Secolele III-IV care preced Misteriul de pe Golgotha şi secolele III-IV, care-i urmează, deci un interval de timp de şase până la opt secole, sunt deosebit de importante pentru a înţelege istoria Occidentului şi legătura lui cu Orientul. Caracterul esenţial al evenimentelor despre care am vorbit zilele trecute şi care culminează cu apariţia aristotelismului şi expediţiile lui Alexandru Macedon în Asia, caracterul esenţial al acestor evenimente este că ele formează un fel de încheiere a acestei civilizaţii din Orient, care mai era încă în întregime impregnată de impulsurile misteriilor.
Încheierea finală a acestor impulsuri încă adevărate, încă pure, ale misteriilor din Orient, a fost incendiul nelegiuit din Efes. Efes a fost pentru Europa, pentru Grecia, ultimul vestigiu al tradiţiei misteriilor, umbra – aş putea spune – anticei civilizaţii inspirate direct de zei. La patru secole după Misteriul de pe Golgotha, putem vedea într-un alt eveniment ceea ce supravieţuise din misteriile abolite. Este ceea ce vedem prin Iulian Apostatul [ Nota 23 ]: Iulian Apostatul, împărat roman, a fost iniţiat în secolul IV, aşa cum mai putea fi iniţiat în acea epocă, de către unul din ultimii hierofanţi ai Misteriilor din Eleusis. Aceasta înseamnă că Iulian Apostatul a cunoscut tot ceea ce se mai putea şti despre vechile taine divine din Orient, aşa cum mai erau ele cunoscute la Eleusis în secolul IV.
Incendierea Efesului, în ziua de naştere a lui Alexandru, marchează în anul 356 î. Chr. punctul de plecare al unei noi epoci. Şi această epocă se termină în 363 d. Chr., anul morţii lui Iulian Apostatul în Asia. Tocmai la mijlocul acestui interval de timp are loc Misteriul de pe Golgotha. Să vedem acum cum se încadrează această perioadă astfel delimitată în întreaga istorie a omenirii. Dacă vrem să urcăm dincolo de această perioadă în evoluţia omenirii, viziunea noastră trebuie să sufere o modificare foarte asemănătoare cu cea pe care noi o operăm într-un alt domeniu; numai că aceste două situaţii nu sunt prea des aduse împreună.
Amintiţi-vă, iubiţii mei prieteni, cum în cartea mea Theosophie (Teosofie) [ Nota 24 ] am descris lumile care ne privesc: lumea fizică, cea care se învecinează cu o lume de tranziţie sau o lume a sufletelor, apoi lumea care nu este accesibilă decât părţii celei mai înalte a omului, lumea spiritelor. Or, dacă se neglijează particularităţile acestei lumi a spiritelor, pe care la ora actuală omul o traversează între moarte şi o nouă naştere, reţinându-i doar caracteristicile generale, noi trebuie, pentru a sesiza această lume a spiritelor, să schimbăm complet dispoziţia sufletului nostru; tot aşa, noi trebuie să-l schimbăm pentru a sesiza ceea ce este anterior acestui moment. Cu conceptele şi ideile de care dispunem pentru lumea actuală, nu trebuie să sperăm să putem înţelege ceea ce s-a întâmplat înainte de incendierea Efesului. Trebuie să ne formăm alte concepte şi alte idei pentru a fi capabili să observăm oamenii care mai ştiau că, aşa cum omul se uneşte prin respiraţie cu aerul exterior, se uneşte în mod continuu prin sufletul său cu zeii.
