Ieri mi-am îngăduit să vă prezint care este calea pe care omul poate să se îndrepte spre cunoaşterea lumii spirituale şi să arăt că, prin faptul că acum această cale ni se dezvăluie ca fiind posibilă, îşi poate găsi împlinirea o nevoie profundă a omenirii de astăzi, s-ar putea spune o sete pentru o cunoaştere suprasensibilă. Din expunerea de ieri s-a putut vedea că această cale către cunoaşterea spirituală este foarte apropiată de strădania omenească cea mai elementară, de viaţa sufletească lăuntrică cea mai elementară. A trebuit să vă arăt că o astfel de cunoastere a ceea ce este vesnic în sufletul omenesc este posibilă doar după ce omul a trecut mai întâi prin anumite evenimente sufleteşti pregătitoare datorită cărora a fost trezită conştienţa până atunci adormită faţă de lumea spirituală.
Prin aceasta, cunoaşterea suprasenzorială de care v-am vorbit ieri, cunoaşterea a ceea ce este nepieritor în fiinţa omenească, se deosebese esenţial de ceea ce se consideră în momentul de fată că este singurul mod de cunoaştere acceptabil şi care, aşa cum aţi putut vedea din expunerea de ieri, ne face să ne izbim în toate sensurile de limite ale cunoaşterii. Cunoştinţele obţinute astăzi, fie prin observaţii, fie experimental, dar în orice caz numai ca rezultat al unei activităţi raţionale de observare sau experimentare, au un caracter cu totul impersonal. Acest caracter impersonal ni se înfăţişează în modul cel mai pregnant dacă destinul ne-a făcut să avem contacte mai strânse cu actualul sistem de învăţământ. Dar unde oare se află această viaţă a cunoaşterii? S-ar putea spune că în cărţi. Se află într-o tradiţie mai rnult sau mai puţin fixată în scris, pe care adeseori oamenii o preiau datorită unor conjuncturi exterioare. Dacă analizăm în mod cinstit faţă de noi înşine felul în care omul este constrâns astăzi să se încadreze în sistemul de cunoştinţe recunoscut oficial şi având în vedere toate metodele prin care se realizează acumularea acestor cunoştinţe, constatăm că el este adeseori foarte bucuros atunci când, începând să aibă de-a face cu problemele vieţii practice, poate lăsa iarăşi aceste lucruri în seama cărţilor, sau, să zicem, a obiectivităţii, ca să sune mai frumos. Atunci, el vrea să fie din nou om întreg, nu vrea să se mai oprească la ceea ce se spune întotdeauna cu atâta semeţie: „S-a descoperit că...” Cum ne întâmpină totuşi acest „s-a descoperit că...” în toate domeniile! Atunci când omul, din adâncurile experienţei sale de viaţă, afirmă că a descoperit ceva, apare imediat cineva versat în domeniul vieţii ştiinţifice şi îi spune: Acest lucru nu este în concordanţă cu ceea ce „s-a descoperit”, cu cunoaşterea ştiinţifică.
Aşa că aş spune că această cunoaştere este ceva care s-a separat de trăirea directă a omului individual. Se crede chiar că ceva nu poate fi adevărat decât atunci când este trăit în mod separat, desprins de tot ceea ce provine din simţirea directă a naturii omeneşti. Eu, dimpotrivă, am considerat necesar să vă descriu ieri o cale de cunoaştere cu totul diferită, care ţine seama de personalitatea fiecăruia, care implică direct, în mod elementar, simţirea omenească. Nu o putem gusta, ca că spunem aşa, fără a participa la ea din străfundul inimii. Astfel, cunoaşterea este pusă în legătură cu personalitatea umană. Iar astăzi aş vrea să vă vorbesc despre toate consecinţele pe care le are asupra vieţii omeneşti această conectare a cunoaşterii cu elementul personal.
Cunoaşterea despre care am vorbit ieri, când ne-o însuşim, nu este un fel de continuare a ceea ce este considerat astăzi cunoaşterea, sub semnul lui „s-a descoperit că...”. Nu se modifică doar cantitatea de cunoştinţe, se modifică cu totul modul în care trăim acest proces de cunoaştere.
Să vedem care este caracteristica cea mai evidentă a genului de cunoaştere pe care omenirea de astăzi l-a înălţat pe cele mai înalte culmi. Prin aceasta nu vreau în nici un caz să aduc vreo obiecţie acestui gen de cunoaştere. În domeniul său el a obţinut cele mai mari succese, sub raport exterior a adus omenirii un belşug extraordinar, belşug care însă în epoca actuală a civilizaţiei prezintă o scădere semnifictivă. Însă această cunoaştere are o caracteristictă, ea susţine că ceva este „adevărat” sau că este „fals” sau „eronat”. Şi omul caută, prin raţiune sau cu ajutorul celor pe care poate să le desprindă raţiunea din lumea exterioară, să stabilească ce este adevărat şi ce este greşit. Vrea să fie logic, vrea să se bazeze pe fapte, vrea să deosebescă adevărul de eroare pe cale experimentală. Desigur există deja metode pentru a stabili experimental ce este adevărat şi ce nu. Aşa cum v-am spus, nu am obiecţii la adresa acestei metode, însă trebuie văzut că metoda despre care v-am vorbit ieri acţionează asupra oamenilor în cu totul alt mod. Când s-a descoperit într-adevăr ceva despre care se spune că este adevărat sau fals, că este ceva real, atunci, ceva rămâne totusi în faţa noastră ca într-un tablou abstract. Este ceva care se separă atât de mult de noi în adevărul sau în eroarea sa, încât personalitatea noastră participă extrem de puţin la acest adevăr sau la această eroare. Desigur, ne putem entuziasma şi trebuie să ne entuziasmăm în faţa adevărului, putem şi trebuie să detestăm greşeala, dar atunci când raportăm tot ceea ce poate fi determinat ca adevărat sau ca eronat la alte împrejurări ale vieţii omeneşti constatăm că există o mare deosebire. Să vă dau un exemplu foarte grosier: atunci când ne potolim foamea ştim că prin aceasta acţionăm asupra noastră prin ceva care are un caracter foarte personal. În acest caz, omul nu este eliminat din ceea ce facem; nu este ceva care să stea în faţa noastră ca o imagine obiectivă. Dimpotrivă, atunci când distingem adevărul de eroare, nu intenţionăm ca acest demers să se afle în intracţiune directă cu noi. Faptul că ieri eram încă, într-o problemă oarecare, pe o cale greşită, iar astăzi nu mai persistăm în această părere greşită este desigur o rezolvare abstractă, dar ea nu produce vreo transformare esenţială în propria noastră persoană, în sinea noastră. Dacă însă de ieri încoace am mâncat ceva ce nu mai mâncasem înainte, ceva ce s-a încorporat în noi, atunci, în noi personal s-a schimbat ceva.
