V-am vorbit ieri despre forma specială pe care a luat-o în Evul Mediu împărtăşirea rezultatelor cercetărilor ştiinţei spirituale. Această formă a fost ultima înainte de a se închide în faţa omenirii poarta deschisă de secole, poartă care permitea accesul la lumea spirituală datorită unei înzestrări naturale acordate omenirii. Ea s-a închis atunci când a trebuit ca oamenii, cu facultăţile lor în oarecare măsură involuntare, să fie sustraşi voinţei divin-spirituale care îi stăpânea pentru a găsi în lăuntrul sufletului lor, a voinţei lor proprii, posibilitatea de a dezvolta libertatea, o libertate conştientă. Dar toate progresele evoluţiei nu se fac decât în mod lent, treptat, pas cu pas. Ceea ce putuse fi încă atins – nu în forma vechilor misterii, ci prin acea urcare în înălţimile eterice şi acea coborâre în adâncurile pământeşti care dădeau omului posibilitatea trăirii naturii, chiar dacă nu la suprafaţa Pământului –, a fost ulterior dobândit într-un mod inconştient. Gândiţi-vă numai, iubiţii mei prieteni, la ceea ce a trebuit să simtă acele personalităţi care prin anul 1200 şi în cursul secolului XIII s-au străduit să atingă cunoaşterea, şi care desigur ştiau că nişte discipoli mai găsiseră un Maestru ca acela despre care v-am vorbit. Gândiţi-vă la ceea ce a trebuit să simtă ei când s-au văzut constrânşi să nu mai găsească cunoaşterea decât cu ajutorul gândirii omeneşti.
În perioada următoare a Evului Mediu vedem cultivându-se această gândire omenească în cercurile cele mai vaste, într-o manieră într-adevăr remarcabilă. Noi o vedem avântându-se pe căile deschise prin zelul cel mai lăuntric, darul sufletului cel mai integru: sunt căile urmate printr-o reală dăruire a întregului suflet. Aceasta era calea celor mai largi cercuri de căutători ai cunoaşterii. Dar cunoaşterea ştiinţifică propriu-zisă a Spiritului se continuă şi ea. Şi ajungem, câteva secole mai târziu, la epoca în care a fost întemeiat adevăratul rosicrucianism. Acest rosicrucianism se leagă de acea transformare completă a relaţiilor dintre om şi lumea spirituală; şi cea mai bună manieră de a o descrie este de a recurge din nou la o imagine.
Începând din acel moment pe care vi l-am indicat, misteriile, în sensul vechi al cuvântului, nu mai erau posibile; şi totuşi anumiţi oameni, care tânjeau după cunoaşterea ce se putea dobândi acolo şi al căror suflet se zbătea în lupte lăuntrice, când auziră vorbindu-se despre calea trecând prin înălţimi şi de cea trecând prin adâncurile Pământului, aceşti oameni încercară tot felul de metode, de strădanii pentru a-şi ridica sufletul în vederea găsirii căii cunoaşterii. Cel care poate vedea aceste lucruri nu îşi cufundă privirea în lăcaşurile misteriale, ci în locuri modeste unde, într-o atmosferă încălzită de pietate, mai mulţi oameni reuniţi caută cunoaşterea. Atât rosicrucianismul autentic, cât şi cel care a degenerat în şarlatanie îşi au originea în reunirile acestor oameni care, cu simplitate, căutau să-şi modeleze sufletul pentru a mai putea atinge o adevărată cunoaştere. Într-un loc absolut modest, într-o încăpere a unui fel de castel, câţiva oameni, datorită exerciţiilor practicate în comun, pe jumătate meditaţie-gândire, jumătate rugăciune, au dezvoltat un fel de stare sufletească mistică: această ambianţă mistică a fost după aceea cultivată de cei care s-au numit „Fraţii vieţii comune” [ Nota 11 ], şi mai târziu de discipolii lui Comenius [ Nota 12 ] şi de alte multe comunităţi fraterne, dar care se manifestaseră mai întâi în astfel de mici cercuri, cu o intensitate cu totul deosebită. Şi pe când aceşti oameni se aflau împreună într-o dispoziţie mistică intensă, cu o adevărată dăruire a conştienţei obişnuite, cu o dăruire a întregului intelect, se întâmpla să le apară o fiinţă, dar nu o fiinţă în carne şi oase ca acel învăţător pe care-l întâlnea discipolul când era condus pe munte sau în adâncurile Pământului, ci o fiinţă care putea apărea propriu-zis în această mică societate doar în trup eteric. Şi această fiinţă s-a dezvăluit a fi chiar Maestrul care îşi îndrumase elevul în anul 1200; dar el se afla acum într-o stare postmortem. El coborâse din lumea spirituală înspre aceşti oameni care îl atrăseseră prin pietatea lor mistică şi starea meditativ-gânditoare.