Să privim acum această lume, care este într-un anumit sens un Devachan pământesc, o ţară pământească a spiritelor, căci lumea fizică nu ne ajută să înţelegem acea lume de dincolo de incendiul din Efes. Avem acea perioadă intermediară din anul 356 î. Chr. până în anul 363 d. Chr. Şi ce se află dincolo de aceasta? Dincolo de aceasta, înspre Asia, respectiv, înspre Europa, se află acea lume din care a provenit omenirea actuală, aşa cum a evoluat vechea omenire din lumea orientală, trecând prin epoca greacă şi ajungând în Imperiul Roman (vezi desenul 9 de mai jos). Căci ceea ce s-a dezvoltat de-a lungul secolelor Evului Mediu până în epoca actuală drept civilizaţie, este o civilizaţie care s-a format şi dezvoltat făcând abstracţie de conţinutul propriu-zis al esenţei misteriilor, care s-a dezvoltat pe baza a ceea ce poate omul forma prin conceptele şi reprezentările sale. În Grecia, aceasta a fost pregătită deja începând cu Herodot, care a descris în mod exterior realităţile istoriei, fără să se mai apropie de spiritual, sau cel mult apropiindu-se de el într-o manieră complet deficitară. Şi această situaţie se accentuează tot mai mult. Dar în Grecia subzistă totuşi o uşoară adiere a acelor imagini de umbră care trebuiau să amintească de viaţa spirituală. Dimpotrivă, la Roma începe acea perioadă cu care omenirea prezentului este încă înrudită, acea perioadă în care există o constituţie sufletească cu totul diferită de cea care mai exista încă în Grecia. Numai o personalitate ca aceea a lui Iulian Apostatul mai putea simţi nostalgia invizibilă a vechii lumi, şi el s-a lăsat iniţiat cu o anumită loialitate în Misteriile din Eleusis. Dar cunoaşterea pe care a primit-o acolo era lipsită de putere, şi el însuşi aparţinea unei lumi care nu mai putea cuprinde pe deplin, cu lăuntrul sufletului, ceea ce exista ca tradiţie din esenţa misteriilor Orientului.
Tabla 9Omenirea actuală nu s-ar fi format niciodată dacă Asiei nu i-ar fi urmat mai întâi Grecia, apoi Roma. Omenirea actuală este edificată pe personalitate, pe factorul individual. Persoana orientală, omenirea orientală nu se baza pe personalitate, pe individ. Fiecare om se simţea un membru al procesului divin neîntrerupt. Zeii călăuzeau evoluţia Pământului; ei voiau una sau alta; şi acestea se realizau pe Pământ. Zeii inspirau voinţa oamenilor. Tot ceea ce a fost realizat în Orient de personalităţile înzestrate cu puterea de care v-am spus, era inspiraţie a zeilor. Zeii voiau şi oamenii îndeplineau. În timpurile vechi, misteriile erau destinate să transmită aceste voinţe divine şi să călăuzească omenirea pe calea bună.
Doar în Efes a fost altfel. Acolo, aşa cum v-am spus, discipolii misteriilor erau dependenţi de propria lor maturitate şi nu mai depindeau de anotimpuri. Acolo s-au făcut primii paşi spre personalitatea umană. Acolo au primit Aristotel şi Alexandru, într-o încarnare anterioară, impulsul personalităţii. Apoi a venit timpul în care Iulian Apostatul a avut ultima aspiraţie să devină discipol al misteriilor din Orient. Apoi a venit timpul în care sufletul omenesc a devenit cu totul diferit de ceea ce era în Grecia.
Să ne imaginăm un om care primise învăţătura Misteriilor din Efes. Acesta nu era aşa cum era datorită Misteriilor din Efes, ci fiindcă trăia în acea epocă. Când astăzi un om se cufundă în amintirile sale, cum se spune, la ce se poate el gândi? El îşi reaminteşte ceva ce a trăit personal de la naşterea sa. Să zicem că este un om mai în vârstă; el reflectează la ceea ce a trăit acum douăzeci – treizeci de ani. Gândirea sa nu „reflectează” interior nimic ce depăşeşte viaţa sa personală. Nu era la fel cu oamenii care, de exemplu, participaseră încă la civilizaţia efesiană. Dar dacă nu au primit decât o urmă a acelei educaţii ce se realiza la Efes, atunci când se cufundau în ei înşişi, în sufletul lor se întorceau înapoi la amintirea evenimentelor existenţei pre-pământeşti şi a celor care erau legate în regnurile naturii de evoluţia Pământului: evoluţia lunară şi evoluţia solară. Se putea privi în sine însuşi şi se contempla astfel lumea cosmică, legătura omului cu lumea cosmică şi, ca să spunem aşa, legătura care-l făcea dependent de cosmic. Ceea ce trăia în sufletul omenesc era propria sa amintire.
