca într-un fel de amintire a vieţii trăite pe Pământ. Dar pe urmă vine o perioadă când începem să avem înţelegere spirituală, când începem să pricepem – în felul cum trebuie să se priceapă în lumea spirituală – ce înseamnă pentru noi aceste fizionomii morale-spirituale ale semenilor noştri. Învăţăm să-i „înţelegem” pe semenii noştri. Învăţăm să-i înţelegem în aşa fel, încât putem spune: Această fizionomie morală-spirituală îmi arată cutare lucru, care mă duce înapoi la ursite avute în comun ş.a.m.d. Acest lucru îl trăim deja numaidecât după moarte, căci privim această ursită şi privim comunitatea în care ne-am aflat conform destinului. Dar acum trăim în aşa fel, încât ne spunem cu tărie: Dacă până acum am convieţuit aşa cum a reieşit din înţelegerea reciprocă a fizionomiilor noastre, în viitor convieţuirea trebuie să se desfăşoare în cutare sau cutare fel. Acum este trăită în mod inteligibil, ca să zic aşa, posibilitatea continuării destinului şi ceea ce conduce la simţământul conducerii pe mai departe a relaţiilor începute în timpul vieţii. Privim, ca într-o perspectivă, cum se vor modela în viitor acele fire ale destinului nostru care au fost înnodate şi care se oglindesc în fizionomiile morale-spirituale. Şi acest lucru pătrunde tot mai mult în profunzime, aşa încât are realmente loc o concreştere, o creştere laolaltă spirituală-sufletească a sufletelor. Şi atunci ni se arată că ceea ce aici, pe Pământ, era partea cea mai expresivă a omului dispare de fapt, încetul cu încetul, pe măsură ce el se familiarizează cu această perioadă. Capul dispare, el se destramă ca într-un fel de ceaţă spirituală.
Pe măsură ce dispare capul, se modifică trăsăturile fizionomiei morale spirituale legate de el, în timp ce peste tot iese la iveală ceva care parcă, venind din trecut, ar arăta spre viitor. Şi în această perioadă omul este transpus în spiritul mişcărilor planetare, în spiritul forţelor sistemului planetar. Aceasta are ca urmare faptul că după un oarecare timp de la moarte oamenii care au legături între ei se apropie de existenţa spirituală solară. Forţele planetare îi duc în existenţa spirituală solară, şi tot ce au vieţuit oamenii în comun este, în oarecare măsură, dus acum în existenţa spirituală solară, ca o trăire comună şi ca germeni comuni pentru vieţuiri viitoare.
De fapt, pentru o adevărată cunoaştere pătrunzătoare, este o copilărie faptul că ştiinţa de azi reprezintă Soarele ca un glob gazos, undeva în Univers. Acesta este numai aspectul pe care Soarele îl arată Pământului. Îndată ce contemplăm Soarele cu acel ochi spiritual, cu acel ochi sufletesc pe care-l avem după moarte, îndată ce-l contemplăm din afară, în Univers, Soarele este o fiinţă spirituală – sau mai degrabă o asociaţie de entităţi spirituale. Printre aceste entităţi spirituale se amestecă sufletele omeneşti, care se duc în felul acesta nu numai fiecare în parte cu conţinutul lor spiritual, dar şi cu ursitele lor comune, în existenţa spirituală-solară. Şi acest întreg sistem de suflete omeneşti, împreună cu aprecierile pe care fiinţele din ierarhia a doua şi a treia le pronunţă asupra valorii acestor oameni, toate acestea strălucesc în Univers, în Cosmos.
