Îmi revine sarcina să completez explicaţiile date în ultimul timp. Am încercat să expun mersul cunoaşterii spirituale în decursul secolelor şi forma pe care a luat-o în ultima vreme; şi am putut descrie cum, începând aproximativ din secolul XV până la sfârşitul secolului XVIII, şi chiar până la începutul secolului XIX, ceea ce mai înainte fusese o cunoaştere concretă, deşi instinctivă, s-a transformat în acea epocă într-o devoţiune a sufletului faţă de spiritualitatea lumii.
Vedem într-adevăr că în secolele XI, XII şi XIII mai existau încă cunoştinţe reale ale oamenilor în legătură cu natura şi cu activitatea lumii spirituale în natură. La o persoană ca Agrippa von Nettesheim [ Nota 17 ] – despre care am vorbit în cartea mea asupra misticii – putem chiar vedea că el cunoştea încă, de exemplu, faptul că în planetele sistemului nostru planetar există entităţi spirituale cu caracteristici spirituale foarte precise. Pentru fiecare planetă, Agrippa von Nettesheim menţionează în scrierile sale ceea ce el numeşte inteligenţa planetei şi, de asemenea, el vorbeşte despre un demon al planetei. El lega aceste cunoştinţe de tradiţia foarte veche, ce se menţinea în timpul său, dar care, chiar în acea epocă, nu era numai pură tradiţie. Conceperea unei planete aşa cum s-a procedat mai târziu de către astronomie şi cum se procedează şi în ziua de azi, ar fi fost absolut imposibilă la un spirit ca Agrippa von Nettesheim. Corpul exterior al planetelor şi mai ales al stelelor nu era decât o semnalare a entităţilor spirituale pe care privirea sufletului le întâlnea când se dirija spre un anumit astru. Agrippa von Nettesheim ştia că entităţile legate de fiecare astru sunt cele care reglează nu numai existenţa internă a planetei, ci şi mişcările sale în Univers şi toată activitatea sa; şi el reunea aceste entităţi sub numele de Inteligenţa astrelor.
Dar el ştia de asemenea şi că, în acelaşi astru, acţionau şi entităţi care frânau sau, putem spune, subminau faptele bune ale astrelor. Pe acestea le reunea sub numele de Demoni ai astrelor. Asemenea cunoştinţe la acea epocă erau legate de faptul că Pământul era de asemenea considerat drept un corp cosmic ce îşi avea Inteligenţa şi Demonul său. Dar ceea ce era esenţial în această concepţie despre Inteligenţa astrală şi demonologia astrală s-a pierdut cu totul, căci ea se exprima tocmai în cele ce urmează.
Se considera de asemenea că o sumă de Inteligenţe, care erau grupate sub numele de Inteligenţe ale planetei Pământ, dirijează activitatea internă şi mişcarea Pământului în Cosmos. Dar ce era această Inteligenţă a planetei? Pentru oamenii acestui timp, este deosebit de dificil chiar şi să vorbească despre astfel de lucruri, căci reprezentările oamenilor s-au îndepărtat atât de mult de ceea ce în acea epocă era considerat de oamenii instruiţi ca fiind de la sine înţeles! Inteligenţa planetei era omul însuşi; se vedea în om fiinţa care primise de la spiritualitatea cosmică misiunea – nu numai cum crede omul actual, de a merge pe pământ sau de a călători cu trenul, de a cumpăra sau a vinde mărfuri, de a scrie cărţi şi altele asemenea –, ci omul era considerat drept cel care a primit de la spiritualitatea cosmică misiunea să intervină în tot ceea ce este în legătură cu situaţia Pământului în Cosmos, de a-l dirija, de a-l organiza după legile cosmice. Se considera că omul, datorită a ceea ce este el, datorită puterilor pe care el le cuprinde în fiinţa sa, dă Pământului impulsul pentru mişcarea sa în jurul Soarelui, pentru mişcarea sa în spaţiul cosmic.