Putem deci spune: Avem o epocă, aceea epocă din Efes, în care se puteau cunoaşte şi vieţui secretele lumilor. Sufletul omenesc avea amintirea trecutului în cosmos. O adevărată viaţă în sânul acestui trecut precedase această amintire şi din ea nu rămânea decât viziunea în trecut. În epoca despre care povesteşte Epopeea lui Ghilgameş, nu putem vorbi de amintirea unui trecut cosmic în sufletul omenesc, ci trebuie să spunem: experienţa vie a trecutului în prezent. Apoi urmează acel interval de timp între Alexandru şi Iulian Apostatul. Să-l lăsăm la o parte pentru un moment, şi să ajungem la epoca aflată la originea civilizaţiei Evului Mediu şi a Epocii moderne. Aici nu mai exista o amintire a trecutului cosmic în sufletul omenesc; cu atât mai puţin o experienţă a trecutului în prezent, ci numai tradiţia.
Tabla 10Se putea consemna ceea ce se întâmpla. A apărut istoria. Această istorie începe cu epoca romană. Gândiţi-vă la această enormă diferenţă! Gândiţi-vă la epoca în care au trăit vechii discipoli din Efes. Ei nu aveau nevoie de nici o carte de istorie. A nota în scris ceea ce se întâmplase le-ar fi părut ridicol, căci era suficient de reflectat, de reflectat în mod profund, pentru ca din adâncul conştienţei să reurce la suprafaţă ceea ce se întâmplase. Şi nici un medic modern nu exista acolo, pentru a numi aceasta psihanaliză, dar era într-adevăr o încântare pentru sufletul omenesc să evoce în amintirea vie ceea ce existase cândva.
Vine apoi epoca în care omenirea, uitând totul, a trebuit în mod necesar să-şi noteze ceea ce se întâmplase. Dar în acest răstimp în care omenirea a trebuit să lase să se stingă ceea ce fusese puterea amintirii cosmice, ea a trebuit să se exprime în scris, în mod neclar, despre evenimentele lumii. În acest timp s-a dezvoltat, încetul cu încetul, memoria personală, amintirea personală în lăuntrul omului. Orice epocă îşi are misiunea ei, sarcina sa deosebită. Dumneavoastră aveţi aici alt aspect a ceea ce v-am arătat deja în prima conferinţă privind apariţia memoriei temporale. Această memorie temporală şi-a avut primul leagăn în Grecia, dar s-a dezvoltat după aceea prin cultura romano-latină, în Evul Mediu, până în Epoca modernă. Şi faptul că în timpul lui Iulian Apostatul a fost pus deja germenele acestei civilizaţii a personalităţii constituie dovada că, în fond, lui Iulian Apostatul nu i-a folosit la nimic faptul că a fost iniţiat în Misteriile din Eleusis.
Apoi urmează vremea în care omul din Occident, începând din secolele III-IV d. Chr. şi până în zilele noastre, îşi petrece viaţa pământească cu totul în afara lumii spirituale, şi trăieşte numai în simple concepte şi idei, în abstracţiuni. La Roma, chiar şi zeii devin o abstracţiune. Vine vremea în care omenirea nu mai ştie nimic despre convieţuirea vie cu lumea spirituală. Pământul nu mai este Asia, regiunea cea mai de jos a Cerului, Pământul este o lume în sine, iar Cerul se afla departe, este difuz în contemplarea omenească. Astfel încât se poate spune că omul îşi dezvoltă personalitatea sub influenţa a ceea ce a ajuns în Occident drept cultură romană.