Noţiunile acestea de „adevăr” şi „eroare”, de „just” şi „greşit” se transformă în decursul trăirii directe a adevărurilor știinţei spirituale. Pătrunzând, aşa cum am arătat ieri, pe calea cunoaşterii, începem treptat să nu ne mai exprimăm aşa, să nu mai spunem că ceva este adevărat sau că ceva este eronat sau fals. Cuvintele acestea se potrivesc în esenţă pentru ceea ce poate fi acceptat sau respins de noi în lumea exterioară, materială, şi prea puţini sunt aceia care ştiu ce este de fapt cu acest adevăr sau cu această eroare. Căci dacă pătrundem puţin în ceea ce se cheamă că ceva este adevărat, că ceva este fals, trebuie să ne întoarcem la concepţia pe care o au oamenii despre aceste noţiuni de adevăr şi greşeală şi atunci dăm peste ceva cu totul neaşteptat. Dacă analizăm denumirile utilizate în diferite limbi pentru adevăr şi greşeală, ne dăm seama că aceste două noţiuni, în forma lor actuală, abstractă, au apărut abia acum. Ele nu au existat în vremurile de demult, ele sunt un rezultat al evoluţiei. În trecut o anumită chestiune, pe care omul trebuia să o accepte, era considerată ca ceva voit de zei, iar ceea ce omul nu trebuia să accepte era ceva care contravenea voinţei zeilor. Lumea se diferenţia astfel în ceea ce era voit de zei şi ceea ce nu era voit de zei. Şi întrucât omul accepta ceea ce era din voia zeilor, el era drept, era credincios zeilor. Găsim în diferite limbi cuvântul fidel, „credincios” cu sensul de „adevărat, drept”*. Adevărat: fidel ordinii divine a lucrurior; neadevărat: lipsit de fidelitate faţă de ordinea divină a lucrurilor. Cealaltă semnificaţie a apărut abia mai târziu. Când intelectul a ajuns să domine întreaga cunoaştere, a fost uitat pe ce bază au apărut iniţial expresiile adevăr şi greşeală. Şi astfel astăzi avem o atitudine impersonală şi chiar în mare măsură indiferentă faţă de cunoaşterea acceptată.
* În l. germană treu – credincios, fidel wahr – adevărat. În l. română, în mod analog, cuvântul drept are atât sensul de just, adevărat, cât şi de cel care face voia Domnului (în texte religioase, sau în expresii ca „lumea drepiilor”). (Nota trad.)
Modul de cunoaştere despre care v-am vorbit ieri ne determină să asociem iarăşi ceva real, ceva concret, cu ceea ce acceptăm şi cu ceea ce respingem. De aceea, în ştiinţa spirituală de orientare antroposofică nu spunem pur şi simplu că ceva este adevărat, ci ajungem la o expresie foarte asemănătoare cu cea care ar numi ceva care este sănătos pentru noi oamenii. Şi cele expuse de mine ieri referitor la această ştiinţă spirituală sunt numite de cel care le-a pătruns mai degrabă ca fiind „sănătoase” decât ca fiind „adevărate”. Se vorbeşte de cunoştinţe sănătoase şi de cunoştinţe bolnave, care trebuie să fie respinse. Treptat conceptele adevărat şi greşit, care sunt valabile numai în lumea fizică, sunt înlocuite cu noţiunile sănătos şi bolnav. Dar prin aceasta omul este determinat să se apropie personal de întreaga cunoaştere. Căci noi suntem obişnuiţi în mod conceptual să considerăm că este sănătos ceea ce dorim, ceea ce voim, spre ce ne împinge personalitatea noastră. Dimpotrivă, respingem, pe cât putem, ca fiind bolnav, lucrul lipsit de atracţie pentru personalitatea noastră.
Întrucât în felul acesta, pentru noi, ceea ce este adevărat se transformă în ceva favorabil vieţii, în ceva sănătos, ceva care îmbogăţeşte viaţa, iar ceea ce nu este adevărat, eroarea, devine ceva care sărăceşte viaţa, care o îmbolnăveşte, o schilodeşte şi o pustieşte, reprezentările pe care le avem se dovedesc din ce în ce mai mult ca fiind ceva care se află în strânsă legătură cu simţirea noastră şi cu întreaga noastră viaţă personală. De aceea ne purtăm faţă de ştiinţa obişnuită din ziua de astăzi ca faţă de o persoană care ne este mai mult sau mai puţin indiferentă, cu care de cele mai multe ori nu avem decât o relaţie formală, convenţională. Dimpotrivă, ştiinţa spirituală pe care o avem în vedere aici nu este întâmpinată în felul acesta convenţional. O întâmpinăm ca pe o prietenă, chiar ca pe o entitate pe care o putem iubi din adâncul fiinţei noastre celei mai elementare. Prin acest fapt, ştiinţa spirituală este din ce în ce mai mult o problemă personală.
Când ne apropiem astfel de adevărurile pe care ieri le-am putut prezenta doar tangenţial, privitoare la viaţa dinainte de naştere, dinainte de existenţa pământească a omului, la fiinţa sprituală-sufletească a omului care prin zămislire şi naştere coboară dintr-o lume pur spirituală în corpul fizic al omului; sau când, după cum puteţi vedea din literatura antroposofică, pătrundem tot mai mult în domeniul lumilor spirituale, prin care trece omul de la moartea sa şi până în momentul când se naşte din nou, aşa cum trece prin acestă lume fizică cu simţirea sa, când pătrundem tot mai adânc în aceste lumi ne simţim atât de legaţi de ceva ce este cuprins în aceste lumi, încât putem conecta propria noastră fire la o cunoaştere sănătoasă, la concepţii sănătoase. Şi simtim de asemenea că trebuie să ne îndepărtăm faţă de ceea ce trebuie să desemnăm ca fiind concepţii bolnave.
Ştim, de exemplu, ca să vă arăt printr-o comparaţie ce am în vedere, că omul, pentru ca să-şi poată dezvolta normal fiinţa sa fizică, consumă alimente, că aceste alimente trec în interiorul lui prin procese de transformare datorită cărora omul poate să înlocuiască ceea ce a folosit pentru activitatea sa corporală şi ştim că el se simte bine, sănătos, datorită acestei preluări a substanţelor nutritive exterioare în beneficiul existenţei sale fizice personale. Mai ştim însă că pot apărea şi situaţii în care fiinţa omenească să nu poată primi substanţe nutritive deoarece organismul său nu este în stare să le digere aşa cum trebuie, sistemul său digestiv fiind bolnav; pot exista şi alte motive care fac ca omul să nu poată să înlocuiască prin hrană ceea ce pierde. Atunci consumă substanţele care se află în propriul său corp, începe să se autoconsume.