Se mai avea pe atunci sentimentul că odinioară omului îi fusese destinat de către spiritualitatea cosmică să fie realmente Domnul Pământului, dar că în decursul evoluţiei sale el nu se arătase la înălţimea sarcinii sale şi decăzuse din măreţia sa originară. Astăzi nu se găsesc decât foarte rare ecouri ale acestei idei, acolo unde este vorba de cunoaştere. La urma urmei, tot ceea ce se gândeşte în legătură cu păcatul originar în religie se leagă în cele din urmă de această idee că omul avea la origine o cu totul altă situaţie pe Pământ şi în Univers decât cea pe care o ocupă astăzi, dar că el a căzut de la înălţimea sa. Totuşi, în afara acestei concepţii religioase, acolo unde se crede că există cunoştinţe metodic dobândite nu mai apar decât ecouri ale acestei cunoaşteri, provenite din vechea clarvedere instinctivă, asupra misiunii atribuite altădată omului şi a căderii care l-a redus la nişte limite atât de înguste.
Se mai întâmplă, de exemplu, şi în zilele noastre să ajungem să vorbim cu cutare sau cutare persoană (eu citez fapte reale), să intrăm în conversaţie cu persoane care au reflectat mai profund, care au meditat, care au dobândit cunoştinţe mai profunde într-un domeniu spiritual sau altul; intrăm în conversaţie şi ajungem să ne întrebăm dacă omul, aşa cum este el astăzi pe Pământ, este într-adevăr o creatură izolată în ea însăşi şi dacă îşi poartă într-adevăr fiinţa în sine. Aceste persoane afirmă atunci: Nu poate fi aşa, căci omul ar trebui să fie — altfel nu ar avea în el această aspiraţie de care face dovadă prin reprezentanţii săi cei mai nobili, dezvoltând un idealism atât de mare cum o face adesea –, omul ar trebui deci să fie prin însăşi natura sa o fiinţă cuprinzătoare, care s-a încărcat însă cândva cu păcatul cosmic, din care cauză a fost limitat în ziua de azi la existenţa terestră, în care se simte ca într-o cuşcă.
Desigur că se mai găsesc ici-colo vestigii ale acestei vechi concepţii; dar unde se găseşte, la urma urmei, printre cei care se consideră savanţi, vreunul care să se ocupe în mod serios de aceste probleme importante, care sunt de fapt singurul lucru ce îi poate da omului o importanţă într-adevăr demnă de el?
Astfel, omul era considerat drept purtătorul Inteligenţei Pământului; dar acestui Pământ, o personalitate ca aceea a lui Agrippa von Nettesheim îi atribuia şi un Demon. Şi acest demon pământesc, dacă ne întoarcem în urmă până în secolele XII şi XIII, este o fiinţă care nu a putut deveni ceea ce este pe Pământ, decât găsind chiar în oameni instrumentele activităţii sale.
Pentru a înţelege aceasta, trebuie să ne familiarizăm cu modul în care erau gândite în acea epocă relaţiile Pământului cu Soarele, cu alte cuvinte ale omului pământesc cu Soarele. Şi dacă e să vi le caracterizez cum erau ele concepute, trebuie din nou să recurg la imaginaţii, căci aceste lucruri nu se lasă cuprinse în concepte abstracte: perioada conceptelor abstracte a început mai târziu, şi aceste concepte abstracte sunt departe de a putea cuprinde adevărul. Aceste lucruri trebuie deci descrise cu ajutorul imaginaţiunilor.
După cum am spus în lucrarea mea Ştiinţa ocultă, Soarele, după ce s-a separat de Pământ – sau Pământul s-a separat de Soare – este de fapt locul de origine al omului, deoarece omul, începând cu existenţa saturniană, era legat cu întregul sistem planetar, inclusiv cu Soarele. Patria omului nu este Pământul, el nu poposeşte decât temporar pe Pământ; în realitate, conform acestei vechi concepţii, el este o fiinţă solară. El este legat de Soare cu toată fiinţa sa, şi în calitate de fiinţă solară situaţia sa pe Pământ ar trebui să fie total diferită de cea actuală. El ar trebui să fie pe Pământ în aşa fel încât acţiunea forţelor Pământului să producă germenele eteric omenesc din regnurile mineral şi vegetal, şi radiaţia solară să fecundeze apoi acest germene furnizat de Pământ. Forma eterică a omului ar fi apărut atunci neîncărcată cu materie fizică pământească, decât în măsura stabilită de el însuşi şi după propriul său raport cu materialitatea Pământului. Agrippa von Nettesheim avea din nefericire deja o tulburare în cunoaşterea sa, dar cei mai buni din contemporanii săi gândeau că de fapt omul nu ar fi trebuit, cum o face actualmente, să se nască într-un corp fizic pământesc, ci ar fi trebuit să ajungă în stare de entitate eterică prin acţiunea conjugată a Soarelui şi Lunii, şi să nu i se dea decât după aceea o configuraţie pământească, după coborârea sa pe Pământ. Într-o puritate vegetală, ca să spunem aşa, ar fi trebuit să crească germenii omeneşti pe Pământ, apărând ici şi colo ca roade pământeşti cu strălucire întunecată, fiind apoi iradiate de lumina solară în anumite momente ale anului şi, datorită acestei iluminări, luând o formă eterică în chip omenesc; căci nu din corpul mamei sale, ci de la Pământul însuşi şi de la ceea ce există pe el ar fi trebuit omul să-şi încorporeze substanţa fizică. Aşa se considera că trebuie omul să păşească pe Pământ, în acord cu sensul intenţiilor spiritualităţii divine.