Iubiţii mei prieteni, pentru a nu apărea nicio neînţelegere, afirm clar că nu era în joc nicio putere mediumică, de niciun fel, căci tocmai acea comunitate reunită acolo ar fi considerat – datorită unor anumite premise ce ţineau de vechea tradiţie demnă de respect – folosirea oricărei forţe mediumice, şi chiar orice nuanţă de forţă mediumică, drept un păcat foarte grav. În realitate, în această societate de care vorbesc eu recurgerea la un medium şi tot ceea ce era înrudit cu aceasta era considerat nu numai drept ceva periculos, ci şi un adevărat păcat, cu atât mai condamnabil cu cât aceşti oameni ştiau că mediumismul este legat de o constituţie specială a trupului fizic, care cedează mediumului forţele sale spirituale. Or, pentru aceşti oameni trupul fizic ar fi fost considerat căzut în păcat, şi ei ar fi privit orice comunicare obţinută cu ajutorul forţelor mediumice drept ahrimanică sau luciferică. În acea epocă, aceste lucruri erau încă foarte bine cunoscute. Deci atunci nu era niciun fel de mediumism, ci, dimpotrivă, o ambianţă pur mistic-meditativă. Şi această ambianţă meditativ-mistică, amplificată de comunitatea sufletelor, a atras acest om neîncarnat, această fiinţă pur spirituală, dar omenească, să apară în acel cerc prin propria sa voinţă.
Şi această fiinţă a spus cu un ton foarte solemn: Voi nu sunteţi pregătiţi pentru venirea mea; dar eu sunt printre voi neîncarnat, fără trup fizic, fiindcă a sosit timpul în care, pentru o perioadă scurtă din existenţă pământească, iniţiaţii de altădată să nu poată apărea într-un trup fizic. Această posibilitate va reveni când va începe epoca lui Michael. Eu am venit la voi pentru a vă revela că fiinţa lăuntrică a omului a rămas aceeaşi, şi că acest lăuntric omenesc poate găsi calea spre existenţa spirituală şi divină dacă se comportă în mod corect. Dar raţiunea omenească este astfel făcută încât, un anumit timp, va trebui reprimată pentru ca spiritul să poată vorbi sufletului omenesc. De aceea, rămâneţi în starea voastră sufletească mistic-evlavioasă. Eu nu vă pot arăta decât printr-o imagine, o imaginaţiune generală, ce se va întâmpla cu voi; dar veţi afla mai târziu continuarea celor trăite de voi acum.
Şi, vedeţi: din grupul care era reunit acolo, trei membri au fost realmente aleşi pentru a stabili o legătură specială cu lumea spirituală şi, o repet, fără vreo umbră de mediumitate, ci numai prin continuarea acestei dispoziţii meditativ-pioase şi mistice. Aceştia trei, care au fost în mod special protejaţi de către ceilalţi, şi la care s-a realizat într-adevăr o cultivare lăuntrică, au putut din timp în timp să absenteze, aşa-zicând, şi să trăiască în spirit. Corpul lor exterior devenea de o frumuseţe minunată, chipul lor strălucea, ochii lor erau plini de soare, şi în acest timp ei notau revelaţiile simbolice pe care le aveau din lumea spirituală. Aceste revelaţii simbolice au fost primele imagini datorită cărora a fost revelat rosicrucienilor ceea ce trebuia să ştie ei cu privire la lumea spirituală. Aceste revelaţii simbolice cuprindeau un fel de filosofic, teologie şi medicină.