Aceasta ne duce cu gândul la legătura dintre manifestările unor boli şi distrugerea corpului propriu. Însă este şi ceva prin care creştem lăuntric atunci când dobândim treptat cunoştinţe despre lumea spirituală. Chiar avem, faţă de cunoştinţele care sunt dătătoare de sănătate, următorul sentiment: prin ele ajungem să fim laolaltă cu lumea spirituală, ne trezim în lumea spirituală, prin ele ne contopim cu lumea spirituală, ne croim drum către zei, ne croim drum către propriul nostru suflet nemuritor. Ne croim drum spre ceea ce vom simţi când vom trece prin poarta morţii şi ne vom găsi în lumea spirituală, dar şi spre ceea ce am trăit înainte de a ne fi coborât, prin zămislire sau prin naştere, din lumea spirituală pe acest pământ. Resimţim toate acestea ca şi cum ne-am fi dăruit fiinţa noastră proprie lumii exterioare, dar prin aceasta am fi devenit în interior mai împliniţi, mai bogaţi. Abia prin faptul că treptat ajungem să fim chiar lumea, ne putem concepe în deplina noastră interioritate omenească. Şi din felul în care îşi însuşeşte o astfel de cunoaştere, o cunoaştere sănătoasă, omul simte că întreaga sa existenţă depinde de integrarea sa în lume. Ne dăm seama încetul cu încetul că dacă am fi lipsiţi de aceste adevăruri sănătoase ar fi ca şi cum ar trebui să trăim în lumea exterioară fără organe de preluare a hranei şi ar trebui să ne autoconsumăm. Iar această parte a lumii care ne dă sentimentul că este ceva care trebuie respins, ceea ce se prezintă ca fiind aducător de boală ne face să simţim, atunci când o preluăm, că ne consumăm pe noi înşine, că ne tot împuţinăm.
Aceasta este deosebirea între acea căutare a adevărului care rămâne numai intelectuală şi cea prin care se pătrunde la cunoştinţele cu adevărat sprirituale către care v-am arătat drumul ieri. Aici, în sfera intelectului, se poate discuta despre idealism, spiritualism şi materialism, una din ele ne dă o stare de bună dispoziţie, alta nu ne provoacă durere, dar în toate acestea nu găsim nimic care să fie intens omenesc. Dimpotrivă, dacă cuprindem adevărurile sprituale, deci cunoaşterea spirituală sănătoasă, atunci ideile orientate în direcţie materialistă ne dor, pentru că ştim că prin aceste realităţi vopsite în culori materialiste omul se distruge. Prin aceasta însă adevărurile spirituale dobândesc două nuanţe noi, nuanţe pe care le putem distinge foarte clar pe măsură ce pătrundem în însuşirea cunoaşterii spirituale. Atunci învăţăm să cunoaştem înrudirea adevărului cu iubirea, a cunoaşterii sănătoase cu altruismul, dar nu cu acel altruism care-l face pe om să se piardă pe sine, ci cu acela care tocmai prin dezvoltarea sa determină câştigarea Sinelui. Când omul ştie să iasă din sine însuşi şi să pătrundă în lume, când este altruist în acest sens – nu devenind gol de conţinut, ci umplându-se cu conţinutul lumii –, atunci acest altruism îl îndreaptă spre adevărata existenţă omenească, spre adevărata afectivitate omenească mai cu seamă, spre conţinut sufletesc.
Această dăruire faţă de realităţile spirituale ale vieţii, similară cu iubirea, este ceea ce ni se impune apoi ca un fel de particularitate a caracterului. De aceea ea ajunge să fie un fenomen caracteristic la aceia care pot să-şi însuşească cunoştinţe spirituale. Situaţia este următoarea: omul nu resimte prea multe imbolduri caracterologice ca urmare a cunoştinţelor raţionale, pur intelectuale, deoarece acestea nu se leagă de ceva persoanl, însă atunci când îşi însuşeşte cunoaşterea spirituală în miezul esenţei sale celei mai profunde va şti, de asemenea, că această cunoaştere nu poate fi receptată dacă nu-ţi transformă caracterul, dacă nu determină particularităţi ale caracterului care, s-ar putea spune, într-o exprimare paradoxală, pătrund parcă în carnea şi sângele sufletului, şi anume în primul rând înclinarea spre altruism, spre iubire. Aceasta este deosebirea dintre însuşirea adevărurilor spirituale şi însuşirea adevărurilor fizice.
Învățăm de asemenea să recunoaştem faptul că omul, atunci când preia cunoştinţe nesănătoase, trăieşte consumându-se pe sine, rămâne închis în sine, de fapt se distruge prin aceasta pe sine însuşi sub raport spiritual. Şi învăţăm să recunoaştem cu cele două nuanţe ale simţirii ce poate să fie egoismul cel mai profund al naturii omeneşti. Aşadar, învăţăm să recunoaştem prin aceste cunoştinţe iubirea şi egoismul şi printre cele mai de seamă cuceriri obţinute de om prin cunoaştere ştiinţifică spirituală se înscrie faptul că rezultatele acestei cunoaşteri spirituale pot să fie caracterologice, că asemenea trăsături de caracter pot deveni necesare. Cunoaşterea raţională pur abstractă se comportă de fapt ca o rădăcină de plantă artificială, făcută din ceară. Din ea nu răsare nici o plantă, şi ea este realizată artificial prin raţiunea noastră. Toate cunoştinţele pe care le preţuim atât de mult acum, oricât ar fi ele de utile şi oricât nu trebuie să fie atacate, sunt formate în mod artificial de către raţiune. Dar din rădăcina adevărată răsare şi planta adevărată. Iar din cunoaşterea adevărată, prin care omul poate să-şi unească spiritul cu spiritele lumii, iese la iveală încetul cu încetul întregul om lăuntric: omul care înţelege printr-un simţământ viu ce este altruismul, dragostea dezinteresată, şi ce este egoismul, şi care din această înţelegere dobândeşte impulsuri de a acţiona în viaţă, de a acţiona, acolo unde este cazul, în mod altruist sau, acolo unde îi este necesar să dezvolte acest egoism, să extragă ceva din sine însuşi, de exemplu pentru a pregăti viaţa, în deplină conştienţă, neascunzând nimic.
Prin aceasta, ia naştere o anumită clarviziune în introspecţia umană pe care o realizează şi în transpunerea acestei introspecţii în activitatea exterioară. Din ceea ce poate deveni cunoaştere spirituală se iveşte şi creşte un om spiritual-sufletesc. Prin aceasta ajungem însă practic printr-o astfel de cunoaştere până la morală. Dacă practicăm cunoaşterea acceptată astăzi în mod curent, va fi mândria noastră de a nu găsi cu nici un chip trecerea spre morală. Noi vrem să fim „obiectivi” prin aceea că spunem: Da, desigur, procesele care au loc în natura anorganică, neînsufleţită, trebuie să fie analizate pe baza legilor naturii, în aşa fel încât să putem urmări cauzele şi efectele lor, dar aici nu găsim nimic care să aibă legătură cu morala. Ne ambiţionăm să continuăm cu această metodă şi în sfera proceselor care au loc în natura vie, în domeniul vegetal, animal şi uman şi să acceptăm ca ţinând de morală doar ceea ce izvorăşte din anumite profunzimi ale naturii omeneşti, despre care însă nu putem spune că ar putea să-şi manifeste caracterul valabil prin forţa şi impulsivitatea sa internă şi în lumea exterioară şi că ar putea avea acces la o existenţă obiectivă.