De fapt, din punct de vedere al Pământului, nu ne reprezentăm în mod just Soarele decât dacă facem acest lucru în felul următor. Privind Soarele de la suprafaţa Pământului, el ne apare ca un glob luminos şi putem chiar să-l desenăm în mod schematic. În genere, ne închipuim că dacă ne-am ridica cu un balon şi l-am privi de acolo de sus el ar avea acelaşi aspect ca de aici de pe Pământ. Dar nu aşa stau lucrurile, şi dacă am vrea să ne facem o imagine schematică şi am vrea să desenăm în sens fizic-senzorial cum se prezintă Soarele în faţa privirii spirituale, atunci ar trebui să ne reprezentăm pretutindeni radiaţii spirituale plecând de la Soare înspre toate direcţiile Universului. Ceea ce poate fi văzut de pe Pământ este numai aspectul luminos al Soarelui îndreptat înspre Pământ. Dar pentru privirea spirituală apare ceva ce devine – fireşte, în mod treptat – o percepere spirituală, o pătrundere în muzica cosmică, pătrundere uneori foarte impresionantă. Dar această pătrundere este ceva ce a fost resimţit de oameni şi ce resimt ei şi după moarte. Toate acestea sunt duse în Soare şi radiază înspre Cosmos. Şi atunci când se petrece acest lucru, omul, potrivit imaginii spirituale pe care am descris-o, a adoptat oarecum el însuşi forma Soarelui. Sună, fireşte, paradoxal, dar realităţile acestea trebuie descrise, căci ele corespund adevărului. Tot ce, după trecerea prin poarta morţii, a fost fizionomie expresivă, figură spirituală, se rotunjeşte acum şi când omul ajunge în Soare – vorbind spiritualiceşte – el a devenit, de fapt, o sferă, o minge spirituală. Fiecare om în parte a devenit o minge, un glob spiritual. Iar Universul se oglindeşte în acest glob spiritual. Şi, devenind într-un anumit sens un organ senzorial cu totul spiritual, noi nu mai primim impresii de pe Pământ, dar întrucât am devenit în întregime ochi spiritual, avem în acest ochi spiritual expresia întregului Univers ne simţim una cu întregul Univers. Şi existenţa noastră de odinioară, de pe Pământ, o simţim acum în afara noastră. Dar oglindind întregul Univers ca într-un ochi spiritual în noi înşine, ne simţim una cu destinele hărăzite nouă şi cu cele ale altor oameni.
După ce am trăit toate acestea un oarecare timp, pătrundem tot mai mult în sfera primei ierarhii a Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor. Ne unim cu această primă ierarhie. Prin urmare, la început, noi ne unim cu ierarhia a treia, şi atunci ne aflăm printre semeni de-ai noştri de care ne leagă soarta şi ne arătăm cu fizionomia noastră morală-spirituală. Apoi suntem luaţi de forţele planetare şi duşi în existenţa solară, unde suntem legaţi de ierarhia a doua; şi acum când prin propria noastră existenţă solară ne simţim în Soare ca în întregul Univers suntem legaţi de ierarhia întâi, Serafimii, Heruvimii şi Tronurile. Acum începem din ce în ce mai mult să avem posibilitatea să ne intereseze nu numai oamenii a căror soartă s-a împletit cu a noastră în trecut; ni se arată şi alte suflete, care pătrund de-abia acum, în această viaţă dintre moarte şi o nouă naştere, în sfera destinelor noastre. Atunci începem să observăm şi alte suflete omeneşti decât acelea cu care am fost legati prin soartă, şi anume suflete omeneşti cu care soarta ne va face să ne întâlnim în viaţa următoare.
