În momentul de faţă părerea generală este că există anumite limite ale cuoaşterii omeneşti, nu numai limite temporale determinate de faptul că în decursul timpului care s-a scurs nu s-a putut realiza totul şi unele lucruri au rămas pe seama viitorului, ci şi limite care sunt numite, într-un sens cu totul general, „limite ale cunoaşterii”, ca graniţe ale posibilităţii omeneşti de înţelegere. Se consideră că omul este astfel alcătuit încât nu poate percepe decât anumite lucruri, că nu ar putea avea cunoştinţe clare decât despre unele lucruri, în timp ce altele s-ar afla dincolo de capacitatea sa de înţelegere. În general, se consideră că la lucrurile care aparţin aşa-zisei lumi suprasensibile omul nu poate ajunge prin cunoaştere, că în privinţa lor omul trebuie să se mulţumească cu ceea ce adesea este numit credinţă, acceptarea unor presupuneri provenind din sentimente sau alte trăiri obscure. Tocmai strădaniile ultimelor secole ca şi cele actuale, care sub raport ştiinţific au dus la obţinerea celor mai mari succese, acelea obţinute de ştiinţele naturii, care au adus şi foloase practice cât se poate de mari, sunt considerate de omenirea de astăzi ca fiind dovada faptului că ar trebui să ne limităm la ceea ce poate fi sesizat prin simţuri, la ceea ce poate fi stabilit pe cale experimentală; dar această lume este adevărată numai pentru simţuri. Dacă ne referim la oameni, aceasta nu este decât acea lume pe care omul o traversează, atunci când se află în corpul fizic, între naştere şi moarte sau între zămislire şi moarte.
Desigur, nu putem nega faptul că ştiinţele naturii îşi datorează succesele atât de mari tocmai faptului că au păstrat nişte limite, s-au mărginit la cercetarea, sub toate aspectele, a lumii perceptibile, fără a-şi lua libertatea de a trage în vreun fel, din observaţii făcute asupra lumii accesibile simţurilor, concluzii privind lumea suprasensibilă. Dar, pe de altă parte, pentru omul chibzuit tocmai această acceptare a caracterului limitat al cunoaşterii, care pare pe deplin demonstrat, are în sine ceva din cale afară de tragic, un tragism de care, în prezent, puţini oameni sunt conştienţi, dar care în sufletele multora se reflectă în sentimente nedesluşite, în tot felul de trăiri subconştiente, care îi fac adesea să fie nesiguri şi ineficienţi în viaţă, în activitatea lor, în relaţiile cu semenii lor şi în alte privinţe. Căci începem să simţim din ce în ce mai mult că limitele la care urmează să ne oprim în acest mod nu sunt numai limitele unei lumi suprasensibile exterioare aflate mai presus de simţuri, ci că de aceste limite ale cunoaşterii, dacă le înţelegem aşa cum trebuie, se leagă încă ceva, de cu totul altă natură. Omul simte treptat că însăşi adevărata sa fiinţă trebuie să fie de natură suprasensibilă, că adevărata sa fiinţă, prin care se afirmă valoarea şi demnitatea sa de om, trebuie să se afle în spirit, deci în ceea ce este mai presus de simţuri. Dacă ne oprim cu toată cunoaşterea înaintea lumii suprasensibile, înseamnă că ne oprim înaintea cunoaşterii de sine. Se renunţă la înţelegerea a ceea ce este mai de preţ, mai important în însăşi fiinţa omenească.
Dar prin această renunţare este înăbuşită şi încrederea în sine lăuntrică corectă. Prin ce simte oare omul că aparţine lumii naturale, cercetată cu atâta succes în ziua de azi? Doar prin faptul că el poartă în sine însuşi această lume naturală, în primul rând în corpul său exterior, fizic. Purtăm în noi în mare măsură tot ceea ce există în ambianţă, ca substanţe şi legi naturale, cel puţin în mare parte. Prin aceasta ne putem simţi legaţi de natura perceptibilă. Nu am simţi că existăm în această natură perceptibilă prin simţuri dacă nu am face parte din ea cu propriul nostru corp, sau dacă nu am putea să ne studiem pe noi înşine ca fiinţe supuse simţurilor. Dar tot aşa stau lucrurile, chiar dacă oamenii nu sunt pe deplin conştienti de aceasta, cu ceea ce se află mai presus de simiuri, cu ceea ce umple, ca fiinţă umană reală, interioritatea spirituală umană. Dacă nu putem să simţim că facem parte dintr-o natură spirituală, dacă nu putem să simţim că suntem făpturi care îşi iau în sine forţele, substanţele spiritualului, atunci nu putem nici măcar să ne recunoaştem ca fiinţe omeneşti spirituale. Şi ca urmare ne va lipsi încrederea în sine, în ceea ce simţim că este lucrul cel mai de preţ, cel mai important, ceea ce ne face de fapt să fim oameni, acel lucru prin care vrem să fim cu adevărat oameni.
Pe de altă parte, aceasta se mai leagă de un anumit fapt. Simţim că ceea ce numim impulsuri morale, ceea ce constituie conținutul puterilor noastre morale-spirituale, nu decurge din ceva care ar ţine de materie, în nici un caz nu din procesele care au loc în muşchi, în oase sau în sânge. Simţim că ele provin dintr-o lume spirituală, dar plutim în incertitudine cu privire la această lume cu desăvârşire spirituală, dacă cunoaşterea noastră se opreşte la frontierele lumii suprasensibile.
Astfel, omenirea actuală nu este în stare să creeze în mod corect puntea între ceea ce îi oferă, aş putea spune, în mod brut, existenţa naturală exterioară şi ceea ce primeşte din miezul spiritual cel mai intim şi care este conţinutul ordinii morale cosmice. Ne lipseşte curajul de a lămuri întotdeauna aşa cum se cuvine ceea ce există acolo pentru simţirea omenească. Ştiinţele naturii au contribuit în mod substanţial la stabilirea, cel puţin ipotetică, a unor noţiuni despre fiinţele vii actuale din care ar fi evoluat omul. Se descrie, cel puţin ipotetic, cum s-a format lumea noastră din nebuloasa cosmică; se emit ipoteze şi despre sfârşitul sistemului nostru planetar, deci al sistemului căruia îi aparţinem de fapt. Se imaginează că acest întreg sistem care se desfăşoară în timp se adună, se alcătuieşte într-un fel din substanţe naturale sub acţiunea unor forţe naturale. Se imaginează apoi că la un moment dat o parte a acestor forţe a dus la apariţia omului fizic. Electricitatea, magnetismul, energia calorică şi aşa mai departe sunt accesibile observaţiilor exterioare, în domeniul acestora omul care gândeşte se simte sigur de conţinutul conştientului său. Dar atunci când apare în el nevoia să gândească asupra a ceea ce nu provine din natura sa fizică, şi anume asupra impulsurilor morale-spirituale, ca fiind active în lume, dacă trebuie să gândească în mod eficient la ceea ce poate să realizeze printr-o forţă spirituală elementară, rezultatul trebuind să apară astfel în mod concret în lume, dacă trebuie să aibă trăiri care să nu dispară o dată cu ceea ce este fizic, atunci omul nu mai are un punct de sprijin pentru a deduce din ceea ce a recunoscut a fi limitele cunoaşterii: aceste forţe morale sunt la fel de active ca şi ceea ce rezultă din acţiunea brutală a forţelor naturale fizice.