În timp ce suntem astfel împinşi, printr-o cunoaştere spirituală, pe de o parte să dezvoltăm în noi, în mod viu, intens, trăirea altruistă, dăruirea de sine plină de iubire în această privinţă – căci fără aceasta cunoaşterea spirituală nu este posibilă –, iar pe de altă parte să ne însuşim o percepere subtilă a ceea ce este egoism automistuitor, pătrundem prin cunoaşterea spirituală direct în ordinea morală a lumii. De aceea, această ordine morală a lumii ni se înfăţişează realmente tot mai mult sub aspectul ei concret şi izbutim să privim nu numai în mod abstract viaţa care a precedat-o pe cea terestră, adică viaţa pe care a parcurs-o omul ca fiinţă spirituală-sufletească înainte de a coborî pe Pământ prin zămislire şi naştere, ci reuşim pe lângă aceasta să privim cu adevărat în adâncul lumii spirituale, aşa cum cu ajutorul simţurilor noastre fizice privim lumea fizică care ne înconjoară. Şi învăţăm în acest mod să cunoaştem că acolo, în lumea spirituală, suntem înconjuraţi de entităţi spirituale care nu îmbracă niciodată un corp fizic, tot aşa cum aici, în lumea fizică, suntem împreună cu fiinţe care sunt ca şi noi întrupate într-un corp fizic. Învăţăm însă să cunoaştem concret această lume spirituală şi entităţile sale; nu învăţăm să le cunoaştem dacă nu ne-am însuşit lăuntric, caracterologic, cu însufleţire, pe calea cunoaşterii, sentimentul de altruism, de dăruire de sine dezinteresată. Căci aceasta este taina existenţei pământeşti corporale: în timp ce începând de la naştere şi trecând prin vârsta copilăriei, când suntem încă mai mult sau mai puţin dominaţi de instincte (inconştient sau semiconştient), creştem, afundându-ne tot mai rnult în corpul nostru, păşim – şi tocmai acest lucru apare foarte clar în faţa ochilor sufleteşti ai omului – în lumea aceasta exclusiv prin intermediul organelor noastre fizice. Ne pierdem sub aspect sufletesc şi spiritual în vreme ce activăm în mod creator mai cu seamă asupra corpului nostru. Această latură spirituală-sufletească se stinge din conştienţa noastră. Tot ce este cuprins în lume ajunge la noi prin mijlocirea corporalului. De aceea materialismul are dreptate în domeniul conştienţei terestre, căci pentru ceea ce este pe Pământ trebuie să ne slujim de corpul nostru, dacă rămânem la nivelul conştienţei terestre, pe care nu o putem obţine decât prin ceea ce este corporal. Pentru conştienţa terestră trebuie să rămânem la percepţii corporale, dacă nu dorim să ne ridicăm la conştienţa independentă de corporal.
Trebuie să spunem, aşadar, că pentru a ajunge la cuprinderea lumii spirituale şi a propriei sale fiinţe suprasensibile omul trebuie să dezvolte în sine ceva, căci corpul îl împiedică să le sesizeze. Corpul ne smulge din lumea spirituală, ne înstrăinează de lumea spirituală şi ne trage tot mai mult înapoi spre propria persoană şi spre egoism, iar pentru cunoaşterea spirituală trebuie, ca şi în dragoste, să ieşim din noi înşine. Atunci când omul ajunge la o conştienţă independentă de corporal, iese la iveală îndeosebi adevărul profund semnificativ că omul trece de repetate ori prin viaţa pământească. Nu ne dăm seama de cele care au pătruns în sufletul nostru prin aceste vieţi repetate de pe Pământ, deoarece suntem închişi în corp. În decursul vieţii noastre facem cunoştinţă cu cineva care reprezintă pentru noi un destin. Întâlnim acea persoană la o anumită vârstă şi trăim împreună momente care îşi vor pune amprenta asupra întregii noastre vieţi ulterioare. Dacă însă privim în mod obiectiv înapoi la desfăşurarea vieţii noastre până în momentul acestei întâlniri, ne dăm seama, cu ajutorul vederii spirituale, de ceva ce nu putem observa cu privirea fizică, de faptul că, în realitate, întreaga noastră viaţă pământească de până atunci a fost o căutare a acelei persoane. De aceea, oamenii care au ajuns în acest spirit la bătrâneţe, privind în urmă la cursul vieţii lor pământeşti, au spus întotdeauna: Ceea ce am găsit în această viaţă pământească ni se înfăţişează ca fiind întru totul în concordanţă cu un anumit plan. Este ca şi cum încă de mic copil porneşti în direcţia în care mai târziu te vei întâlni cu un anumit om. Când îţi priveşti cu ochii spiritului drumul vieţii, trebuie să-ţi spui că fiecare pas a fost dirijat în aşa fel încât până la urmă să se poată realiza un asemenea eveniment. Şi cu cât pătrundem mai mult în această trăire, ajungem să înţelegem că tot ceea ce facem, tot ceea ce se află sub influenţa forţelor fizice terestre, este dirijat din altă parte. Ajungem să recunoaştem că viaţa pe care o trăim în prezent este dependentă de vieţile pământeşti anterioare şi că în intervalele dintre ele, între moarte şi următoarea naştere, au existat şi alte vieţi, în lumea spirituală.
Dar nu ajungem la confirmarea acestor vieţi dacă nu suntem în stare să ne dezvoltăm dragostea de cunoaştere şi cunoaşterea plină de iubire. Căci nu este atât de uşor, aşa cum ne închipuim adesea, să ajungem la cel care am fost odinioară. Pentru actuala noastră personalitate, cel care am fost într-o existenţă pământească anterioară este tot atât de străin ca şi un alt om pe care l-am întâlni. Numai dacă suntem în stare să realizăm o cunoaştere plină de iubire şi o dragoste de cunoaştere putem să concepem cu adevărat prin cunoaştere pe acest altul faţă de care la început ne simţim cu totul străini. Dar atunci el pătrunde în conştienţa noastră.