Şi a rezultat ceva remarcabil: ceilalţi – se pare că erau patru, deci ansamblul comunităţii cuprindea şapte membri –, datorită a ceea ce resimţiseră în faţa ochilor plini de lumina solară, în faţa chipurilor radiind ale celor trei fraţi ai lor, puteau exprima în vorbirea obişnuită ceea ce conţineau simbolurile. Fraţii destinaţi a primi aceste simboluri din lumea spirituală nu puteau decât să le aştearnă pe hârtie şi să spună, la revenirea în starea lor de conştienţă normală: Am fost printre stele şi Spirite stelare, şi am regăsit acolo pe vechii maeştri ai ştiinţei oculte. Ei înşişi nu puteau traduce în limbajul obişnuit omenesc aceste imagini simbolice pe care le desenau. Ceilalţi o puteau face, şi o făceau. Şi multe din cele care au fost transmise în parte prin filosofic şi teologie – dar nu cea a Bisericii, ci mai curând teologia profană – şi în literatura medicală provin din această sursă. Ceea ce se primise prin aceste simboluri din lumea spirituală s-a răspândit apoi în mici cercuri organizate de primii rosicrucieni.
Şi a fost mereu posibil de a reînnoi aceste experienţe între secolele XIII şi XV, dar în grupe foarte restrânse. Oamenilor le-au fost revelate multe lucruri din lumea spirituală în acest fel sau într-altul, între secolele XIII şi XV. Totuşi, cei care trebuiau să traducă aceste revelaţii primite sub formă de imagini nu erau întotdeauna în stare să le interpreteze în mod într-adevăr fidel; iată de ce ceea ce a transmis filosofia din acel timp nu este foarte clar, şi trebuie să căutăm noi înşine din nou sensul exact în lumea spiritului. Dar cei care cunoşteau acest gen de revelaţii din lumea spirituală au putut întotdeauna să se refere în mod corect la ele.
Dumneavoastră trebuie să vă gândiţi însă cât de ciudată trebuia să devină starea lăuntrică a acestor oameni, ce deţineau aceste cunoştinţe – care erau cele mai înalte – provenite dintr-o sursă ce devenea pentru ei cu atât mai necunoscută cu cât privirea lor nu putea pătrunde în lumea de unde veneau aceste mistere, şi cu cât nici conştienţa lor obişnuită nu putea ajunge acolo. Iată de ce se poate înţelege că aceste lucruri au condus atât de uşor la şarlatanie, la înşelătorie. În nicio perioadă a evoluţiei omeneşti nu a existat o apropiere atât de strânsă între pura şarlatanie şi ceea ce este mai înalt în domeniul revelaţiei. Şi fiindcă era atât de dificil de făcut distincţie între adevăr şi fals în acea perioadă, mulţi oameni au considerat întregul rosicrucianism drept o şarlatanie. Se poate înţelege de ce este extrem de dificil de făcut distincţie între adevăraţii rosicrucieni şi şarlatani, căci trebuie întotdeauna să ne imaginăm faptul că revelaţia spirituală provine din surse a căror natură face ca acestea să rămână ascunse.
Iar cei care încetul cu încetul au fost reuniţi de către primii rosicrucieni într-o mare fraternitate, apăreau în fapt ca necunoscuţi; ei apăreau la această epocă ici-colo în lume, de cele mai multe ori în calitate de medici, îngrijeau bolnavii şi, cu această ocazie, exercitându-şi profesiunea, răspândeau cunoştinţele. Se poate spune despre această răspândire de cunoştinţe că era destul de dificilă, deoarece oamenii care o făceau nu puteau vorbi de relaţia pe care o aveau cu lumea spirituală.