De aici izvorăsc pentru omul de astăzi nu numai îndoieli teoretice, ci şi incertitudini ale întregului suflet, incertitudini ale temperamentului, care pot fi observate pretutindeni de către cei care pot să urmărească neîngrădit mersul civilizaţiei noastre, deşi oamenii se înşală adesea cu privire la aceste lucruri. Căci este o caracteristică a civilizaţiei actuale faptul că oamenii se înşală tocmai în privinţa celor mai profunde probleme ale civilizaţiei. Însă în subconştient aceste întrebări sunt totuşi active şi ele se exteriorizează, nu teoretic, ci prin întreaga dispoziţie sufletească, prin seriozitatea şi caracterul activ al vieţii sufleteşti. În aceasta rezidă tragismul interior, care se află de fapt în străfundul oricărui suflet, chiar şi a celui mai superficial. Deşi poate părea ceva paradoxal în epoca noastră – de aici izvorăşte tocmai dorinţa de cunoaştere suprasensibilă a multor oameni. S-ar putea spune că şi în domeniul spiritual se petrece ceva asemănător cu foamea şi setea. Omul nu îşi doreşte mâncare şi băutură când este sătul, ci le doreşte când este lipsit de ele. Iar omenirea actuală tânjeşte după cele suprasensibile dintr-o necesitate profundă, deoarece este lipsită de ele. În timp ce, pe de o parte, filosofii şi cercetătorii naturii din ziua de astăzi vor să dovedească din ce în ce mai mult că există piedici şi graniţe de netrecut spre lumea suprasensibilă, vedem, pe de altă parte, dimpotrivă, o sete nepotolită a foarte multor suflete omeneşti pentru cunoaştere suprasensibilă, iar numărul acestora va creşte tot mai mult.
Acestei cunoaşteri suprasensibile i se opune o concepţie sau mai bine zis un mod de cercetare despre care vă voi vorbi azi. Nu vă voi vorbi însă de un mod de cercetare de felul celor prin.care unii doresc să ajungă cu foarte mare uşurinţă la cunoaştere suprasensibilă, ci despre un mod de cunoaştere care este de fapt o problemă exclusiv interioară, intimă, a sufletului omenesc, fiind totuşi tot atât de ştiinţifică, tot atât de precisă şi sigură, nu numai ca datele ştiinţelor naturii exterioare, ci ca însăşi datele matematice sau geometrice ale ştiinţei. Dar în timp ce tindem către o astfel de cunoaştere şi ne apropiem de cunoaşterea a ceea ce este suprasensibil în om, ajungem şi la ceva care ne stârneşte de la început toate îndoielile posibile, ne induce de la început incertitudini.
Dacă privim spre exterior, ajungem foarte repede să remarcăm că, în ceea ce priveşte concepţia exterioară imediată, naturaliştii şi filosofii au dreptate atunci când vorbesc despre limite ale cunoaşterii. Trebuie deci să privim spre interior. Dar atunci când privim spre interior rămânând în starea de conştienţă obişnuită, la ceea ce se leagă de viaţa obişnuită şi de ştiinţa curentă, nu găsim mai întâi nimic altceva decât, într-un fel de imagine gândită, tot lumea exterioară. Dacă suntem perfect sinceri în privinţa cunoaşterii de sine spre care năzuim şi ne întrebăm: Ce găseşti atunci când, în loc să priveşti lumea, te întorci cu privirea spre interiorul tău, ce este de fapt acolo înăuntru, în tine?, ne dăm seama clar că acolo în interior găsim aeeeaşi lume, chiar dacă numai ca imagine. Evenimentele pe care le-am trăit s-au imprimat în viaţa noastră de reprezentare, în sensibilitatea noastră. Vieţuim, ca să zicem aşa, o imagine – trecută prin gândirea şi sensibilitatea noastră – a ceea ce se află în afara noastră. Am îndreptat numai privirea în sens retrospectiv. La început acest lucru nu ne oferă nimic nou, ci doar ceea ce se află şi în exterior, dar în imagini estompate. Omul este stăpânit atunci numai de un sentiment general că în acest vârtej de gânduri, idei şi senzaţii se află el ca un Eu, ca o individualitate. Dar acest sentiment este atât de general şi neclar, încât la început nu-i serveşte la mare lucru.
De aceea în evul mediu, în vremuri când se pătrunsese în mod intensiv în cunoaşterea de sine, în cunoaşterea sufletului omenese, la început nu se dădea mare atenţie la ceea ce ar putea obţine cineva în starea obişnuită de conştienţă printr-o simplă introspecţie retrospectivă, ci se căuta în mult mai mare măsură să se obţină pe altă cale cunoaşterea sufletească. Această cale este oricum interesantă şi, pentru ca să putem să înţelegem acea autocunoaştere la care mă refer eu, trebuie să pornim de la această cunoaştere sufletească de alt gen, adesea foarte dorită. Remarc din capul locului că pornesc de la celălalt gen de cunoaştere numai pentru a vă lămuri ce vreau să spun, nu pentru că i-aş acorda o valoare în sine. Deci să nu creadă cineva că dacă pornesc de la vis deja îi atribui acestuia o valoare cognitivă. Totuşi această viaţă de vis este deosebit de importantă. Cine a căutat vreodată cunoaşterea sufletească prin viaţa de vis a putut să observe că într-o privinţă ceea ce ţine de suflet iese la iveală în vis într-un mod mult mai caracteristic decât atunci când omul se închide în sine şi, aşa cum se spune adesea, caută să se autoanalizeze. Urmărind visele aţi putut constata că ele sunt de două feluri. Este ca şi cum visul creează imagini unduitoare, de o evidenţă fantastică, care nu sunt atât de abstracte ca gândurile pe care le avem în mod constient în timpul zilei. Dar visul formează în primul rând ceva ce pare enigmatic, pe de o parte, prin structura lui, pe de altă parte, prin conţinutul său.