La fel stau lucrurile cu fiecare pas făcut spre o cunoaştere spirituală superioară; trebuie să realizăm ceva de felul cunoaşterii pline de iubire, deci ceva legat intim de personalitatea noastră, ceva în care suntem implicaţi direct, personal, ceva ce nici nu arn putea avea dacă nu am fi implicaţi personal în problema respectivă. Dar prin faptul că noi ne integrăm într-o astfel de lume, că în fond ne extindem cunoaşterea existenţei dincolo de naştere şi de moarte, că o extindem mai presus de lumea simţurilor – vedem peste tot, în regnul vegetal, animal, mineral, entităţi care acţionează spiritual –, prin aceasta ne ridicăm într-un regn al adevărului pe care acum impulsurile morale îl pot primi în cunoaşterea noastră. Pentru om, în special, aceasta se prezintă în felul următor. Zicem că de multe ori este extraordinar de greu să ne îndurăm soarta. Desigur, dacă ne limităm la viaţa pământească fizică, senzorială, putem vedea că mult prea des lucruri care izvorăsc din cele mai bune impulsuri morale nu au succes, pe când altele care nu pornesc din impulsuri bune, morale, pot determina mari succese. De ce se întâmplă aşa? Se întâmplă aşa tocmai din motivul că această lume fizică, senzorială, cu care în oarecare măsură ne-am „îmbrăcat”, o părticică din ea fiind haina trupului nostru, nu cuprinde în nici un fel impulsuri morale. Impulsurile morale se sting în contact cu întreaga noastră activitate şi comportare în cadrul lumii fizice, cel mult poate să apară o compensare convenţională. Dar prin cunoaştere spirituală învăţăm să ne dăm seama că lumea aceasta nu este unică, ci este îmbibată pretutindeni de spiritualitate şi învăţăm de asemenea să cunoaştem cum ceea ce aducem prin comportarea noastră morală sau imorală este luat cu noi în această lume a spiritualităţii. Dacă învăţăm să recunoastem că adevărul este ceva sănătos iar greşeala ceva maladiv, atunci extindem această cunoaştere şi asupra realităţii morale şi a erorii imorale şi învăţăm să cunoaştem că omul, prin faptul că se dăruieşte adevărului moral, devine în domeniul interior, spiritual-sufletesc, un om pe deplin format. Nu este necesar ca acest lucru să se manifeste direct în trupul pământesc actual. Prin faptul că trăieşte în sine un impuls moral, el devine un om spiritual-moral pe deplin format lăuntric. Cel care se abandonează greşelii ajunge să fie lăuntric un infirm, sub aspect spiritual-sufletesc. Apoi el învaţă să recunoască ceea ce este moral ca fiind ceva sănătos, iar greşeala ca fiind un factor de îmbolnăvire şi învaţă să recunoască că viaţa desfăşurată în adevărul moral îl modelează pe om în mod armonios. Însă aceasta este ceva care nu se exteriorizează imediat, în ciclul evolutiv în care ne aflăm acum, în trupul fizic pe care îl avem ca rezultat a ceea ce ne-am însuşit prin activitatea noastră dintr-o existenţă pământească anterioară. Dar după cum ne orientăm spre adevărul care este sănătos rnoral sau spre greşeala nesănătosă moral, ajungem să fim fie oameni sănătoşi, echilibraţi în spirit şi în suflet, fie infirmi din punct de vedere spiritual şi sufletesc. Atunci când trecem pragul morţii şi lepădăm corpul fizic, acesta nu mai reprezintă o piedică. Atunci fiinţa noastră spirituală-sufletească dobândeşte în totalitate fizionomia pe care ne-am însuşit-o prin înfăptuirea celor bune sub aspect moral sau a celor rele sub aspect moral; atunci trăim fie ca om desăvârşit în suflet şi spirit fie ca infirm în spirit şi suflet.
Trecem aşa prin lumea spirituală până ajungem iar într-un corp fizic, pământesc, prin care ne clădim singuri, dinăuntru, propriul nostru destin, astfel încât fie că, datorită faptului că aducem din existenţa terestră anterioară un echilibru spiritual-sufletesc, putem să ne alcătuim un corp omenesc fără cusur, pe care îl putem orienta în viaţă spre diverse activităţi, fie că, datorită faptului că ajungem aici cu o infirmitate morală, ne comportăm cu stângăcie şi nepricepere în dirijarea corpului nostru pămânesc, din faza embrionară şi până la vârsta adultă; prin aceasta ne pregătim un destin lăuntric care se manifestă apoi şi ca destin exterior. Cel care este capabil să analizeze viaţa fără idei preconcepute îşi va da seama cum se înlănţuie formarea interioară a destinului cu trăirea destinului exterior, prin faptul că suntem în stare să ne folosim de trup şi de tot ce se leagă de acesta, că, prin intermediul trupului, avem de-a face cu lumea fizică, sensibilă, că îl putem dirija din interior cu îndemânare sau cu nepricepere. Pregătim prin aceasta, măcar în parte, şi evenimentele exterioare, astfel că destinul nostru exterior apare ca un rezultat parţial al destinului interior. Iar aceste încercări prin care trecem se compensează mereu pe parcursul existenţelor terestre care se succed una după alta.
În felul acesta dobândim de fapt în lumea spirituală – şi ea este cea în care ceea ce este drept şi ceea ce este greşit sub aspect spiritual se transformă în ceea ce este sănătos şi ceea ce este bolnav – forţele modelatoare ale spiritual-sufletescului şi ale impulsurilor morale. Lumea morală devine pentru noi o realitate incontestabilă şi noi ne spunem: În aceeaşi existenţă pământească impulsul moral nu poate să exercite o acţiune directă asupra fizicului; când trece însă dintr-o viaţă pământescă în următoarea, influenţa sa dătătoare de sănătate se resimte în întreaga sa realitate, aşa cum în lumea fizică acţionează forţele căldurii, lumina si electricitatea. Părerea că ordinea morală a lumii ar fi numai o abstracţiune pornită de la oameni se datorează convingerii că putem cunoaşte numai condiţiile care caracterizează lumea fizică. În acest caz pornim de la efecte către cauze. Dar şi în lumea spirituală putem cunoaşte condiţiile care determină interacţiunea forţelor, numai că trebuie să avem în vedere că, pentru efectele care se manifestă într-o existenţă pământească, cauzele se află într-o viaţă pământească anterioară – între acestea două aflându-se şi o etapă de viaţă în lumea spirituală. Cu alte cuvinte, trebuie să ne dăm seama la ce nivel se fac simţite cauzele şi acţiunile care determină destinul omenesc. Prin aceasta, ceea ce era considerat altminteri numai o cunoaştere fizică solidă se extinde şi în domeniul ordinii morale-spirituale a lumii, şi astfel cucerim această ordine morală-spirituală a lumii.