Însă, la acei oameni cu care am fost legaţi prin soartă, prin legături mai mult sau mai puţin strânse, începem acum, sub influenţa Serafimilor, a Heruvimilor şi a Tronurilor, să observăm o importantă transformare a siluetei, transformare pe care o voi descrie mai întâi în mod exterior. Când observăm, cu ochiul fizic, un om care circulă prin lume vedem cum pune un picior în faţa celuilalt şi umblă în felul acesta; noi vedem, ca să zic aşa, un şir de instantanee ale acestui om. Dar acela care apoi prin percepţie imaginativă contemplă pe cineva în această sferă de după moarte, acela îl vede ca şi cum paşii săi, modificarea formei picioarelor la fiecare pas ar transpune în membre întregul destin al acelui om care s-a plăsmuit în viaţa de pe Pământ. Nu numai în picioare, ci şi în braţe purtăm conţinutul soartei noastre, ceea ce am făcut, rău sau bine, cu mâinile noastre, altor oameni. După felul în care ne mişcăm se poate vedea de ce un anumit impuls al dreptăţii a pătruns din Univers în destinul nostru personal. Şi tot aşa, destinul lăuntric pe care omul şi l-a făurit prin opţiunile sale, prin felul în care şi-a trăit viaţa interioară, se reflectă în circulaţia sângelui.
Ceea ce se vede în felul acesta în legătură cu soarta este evident încă mult timp după ce omul a păşit în sfera pe care am descris-o acum; de fapt acest lucru se vede tot din conformaţia membrelor şi a celorlalte părţi ale corpului, cu excepţia capului şi a pieptului. Desigur că, pe Pământ, aspectul unui om căruia i-ar lipsi capul şi pieptul şi care ni s-ar înfăţişa aşa ar fi ceva neplăcut; dar aici, între moarte şi o nouă naştere, totul este transpus în domeniul moral-spiritual. Această viziune este, aici, mult mai intensă decât poate fi aspectul unui cap omenesc pe Pământ. Şi acest lucru îl simt acum oamenii care sunt legaţi prin soartă, şi care, în timpul existenţei solare, îşi trăiesc, în acest fel, soarta, în epoca aceea dintre moarte şi o nouă naştere pe care, în Dramele-Mistere, am descris-o ca fiind ora miezului-nopţii. Aici lucrează acum diferiţi oameni care au avut legături mai mult sau mai putin strânse între ei la transformarea a ceea ce au fost ei în viaţa pământească trecută; aşa încât se vede în mod detaliat cum se petrece acest lucru. Se vede, de pildă, cum se remodelează conţinutul gambelor, ducând la alcătuirea maxilarului inferior pentru viaţa pământească următoare; ceea ce sunt braţele şi mâinile este remodelat în maxilarul superior şi cu tot ce este sistemul nervos aferent, dar din punct de vedere spiritual. Întregul om inferior este transformat în om superior.
Dar toate acestea nu le înfăptuieşte omul singur; el lucrează împreună cu cei al căror destin se leagă de al său în funcţie de intensitatea legăturii. Lucrează unul asupra altuia. Şi prin faptul că unul lucrează asupra celuilalt se înfiripă înrudirile spirituale care apoi fac ca un om să-l găsească pe celălalt în viaţa pământească, să se întâlnească cu el. Căci în felul acesta a fost alcătuită, în viaţa dintre moarte şi naşterea următoare, această înrudire spirituală, care ne pune într-o legătură mai mult sau mai puţin intimă cu celălalt. Într-adevăr, prin colaborarea oamenilor legaţi prin soartă se plăsmuieşte o figură spirituală a noului cap. Şi această muncă din ţara spiritului nu este mai puţin bogată în conţinut decât munca de aici, de pe Pământ, ci, dimpotrivă, este mult mai bogată.
De aici aţi putut deja să vedeţi că după cum se poate descrie ce se întâmplă cu omul între naştere şi moarte în imaginile vieţii pământeşti fizice, tot astfel se poate descrie în mod cu totul concret, şi pentru fiecare om în parte, ce se întâmplă cu el între moarte şi o nouă naştere. Se poate descrie în mod foarte concret. Este ceva măreţ şi de mare amploare felul cum se prelucrează sistemul membrelor, sistemul circulator şi metabolismul. Dar tot ceea ce este elaborat în existenţa spirituală, la mijlocul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, constituie calităţile morale-spirituale ale omului. Iar despre ceea ce rezultă din această prelucrare trebuie să spunem că ceea ce a fost transformat în felul acesta răsună ca o muzică cosmică. Această formă a omului, modelată după Soare, şi care este o oglindă a Universului, arată, în tonul cosmic, ceea ce este figura exterioară a omului. Nu vreau să zic – dacă pot să mă exprim în mod comparativ – că am avea atunci o idee vizuală despre om, dar avem, în sunetul cosmic, reprezentarea entităţii transfigurate a omului inferior.