Omului i se înfăţişează în vis două feluri de imagini: primele sunt imagini ale evenimentelor prin care am trecut în existenţa noastră terestră, reminiscenţe din viaţă. Acestea ies la suprafaţă indicând tot felul de evenimente pe care le-am trăit cu ani în urmă. Dar se remarcă că ele se combină între ele în alt mod decât în viaţa reală. Fapte care s-au petrecut acum zece ani sunt amestecate cu altele care au avut loc alaltăieri. Lucruri îndepărtate între ele ne apar alăturate. Pentru că pune laolaltă crâmpeie de viaţă, visul alcătuieşte imagini imposibile, imagini haotice. Toate evenimentele pe care le-am trăit în viaţa exterioară ne sunt readuse în vis într-un mod haotic. Aceasta este una dintre formele de visare. Cealaltă formă este cea prin care visul ne înfăţişează printr-un fel de imagini simbolice ceea ce se află chiar în interiorul nostru. Cine n-a visat că este chinuit de dogoarea unei sobe încinse? Vede cum pâlpâie flăcările, se trezeşte şi simte că inima îi bate cu putere. Sau visăm să trecem pe lângă un gard, vedem parii care alcătuiesc gardul şi observăm că unul sau doi pari sunt stricaţi; ne trezim apoi cu dureri de dinţi. În primul caz, când am visat soba încinsă şi dogoarea, aceasta era imaginea inimii noastre care şi-a accelerat ritmul. În celălalt caz, când am visat gardul, el a reprezentat dantura noastră şi începutul durerilor de dinţi. Iar cel care poate pătrunde mai mult în înţelegerea acestor lucruri ştie că un domeniu aparte al visului este cel care se caracterizează prin faptul că redă simbolic organele sau procesele interne. Însă trebuie să poţi pătrunde fiind cât de cât informat asupra tuturor relapilor care guvernează visele, dacă vrei să recunoşti adesea ce anume exprimă imaginile din vis din ceea ce se petrece în interiorul fiinţei omeneşti. Atunci descoperi că aproape nu există organ sau proces intern care să nu poată fi înfăţişat în această formă ascunsă în vis.
Unii dintre cei care s-au ocupat în trecut de cercetarea sufletului omenesc, abordând problema viselor, au elaborat o concepţie foarte corectă privind relaţia omului cu visul. Ei şi-au spus că ceea ce se află în noi poate fi cel mult simţit, dar nu-l privim ca pe un obiect exterior care se află în faţa noastră. Dar atunci când pulsaţiile propriei noastre inimi ni se înfăţişează sub forma unei sobe încinse avem cel puţin o imagine în conştientul nostru pe care ne-o facem noi şi care se prezintă ca un obiect exterior. Pentru ca în noi să se contureze imaginea unui obiect exterior, trebuie să fim detaşaţi de el. Ceea ce eşti tu însuţi, chiar dacă este vorba de corpul tău, o simţi câteodată chiar dureros, atunci când ceva organic nu este în regulă; dar de văzut nu se vede. Pentru a privi ceva sub formă de imagine, omul trebuie să se afle în afara acelui lucru. De aceea cei care au cercetat sufletul mai de mult şi care aparţin secolului al XIX-lea şi-au zis: Dacă visez în imagini despre corpul meu şi procesele care se petrec în el, nu pot să fiu în propriul meu corp, pentru că altfel nu l-aş sesiza. De aceea trebuie ca în astfel de cazuri să mă aflu în afara corpului meu. Imaginea îmi prezintă de fiecare dată o viaţă spirituală-sufletească independentă de corp. Ei îşi spuneau, de asemenea: Dacă în vis mi se arată, chiar în felul acesta camuflat, reminiscenţe ale vietii, atunci ar trebui ca lumea fizică să mi se prezinte aşa cum este. Dar în vis necontenit se schimbă câte ceva; visul ne derutează cu cele mai fantastice combinaţii. Înseamnă că mă aflu din nou în interiorul meu, căci altfel natura care mă înconjoară n-ar putea să-mi arate nici evenimentele trăite în cadrul ei, nici evenimentele vieţii mele omeneşti într-o cu totul altă ordine.
Astfel s-a alcătuit ceva despre care s-ar putea spune: A fost o convingere justificată a acestor cercetători mai vechi ai sufletului omenesc cum că au surprins ceva din suflet într-o stare în care acesta este despărţit de corpul fizic. Căci în primul rând omul nu poate să fie unit cu trupul atunci când procesele care se petrec în trup îi apar în vis ca fiind separate, chiar şi numai ca simboluri; el trebuie să se afle în afara trupului. Dar pe de altă parte trebuie să fim în interiorul întâmplărilor prin care am trecut, atunci când avem vise de al doilea fel, căci natura nu modifică contextul în care au avut loc evenimentele. Această modificare trebuie să o facem noi înşine. De aceea, înseamnă că trebuie să ne aflăm în afara corpului în cazul primului tip de vise şi în aceeaşi măsură trebuie să ne aflăm în interiorul trăirilor noastre în cazul celui de al doilea tip. Aceasta înseamnă că de fapt trebuie să ne aflăm în afara corpului nostru fizic împreună cu trăirile noastre sufleteşti atunci când visăm. Astfel, ceea ce au spus cercetătorii mai vechi este absolut inatacabil; nu poate exista nici o obiecţie la aceste afirmatii.