S-ar putea însă aduce, la adresa acestei cunoaşteri spirituale, obiecţia pe care am menţionat-o deja ieri: toate acestea sunt foarte frumoase, dar în primul rând oamenii nu posedă această cunoaştere spirituală; numai acela care este cercetător spiritual poate să îmbrace în cuvinte şi idei ceea ce vede el în lumea spirituală, şi doar aşa pot fi sesizate aceste idei. V-am spus încă de ieri că pentru a realiza un tablou trebuie să fii pictor, dar pentru a resimţi frumusetea si conţinutul lăuntric al tabloului nu este nevoie să fii pictor, ci trebuie să te laşi numai în voia naturii omeneşti, fără rezerve şi prejudecăţi. Aceasta este situaţia şi în privinţa ştiinţei spirituale. Pentru a o „zugrăvi” tu însuţi în idei trebuie să fii cercetător spiritual, dacă însă este prezentată în conferinţe şi în literatura corespunzătoare dedicate acestui subiect, ea se înfăţişează ca şi tabloul privit de cineva care nu este pictor. Nu este nevoie de nimic altceva decât să te lasi în voia simţului realităţii, fără rezerve şi prejudecăţi, şi vei obţine o imagine sănătoasă a lumii spirituale! Da, trebuie chiar să vă spun ceva cu totul deosebit în această privinţă. Astăzi se întâmplă mereu aşa: deoarece ştiinţa spirituală despre care vorbim acum este ceva relativ nou pentru civilizaţia noastră, acela care este susţinătorul ştiinţei spirituale pe baza cunoaşterii sale directe este foarte izolat şi este nevoit să se limiteze la înveşmântarea ei în cuvinte şi idei pentru ca să o poată împărtăşi oamenilor. S-ar putea crede că ceea ce are de spus l-ar privi de fapt doar pe el însuşi. După cum stau astăzi lucrurile – încă mai stau aşa, dar trebuie să sperăm că foarte curând această situaţie se va schimba, căci ştiinţa spirituală este ceva care îl însufleţeşte pe om –, omenirea apare numai ca receptoare faţă de cel care are cunoaşterea spirituală. Însă pentru cel care pătrunde astăzi în această cercetare la cunoaşterea spirituală printr-o contemplare proprie, directă, pentru acela această ştiinţă spirituală este totuşi altceva decât pentru oamenii care, după cum tocmai v-am arătat, o preiau printr-un simţ sigur al realităţii. V-am spus încă de ieri: într-un anumit punct al cunoaşterii spirituale trebuie să treci printr-o durere care nu poate fi asemuită cu nici o altă durere din lume. Este punctul în care pătrundem dincolo de propria noastră existenţă spirituală dintre naştere şi moarte, ieşim în marea largă a veşniciei spirituale în care ne găsim atunci când trecem pragul morţii şi în care am fost înainte de a coborî prin naştere în viaţa fizică de pe Pământ. Trebuie să trecem printr-o durere nespusă atunci când cunoaşterea noastră ajunge să părăsească lumea fizică, senzorială, şi vrea să pătrundă în lumea spirituală. S-ar putea spune că această durere influenţează întreaga viaţă a omului. Şi; mai înainte de toate, celui care astăzi – căci aşa trebuie să fie în prezent – parcurge prin propriile sale forţe iniţierea, pătrunderea în cunoaşterea superioară, această cunoaştere superioară i se înfăţişează ca ceva care la început cuprinde omul integral, dar care apoi se desprinde de el în mod incredibil de intens. Daţi-mi voie ca în acest loc să vă relatez ceva care în aparenţă are un caracter cu totul personal; dar ceea ce este cu totul personal aici – astăzi voi intra mai mult în aspectul personal – are şi un caracter impersonal, ceea ce poate fi resimţit de oricine care ajunge într-o situaţie similară.
Mai întâi cunoaşterea în spirit cuprinde omul în întregime. Cunoaşterea intelectuală obişnuită cuprinde numai mintea omului, raţiunea, adică ceea ce în fond are o atitudine foarte neutră faţă de trăirea personală directă. Se ştie că numai capul trebuie supus efortului, pe când celelalte sunt pe de lături. Desigur, pentru a obţine anumite lucruri în cunoaşterea actuală trebuie să stăm mult timp aşezaţi. Mulţi ar avea ceva de spus despre această sedere, pe care deseori au întrerupt-o, pentru că nu este plăcută. Însă de fapt în cunoaşterea obişnuită omul nu se solicită în întregime. Dacă însă pătrundem, după cum v-am arătat, în cunoaşterea adevărată a lumii suprasensibile, avem această senzatie: dacă îţi soliciţi numai raţiunea, al cărei organ este capul, această cunoaştere spirituală se risipeşte ca un vis, se şterg atât ideile de largă cuprindere cât şi amănuntele. Într-adevăr, atunci când păşeşti în lumea spirituală, când treci pe lângă ceea ce se numeşte „păzitorul pragului” spre lumea spirituală, înduri un chin cumplit, nu datorită conţinutului celor dobândite prin cunoaştere – căci acesta este foarte real –, ci datorită necesităţii de a pune existenţa în deplină realitate în interiorul conştienţei. De fapt, foarte mulţi oameni sunt capabili să aibă relativ repede trăiri în lumea spirituală. Dar pentru aceasta este nevoie de prezenţă de spirit, adică de o percepere rapidă. Pentru cei mai mulţi oameni ceea ce li se întâmplă în lumea spirituală este într-adevăr acolo, dar înainte de a reuşi să-i acorde atenţie a şi dispărut. Trebuie să ai prezenţă de spirit ca să-ţi îndrepţi repede privirea sufletească spre ceea ce ai trăit. Prezenţa de spirit este ceva extrem de necesar pentru cunoaşterea spirituală. Trebuie să dăm foarte mare atenţie prezenţei de spirit, aşa cum am arătat în cartea mea Cum putem ajunge la cunoaşterea lumilor superioare? Când reuşim să cuprindem aceste cunoştinţe situate în afara spatiului şi timpului – de aceea ne şi scapă cu atâta uşurinţă, pentru că se află în afara acestor coordonate – atunci, sub aspect exterior, ele ni se prezintă ca visele. Este foarte greu să treci dincolo de acest caracter de vis al lor. Dacă le abordăm numai cu mintea, ele ne scapă ca şi visele. Aş îndrăzni să spun că cel care vorbeşte în idei desprinse din lumea spirituală trebuie întotdeauna să aibă, chiar în momentele când vorbeşte, această lume spirituală în faţa sa. Dar el nu se poate obişnui cu această şedere în interiorul lumii spirituale dacă nu participă la cunoaştere, cel puţin într-un anumit fel, cu întreaga sa făptură. Unii pot realiza aceasta într-un fel, alţii într-alt fel. De exemplu, pentru mine este întotdeauna o necesitate să-mi fixez, fie prin câteva cuvinte disparate, fie prin mici desene simbolice, rezultatul contemplării spirituale. Nu este vorba de a realiza în vreun fel o scriere mediumică. Este o scriere complet lucidă, absolut conştientă, prin care însă este activat nu numai capul ci şi altceva, care face ca activitatea omului să fie extinsă prin implicarea integrală a făpturii sale, atunci când se şi scrie concomitent. Nu contează dacă ceea ce s-a scris în acest fel va fi utilizat ulterior ca notiţe, contează numai ceea ce faci. Pot să vă mărturisesc că în viaţa mea am adunat cu carul astfel de caiete de însemnări la care nu m-am mai uitat niciodată după aceea – căci ceea ce contează este să poţi reţine ceea ce ai văzut în lumea spirituală cu o forţă mai mare decât simpla forţă a minţii. Reţinem cu o forță mai mare atunci când trăirea respectivă se revarsă prin mâna noastră, datorită acelui impuls al voinţei care ne determină să scriem. Această fixare a evenimentelor interioare din lumea spirituală este condiţionată de trăirea adevărurilor, s-ar putea spune „în mod organic”, cu întreaga făptură.