Aşa cum lumea spiritului, ţara spiritelor, care se află sus, se învecinează jos cu o lume a sufletelor, tot astfel, în perioada care a urmat, lumea orientală spirituală se învecinează cu civilizaţia Occidentului, care este un fel de lume sufletească. Şi această lume sufletească se manifestă direct până în epoca noastră. Dar omenirea, prin majoritatea reprezentanţilor ei, încă nu remarcă, în ziua de astăzi, că o schimbare radicală este în curs de desfăşurare. Unii dintre prietenii care m-au ascultat adesea ştiu că eu nu afirm cu plăcere că epoca noastră este o epocă de tranziţie, pentru că fiecare epocă este o epocă de tranziţie, anume de la cele anterioare spre cele ulterioare. Este vorba numai între ce stări de fapt se realizează tranziţia. Dar prin ceea ce v-am spus, eu am indicat de fapt că prin această tranziţie se trece din împărăţia spiritului în lumea sufletelor şi numai de aici se ajunge în lumea fizică. Au existat mereu în civilizaţia care s-a dezvoltat până în prezent anumite rezonanţe spirituale! Chiar în sânul materialismului se pot detecta anumite rezonanţe spirituale. Materialismul integral în toate domeniile nu există decât de la mijlocul secolului XIX, şi puţini oameni îi înţeleg toată semnificaţia. Dar el este prezent cu o forţă uriaşă şi există astăzi o adevărată epocă de tranziţie spre o a treia lume, care diferă tot atât de mult de epoca precedentă, pe cât diferea această lume romană de cea orientală.
Am lăsat nediscutată o epocă situată între Alexandru şi Iulian, iar la mijlocul acestei epoci a avut loc Misteriul de pe Golgotha. Acest Misteriu de pe Golgotha nu mai este primit de omenire ca în vremea în care oamenii înţelegeau misteriul; altfel, ne-am fi făcut o cu totul altă idee despre Christos, care a trăit în omul Iisus din Nazareth. Numai unii contemporani iniţiaţi în misterii aveau noţiunile corespunzătoare. Cea mai mare parte a omenirii occidentale, covârşitor de mare parte, nu avea nici o noţiune care să-i permită să înţeleagă în mod spiritual Misteriul de pe Golgotha. Iată de ce primul fel în care a fost înţeles Misteriul de pe Golgotha vine de la tradiţia exterioară, de la comunicarea exterioară. Numai anumite cercuri de iniţiaţi din primele secole au putut pătrunde sensul spiritual a ceea ce se întâmplase pe Golgotha.
Dar mai exista şi altceva, despre care eu am vorbit deja unora dintre dumneavoastră în nişte conferinţe recent ţinute [ Nota 25 ]. În Hibernia, în Irlanda, persistau ecourile vechii înţelepciuni atlanteene. În Misteriile din Hibernia, pe care vi le-am schiţat alaltăieri, sugestia puternică trezită de cele două statui dădea posibilitatea de a vedea lumea tot atât de clar pe cât o văzuseră vechii atlanţi. Aceste misterii erau foarte restrictive, şi se desfăşurau într-o atmosferă de seriozitate extremă. Ele au existat în secolele care au precedat Misteriul de pe Golgotha; ele existau de asemenea în epoca după ce el a avut loc. Acolo, în Asia, s-a desfăşurat Misteriul de pe Golgotha; la Ierusalim s-a întâmplat pe plan istoric tot ceea ce povestesc în mod tradiţional Evangheliile. Dar fără ca vreo gură omenească să fi adus vestea, fără ca nici o altă relaţie să se fi stabilit cu Palestina, în Misteriile din Hibernia s-a ştiut prin clarvedere, în momentul în care se producea atât de tragic Misteriul de pe Golgotha, că în Palestina acesta avea loc realmente. În centrele de misterii din Hibernia, imaginea simbolică s-a desfăşurat în acelaşi timp. Acolo nu se învăţa prin tradiţie, ci Misteriul de pe Golgotha a fost cunoscut pe o altă cale spirituală. Şi în timp ce evenimentul cel mai măreţ, cel mai maiestuos se desfăşura în Palestina în realitatea sa fizică exterioară, în Misteriile din Hibernia se celebra cultul prin care se revela în lumina astrală o imagine vie a Misteriului de pe Golgotha.
Vedeţi cum se înlănţuie lucrurile, cum se creează un fel de lume de marasm, aş spune, în care se cufundă vechea relaţie cu zeii.