Dar mai trebuie spus şi altceva. Visul nu poate să ne dea nici o siguranţă în privinţa cunoaşterii Sinelui, dar poate să ne indice cum putem ajunge pe drumul spre o astfel de siguranţă. Deci spre ceea ce suntem lăuntric în intervalul dintre momentul adormirii şi cel al deşteptării, când ne aflăm în afara corpului. În mod sigur nu suntem ceea ce ne arată visele, căci acestea sunt pe de o parte imagini din interiorul corpului nostru, la care se adaugă simbolurile acestui interior corporal, deci tot ceva ce provine din interiorul corpului nostru. Deci nu se poate ca atunci când, în somn, ne aflăm în afara corpului să fim tot acelaşi lucru cu ceea ce suntem în interiorul corpului fizic. Deci trebuie să fie vorba de altceva. Trebuie să fim ceva în afara corpului nostru, dar aceasta nu o sesizăm. Noi nu suntem în stare să sesizăm de la început adevărata esenţă a sufletului în timp ce dormim. Aceasta se ascunde, se travesteşte; se acoperă cu imagini ale corporalităţii proprii şi nu arată decât frânturi din propria sa existentă combinate în mod arbitrar. Cei care au cercetat în trecut sufletul omenesc au avut dreptate spunând că ne aflăm în afara corpului fizic atunci când visăm; dar faptul că visele ne pot arăta câte ceva despre fiinţa care se găseşte în afara corpului fizic ei au crezut-o, dar nu este adevărat. Căci visele nu ne arată nimic altceva decât evenimentele prin care am trecut în corpul nostru pământesc şi imagini senzoriale din propriul nostru trup. Deci ceea ce suntem în afara ţrupului nostru, în vis, se ascunde după o mască, se deghizează. Dacă dorim să dăm de urmele propriei noastre esenţe, trebuie să putem da jos această mască a visului, adică cea care ascunde sufletul, căci visul este de fapt această mască. Până aici ne-a condus o concepţie mai profundă despre vise. Deoarece cei care au cercetat mai demult sufletul omenese au remarcat că până la urmă visul nu ne arată nimic altceva decât ceea ce el însuşi preia din lumea simţurilor, au început să aibă îndoieli în această privinţă. Erau tot atât de nemulţumiţi de rezultatele la care pot duce observaţiile asupra lumii viselor, pe cât erau de neîncrezători în ceea ce s-ar putea obţine prin introspecţia retrospectivă obişnuită.
Acestora li se contrapune ceea ce eu numesc întotdeauna concepţia antroposofică asupra lumii sau modul de cercetare antroposofic. Aceasta porneşte mai întâi de la următorul principiu: atunci când visul ne arată că ne aflăm parţial în afara corpului, el se dovedeşte prea slab în sine pentru a-şi manifesta, a-şi dezvălui propria sa esenţă. Pentru a se putea dezvălui el foloseşte crâmpeie din amintirile vieţii, imagini simbolice ale propriei corporalităţi. Trebuie să ne intărim, să ne fortificăm viaţa sufletească pentru ca să putem răzbate până la ceea ce este ascuns sub masca visului. Acest lucru este realizabil. Se poate înfăptui, aşa cum am explicat în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? şi în alte lucrări, dacă, în deplină conştienţă, printr-o viaţă aşa-numită „meditativă” trăită sistematic exact imităm visul, dar nu în sensul de a produce în vreun fel vise artificiale, ci prin faptul că ceea ce în vise iese la iveală în mod involuntar din subconştient poate fi trezit în suflet în mod pe deplin conştient. La acest rezultat ajungem dacă ne deprindem să procedăm aşa cum se întâmplă în mod involuntar în vis – dacă facem aşa încât în meditaţia interioară ne reprezentăm simbolic lucruri pe care le cunoaştem foarte bine. Visul ne amăgeşte cu imagini simbolice ale propriei noastre corporalităţi. Deoarece nici interiorul nostru nici natura nu ne dau simboluri, trebuie să ajungem, prin exerciţiu, în mod strict sistematic, la reprezentări simbolice. În acest fel, aducem reprezentările noastre în mod voluntar în formă de simboluri, aşa cum în vis ele apar în mod involuntar. Lucrul acesta trebuie realizat prin activitate interioară, ceea ce de fapt înseamnă că visul trebuie să fie întărit.
În viaţa noastră exterioară ne lăsăm în mod pasiv în voia celor observate şi percepute în exterior. În acest caz, activitatea interioară se aseamănă cu o umbră. Într-adevăr, oricine îşi poate da seama cât de asemănătoare unei umbre este reprezentarea abstractă, cât de repede se pierd, ca umbrele, gândurile închinate lumii exterioare. Se vorbeşte curent de gândurile inconsistente, în contrast cu realitatea concretă. Dar atunci când vrei să te ridici la nivelul unor reprezentări simbolice trebuie să creezi astfel de simboluri. Dacă eşti un om pe deplin conştient, nu un bezmetic, ştii că le creezi tu însuţi. Aşa că nu eşti în nici un caz un visător, ci un om treaz obişnuit şi chiar mai mult decât un om treaz obişnuit. Visătorului imaginile simbolice îi apar involuntar, pe când celui treaz reprezentările îi apar prin stimulare exterioară. Omul treaz, care realizează prin propria sa încordare cele ce apar de obicei în vis, care îşi reprezintă în suflet cu toată forţa interioară imaginile simbolice şi imită visele în deplină claritate conştientă, se trezeşte putem spune la o formă superioară de gândire şi de reprezentare şi prin aceasta la o formă de activitate sufletească superioară celei pe care o avea în starea obişnuită de conştienţă. Dar acest lucru trebuie să fie înfăptuit în mod cu adevărat sistematic.
În aceeaşi măsură poate fi imitat şi celălalt aspect al visului. Ne oprim la unele evenimente din viaţa noastră care s-au putut petrece la distanţă de ani unele de altele. Le alăturăm în funcţie de un anumit punct de vedere, aşa încât ele sunt acum împreună, dar nu în mod haotic, ca în vise, ci în funcţie de anumite criterii, care şi ele pot fi rezultatul fanteziei noastre, dar pe care le trecem în revistă în mod conştient, fără să ne fie impuse de nimic din interior, ci pe care le creăm noi înşine în sinea noastră. Şi aşa ne obişnuim treptat să stăruim într-o viaţă sufletească interioară, să ne integrăm într-o viaţă sufletească care porneşte întru totul din activitatea interioară.