Şi în timp ce acest proces progresează, omul devine el însuşi o parte din cuvântul cosmic. Ceea ce a fost el la început, o simplă alcătuire melodioasă, armonioasă, se segmentează în părţi articulate ale cuvântului cosmic: omul ajunge să-şi exprime propria fiinţă ca şi cum ar vorbi din afara sa, din Univers. Aşa încât se poate spune că există o perioadă între moarte şi naşterea următoare în care omul devine cuvânt spiritual – nu un cuvânt alcătuit din câteva silabe, ci unul care spune foarte mult, care nu conţine numai esenţa omului în genere, ci întregul om individual despre care este vorba. În acest moment al intervalului dintre moarte şi o nouă naştere, omul ajunge la o cunoaştere extraordinar de secretă şi dezvăluie în Univers, în mod perceptibil pentru entităţile divine spirituale, ceea ce este el. Când un om lucrează asupra celuilalt în felul acesta, pentru ca să realizeze metamorfoza prin care omul inferior se transformă într-unul superior, căci omul superior prinde formă, încetul cu încetul, când se lucrează aici, după gradul de legătură, pentru legătura viitoare, este ca şi cum s-ar modela prin această activitate o formă spirituală în simţirea omului. Se preia o formă spirituală care este remodelată, transformată în ceva care emite sunete şi apoi în ceva care vorbeşte.
După cum v-am spus, mai întâi omul se află printre fizionomiile spirituale ale oamenilor legaţi prin soartă de el; privindu-le, oamenii se observă şi învaţă să se cunoască sub aspect spiritual, după calităţile morale. Însă doar se privesc; privirea aceasta apropie într-adevăr foarte mult sufletele oamenilor, totuşi este doar o privire. Apoi începe perioada pe care am descris-o ca fiind aceea a înţelegerii reciproce; oamenii se înţeleg unul pe altul privind adâne şi cu multă înţelegere înăuntrul celuilalt, ştiind cum se va înnoda, într-o legătură predestinată, viitorul cu trecutul. Apoi, începe acea modelare în care unul lucrează asupra celuilalt, muncă izvorâtă dintr-o adâncă cunoaştere şi în care ceea ce este primit ca formă spirituală este transformat în sunet şi în vorbire. Urmează nu numai înţelegerea, ci şi clipa în care unul îl întâmpină pe celălalt printr-un cald cuvânt creator. Aici, pe Pământ, noi vorbim cu organele vorbirii, aici noi ne spunem unul altuia ce am aflat, cu ajutorul organelor noastre de vorbire. În spatele a ceea ce vorbeşte în noi stă corpul fizic şi în el trăieşte, ca ceva trecător şi prin care se împărtăşesc lucruri superioare, cuvântul nostru obişnuit; şi în timp ce, cu organele noastre de vorbire, noi exprimăm ceea ce vrem să ne spunem, mascăm ceea ce trăieşte în spatele a tot ce este numai fizic senzorial. Şi acum gândiţi-vă că ceea ce exprimă omul, ceea ce trece în vorba care zboară ar fi, în acelaşi timp, un fel de a se exprima pe el însuşi, ar fi fiinţa sa şi, în acelaşi timp, revelaţia sa: şi atunci înţelegeti felul cum se întâlnesc oamenii, la mijlocul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, individualizându-şi propria fiinţă şi revelându-se. Cuvântul întâlneşte cuvântul, cuvântul articulat întâlneşte cuvântul articulat, cuvântul însufleţit lăuntric întâlneşte cuvântul lăuntric însufleţit. Dar oamenii sunt cuvântul; armonia lor este armonia esenţei cuvântului articulat. Atunci oamenii trăiesc în aşa fel, încât nu există impenetrabilitate: atunci oamenii trăiesc realmente împreună şi unul din cuvinte – care este unul dintre oameni – se dizolvă în celălalt cuvânt, care este celălalt om. Atunci se plăsmuiesc acele legături ale soartei ale căror efecte se resimt apoi în viaţa pământească următoare şi care se manifestă în felul în care oamenii, când se întâlnesc, se apropie unii de alţii, resimţind simpatie sau antipatie. Această simţire este reflexul celor vorbite de către oameni, în ţara spiritului, la mijlocul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. După cum am vorbit unii cu alţii pe când noi înşine am fost acest glas ne regăsim acum, pe Pământ, însă numai într-o palidă copie a simţământului.