În Orient, această veche viziune a zeilor s-a deformat după incendiul din Efes. În Hibernia viziunea rămâne prezentă până în momentul – dar numai într-o epocă postcreştină – când se stinge. Şi tot ceea ce radiază din Misteriul de pe Golgotha se răspândeşte prin tradiţie, prin transmitere orală. În Occident se dezvoltă cu precădere o civilizaţie care nu se întemeiază decât pe transmiterea orală sau, mai târziu, pe un studiu cu totul exterior al naturii, un studiu pur sensibil, ceea ce în domeniul naturii corespunde simplei tradiţii scrise sau orale în domeniul istoric.
Se poate spune: Aici se află civilizaţia personalităţii. Ceea ce este spiritual, Misteriul de pe Golgotha, este transmis istoric, dar nu mai este contemplat (vezi desenul 9, de mai sus). Reprezentaţi-vă în mod viu toate acestea; reprezentaţi-vă cum în perioada de după epoca lui Iulian Apostatul se răspândeşte o cultură în care Spiritul este exclus. Numai la sfârşitul secolului XIX, pe la finele anilor ‘70, răsună un nou apel din înălţimile spirituale înspre om. Începe epoca pe care eu am caracterizat-o adesea ca Epoca lui Mihael. Astăzi voi caracteriza-o din alt punct de vedere, spunând că a sosit timpul când omul, dacă vrea să rămână la materialism – şi o mare parte a omenirii vrea la început să rămână la el – va fi condus spre o prăpastie cumplită. Dacă vrea să rămână ataşat de materialism, omul va ajunge cu necesitate în sub-uman, căci el nu se va mai putea menţine la nivelul de om. Pentru a se menţine la nivelul de om, el trebuie să-şi deschidă simţurile. Şi aceasta este o necesitate absolută de la sfârşitul secolului XIX, omul trebuie să-şi deschidă simţurile revelaţiilor spirituale care pot fi avute din nou începând de atunci.
Anumite puteri spirituale care erau în acţiune nu s-au manifestat decât într-o manieră exterioară în personalitatea lui Herostrat. Herostrat a fost, ca să spunem aşa, ultima sabie întinsă de anumite puteri spirituale din Asia. Şi când Herostrat a aruncat făclia în Templul din Efes, în spatele lui, ridicând într-un fel această sabie omenească, împingând acest mâner omenesc al torţei aprinse, se aflau entităţi demonice care în fond aveau scopul de a nu lăsa nimic spiritual să treacă în această civilizaţie europeană.
Acestei intenţii, vedeţi dumneavoastră, i s-au opus Aristotel şi Alexandru. Căci ce s-a întâmplat, mai exact? Expediţiile lui Alexandru au dus în Asia cunoştinţele lui Aristotel despre natură, şi peste tot s-a răspândit această cunoaştere temeinică a naturii. Peste tot, nu numai în Egipt, în Alexandria, ci peste tot în Asia, Alexandru crease academii în care învăţământul vechii înţelepciuni a fost cultivat multă vreme. Înţelepţii greci au putut veni întotdeauna acolo, găsind refugiu. Cunoaşterea naturii a fost deci adusă în Asia de Alexandru.
Europa nu a putut suporta, pentru început, această cunoaştere profundă a naturii. Ea nu voia decât o cunoaştere exterioară, o cultură exterioară, o civilizaţie exterioară. Iată de ce Theofrast a ales din opera maestrului său Aristotel ceea ce putea fi transmis Occidentului. Dar şi în aceasta era încă extrem de mult. Occidentul a primit scrierile de logică ale lui Aristotel; dar particularitatea lui Aristotel este că el se citeşte altfel decât alţi scriitori, chiar acolo unde este abstract şi logic. Să căutăm numai – printr-o experienţă bazată pe meditaţie lăuntrică, spirituală – să realizăm diferenţa care există între lectura operelor lui Platon şi cea a operelor lui Aristotel. Când un om modern citeşte cu un sentiment spiritual adevărat şi just o anumită meditaţie a lui Platon, el îşi simte după un timp oarecare capul ridicat deasupra capului său fizic, ca şi cum ar fi puţin ieşit din organismul său fizic. Acesta este clar cazul pentru cel care nu-l citeşte pe Platon într-un mod prea sec.