Astăzi nu se acordă importanţa cuvenită stărilor prin care trece omul care face astfel de exerciţii, deoarece acţiunea interioară a gândului nu este agreată, ci se consideră că este foarte activ cel ale cărui gânduri sunt conduse de efectul percepţiilor exterioare. Însă acela care reuşeşte într-adevăr să devină în mod serios un imitator al visului în stare de deplină conştienţă resimte o intensificare puternică a forţei sale sufleteşti, o fortificare absolută. Însă dacă nu este un bezmetic, ci un om raţional, este pe deplin conştient că îşi creează el însuşi toate aceste imagini şi corelaţii ale evenimentelor vieţii, deci că şi el trăieşte în iluzie. În cazul viselor, trebuie mai întâi să te trezeşti pentru ca să poţi privi de pe poziţiile stării de veghe caracterul iluzoriu al visului. Visul poate fi înţeles ca atare numai din perspectiva stării de veghe, cel care visează cansideră că cele care se petrec în vis sunt adevărate, deşi simţul realităţii nu este unul născocit in felul acesta. Cel care ajunge să imite visele devine conştient că în el se trezeşte năvalnic ceva lăuntric plin de viaţă, activ, dar care are drept conţinut o creaţie proprie, o iluzie. Aşa că ajunge să nu acorde nici o importanţă conţinutului celor care i se înfăţişează, ci are în atenţie numai ceea ce lucrează în el, ceea ce este activ, însufleţitor. Pe scurt, ceea ce în general este numai un simţământ vag al Eului devine o activitate internă intens resimţită. Dacă aspiri să devii un cercetător al spiritului iar nu un mistic confuz, trebuie să-ţi păstrezi luciditatea şi exactitatea. Rămânând astfel ajungi să resimţi din ce în ce mai mult şi natura iluzoriului. Este ştiut: nu reprezinţi nimic, dar îţi reprezinţi. Aşa se ajunge şi la posibilitatea de a dezvolta anumite facultăţi sufleteşti prin care cu adevărat nu-ţi reprezinţi nimic şi eşti totuşi tot atât de activ cum ai învăţat din imitarea visului.
Vă recomand acum o activitate sufletească care trebuie neapărat dezvoltată de cel care cercetează spiritualul. Se crede, de obicei, aşa cum susţin cei care judecă superficial lucrurile, că cercetarea spirituală este ceva prin care omul se lasă în voia gândurilor sale şi îşi închipuie câte ceva, că ar fi ceva foarte uşor, pe când cercetarea în laborator, în clinică sau într-un observator astronomic este ceva dificil, care cere abnegaţie. Dar nu este aşa. Căci pentru ca omul să-şi poată dezvolta o asemenea capacitate sufletească este nevoie de o strădanie interioară cel putin la fel de îndelungată, chiar mult mai îndelungată decât în oricare disciplină ştiinţifică orientată spre lumea exterioară, cum se obişnuieşte în prezent în ştiinţele naturii. Cei care vor să aibă cunoştinţă de ceea ce numim noi cercetare spirituală nu trebuie să ridice obiecţia că în domeniul cercetării naturii nu este admis diletantismul, când vrei să participi la o discuţie trebuie să fii cu adevărat în deplină cunoştinţă de cauză. Ceea ce este prezentat de cercetătorul din domeniul spiritualului este de obicei considerat ca ceva obtinut cu uşurinţă în raport cu ceea ce este dobândit cu mult efort de către cel care studiază natura. Doar căile sunt diferite. Studierea naturii are în vedere interpretarea percepţiilor şi realităţilor exterioare. Cel care studiază spiritualul trebuie, dimpotrivă, să-şi dezvolte mai întâi propria sa capacitate de intuire interioară. El şi-o dezvoltă prin imitarea viselor, dar numai prin faptul că reuşeşte în activitatea sa meditativă să înlăture elementul înşelător din visele noastre. În timpul visului nu suntem conştienţi de vreo activitate, imaginile din vis ne înşală în această privinţă; însă chiar de pe prima treaptă a cunoaşterii suprasenzoriale iluzia se destramă. Se ştie: nu imaginezi nimic, dar devenind conştient de această activitate interioară întărită, fortificată, reuşeşti până la urmă, după exerciţii îndelungate, să înveţi să faci apel la această activitate fără a mai avea nevoie mai înainte de o activitate iluzorie, fără să mai fie nevoie să imiţi visul.
Prin imitaţie se obţine, aşadar, această capacitate sufletească. După ce a fost obţinută, omul ştie ce poate să facă cu ea. Căci atunci el a atins o stare în care conştienţa sa este goală, dar complet trează şi are şi o activitate interioară. După ce elementul iluzoriu al acestei activităţi a fost înlăturat, la început nu mai există nici un conţinut. Totuşi, starea vieţuită tocmai atunci când ajungi să dezvolţi facultatea de a avea o activitate interioară, care însă la început nu are şi un conţinut, această stare necesită o puternică autodepăşire. De fapt, această autodepăşire, care este necesară în această situaţie, este piatra de încercare şi dovada faptului că cercetarea spirituală respectivă este autentică şi onestă. Căci în clipa când ne pomenim că trăim cu o conştienţă goală, cu simpla conştienţă a stării de veghe, fără ca această conştienţă a stării de veghe să aibă vreun conţinut, în acea clipă întreaga viaţă sufletească este cuprinsă de o durere nespusă, de o suferinţă nemărginită. Orice altă durere îndurată pe Pământ pare neînsemnată faţă de această durere spirituală-sufletească resimţită în acest moment al cunoaşterii. Iar această durere trebuie s-o depăşim. Căci această durere este expresia unei forţe care se manifestă fizic în toate lipsurile posibile: foamea, care ne determină să mâncăm, setea, care ne obligă să bem şi aşa mai departe. Simţim în suflet ceva care trebuie să ajungă la noi şi simţim aceasta ca pe o durere de nespus. Dar după ce trăim un timp în durere simţim chiar fiinţa noastră lăuntrică ca fiind plină de durere, adică suntem un timp-durere, propria noastră fiinţă omenească pentru un timp se înfăţişează conştienţei noastre ca nefiind altceva decât un ghem de durere, după aceea conştienţa noastră nu mai este goală, această conştienţă se umple, şi nu cu un conţinut senzorial obţinut prin intermediul ochilor, urechii şi aşa mai departe, ci de data aceasta conţinutul ei este spiritual. Şi în primul rând în conţinutul spiritual obţinut în felul acesta se află propria noastră fiinţă spirituală, aşa cum se desfăşoară ea, ca o entitate spirituală unitară – dar trăind în timp, nu în spaţiu –, de la naştere sau zămislire şi până în clipa de faţă, atât cât am trăit pe Pământ până în