Aceasta ar trebui să-şi spună omul dacă ar simţi că ceea ce i se întâmplă pe Pământ în legătură cu ceilalţi oameni este o urmare sensibilă a ceea ce a fost odată el însuşi, între moarte şi o nouă naştere, în cuvântul creator, care se exprimă pe sine. Aceasta este perioada în care oamenii există, de fapt, unii pentru alţii. Şi existenţa pământească a oamenilor unii pentru alţii este, aş putea spune, proiectarea din lumea spirituală pe Pământ a unei vieţi laolaltă esenţiale. Căci după ce omul a trecut prin această perioadă vine din nou cealaltă, în care, încetul cu încetul, părăseşte sfera primei ierarhii, a Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor, şi ajunge din nou în domeniul ierarhiei a doua, în domeniul forţelor pe care planetele le exercită unele asupra celorlalte şi în care se adaugă acum percepţiile pe care le primeşte omul de la lume, percepţii care, mai înainte, nu erau prezente în aceeaşi măsură, ci de fapt numai în măsura în care puteau fi urmărite în celelalte entităţi. Acum lumea apare ca o lume exterioară. Învăţăm să cunoaştem legăturile reciproce cu entităţi de care nu ştiam nimic; aflăm de legăturile cu fiinţele omeneşti care se înfiripă abia în mijlocul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Acest lucru apare în perioada în care oamenii ajung din nou în sfera planetară şi în legătură cu entităţile ierarhiei a doua. Şi mai înainte au fost în legătură cu ele, dar acum este o altfel de legătură, pentru că ierarhia întâi se estompează din nou şi în cele din urmă nu mai este prezentă. Şi atunci se ivesc germenii; mai întâi germeni spirituali, pentru a repeta formarea plastică a omului, pentru noul om-piept; şi pentru noul om-membre. Din ce în ce mai mult omul prinde din nou chip ca o imagine spirituală preliminară. Ceea ce se exprimase în cuvântul cosmic devine din nou muzica sferelor; din muzica sferelor creşte imaginea plastică a fiinţei sale. Şi în acest fel el se apropie tot mai mult de momentul în care este pregătit să ia legătură cu procesul de formare a unui embrion de germene omenesc, provenit de la tată şi de la mamă, şi cu care nu face decât să se unească; căci există un chip spiritual care coboară din lumea spirituală în existenţa fizică pe Pământ, şi care este partea cu adevărat esenţială a omului, în timp ce ceea ce îi revine omului din embrionul fizic există numai pentru ca omul să poată avea o legătură cu substanţele pământeşti şi să se poată lăsa pătruns de ele. Asa încât între moarte şi o nouă naştere se desfăşoară o viaţă bogată în conţinut. Munca pe care o depun acolo sufletele omeneşti se desfăşoară între entităţile lumilor superioare şi sufletele omeneşti înseşi. Dar desfăşurarea acestei vieţi, în forma sa exterioară, se deosebeşte de cea a vieţii pe Pământ. Şi dacă vrem să mergem mai departe în înţelegerea tot mai limpede a acestei entităţi suprasensibile a omului, trebuie să ştim în mod clar şi cele ce urmează.