Iar ceea ce s-a întâmplat mai târziu se datorează faptului că omul a lăsat să se trezească în el o înclinare prea profundă, o dorinţă prea intensă după materialitatea pământească. El s-a privat astfel de unirea sa cu Soarele şi Cosmosul, şi nu şi-a putut găsi calea existenţei pe Pământ decât sub forma curentului ereditar. Dar în felul acesta şi-a început oarecum activitatea Demonul Pământului, căci asupra oamenilor născuţi din Soare Demonul Pământului nu ar fi putut acţiona. Şi omul ar fi trăit atunci pe Pământ ca ierarhia a patra.
Vorbind despre om, ar fi trebuit în acest caz să enumerăm: Prima ierarhie – Serafimi, Heruvimi, Tronuri; a doua ierarhie – Exusiai, Dynamis, Kyriotetes; a treia ierarhie – Îngeri, Arhangheli, Arhai; a patra ierarhie – Omul, în trei etape omeneşti, dar formând într-adevăr o a patra ierarhie. Dar pentru că omul a pus prea mare preţ pe înclinarea sa pentru fizic, el nu a devenit ultimul născut al ierarhiilor, ci, dimpotrivă, cea mai înaltă treaptă a regnurilor pământeşti: mineral, vegetal, animal, omenesc. Iată cum era văzut altădată locul omului în Univers.
Dar prin faptul că omul nu şi-a descoperit misiunea sa pe Pământ, nici acesta nu ocupă locul său just în Cosmos; căci căderea omului l-a privat de adevărata sa regenţă. Deci ce s-a întâmplat? Adevăratul regent al Pământului lipsind, devine necesar ca, în Cosmos, Pământul să nu-şi regleze el însuşi activitatea, ci ca el să fie dirijat de Soare, astfel încât Soarelui i-au revenit sarcinile care trebuiau să fie efectuate pe Pământ. Astfel, omul Evului Mediu privea Soarele şi îşi spunea: Pe Soare trăiesc anumite Inteligenţe; ele reglează mişcarea Pământului în spaţiu, ele dirijează ceea ce se produce pe Pământ. Omul ar fi trebuit să o facă; prin intermediul omului, puterile solare trebuiau să asigure existenţa Pământului. De aici provine această idee atât de importantă a oamenilor din Evul Mediu, care este cuprinsă în aceste cuvinte: Soarele, prinţul ilegitim al acestei lumi.
Şi acum gândiţi-vă, iubiţii mei prieteni, cât de infinit de profund trebuia să fie prin asemenea idei, pentru oamenii acelui timp, Impulsul lui Christos. Christos a devenit cel care nu a mai dorit să-şi continue sarcina Sa pe Soare, care a refuzat să rămână printre cei care dirijau Pământul din afară. El a vrut să-şi afle drumul din Soare pe Pământ şi să se facă părtaş la soarta omului şi a Pământului, să parcurgă evenimentele şi evoluţia pământească. Din cauza aceasta, Christos era pentru omul Evului Mediu singura entitate care în Cosmos a salvat misiunea pământească a omului. Şi acum dumneavoastră vedeţi legătura: acum puteţi înţelege de ce în epoca rosicrucienilor se repeta mereu discipolului: Omule, tu nu eşti ceea ce eşti în realitate; a trebuit să vină Christos pentru a lua asupra Sa misiunea ta, pentru a îndeplini sarcina ta.