acel moment. Aşa cum în mod obişnuit în perspectivă spaţială putem ajunge să privim din nou obiecte care sunt departe de noi, învăţăm să privim din momentele vieţii noastre prezente în propriul nostru trecut. În astfel de momente nu vedem ceea ce este corporal, doar ne amintim de aceste lucruri; trebuie să ne amintim, căci altfel conştienta noastră este distrusă. Însă cel care doreşte să fie cercetător al celor spirituale nu trebuie să devină un fantezist sau un mistic confuz, ci trebuie să-şi păstreze conştienţa şi luciditatea exact la fel ca matematicianul care rezolvă o problemă matematică. După cum în mod obişnuit vedem luerurile din spaţiu în perspectivă, acum putem privi într-o perspectivă temporală. Tot ce s-a petrecut în cursul existenţei noastre ni se înfăţişează acum într-un tablou temporal, dar un tablou temporal plin de viaţă. Dar nu numai cele trăite de noi ni se înfăţişează astfel, ci şi ceea ce ne arată cum am evoluat, cum au acţionat forţele interne, spirituale-sufleteşti, asupra corpului nostru, de la naştere sau de la zămislire, cum sunt acele forţe plastice care au construit corpul nostru. Ne privim pe noi înşine din exterior. Dar ceea ce vedem astfel, propria noastră viaţă sufletească care se înfătişează în acest mod sufletului nostru se deosebeşte şi sub aspect calitativ de vieţuirea acestui tablou temporal. În mod obişnuit, când priveşti în urmă la viaţa pe care ai dus-o, retrăieşti evenimentele prin care ai trecut. Revezi de exemplu felul în care ai cunoscut pe cineva, cum te-a întâmpinat omul respectiv, cu amabilitate sau cu răutate, cum a înfăptuit un lucru sau altul în contextul acestei întâlniri. Te retrăieşti în aceste imagini din amintire, aşa cum ţi le-a înfăţişat lumea exterioară. Dimpotrivă, în celălalt tablou al amintirilor de care am vorbit sunt prezentate acum imagini reale, despre care ştim că redau natura spirituală proprie a omului; aşa cum imaginile obişnuite ale amintirii redau natura exterioară, în acest celălalt tablou al amintirilor ne întâmpină felul în care ne-am apropiat noi de lumea exterioară. Aici se vede cum eram noi înşine de exemplu atunci când am venit în contact cu o altă persoană, cum s-au dezvoltat în noi forţe ale simţirii care şi-au găsit tocmai în acea persoană mulţumirea, plăcerea, încântarea, bucuria. Privim într-adevăr spre noi, aşa cum eram noi înşine ca oameni pământeni. Şi în felul acesta vedem cum se contopesc în realitate cele două laturi în care era mascat visul.
Acum, visul se transformă într-o realitate conştientizată pe deplin. Ajunge chiar să fie ceva mai mult decât ceea ce se înfăţişează conştienţei obişnuite. Privim mai întâi esenţa spirituală, cea care trăieşte în interiorul corpurilor, cea care în timpul somnului se desprinde de ele, cea care este creatoarea corpului. O vedem într-adevăr. Şi atunci observăm că această esenţă spirituală contine încă ceva asemănător legilor naturii, dar într-un mod spiritual, metamorfozat, într-o existenţă spirituală. În cele trăite acolo intră deja în joc lumea morală. Acolo se desfăşoară deja legile morale, pătrund atât de mult în interior încât acum ştii că aşa cum acţionează propria ta spiritualitate aşa acţionează şi legile morale. Acolo legile morale încep să fie pe picior de egalitate cu legile naturii.
În felul acesta se ajunge însă numai până la vieţuirea fiinţei spirituale proprii a omului în viaţa pământească. Dacă dorim să mergem mai departe trebuie să dezvoltăm în suflete şi alte facultăţi. Precizări mai exacte puteţi găsi în lucrarea deja menţionată, căci o imagine exactă se poate obţine numai pe baza exersării a numeroase detalii. Aici vom prezenta numai aspectele de principiu. Gândiţi-vă că într-un anumit moment al zilei incepeţi să vă amintiţi cele petrecute din clipa când v-aţi trezit, v-aţi sculat de dimineaţă. Dacă vă daţi osteneala să faceţi acest lucru, puteţi avea în faţa sufletului desfăşurarea activităţii acelei zile până în momentul respectiv. Dar dacă nu vă reprezentaţi acest lucru în modul în care s-au desfăşurat evenimentele, începând de dimineaţă, mergând către amiază şi aşa mai departe, ci vă reprezentanţi în suflet evenimentele zilei în desfăşurare inversă, începând de la momentul prezent şi mergând înapoi tot mai departe, puteţi să ajungeţi până în vremea nopţii, când aţi dormit. Dar mai departe ceva nu se leagă, rămâne incomplet, iar dacă încercaţi să mergeti mai mult înapoi nu vă puteti lega decât de ultimul lucru care s-a petrecut înainte de a adormi, iar de aici puteţi parcurge iarăşi înapoi toată desfăşurarea zilei de ieri. Pe scurt, atunci când omul îşi aminteşte în acest fel viaţa obişnuită, rămân mereu pauze între evenimentele ştiute, perioade pe care le-am parcurs în stare de inconştienţă în timpul somnului.
Pentru a putea merge mai departe cu exerciţiile legate de această retrăire regresivă a evenimentelor vieţii se cere să avem un deosebit de pronunţat simţ al realităţii. Oamenii de astăzi nu prea excelează în acest domeniu. De fapt nu este prea uşor să dobândim aşa ceva, căci în ceea ce priveşte amintirile oamenii rămân de obicei la cele care sunt legate în cel mai strict sens de propria lor persoană într-un fel sau altul. Gândurile lor nu se întind atât de mult în lumea exterioară încât în şiragul amintirilor lor să fie prinse elemente din această lume exterioară. În general, oamenii nu au tendinţa să trăiască cu amintirile lor în lumea exterioară, să trăiască în mod real în lumea exterioară. Ne putem convinge uşor analizând în viaţa de zi cu zi cât de des se întâmplă să trăim desprinşi de lumea reală. Am cunoscut oameni care, de exemplu, au stat de vorbă în dimineaţa unei zile cu o doamnă care i-a interesat foarte mult, dar dacă îi întrebi ce culoare avea rochia pe care o purta acea doamnă nu ştiu să-ţi răspundă. Deci este ca şi cum nici n-ar fi văzut-o, căci dacă ar fi văzut-o ar fi observat şi ce culoare avea rochia ei. Ce inconsistentă este legătura omului cu lumea exterioară, dacă nici măcar nu mai ştie, în după-amiaza aceleiaşi zile, ce culoare avea îmbrăcămintea omului pe care l-a văzut de dimineaţă! Am cunoscut oameni care au stat un timp într-o încăpere, dar după aceea nu puteau să spună dacă erau sau nu tablouri pe pereţi. Poţi face astfel cele mai neaşteptate constatări.