La Aristotel este cu totul altfel. Citindu-l pe Aristotel, nu vom putea avea niciodată sentimentul de a ieşi în afara corpului. Dar când citim pe Aristotel după o anumită pregătire meditativă, avem sentimentul că el acţionează într-adevăr în interiorul omului fizic. Datorită lui Aristotel, omul fizic progresează. El lucrează mai departe. Logica lui nu este o logică cu care se urmăreşte în mod simplu expunerea, ci este o logică ce lucrează lăuntric. Aristotel rămâne mereu cu o treaptă mai sus decât toţi pedanţii care au venit după el şi care şi-au edificat logica pe a lui. Operele de logică ale lui Aristotel nu sunt înţelese corect decât dacă sunt considerate drept cărţi de meditaţie. Aici se produce ceva remarcabil. Gândiţi-vă numai: Dacă lucrările de ştiinţe naturale ale lui Aristotel s-ar fi răspândit direct din Macedonia spre Vest, spre Europa Centrală şi de Sud, ele ar fi fost preluate într-un mod nesănătos. Desigur că oamenii ar fi preluat câte ceva, dar acestea ar fi fost vătămătoare pentru ei. Căci ştiinţa naturii pe care Aristotel o transmisese lui Alexandru – eu v-am oferit o dovadă în acest sens – trebuia să fie preluată de suflete care fuseseră deja atinse de esenţa atmosferei din Efes, aşa cum era ea înainte de incendierea templului; iar astfel de suflete nu se puteau găsi decât în Asia sau în Africa egipteană. Astfel că expediţiile lui Alexandru au purtat cunoaşterea şi vederea entităţilor naturii în Asia (vezi desenul 9.2, mai jos – portocaliu spre dreapta) şi, sub o formă atenuată, ea revine mai târziu, prin marşul spre Spania, şi spre Europa, dar într-o stare mult filtrată şi atenuată (galben, de la dreapta la stânga).
Ceea ce venise direct erau lucrările de logică ale lui Aristotel, gândirea lui Aristotel. Şi acestea au continuat să trăiască în scolastica medievală.
Da, acum avem aici cele două curente. În mentalităţile Europei Centrale se întâlneşte întotdeauna primul curent, insesizabil şi reprezentat de oameni relativ simpli. Vedeţi cum sămânţa dusă de Alexandru în Asia şi trecută în Arabia prin toate căile posibile, apoi readusă în Europa pe drumuri de ţară şi pe căile cruciaţilor, vedeţi cum trăieşte ea peste tot, dar în mod secret, în locuri tăinuite. De aici vin oameni ca Jacob Böhme [ Nota 26 ] ca Paracelsus, ca atâţia alţii care preiau ceea ce pe aceste căi ocolite ajunge în cercurile inculte ale Europei. Înţelepciunea populară s-a inspirat din ea într-o măsură cu mult mai mare decât ne-o putem imagina. Şi ea trăieşte. Curge în rezervoare ca Valentin Weigel, Paracelsus, Jacob Böhme şi mulţi alţii ale căror nume sunt mai puţin cunoscute. În Basilius Valentinus [ Nota 27 ] străluceşte din belşug acest alexandrinism sosit târziu în Europa. În mănăstiri se cultiva o adevărată înţelepciune alchimistă ce nu se mulţumea să dea explicaţii asupra transformărilor materiei, ci dădea lămuriri cu privire la schimbările omeneşti cele mai intime în interiorul Universului. Numeroşi învăţaţi cunoscuţi s-au ocupat cu operele lui Aristotel – evident desfigurate, fragmentate –, punându-se mai mult accentul pe logică, dar pe baza cărora totuşi scolastica şi mai târziu ştiinţa au elaborat filosofia modernă, acest Aristotel devine pentru Occident o binecuvântare. Căci abia în secolul XIX – când nimeni nu mai înţelege nimic din Aristotel, când Aristotel este studiat ca şi cum ar trebui doar citit în loc să fie exersat, în loc să se facă din el o carte de meditaţie –, abia în secolul XIX se ajunge că nimeni nu mai înţelege nimic din Aristotel, fiindcă el nu mai acţionează şi nici nu mai trăieşte în ei, fiindcă ei nu fac altceva decât să-l studieze, nu mai este o carte de exerciţii, ci un obiect de studiu. Până în secolul XIX el rămăsese o carte de exerciţii practice. Dar, vedeţi dumneavoastră, în cursul secolului XIX totul merge în aşa fel încât ceea ce era mai înainte exerciţiu practic, capacitate, devine ştiinţă abstractă.