În Faust al lui Goethe sunt multe lucruri pe care Goethe însuşi nu le-a înţeles, şi care provin din concepţii medievale foarte profunde. Reamintiţi-vă, iubiţii mei prieteni, evocarea de către Faust a Spiritului Pământului; când ne gândim la această concepţie medievală, resimţim în mod profund ceea ce spune acest Spirit al Pământului evocat de Faust; că „el se ridică şi coboară în uraganul acţiunii. Naştere şi mormânt,o eternă ţesere, o viaţă arzătoare”... că „el creează la războiul de ţesut al timpului şi ţese veşmântul viu al Divinităţii”. Căci pe cine evocă Faust de fapt? Goethe, scriind Faust, nu a ştiut acest lucru în toată profunzimea sa. Dar dacă ne întoarcem înapoi de la Faustul lui Goethe la Faustul medieval, dacă ascultăm acest Faust medieval în care trăia înţelepciunea rosicrucienilor, aflăm că şi acest Faust medieval voia să evoce pe cineva. Pe cine voia el să evoce ca Spirit al Pământului? El nu vorbea despre un Spirit al Pământului, ci de un Om. Era dorinţa omului medieval să fie Om; căci el resimţea în mod profund că omul pământesc nu este Omul. Cum se poate recuceri caracterul uman? Felul în care Faust este respins de Spiritul Pământului este o imagine a modului în care omul, în forma sa pământească, este respins de propria sa entitate. Şi din cauza aceasta, fiindcă lucrurile erau astfel concepute, multe din acele – cum să le spun? –, din acele convertiri la creştinism în perioada Evului Mediu aveau un caracter extrem de profund: anumiţi oameni se străduiau într-adevăr să regăsească caracterul uman pierdut, dar ei erau reduşi la disperare şi trebuiau pe drept să dispere în privinţa posibilităţii de a trăi în sine, în cadrul vieţii fizice pământeşti, în acest caracter cu adevărat uman; şi acest punct de vedere îi făcea să-şi spună: „Aşadar efortul omenesc spre Umanitate trebuie să fie abandonat, şi omul pământesc trebuie să lase lui Christos grija de a împlini misiunea Pământului”.
În epoca la care se mai concepeau într-o manieră suprapersonală, şi personală în acelaşi timp, raporturile omului atât cu omenirea însăşi, cât şi cu Christos, cunoaşterea spiritului, viziunea spiritului erau încă reale. Ele mai erau conţinutul unei trăiri. Dar acest lucru a încetat aproape complet în secolul XV, şi atunci s-a produs acea răsturnare pe care nimeni nu a înţeles-o în mod clar.
Dar, iubiţii mei prieteni, pentru cei care ştiu, a existat în secolele XV şi XVI, şi mai târziu încă, o şcoală rosicruciană abia recunoscută de restul lumii, unde se formau în mod constant un mic număr de discipoli şi unde înainte de toate se veghea la păstrarea unei tradiţii considerate sacre. Vă voi expune acum această tradiţie sacră sub formă de povestire.
Să presupunem că în acest loc solitar se prezintă un nou discipol, în vederea pregătirii sale. Lui îi era prezentat mai întâi, sub forma sa reală, aşa-numitul sistem solar al lui Ptolemeu, aşa cum îl transmisese Antichitatea, nu acest sistem simplist care ne este prezentat astăzi drept ceva depăşit, ci cu totul altfel. I se arăta că Pământul poartă efectiv în el forţa de a-şi determina prin el însuşi parcursul său în spaţiu. Dacă se expunea sistemul cosmic în mod corect, trebuia să se ajungă tocmai la descrierea în vechiul sens al lui Ptolemeu: că Pământul se află pentru om în centrul Universului, iar celelalte astre, pe care le dirijează, se rotesc la distanţe diferite în jurul lui. Apoi se spunea discipolului: când se studiază temeinic cele mai bune forţe ale Pământului, nu se poate ajunge la alt sistem decât acesta. Totuşi nu este aşa, şi nu este aşa din vina omului. Din vina omului, Pământul a trecut în mod nejustificat în domeniul Soarelui, şi acesta a devenit regentul activităţilor pământeşti. Astfel că sistemului cosmic ce urma să fie dat de zei oamenilor, în sensul lui Ptolemeu, pentru care Pământul se afla în centrul Universului, i se poate opune un altul, unde Soarele este în centru, Pământul rotindu-se în jurul lui: sistemul solar al lui Copernic.