Dar altceva a luat formă în acest efort de cercetare şi de cunoaştere spirituală. Şi este extrem de frumos când vezi că sunt trei fraţi, şi alţi patru; trei fraţi care nu pot reuşi pe de-a-ntregul în ceea ce vor ei să ofere lumii, decât dacă ceilalţi patru colaborează cu ei. Ei depind în mod absolut unii de alţii. Cei trei îşi primesc revelaţiile din lumea spirituală, cei patru le pot traduce în limbaj obişnuit. Ceea ce oferă cei trei ar rămâne imagini neînţelese, dacă ceilalţi patru nu le-ar putea interpreta. Şi invers, cei patru nu ar fi transmis nimic, dacă cei trei nu ar fi primit revelaţiile din lumea spirituală sub formă de imagini.
Aşa a luat formă în cadrul unor astfel de comunităţi ceea ce în decursul acelor secole a fost considerat în anumite cercuri drept element omenesc dintre cele mai înalte: o fraternitate sufletească lăuntrică, fraternitate în cunoaştere, fraternitate în viaţa spirituală. Prin efortul lor, asemenea mici grupuri au învăţat să cunoască valoarea reală a fraternităţii. Şi ei au înţeles din ce în ce mai bine că evoluţia omenească spre libertate este astfel încât legătura între oameni şi zei ar fi cu totul întreruptă dacă nu ar fi menţinută datorită acestei fraternităţi în care, realmente, fiecare depinde într-adevăr de ceilalţi.
Ceea ce am descris aici este de o frumuseţe extraordinară din punct de vedere sufletesc. Şi asupra multor scrieri ale acestei epoci planează un farmec ce nu devine inteligibil decât prin cunoaşterea acestei atmosfere de fraternitate umană născută din viaţa spirituală a numeroase cercuri europene şi care a luminat acest gen de scrieri. Totuşi, la cei care tindeau spre cunoaştere, toate acestea erau cufundate într-o stare sufletească care făcea ca oamenii să fie neliniştiţi. Deoarece nu se mai ajungea la sursele revelaţiei spirituale, nu se mai putea deloc şti dacă aceste revelaţii erau bune sau rele. Şi astfel s-a făcut simţită o anumită teamă faţă de unele influenţe care ar fi putut să apară în aceste curente, pe lângă lucrurile bune. Această nelinişte a cuprins cercuri largi, de la care a trecut în popor, şi oamenilor le-a fost groază, o groază puternică de orice cunoaştere.
Putem studia în mod cu totul deosebit această stare de spirit, luând în considerare doi oameni. Unul dintre ei a trăit în secolul XV: s-a născut probabil în 1430 – este Raimund din Sabunda [ Nota 13 ]. Acest Raimund din Sabunda era un om remarcabil. Când ne adâncim în ceea ce a gândit el, în scrierile pe care le-a lăsat, avem impresia că a avut aproape aceeaşi revelaţie ca aceea care a fost transmisă de Maestru discipolului său pe vârful muntelui şi în grotă, cam pe la 1200, în deplină conştienţă. Şi totuşi, toate acestea reapar cu un caracter mai general, mai impersonal, într-un fel de tratat – filosofic, teologic, medical – la Raimund din Sabunda, în secolul XV. Aceasta provine din faptul că Raimund din Sabunda îşi primise revelaţia pe calea ocolită a adevăratului rosicrucianism, deci pe această cale deschisă prin aceea că marele iniţiat din secolul XII, ale cărui intervenţii vi le-am descris, a continuat să inspire din înaltul lumii spirituale tot ceea ce v-am făcut să cunoaşteţi astăzi. Căci în fond de la el şi de la cei care erau cu el în lumea spirituală provine orice revelaţie care este propagată prin rosicrucieni, aşa cum am descris-o adesea. El a dat impulsul. Cu toate acestea, frica a pus stăpânire pe astfel de spirite; Raimund din Sabunda era un spirit curajos, îndrăzneţ, unul din acei oameni capabili să aprecieze ideile, şi înţelegea să trăiască în idei. Iată de ce se remarcă la el ceva din imprecizia care ţine de faptul că revelaţiile provin din lumea spirituală; dar nu găsim la el nimic care să se asemene cu teama, cu frica de cunoaştere. Dimpotrivă, ceea ce provine ca atare din acest curent spiritual se manifestă deosebit de caracteristic la un alt spirit, la Pico della Mirandola [ Nota 14 ], în secolul XV.