Se mai adaugă ceva aici, ceva ce nu trebuie să rămână aşa în civilizaţia noastră, după cum nu era aşa nici în trecut, când căile spre cunoaşterea iniţiatică erau total diferite. Am în vedere o problemă care astăzi se prezintă în mare măsură în felul următor. Dacă ai realizat pe vremuri ceva în domeniul ştiinţei spirituale la care ai vrea să revii mai târziu şi când, ca de exemplu în cazul meu, eşti deja un om în vârstă şi ceea ce ai vrea să comunici acum a fost înfăptuit de tine poate cu patruzeci de ani în urmă, aceasta pare ceva de domeniul trecutului şi deci activitatea spirituală pe care o depui arată de fapt aproape ca şi când ai vrea să prezinţi cuiva ceva ce ai citit într-o carte veche de care eşti complet străin. Aş vrea să mă înţelegeţi: ceea ce ai realizat tu însuţi cu ani în urmă ajunge să-ţi fie tot atât de străin ca ceva care este scris într-o carte din anul respectiv cu care nu ai nici o legătură. Se desprinde, nu ca în cazul cunoaşterii abstracte de care v-am vorbit, dar, spiritual, se desprinde de tine. Ceea ce în alte situaţii, în afara cunoaşterii iniţiatice, este resimtit ca fiind în mod foarte justificat legat de propria noastră fiinţă ni se înfăţişează aici ca o altă persoană. Pot să spun că unele cărţi primite din partea prietenilor îmi sunt astăzi mai apropiate decât cele pe care le-am scris eu însumi mai demult. Îmi recitesc cărţile din tinereţe numai dacă este neapărată nevoie, de exemplu, atunci când trebuie să fac corectura la reeditări, căci deja ele sunt străine de mine. Deci contribuţia pe care trebuie s-o aducă astăzi cercetătorul spiritual se desprinde de persoana sa, devine ceva obiectiv. De aceea nu poţi resimţi în mod cu totul elementar vreo bucurie extraordinară sau vreo înălţare extraordinară şi aşa mai departe. Însă acest lucru nu este legat de cunoaştere ca atare, ci de modul şi condiţiile în care încă mai este necesar să se ajungă la ea în zilele noastre – în singurătate. În vremurile de demult, când încă domnea o manieră mult mai instinctivă, mai puţin conştientă, de a ajunge la ştiinţa iniţiatică, singurătatea nu era deloc favorabilă pentru cultivarea acestei ştiinţe iniţiatice. Dacă urmăriţi istoria în această direcţie, veţi constata că ştiinţa iniţiatică este întotdeauna cultivată în cadrul unor societăţi. Astfel de societăţi există şi astăzi, dar acum ele nu fac decât să întreţină tradiţia. Cel care vorbeşte astăzi, direct din cele desprinse din calea sa personală spre cunoaştere, este deja sortit într-o anumită măsură singurătăţii.
Dar cum erau orânduite societăţile de acest fel şi cum vor fi ele din nou organizate atunci când cunoaşterea celor spirituale va fi acceptată iarăşi de civilizaţie, când va fi chemată iarăşi să se implice în toate domeniile vieţii şi în practică? Căci ea va putea face aceasta când oamenii îşi vor însuşi cunoaşterea spirituală. În astfel de societăţi se proceda aşa: prin propriul acord liber consimţit, fiecare prelua o anumită parte a cunoaşterii. Unul îşi concentra cercetarea spirituală proprie pentru a studia influenţa lumii aştrilor asupra vieţii omeneşti, un altul studia calea parcursă de viaţa omenească de la existenţa spirituală premergătoare celei terestre la pătrunderea în sfera terestră. Prin aceasta se urmărea să se creeze posibilitatea cercetării în amănunt a diferitelor domenii. Căci dacă este nevoie de zece ani numai pentru ca să se ştie câte ceva despre influenţa aştrilor asupra vieţii omeneşti, pentru a cerceta în detaliu doar câţiva paşi de pe calea ce duce de la viaţa premergătoare celei pământeşti la viaţa pământească sunt necesari nu zece ani, ci o întreagă viaţă de om. De aceea, această împărţire a cunoaşterii în mai multe domenii distincte era pe de-a-ntregul îndreptăţită. În felul acesta fiecare se încadra în domeniul asupra căruia se concentra în mod special, lăsând ca toate celelalte să le primească de la confraţii săi. Astfel că el avea parte în acelaşi timp de acea trăire interioară care constă în producerea cunoaşterii şi de cealaltă trăire, care constă în receptarea unor cunoştinţe pe care nu le-ai produs tu însuţi. Când omenirea va ajunge în sfârşit să fie mai caldă, când în sfârşit inimile se vor deschide pline de căldură, ştiinţa spirituală va trebui să se prezinte ca o imagine pictată. Atunci omul va putea recepta, prin simţul său natural al realităţii, ce anume este cuprins în ideea pe care n-a produs-o el însuşi, dar pe care o resimte direct prin faptul că o preia prin intermediul simţului său neîngrădit al realităţii. În altă ordine de idei, el va resimţi şi acea durere şi suferinţă despre care v-am vorbit, pe scurt toate nuanţele implicării personale, la contactul cu cunoaşterea care i se înfăţişează. Datorită acestui fapt, el va răzbi pe baza propriilor sale forţe sufleteşti până la înţelegerea celor spirituale. Omul poate face aceasta atunci când primeşte adevărurile spirituale. În ziua de astăzi de multe ori omul trebuie să renunţe la acest lucru, să se resemneze sub acest aspect, atunci când el însuşi produce ceva într-un domeniu anume al adevărurilor ştiinţei spirituale. De aceea, roadele adevărurilor ştiinţei spirituale pot să ajungă tocmai la aceia care, având o inimă plină de căldură, receptează aceste adevăruri. În vechile confrerii spirituale-ştiinţifice oamenii tocmai asta trebuiau să facă, să recepteze. De aceea i se delimita cuiva – sau el însuşi îşi selecta – un anumit domeniu de cercetare spirituală în care acesta renunţa la orice receptare însufleţitoare, care îmbogăţeşte viaţa. În schimb el beneficia de această îmbogăţire a vieţii prin cele receptate de la ceilalţi confraţi. Ceva asemănător ar trebui să se producă din nou în viitor.