Şi i se spunea discipolului că există acolo o eroare cosmică, o eroare din vina omului. După aceea se rezuma pentru acest discipol ceea ce el trebuia să întipărească profund în sufletul său şi în inima sa: oamenii au respins vechiul sistem cosmic şi au adoptat un altul, şi ei nu ştiu că acela pe care-l consideră just este rezultatul greşelii comise de om. Ceea ce nu este decât expresia, manifestarea greşelii omeneşti, este considerat drept corect în faţa unei concepţii greşite. Şi ce s-a întâmplat în timpurile moderne? – spunea Maestrul discipolului –, ştiinţa s-a depreciat din cauza greşelii omului. Ştiinţa a devenit o ştiinţă a demonicului. Până la sfârşitul secolului XVIII, când aceste lucruri au devenit imposibile, au existat întotdeauna cel puţin câţiva discipoli care şi-au primit hrana spirituală din această cunoaştere afectivă, din această concepţie trăită, într-o şcoală solitară a rosicrucienilor. Astfel că Leibniz [ Nota 18 ], marele filosof, s-a simţit îmboldit să caute aceste centre de învăţământ în care se mai putea găsi interpretarea justă a sistemelor lui Copernic şi Ptolemeu. El nu le-a putut găsi.
Trebuie să cunoaştem aceste lucruri pentru a cunoaşte nuanţa exactă a răsturnării care s-a produs în cursul ultimelor secole în concepţia pe care şi-a făcut-o omul despre el însuşi şi despre Univers. Şi prin dispariţia legăturii vii pe care o avea omul cu sine însuşi, prin această înstrăinare de sine însuşi, omul a ajuns să se agaţe de această raţiune exterioară care stăpâneşte astăzi totul. Această raţiune exterioară este trăire umană? Nu, căci dacă era, în omenire nu ar fi putut trăi într-un mod atât de exterior cum trăieşte azi. În fond, raţiunea nu este legată de personalitate, de omul individual, ea este aproape o convenţie. Ea nu izvorăşte din trăirea lăuntrică a omului, ea vine spre om din exterior.
Şi cât de exterioară a devenit, putem resimţi când comparăm maniera în care Aristotel preda logica discipolilor săi (care logică, conform aprecierii lui Kant, n-a progresat de atunci) şi felul în care se preda în secolul XVII. În epoca lui Aristotel, logica era încă ceva realmente omenesc. Căci atunci când omul era determinat să gândească în mod logic, el avea senzaţia – pentru a mă exprima din nou în manieră imaginativă – că şi-ar scufunda capul în apă rece, şi devenea astfel, pentru un moment, străin de el însuşi; sau avea senzaţia pe care Alexandru i-a comunicat-o lui Aristotel, când acesta voia să-i predea logica: îmi comprimi toate oasele capului. Impresia a ceva exterior. În secolul XVII, această exterioritate era resimţită ca fiind absolut de la sine înţeleasă: se afla cum, din premisa majoră şi premisa minoră, se putea găsi concluzia. Se preda ceea ce găsiţi prezentat în mod ironic în Faust al lui Goethe: „Primul este aşa [ Nota 19 ], al doilea este aşa, deci al treilea şi al patrulea sunt astfel; şi dacă nu erau primul şi al doilea, nu ar fi fost nici al treilea şi al patrulea; şi iată Spiritul dumneavoastră bine dresat, şi cu cizme spaniole încălţat”. Dacă omul simţea, ca Alexandru, că îi sunt comprimate oasele capului, sau se simţea strâns în cizme spaniole, din cauza primului, celui de-al doilea, al treilea şi al patrulea, este la urma urmei imaginea unui aceleiaşi senzaţii resimţite de om.