Acela care doreşte să-şi însuşească simiul realităţii trebuie mai întâi să se antreneze să trăiască pe deplin şi în realitatea senzorială exterioară, astfel încât cele cu care vine în contact să i se înfăţişeze aşa cum sunt ele în realitate. Cel care cercetează spiritual nu trebuie să se lase în voia fanteziei, el trebuie să-si însuşească simţul realităţii în aşa măsură, încât să nu i se poată întâmpla să nu mai ştie după-amiaza ce fel de rochie purta doamna cu care a stat de vorbă de dimineaţă. Trebuie să poată trăi deja cu adevărat şi în lumea sensibilă cu simţul realităţii.
Doar atunci când ne obişnuim să conectăm ceea ce ne rămâne în amintire la lumea exterioară reală ni se dezvoltă simţul care dă cunoaşterii spirituale posibilitatea de a realiza o privire retrospectivă eficientă. Căci în cazul capacităţii obişnuite de rememorare a omului ultimele amintiri dinainte de culcare se leagă foarte uşor de cele de după deşteptarea din dimineaţa următoare. Fără nici o ezitare oamenii lasă pur şi simplu deoparte intervalul nocturn dintre aceste două imagini, ei înnoadă firul primelor întâmplări de după trezire de-a dreptul cu cel al ultimei întâmplări dinainte de adormire. În general, nici nu sunt conştienţi de faptul că între acestea ar mai exista ceva. Dar dacă dorim să ne însuşim o conştienţă în care ceea ce se petrece în interior se conectează cu imaginile din lumea exterioară, trebuie să ne fie clar că cele care se petrec dimineaţa la trezire se leagă cu întreaga natură care îşi pune amprenta asupra noastră, se leagă de răsăritul soarelui, cu toate impresiile pe care le produce acesta, şi aşa mai departe, pe când ultimele fenomene dinainte de adormire se leagă de ceva care nu este comun cu natura, şi anume de lucrurile care s-au desfăşurat începând cu deşteptarea anterioară. Atunci îţi dai seama că între aceste imagini aşezate una lângă alta lipseşte ceva. Dar prin exerciţiu, redeşteptând facultăţi sufleteşti inexistente în viaţa obişnuită, dobândeşti puterea ca la o privire retrospectivă, având prima imagine de după cea mai recentă trezire din somn şi dorind să ajungi până la cea din urmă imagine dinainte de a fi adormit ultima oară, să nu mai vezi între ele doar o dâră de întuneric; întunericul acesta începe să se lumineze în spirit, se zăreşte ceva în acest întuneric. Cum de obicei nu eşti conştient decât de cele trăite în starea de veghe zilnică, dintr-o dată vezi că între prima întâmplare ce a avut loc după ce te-ai trezit şi ultima întâmplare înainte de a fi adormit cu o seară înainte pătrunde ceva, care îţi aminteşte ceva – doar ceva – despre care n-ai ştiut nimic până acum. Lucrurile se petrec ca şi în cazul amintirilor obişnuite, numai că mai înainte n-ai ştiut nimic despre cele care ies acum la iveală. Acum începi să-ţi aminteşti cele care s-au petrecut în timpul somnului, chiar şi în timpul somnului fără vise. Timpul lipsit de conținut de care erai conştient că s-a scurs între ultima întâmplare dinainte de a adormi şi prima de după trezirea din somn începe să se umple. Aşa cum conştienţa noastră obişnuită se umple cu întâmplările din lumea naturală, tot aşa conştienţa noastră de acum se umple cu ceea ce ni se înfătişează ca o amintire, dar amintirea a ceva ce îţi dai seama că s-a petrecut în inconştient. Conştienţa noastră se umple acum cu un conţinut sufletesc care nu a participat la evenimentele exterioare, ci care s-a retras din evenimentele lumii exterioare, care a trecut în stare dormindă. Acum înveţi să recunoşti cum este cu adevărat sufletul care doarme, care nu are puterea de a fi conştient de întâmplările prin care trece în timpul somnului în lumea spirituală în felul în care în timpul zilei omul este constient de întâmplările din existenţa sa fizică. Acum înveţi să cunoşti cu adevărat interiorul omenesc ca spirit şi suflet şi în aceste clipe priveşti dincolo de viaţa terestră. Şi vei putea acum să legi ceea ce îţi apare prin evocare ca un tablou vast dar concret de amintiri din viaţa pe care ai trăit-o până acum pe Pământ cu ceea ce ai fost ca om spiritual-sufletesc într-o lume pur spirituală înainte de cobarârea în lumea fizică prin naşterea sau zămislirea ta.
Iar această experienţă este însoţită de o alta. Dacă în decursul întregii perioade de exerciţiu dezvolţi şi o facultate care în mod obişnuit nu este considerată a fi o facultate cognitivă, dar care totuşi este şi aşa ceva, dacă dezvolţi ceea ce este iubire a sufletului, dăruire deplină de sine faţă de cele care îţi ies acum în cale, atât de intens, încât această iubire îţi rămâne chiar dacă priveşti acum spre propriul tău Eu, vezi că ceea ce îţi pătrunde nou în suflet poate fi iubit cu o dragoste plină de devotament, devine posibil ca în mod pe deplin conştient, în stare de veghe, să te eliberezi în trăirile tale interioare de ceea ce este corporal. Însă în clipa în care te-ai eliberat în trăirile tale interioare de corporalitate ştii cum se petrec lucrurile când omul îşi trăieşte viaţa în afara corporalităţii sale. Şi sufletului nostru i se înfăţişează imaginea trecerii pragului ultim al morţii. Dacă ai simţit o dată ce înseamnă să te vezi în plenitudinea forţelor spirituale, să nu depinzi de trup, ştii ce vei fi în existenţa spirituală, când îţi vei părăsi trupul şi vei trece prin poarta morţii. Înveţi să cunoşti şi ambianţa care există acolo pentru oameni. Înveţi să recunoşti cum se desprinde de tine, atunci când îţi părăseşti corpul, tot ceea ce te leagă de lumea simţurilor. Rămâne însă ceea ce ne-a făurit ca oameni, partea spirituală-sufletească a omului. Înveţi să recunoşti contactele pe care le-ai avut cu alţi oameni. Reuşeşti însă să recunoşti ceea ce s-a realizat prin aceste trăiri senzoriale, cum s-au găsit sufletele între ele, ce a rezultat din relaţiile cu alţi oameni, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi, ce s-a petrecut în spaţiu şi în timp, ce este etern spiritual, cum se desprinde de forma terestră de trăire. Atunci sufletul resimte cu mai multă intensitate contribuţia spirituală a raporturilor cu ceilalţi oameni. Astfel ceea ce până acum era de domeniul credinţei devine o certitudine obţinută prin cunoaştere.