În Grecia, să urmărim acest alt curent prin care se pot de asemenea caracteriza lucrurile. În Grecia mai există convingerea că din omul întreg provine înţelegerea, judecata omenească, învăţătorul este gimnastul. Din omul întreg, din mişcările sale corporale în care acţionează zeii, apare, să zicem, ceea ce devine înţelegere, concepţia omenească; deci gimnastul este profesorul. În Roma, cel ce-i ia locul este retorul. Se sustrage deja ceva din omul complet; dar cel puţin mai rămâne încă o legătură cu o activitate exercitată într-o parte a organismului. Cum intră totul în mişcare când vorbim! Noi trăim vorbirea din inima noastră, în plămânii noştri, până în diafragma noastră, şi chiar mai jos. Această activitate nu este tot atât de intensă ca în exerciţiile de gimnastică, dar ea trăieşte totuşi într-o mare parte a omului, şi gândurile nu sunt atunci decât un extract a ceea ce trăieşte în vorbire. Retorul ia locul gimnastului. Gimnastul avea de-a face cu omul întreg; retorul, cu ceea ce într-o anumită măsură se separă de ansamblul membrelor şi proiectează în cap ceea ce este gândire, judecată omenească. Şi cea de-a treia treaptă apare numai în timpurile moderne: aceasta este doctorul [ Nota 28 ], care nu mai prelucrează, nu mai are în vedere decât capul, nu se ocupă decât de gânduri. S-a ajuns ca, în secolul XIX, în câteva universităţi să se mai afle încă profesori de elocinţă, dar ei nu mai puteau preda fiindcă nu se mai punea preţ pe vorbire, ci numai pe gând. Retorii dispar; iar cei care îl reprezintă cel mai puţin pe om, universitarii, care nu ţin seama decât de cap, aceia devin îndrumătorii formării tineretului.
Pe când trăia adevăratul Aristotel, de la el pleca practica mişcării, exerciţiul, asceza, toate urmările lor. Şi aceste două curente supravieţuiesc. Cel care nu mai este foarte tânăr şi care a participat în mod conştient la ceea ce s-a întâmplat chiar în ultimii ani ai secolului XIX, ştie bine că ideile lui Paracelsus au pătruns printre oamenii de la ţară; el ştie că ultimele vestigii ale înţelepciunii populare medievale din care s-au inspirat Jakob Böhme, Paracelsus s-au păstrat până în anii '70, '80 ai secolului XIX; că în interiorul anumitor Ordine şi în viaţa anumitor cercuri închise, s-a menţinut încă un fel de practică aristoteliană, o practică sufletească, până în ultimii ani ai secolului XIX. Se poate deci spune că s-au putut cunoaşte, pe de o parte, ultimele prelungiri ale aristotelismului transportate de Alexandru în Asia, şi readuse prin Asia de Sud-Vest şi Africa înspre Spania de astfel de oameni cum s-a întâmplat cu Basilius Valentinus şi reînviate în înţelepciunea populară din care s-au inspirat, de asemenea Jacob Bohme, Paracelsus şi numeroşi alţii. De asemenea, o altă cale de înapoiere a fost prin intermediul cruciaţilor. Ele existau în masa largă a poporului. Şi până în ultimele decade ale secolului XIX se putea încă spune: Mulţumescu-ţi Doamne că, chiar dacă nu se mai recunosc, chiar pervertite, au supravieţuit totuşi ultimele prelungiri ale acestei antice ştiinţe a naturii, duse în Asia de Alexandru. Vechea alchimie, vechea cunoaştere a legăturilor care unesc substanţele cu forţele naturii, care trăiau încă atât de remarcabil în masele populare, sunt ultimele lor ecouri. Astăzi, ele s-au stins; au dispărut, nu se mai pot găsi, nu se mai poate şti nimic de ele.