Pico della Mirandola, care a murit tânăr, este un spirit foarte curios. Dacă am intra profund în ceea ce a gândit şi a raţionat el, găsim peste tot activă aceeaşi inspiraţie pe care am caracterizat-o deja: continuarea înţelepciunii acestui vechi iniţiat pe calea ocolită a curentului rosicrucian. Dar la Pico della Mirandola se constată ca un fel de dare înapoi în faţa acestei cunoaşteri. De exemplu, el afirmă: Tot ceea ce se întâmplă pe Pământ, formarea rocilor, viaţa plantelor, creşterea lor, roadele pe care le aduc, viaţa animalelor, toate acestea nu provin de la forţele Pământului. Dacă cineva ar crede că Pământul, forţele Pământului realizează ceea ce se află pe el, ar avea o concepţie greşită. Concepţia justă după Pico della Mirandola este că aceasta este opera stelelor şi că tot ce se întâmplă pe Pământ depinde de stele. Cel mai mic din lucrurile pământeşti, după Pico della Mirandola, depinde de stele. Dacă vrem să înţelegem ce se întâmplă pe Pământ, trebuie să privim spre Cer. Şi vorbim în sensul lui Pico della Mirandola când afirmăm: Tu-mi dai mâna, fratele meu omenesc, dar la aceasta nu te angajează numai sentimentul, ci steaua care străluceşte deasupra ta îţi dă impulsul să-mi dai mâna. În cele din urmă totul este determinat de ceea ce este întemeiat în Ceruri, în Cosmos, iar ceea ce se întâmplă pe Pământ nu este decât reflectarea acestora.
Pico della Mirandola afirmă aceasta cu o convingere absolută; şi totuşi, în acelaşi timp, el spune: Dar oamenii sunt datori să nu caute aceste cauze în stele, şi să ia în consideraţie numai cauzele imediate, care există pe Pământ. Plecând de la acest punct de vedere, Pico della Mirandola combate – şi aceasta este extrem de caracteristic – astrologia tradiţională. El ştie că antica, adevărata, autentica astrologie se revelează în destinul oamenilor. El o ştie, el ştie că acesta este un adevăr. Totuşi el spune că nu trebuie deloc să practicăm astrologia, şi că nu trebuie căutate decât cauzele imediate.
Remarcaţi ce se manifestă în acest fel? La el apare, pentru prima dată, într-o manieră caracteristică, ideea limitelor cunoaşterii, dar într-o formă, ca să spunem aşa, întru totul omenească. Dacă veţi privi mai târziu spre Kant [ Nota 15 ], spre Du Bois-Reymond [ Nota 16 ], ei vor spune că dacă omul nu poate depăşi limitele cunoaşterii, aceasta ţine de o necesitate internă. Pico della Mirandola nu spune aşa; el afirmă: Ceea ce există pe Pământ provine din cauze cosmice, dar omul trebuie să renunţe să cunoască aceste cauze cosmice; omul trebuie să se limiteze la cauzele pământeşti. Astfel că în secolul XV ni se revelează renunţarea voluntară la adevărata cunoaştere, printr-o personalitate atât de caracteristică cum este Pico della Mirandola. Iubiţii mei prieteni, acesta este un fapt spiritual în istoria civilizaţiilor cu cea mai mare influenţă ce se poate imagina. Este o realitate faptul că la acel moment, oamenii şi-au zis: noi vrem să renunţăm la cunoaştere. Şi ceea ce s-a manifestat astfel în mod exterior într-o personalitate ca aceea a lui Pico della Mirandola are, din nou, corespondentul său în lumea spirituală.