Acest caracter exterior al gândirii abstracte nu mai era resimţit în perioada în care se preda în mod conştient logica în şcoli. Astăzi a dispărut mai mult sau mai puţin: nu se mai învaţă logica în şcoli într-un mod conştient. Este aproximativ ca şi cum ar fi existat un timp în care sute de oameni ar fi îmbrăcat cu entuziasm aceeaşi uniformă conform unei indicaţii date, iar după aceea ar fi venit o epocă în care, fără să mai reflecteze, ei ar fi îmbrăcat-o din proprie voinţă. Dar în răstimpul în care logica abstractă a devenit preponderentă, vechea cunoaştere spirituală nu mai poate progresa. Iată de ce o vedem devenind exterioară şi luând forma pe care o găsim, de exemplu, în lucrările lui Eliphas Lévi [ Nota 20 ] sau în operele publicate de Saint-Martin [ Nota 21 ]. Aceste scrieri destinate publicului cuprind ultimele supravieţuiri ale vechii cunoaşteri şi clarvederi spirituale.
Dar ce conţine o lucrare ca aceea a lui Eliphas Lévi: Dogmă şi ritual al Înaltei Magii? Mai întâi, acolo găsim tot felul de semne, de triunghiuri, de pentagrame ş.a.m.d.; apoi găsim anumite cuvinte din limbile aflate altădată în circulaţie, ebraica între altele; acolo se află ceea ce mai înainte fusese „viaţă”, dar şi „cunoaştere”, ceea ce putuse trece în faptele şi ideile oamenilor; pe acestea le găsiţi, neexprimate în idei, pe de o parte, şi formulate într-o magie exterioară, pe de altă parte, speculaţii asupra sensului simbolic al unui semn sau altul, în care omul modern, dacă vrea să fie onest, trebuie să admită că nu este conţinut nimic important, ci că este vorba numai de nişte operaţii oribile legate de tot felul de rituri, ale căror corelaţii spirituale nu erau nici pe departe clare pentru cei care vorbeau despre ele şi care adesea le şi practicau. Cărţi de acest gen indică lucruri care erau înţelese în vechile timpuri, şi trăite lăuntric prin cunoaştere, dar care, la epoca în care Eliphas Lévi, de exemplu, îşi scria lucrările sale, nu mai erau deloc înţelese. În ceea ce priveşte pe Saint-Martin, m-am exprimat relativ la el în săptămânalul „Goetheanum” [ Nota 22 ]. Şi vedem tratat cu o deplină neînţelegere, ceea ce făcea altădată parte integrantă din viaţa sufletului şi spiritului, dar care nu se putea menţine acolo.
Este foarte adevărat, foarte exact că din secolul XV până în secolele XVIII – XIX ceea ce a fost o aspiraţie generală spre divin s-a manifestat în afectivitate. Sunt aici lucruri foarte frumoase, minunat de frumoase, sublime şi mai ales, ceea ce se remarcă foarte puţin astăzi, un suflu realmente încântător de spiritualitate. Dar alături de toate acestea încep a se ivi germenii – care se întăresc – ai neînţelegerii faţă de vechile adevăruri spirituale şi, legat de aceasta, creşte incapacitatea de a accede la spirit în felul corespunzător epocii. Se pot găsi oameni care vorbesc în secolul XVIII de o distrugere a tot ceea ce este omenesc şi de apropierea unui materialism cumplit. Adesea, ceea ce spun aceşti oameni ai secolului XVIII pare a se aplica de asemenea la epoca noastră; şi totuşi nu se aplică nici la ultimele două treimi ale secolului XIX. Căci acest caracter demonic, pe care secolul XVIII îl privea încă, într-un anumit sens, drept o oroare, a devenit în secolul XIX ceva cu totul normal. Nu exista puterea de a spune: Sistemul lui Copernic este foarte frumos, dar este o concepţie care nu s-a putut naşte decât fiindcă omul nu a devenit pe Pământ ceea ce ar fi trebuit să devină aici, pentru că Pământul a rămas fără regent şi suveranitatea a trecut la „Prinţul ilegitim” al Lumii – cuvântul revine în mod constant în Evul Mediu –, iată de ce Christos a părăsit Soarele pentru a se uni cu destinul Pământului.
Şi de fapt numai la sfârşitul secolului XIX a devenit posibil ca aceste lucruri să fie privite cu claritatea omenească originară. A devenit posibil în epoca lui Michael: noi am vorbit adesea despre începutul şi caracterul acestei epoci. Dar există sarcini legate de această epocă michaelică, pe care le vom putea indica acum, după cele prezentate în expunerea făcută de Crăciun şi după aceea privind dezvoltarea viziunii spirituale de-a lungul secolelor.