La fel a fost cu educaţia spirituală aristotelică a unor învăţaţi. Aceasta nu mai există, nici ea. A rămas numai ceea ce fusese dus spre Est (vezi desenul 9: roşu, de la dreapta la stânga) şi ceea ce prin intermediul discipolului Theofrast a fost readus în Vest (albastru, în mijloc, spre stânga). Ceea ce a fost în Orient a revenit. Şi se poate spune: În anii '70, '80 ai secolului XIX aceste ultime vestigii puteau fi legate de o nouă cunoaştere spirituală. Şi aceasta este o relaţie într-adevăr extraordinară, căci se vede din ea cum expediţiile lui Alexandru şi aristotelismul au existat pentru a menţine o legătură corectă cu vechea spiritualitate, pentru a le infiltra în ceea ce trebuia să devină o cultură materială, infiltrare care se prelungește până când survine o nouă revelaţie spirituală.
Vedeţi dumneavoastră, din asemenea puncte de vedere se revelează faptul că ceva aparent nerodnic este de fapt plin de sens când se cuprinde ansamblul devenirii istorice a omenirii. În mod superficial, se poate afirma că expediţiile lui Alexandru spre Asia şi Egipt, la urma urmei, au fost neizbutite. Dar ele nu au fost nereuşite. În secolul XIX se poate spune că aristotelismul a încetat să existe, dar el nu a încetat să existe. Cele două curente au persistat până în momentul când este posibil să se înceapă o nouă viaţă spirituală.
În diverse locuri, eu am spus că primele semne ale acestei renaşteri spirituale s-au manifestat la sfârşitul anilor '70 ai secolului XIX şi că ea s-ar accentua la sfârşitul secolului. Astăzi, avem datoria să captăm curentul de viaţă spirituală care, aş spune, vine de sus înspre noi. Noi ne aflăm într-adevăr la mijlocul unei tranziţii foarte reale de expansiune spirituală a omenirii. Dacă noi nu devenim conştienţi de această remarcabilă legătură, de această legare de ceea ce a fost anterior, atunci dormim faţă de evenimentele importante care se desfăşoară în viaţa spirituală în jurul nostru. Şi ce se mai poate dormi astăzi faţă de evenimentele cele mai importante! Antroposofia trebuia însă să fie aici, pentru a trezi oamenii.
Eu cred că pentru toţi cei care sunt prezenţi la această întâlnire de Crăciun există un impuls spre o trezire posibilă. Vedeţi dumneavoastră, în curând aniversăm ziua în care s-a aprins focul care a distrus Goetheanumul. Lumea poate gândi ce vrea despre această distrugere a Goetheanumului prin foc; în dezvoltarea Mişcării antroposofice, acest incendiu are o semnificaţie enormă. Totuşi, dragii mei prieteni, nu se judecă în toată profunzimea sa dacă nu se vede cum, în lumea fizică, aceste flăcări, aceste limbi de foc ţâşneau într-un mod straniu, metalul în fuziune cu tuburile orgilor şi altor instrumente metalice ardeau cu flăcări, amestecându-se acolo în nuanţe remarcabile. Trebuie să luăm în noi amintirea anului trecut, dar în această amintire trebuie să trăiască ideea că fizicul este Maya, că noi trebuie să căutăm adevărul dincolo de aceste flăcări, în acel foc spiritual pe care trebuie întotdeauna să-l păstrăm în inimile noastre deasupra Goetheanumului arzând în mod fizic, trebuie întotdeauna să se ridice Goetheanumul activ spiritual.
Eu nu cred că acest eveniment poate dobândi întregul său sens istoric dacă nu se vede, în arierplanul Goetheanumului care ne era atât de scump, prăbuşindu-se în flăcările uriaşe celălalt incendiu nelegiuit din Efes atunci când Herostrat, dirijat de puterile demonice, a aruncat în templu făclia aprinsă. Din sentimentele care se leagă de ceea ce se ridică în prim-plan cu ceea ce este în arierplan, va rezulta poate o imagine care să se poată întipări profund în inimile noastre, privind ceea ce am pierdut acum un an, şi pe care noi trebuie să-l reconstruim cu toate forţele de care dispunem.