Tot într-una din acele locuinţe modeste unde îşi ţineau rosicrucienii reuniunile, în secolul XV, în a doua jumătate a secolului XV, în cursul unei ceremonii cultice celebrate în mod special cu această intenţie, s-a efectuat în modul cel mai solemn sacrificarea cunoaşterii stelelor. Şi s-ar putea spune că ceea ce s-a desfăşurat în această ceremonie unică şi s-a elaborat cu o solemnitate cu totul deosebită, este aceasta: Oamenii se aflau în faţa unui fel de altar, şi spuseră: Noi vrem să ne simţim acum responsabili nu numai pentru noi înşine şi colectivitatea noastră, pentru poporul nostru sau contemporanii noştri, ci pentru toţi oamenii care au trăit vreodată pe Pământ. Noi vrem să ne simţim membri ai întregii omeniri. Noi simţim că omenirea a făcut ceva care este ca o renunţare la rangul său de ierarhie a patra, o coborâre prea adâncă în materie (astfel se concepea păcatul originar). Pentru ca omenirea să poată să ajungă din nou la rangul său de ierarhie a patra şi să regăsească prin libera sa voinţă ceea ce mai înainte zeii încercaseră pentru ea şi împreună cu ea, sacrificăm pentru un timp cunoaşterea superioară! Şi anumite entităţi ale lumii spirituale care nu aparţin neamului omenesc, care nu coboară pe Pământ într-o încarnare omenească, au acceptat sacrificiul pentru ca anumite ţeluri să fie atinse în lumea spirituală, ţeluri a căror expunere ne-ar conduce prea departe şi de care vom vorbi altă dată. Dar, în felul acesta, omul a putut primi impulsul libertăţii din lumea spirituală.
V-am expus această scenă cultică, fiindcă aş vrea să vă spun că de fapt tot ceea ce se întâmplă în viaţa exterioară fizică are corespondentul său spiritual; numai că trebuie să-l căutăm acolo unde se află. Căci se întâmplă uneori ca o simplă ceremonie celebrată – nu voi spune cu această ocazie: „de oameni cunoscători”, ci de personalităţile aflate în legătură cu lumea spirituală – să poarte impulsuri care radiază asupra unui întreg curent de civilizaţie. Cel care vrea să cunoască coloritul fundamental al unei epoci trebuie să caute originea spirituală a puterilor care traversează acea epocă.
Opera spirituală, spiritualitatea reală a timpurilor care au urmat a fost un ecou a ceea ce s-a creat astfel într-o lume spirituală necunoscută. Şi, paralel cu materialismul care s-a dezvoltat după aceea, până în plin secol al XIX-lea, au putut fi cunoscute unele spirite care au continuat să trăiască efectele acestei renunţări la cunoştinţele superioare.
Aş dori să vă caracterizez, cel puţin în câteva linii, unul din acei oameni care au existat cu începere din secolul XV şi în decursul secolelor XVI, XVII şi XVIII – un tip de om pe care-l puteam întâlni în împrejurimile unui sat culegând „plante medicinale” pentru farmacist, sau practicând alte meserii modeste. Să evocăm o personalitate de acest gen: o descoperim când ne interesăm noi înşine de o anumită rezonanţă omenească în cutare sau cutare individualitate. Atunci, se întâlneşte această personalitate. La început, ea este extrem de rezervată, vorbeşte puţin sau chiar abate atenţia de la ceea ce se aşteaptă de la ea, dirijând conversaţia asupra unor subiecte fără importanţă, cu un caracter în mod intenţionat banal, pentru a lăsa să se creadă că nu merită osteneala să se discute cu ea. Totuşi, dacă înţelegem că nu trebuie să ţinem cont numai de sensul cuvintelor spuse de cineva, că trebuie de asemenea ascultată rezonanţa cuvintelor sale, maniera în care ele sunt spuse, atunci continuăm a asculta, în ciuda a tot ceea ce spune acest om. Şi, în acest caz, dacă în virtutea unei legături karmice oarecare el are impresia că trebuie să vorbească, începe a o face prudent; şi descoperim că avem în faţa noastră un fel de înţelept. Dar ceea ce spune el nu este o înţelepciune stelară, şi nici una pământească. El nu posedă nici mult din ceea ce se numeşte acum ştiinţa spirituală, ci sunt mai curând cuvinte călduroase care vin din inimă, sfaturi morale de un mare răsunet, dar prezentate fără sentimentalism, în felul unor proverbe.