Vă relatez acestea nu pentru a vă prezenta o situaţie relativ personală, ci pentru ca prin această latură personală, afectivă, să vă atrag atenţia că roadele ştiinţei spirituale despre care am vorbit nu sunt condiţionate de necesitatea de a fi produse de cineva personal. Şi la aceasta poate ajunge oricine dacă ţine seama cât de cât de ceea ce am arătat de exemplu în cartea mea Cum putem ajunge la cunoaşterea lumilor superioare? ca exerciţii sufleteşti, meditaţie, concentrare şi aşa mai departe. Dacă prin aceasta el realizează o activitate sufletească în sinea sa, chiar numai pentru a înainta cu câţiva paşi în adâncul vieţii, aceasta face să i se deschidă inima pentru ceea ce poate fi receptat de la cercetătorii spirituali de vocaţie. Şi atunci darul spiritual primit devine ceva ce se poate ataşa strâns de ceea ce este personal, deoarece se adresează elementului personal din om. Atunci omul ajunge personal la izvoarele acelei vieţi din care se trage veşnicia în esenţa sa. Atunci se cufundă în ceea ce a fost înainte de viata pământească, a omului; în ceea ce va fi după această viaţă pământească, se cufundă în trăirile pe care le-a avut în lumea spirituală înainte de viaţa pământească şi pe care le va avea după această viaţă pământească, după ce, trecând prin poarta morţii, va ajunge în lumea spirituală. Din omul iniţial, inferior, creşte al doilea om, superior. Dar cel de-al doilea om, superior, nu poate să ia avânt, nu putem dobândi înţelegerea ideilor ştiinţei spirituale, dacă nu putem simţi că ne aflăm cu ceva în lumea spirituală aşa cum aici, în lumea fizică, cu idei ferme despre natură, ne simţim ancoraţi în ceva. Faptul că avem muşchi şi oase ne leagă de natura exterioară, prin aceasta suntem ancoraţi cu propria noastră natură fizică în natura fizică exterioară. Atunci când înţelegem conţinutul adevărat al ideilor spirituale şi le recunoaştem ca fiind acelaşi lucru cu lumea spirituală, învăţăm să ne simţim integraţi într-o lume spirituală, divină, aşa cum prin corpurile noastre ne simţim integraţi în lumea sensibilă. Şi acest sentiment de apartenenţă este important, căci prin el ne putem concepe şi în fiinţa noastră spirituală, aşa cum prin corpul nostru ne concepem în fiinţa noastră fizică. Aşa cum însă prin corpul nostru sesizăm numai fiinţa trecătoare, existenţa dintre naştere şi moarte, tot aşa prin existenţa noastră spirituală-sufletească ne vedem pe noi înşine în lumea veşnică, spirituală-divină. Tocmai pentru că ne cufundăm mai adânc în personal, aflăm cum nu numai omul în general, omul abstract, îşi are rădăcinile într-o lume spirituală, ci mai aflăm cum fiecare ins tocmai prin ceea ce are el personal – prin aceea că poate să trăiască pe Pământ în deplină individualitate, într-un anumit loc şi într-o anumită perioadă – îşi are rădăcinile, în mod cu totul elementar, într-o lume spirituală, în lumea spirituală căreia îi aparţine şi care are caracter etern. Deoarece simte aceasta, el simte, ca să spunem aşa, glasul care îi strigă: Fereşte-te să devii, prin conţinuturi spirituale nesănătoase, un infirm din punct de vedere spiritual-sufletesc, căci şi tu ai fost pus la socoteală ca oricare om nu numai în general, ci ai fost pus la socoteală pentru că eşti un om cu propria ta personalitate, cu individualitatea ta.
În această umanitate personală, cea mai individualizată, omul se cufundă prin gândurile sale religioase şi cele mai elevate senzaţii artistice pe care le poate încerca în raport cu Universul. De aceea, ştiinţa spirituală duce direct la sentimente religioase. Oricine poate să vadă din cărţile noastre cum creştinismul este aprofundat, cum este prezentat în deplină lumină şi în adevărata sa esenţă abia prin adâncirea în trăirile personal-omeneşti ale lui Christos, care s-a arătat sub o înfăţişare personală. Prin faptul că în această manieră, pe o cale personală, pătrundem până la o entitate spirituală veşnică, doar prin acest fapt personalitatea noastră se integrează cu nuanţa potrivită în lumea reală, căci astfel devenim conştienţi că fiecare dintre noi este luat în considerare în mod personal. Şi atunci dobândim într-adevăr cunoaşterea spiritului ca ceva care devine direct un drum personal al omului în viaţă. Ne simţim atunci ca şi cuprinşi lăuntric de conţinutul cunoaşterii spirituale, aşa cum corpul nostru este cuprins de forţa năvalnică a sângelui care îi întreţine viaţa.
Ne simtim ca şi când existenţa noastră individuală, personală, pe Pământ ar putea fi oarecum caracterizată prin următoarea comparaţie. Undeva are loc o adunare. Se insistă să venim la acea adunare. Se insistă în mod individual să venim la acea adunare, întrucât acolo se aşteaptă să se spună tocmai ceea ce numai noi, numai Eul nostru propriu ca individualitate personală poate aduce în discuţie. Să presupunem că înainte de a merge la această adunare unde suntem aşteptaţi facem un anumit lucru care are drept urmare faptul că nu mai putem merge acolo. Nu mai mergem. Vom fi cel care este aşteptat – şi care nu vine!
Întrucât ştiinţa spirituală devine o chestiune personală, omenească, învăţăm să cunoaştem treptat că ceea ce facem în viaţă prin ştiinţa spirituală îmbogăţeşte viaţa şi sub aspectele cele mai practice ale ei. Învăţăm să recunoaştem faptul că drumul nostru personal în viaţă este orientat într-o direcţie în care suntem aşteptaţi. Contemplând lumea spirituală, lumea în care entităţi spirituale divine acţionează în mod creator asupra existenţei noastre individuale, vedem în acelaşi timp un loc unde ne dăm seama că suntem aşteptaţi şi vom răspunde acestei aşteptări care ni se adresează şi vom ajunge la aceia care ne vor fi alături într-o lume superioară, spirituală, numai atunci când pe calea vieţii omeneşti personale vom găsi în lumea spirituală pe omul acesta etern în armonia sa deplină, în deplina sa putere, primind de la el elementul spiritual-sufletesc. În felul acesta cunoaşterea spirituală adâncită în ceea ce este omenesc ne conduce la situaţia de a trebui să decidem dacă vom pătrunde acolo sus, în domeniul în care omenescul convieţuieşte cu spiritualul, acolo unde suntem aşteptaţi sau dacă – noi trecem, doar, prin naşteri şi morţi – vom ajunge o dată până acolo unde ni se vor adresa aceste cuvinte pline de reproş: Tu ai fost aşteptat – şi nu ai venit!