Este ceea ce resimt oamenii atunci când trec ei înşişi prin poarta morţii. Nemurirea după care tânjesc de obicei sufletele noastre ajunge să intre cu adevărat în cunoaşterea umană numai pe această cale. Dar deoarece noi am ajuns să recunoaştem ceea ce este într-adevăr veşnic în om datorită faptului că ne-am amplificat atât de mult forţele, că am reuşit să recunoaştem ceea ce este veşnic în existenţa spirituală-sufletească premergătoare celei terestre, dobândim şi această certitudine a continuării vieţii noastre dincolo de moarte. Existenţa premergătoare celei terestre ca element veşnic al sufletului omenesc nu spune nimic civilizatiei actuale, care recunoaşte numai pe jumătate veşnicia, vorbind de nemurire. În limbile mai vechi exista şi cealaltă latură, nenaşterea, adică ideea că noi am existat şi înainte de începutul vieţii noastre terestre. Doar la un loc aceste două laturi – nenaşterea şi nemurirea – alcătuiesc veşnicia. Iar faptul că năzuinţa omului către nemurire rămâne doar la nivelul unei credinţe incerte este o consecinţă a renunţării sale la recunoaşterea inexistenţei naşterii, căci omul nu poate avea o imagine clară a veşniciei dacă nu cunoaşte ambele ei părţi, care alcătuiesc un singur tot, nenaşterea şi nemurirea fiinţei sale. De aceea omul trebuie să tindă spre o înţelegere adevărată a ceea ce este el, spre o adevărată autocunoastere.
Trebuie întotdeauna, în astfel de ocazii, să subliniez faptul că, bineînţeles, o astfel de cercetare a celor spirituale poate fi întreprinsă doar de cel care posedă facultăţile adecvate, datorită exerciţiului sau poate datorită destinului, dar atunci când rezultatele acestor cercetări sunt dezvăluite, ele sunt tot atât de plauzibile ca şi cele obţinute de exemplu de cercetările astronomice. Aşa cum nu este nevoie să fii pictor pentru a putea aprecia frumuseţea unui tablou – căci, dacă ar fi aşa, numai pictorii ar putea să le aprecieze –, nu este nevoie nici să devii tu însuti neapărat un cercetător al celor spirituale pentru ca să poţi beneficia de cunoştinţele obţinute prin această cercetare, deşi poţi să le studiezi în oarecare măsură, căci omul este atras de adevăr şi nu de confuzie şi rătăcire. Aşa cum cu simţirea ta sănătoasă poti să stai în faţa unui tablou şi să-i admiri frumuseţea, tot aşa, dacă nu-ti pui singur beţe în roate prin prejudecăţile tale, poţi să beneficiezi de rezultatele pe care ţi le prezintă cercetarea spirituală. Putem să înţelegem acest lucru dacă ne implicăm efectiv, cu simţul realităţii, în această acţiune, infirmând astfel spusele celor care pretind că adepţii ştiinţei spirituale manifestă o credinţă oarbă. În perioada actuală, dacă oamenii, prin folosirea simţului realităţii sau prin cercetare, ajung, în felul despre care v-am vorbit, la autocunoaşterea esenţei umane, antroposofia poate aduce sufletelor omeneşti tocmai acel lucru de care sunt însetate aceste suflete în ziua de astăzi, după cum am arătat la începutul acestei prelegeri. Deşi această cerinţă a epocii noastre nu este resimţită în mod conştient decât de foarte puţină lume, deşi nu se arată decât în mod nedefinit sau chiar nepotrivit, ea se manifestă clar în civilizaţia actuală.
Ştiinţele naturii şi multe concepţii filosofice ne vorbesc despre limitele de netrecut ale cunoaşterii. Prin aceasta pragul care ar permite abordarea omului însuşi devine de netrecut pentru ele. Dar omul nu se poate lipsi la nesfârşit de o autocunoaştere autentică.
În conferinţa de mâine voi porni din locul în care mă opresc acum şi vă voi arăta cum se îmbogăţeşte şi se interiorizează viaţa etică-religioasă în oameni. În felul acesta voi putea să vă înfăţişez cum se aplică aceste lucruri de-a dreptul la viaţa practică. În prelegerea de astăzi, am dorit să vă prezint mai întâi modul în care această cerinţă a epocii noastre, care se face simţită ca o năzuinţă a simţirii şi a sufletului la tot mai multi oameni în condiţiile impuse de civiliziaţia modernă, poate fi satisfăcută printr-o cunoaştere spirituală autentică, prin cunoaşterea celor pe care vrea să le ştie şi trebuie să le ştie omul cu privire la propria sa nemurire şi la tot ce se leagă de aceasta. Numai aşa se poate ajunge la o adevărată cunoaştere de sine şi numai de această cunoaştere de sine autentică se poate lega o autoînţelegere şi o percepere a propriei fiinţe. Căci în sufletul său omul se poate vedea în esenţa sa veşnică numai atunci când ajunge să-şi dea seama în ce fel, ca fiinţă spirituală-sufletească, este înglobat în sfera spirituală-sufletească a Universului, tot aşa cum, ca fiinţă corporală, îşi are locul în lumea celor corporale. Doar atunci când omul ajunge să se cunoască pe sine ca spirit printre spirite, poate să dobândească adevărata certitudine interioară. Doar atunci când ştie care este valoarea şi rolul său în lume poate, în deplină conştienţă de sine, să se conceapă ca om în Univers, poate să desluşească în acel sentiment nedefinit unica conştienţă omenească justă. Şi doar prin aceea că oamenii vor căuta necontenit această lumină a cunoaşterii de sine şi a cunoaşterii spirituale a lumii setea lumii moderne de a înţelege cu adevărat natura proprie a omului va putea fi potolită. Căci omenirea nu va putea face faţă tuturor presiunilor legate de progresele civilizaţiei decât dacă îşi va da seama că autocunoaşterea umană nu poate fi altceva decât o cunoaştere spirituală, căci omul nu poate vieţui într-adevăr ca om decât dacă se recunoaşte pe sine ca spirit printre spirite, aşa cum în trecerea sa prin viaţa pământească el nu se poate simţi decât ca o fiinţă corporală printre fiinţe corporale.