Astfel, se putea auzi cam aşa ceva: Ne apropiem de acest arbore. Sufletul meu poate intra în acele şi conurile acestui brad, căci sufletul meu este peste tot. Când se caţără şi intră până în conurile de brad şi acele sale, el priveşte de acolo în profunzimile şi depărtările cosmice, şi atunci devenim una cu lumea întreagă. Şi aceasta este adevărata pietate, când devenim una cu lumea întreagă. Unde este Dumnezeu? În fiecare con de brad, şi cine nu-l recunoaşte pe Dumnezeu în fiecare con de brad, cine îl caută pe Dumnezeu altundeva decât în fiecare con de brad, acela nu-L cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu. – Eu vreau numai să caracterizez felul în care vorbeau oamenii care puteau fi găsiţi în modul pe care l-am indicat. Ei mai spuneau: Când ne strecurăm până în conurile şi acele brazilor, vedem cât se bucură Dumnezeu de oamenii care trăiesc în lume. Când coborâm adânc în propria noastră inimă, în adâncurile lăuntrice ale esenţei omeneşti, îl aflăm de asemenea pe Dumnezeu, dar atunci aflăm cât se întristează El de păcatele oamenilor.
Iată cum se exprimau aceşti înţelepţi modeşti. Un mare număr dintre ei posedau exemplare – pentru a întrebuinţa termenii actuali – ale vechilor simboluri rosicruciene. Ei le arătau celor care se arătau demni să li se vorbească. Dar, în fapt, când era vorba despre aceste simboluri a căror reproducere era destul de nepretenţioasă, chiar prost imprimată, conversaţia lua o întorsătură foarte curioasă. Mulţi oameni, cu toată preferinţa lor pentru o înţelepciune cu totul simplă, încercau o anumită curiozitate faţă de ceea ce însemnau în mod exact aceste ciudate semne rosicruciene. Ei întrebau atunci, şi nu primeau de la aceşti înţelepţi solitari un răspuns direct, ci numai o indicaţie de acest gen: Când te adânceşti asupra lor, aceste figuri devin ca o fereastră spre lumea spirituală. Aceşti înţelepţi descriau ceea ce se putea resimţi în suflet la vederea acestor figuri, mai curând decât să fi dat o explicaţie sau o interpretare oarecare. Şi adesea, după ce fuseseră auziţi expunând astfel sentimentele în legătură cu aceste simboluri, nu se putea ajunge la a transpune în idei cele auzite, căci ceea ce ofereau ei nu erau idei. Dar efectul era extrem de important – oamenii plecau de acolo nu numai cu sufletul plin de căldură, ci şi cu sentimentul: Tocmai ai primit o cunoaştere care trăieşte în tine, şi pe care nu o poţi aduce în forme de concepte.
Şi aceasta era una dintre căile de care v-am vorbit, pe care, într-o formă plină de simţire, s-au propagat în acea epocă a secolelor XIV-XV, până la sfârşitul secolului XVIII, conceptele de umanitate şi de divinitate în cercuri vaste; nu putem spune că întru totul „fără cuvinte”, dar se poate spune: fără idei, însă nu fără conţinut. În acea perioadă s-au desfăşurat multe între oameni, prin această muţenie a gândirii. Şi nimeni nu poate avea idee justă privind acel timp, dacă ignoră cât a fost de rodnică această muţenie a gândirii în timp ce oamenii schimbau între ei nu cuvinte, ci conţinuturi sufleteşti.
Cu acestea am vrut, iubiţii mei prieteni, să vă indic încă una din trăsăturile acestei epoci de tranziţie, în timpul căreia libertatea se maturiza printre oameni. Data viitoare voi descrie alte aspecte din acest domeniu. Acum am vrut numai să stabilesc anumite puncte de legătură – completându-le – cu ceea ce s-a spus şi făcut în timpul acestei întâlniri.