Noi trăim aici în lumea pământească fizică-senzorială. Aici noi percepem, prin simţurile noastre, lumea din afară. Trebuie să ne spunem că ceea ce percepem aici este perceptibil şi este de natură fizică. Noi nu percepem în viaţa de pe Pământ nimic altceva decât ceea ce este fizic şi perceptibil. Deasupra însă este aşezată o altă lume, din care face parte însuşi corpul nostru eteric, care pătrunde corpul nostru fizic. Mai întâi această lume este imperceptibilă perceperii senzoriale a omului; ea nici nu este fizică, este suprafizică. Aşa încât lumea noastră perceptibilă, fizică, se mărgineşte cu o altă lume imperceptibilă, suprafizică. Aceasta este lumea imediat apropiată; în ea trăieşte ierarhia a treia – Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii. Pentru omul pământean care trăieşte în lumea fizică, care nu dezvoltă o contemplare spirituală, lumea aceasta este imperceptibilă şi nu este fizică; ea îşi manifestă efectele sale în lumea fizică, dar nu este fizică.
Apoi i se adaugă o a treia lume, care nici ea nu este fizică. În această privinţă ea se aseamănă cu lumea a doua, cu cea eterică, ea este suprafizică. Dar partea specifică este că ea este perceptibilă. Ea este perceptibilă din lumea noastră, şi noi ajungem la caracterizarea unei lumi care pătrunde în lumea noastră, care este perceptibilă, dar care este suprafizică. Din această cauză omul nu o poate explica, de la început, în esenţa sa adevărată. Din această lume, care este suprafizică, dar perceptibilă, face parte, de exemplu, ceea ce curge spre noi venind din lumina solară. Întreaga populaţie a Soarelui, aceste fiinţe-spirit, sunt suprafizice, dar sunt perceptibile pe Pământ. Căci este un nonsens că Soarele ar fi numai ceea ce cred fizicienii că este; lumina solară este revelaţia fiinţelor solare. Fiinţele solare sunt perceptibile, numai că i se înfăţişează omului sub o formă pe care el nu şi-o poate explica. Lumina stelelor, lumina Lunii şi altă lumină în afară de aceea a Soarelui, a Lunii şi a stelelor sunt perceptibile; numai că omul nu explică, nu tălmăceşte bine ceea ce stă în spatele acestei lumini, ca fiinţă. De aceea această lume este perceptibilă, dar suprafizică şi se află la graniţele lumii fizice perceptibile. Este foarte important să reţinem aceste caracteristici:
1. Lumea noastră, perceptibilă şi fizică.
2. Lumea a doua, care se mărgineşte cu prima; în ea sunt Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii, este imperceptibilă şi suprafizică; ea este sediul ierarhiei a treia, dar este şi lăcaşul oamenilor când,
în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, ei sunt împreună cu ierarhia atreia.
3. Lumea a treia este perceptibilă şi suprafizică; este sediul ierarhiei a doua.
Acum ne mai rămâne să vorbim despre:
4. O lume fizică imperceptibilă.
Adăugând această a patra lume fizică imperceptibilă am epuizat toate lumile posibile: perceptibilă-fizică, impercetibilă-fizică, perceptibilă-suprafizică, imperceptibilă-suprafizică. Există deci şi o a patra lume, o lume imperceptibilă-fizică. Cum ne-o putem reprezenta? Ea există printre noi, există în mod fizic, dar este imperceptibilă. Gândiţi-vă că... dacă ridicaţi piciorul el este greu, datorită gravitaţiei. Este o forţă cu efect fizic, dar nu poate fi percepută prin simţuri. Şi tot aşa este şi cu alte lucruri. Trăim în noi prin senzaţii pe care de fapt nu ni le putcm explica (căci este vorba de ceva ce nu poate fi perceput fizic), ceva ce ştiinţa spirituală veche, care era preponderent instinctivă, numise „principiul mercurial”, ceva care tinde să ia formă de picătură. Continuăm să-l avem în noi, căci substanţele albuminoide din noi tind să-l exprime: iarăşi este ceva fizic care însă nu poate fi perceput în forma sa proprie. În corpul nostru au loc procese active de ardere, o activitate fizică pe care nu o percepem, care se exprimă în voinţa noastră, dar de care nu ne dăm seama: imperceptibilul fizic. În acest fizic imperceptibil acţionează ierarhia întâi: Serafimii, Heruvimii şi Tronurile.
Acum iată un aspect uimitor. Trecând prin poarta morţii, noi intrăm mai întâi în lumea imperceptibilă suprafizică. Noi dispărem în oarecare măsură din lume. Apoi pătrundem mai departe, în sfera ierarhiei a doua, şi ajungem astfel în ceea ce este perceptibil-suprafizic, adică trăim în perioada în care învăţăm să înţelegem destinele noastre, intrăm în ceva care este ca o revărsare a luminii Soarelui sau a stelelor. Acela care a învăţat să contemple acestea nu priveşte doar, fără nici un gând, în lumea largă, în sfera stelelor, sau la Soare, ci el ştie că în această lumină ce se revarsă se torc firele destinului omenirii; ea este perceptibilă-suprafizică, în ea trăiesc morţii, oamenii aparent morţi. Şi apoi când omul îndeplineşte din nou această transformare, această metamorfoză, care îl pregăteşte pentru viaţa terestră, el revine pe Pământ. Numai că lumea în care se află el între moarte si o nouă nastere este acum în sfera imperceptibilului fizic: ea este în elementul gravitaţional, mercurial, fosforic. Vom înţelege, în mod treptat, ce sunt aceste elemente. Deci mai întâi dispărem din viaţă în invizibil, dar intrăm din nou în viaţă în mod imperceptibil pentru ca, după ce am dispărut încă o dată, pentru a ne pregăti viitoarea viaţă pe Pământ, perceptibilă şi fizică. Drumul dintre moarte şi o nouă naştere noi îl facem pornind de la viaţa pământească perceptibilă-fizică, trecând prin celelalte stări, către viaţa pământească imperceptibilă-fizică. Atunci ne aflăm la miezul nopţii al existenţei, facem drumul din nou înapoi şi reintrăm în existenţa fizică pământească.
Am oferit aici, deocamdată, o schiţă pe care o vom completa în conferinţele următoare, în toate amănuntele. Vedeţi că, în ceea ce priveşte viaţa omului dintre moarte şi o nouă naştere, nu trebuie să ne mărginim numai la gânduri generale, abstracte, ci se poate indica de pildă, cum omul, pentru a-şi pregăti viaţa sa următoare într-o lume vizibilă, vine într-o formă invizibilă pe Pământ între moarte şi o nouă naştere. Gândiţi-vă numai cât de mult se adânceşte cunoaşterea noastră despre viaţa pe Pământ când se ştie ce element spiritual trăieşte în cadrul existenţei pe Pământ în ora acestui miez de noapte al existenţei! Noi avem aici, în existenţa pământească-fizică, nu numai oameni întrupaţi fiziceşte, ci avem necontenit, printre noi, ca un important aport spiritual-esenţial al existenţei pe Pământ, pe acei oameni care se află la mijlocul intervalului dintre moarte şi o nouă naştere, se află la miezul de noapte al existenţei. Noi nu-i percepem pe aceşti oameni datorită faptului că ei nu se află, în existenţa pe Pământ, la ora miezului zilei, ci la ora miezului nopţii.
Vom vorbi, în ora următoare, despre tot ce înseamnă acest lucru.
