Dacă vrem să luăm acum în considerare modul în care acționează karma, trebuie să ținem seama de faptul că Eul uman, care constituie esența propriu-zisă a omului, ființa sa cea mai profundă, dispune, într-un fel, de trei instrumente prin care își manifestă viața sa în lume: corpul fizic, corpul eteric și corpul astral. Omul își poartă propriu-zis corpul fizic, corpul eteric și corpul astral ca pe un veșmânt în jurul lui. El nu este nici unul dintre aceste corpuri, căci el este, în sens propriu, Eul. Și tot Eul este cel care îndură karma și o formează.
Acum urmează să examinăm relația omului în calitate de ființă-Eu cu aceste trei, aș putea spune, formațiuni-instrumente ale sale, corpurile fizic, eteric și astral, ca să obținem prin aceasta niște elemente de bază pentru înțelegerea esenței karmei. Și noi ne vom cuceri, cu privire la karmă, un punct de vedere care ne va permite să studiem fizicul, etericul și astralul din om dacă ținem seama de ceea ce urmează.
Fizicul, așa cum îl vedem în regnul mineral, etericul, așa cum îl găsim activ în regnul vegetal, astralul, așa cum îl găsim și pe el activ în regnul animal, toate acestea le găsim în mediul înconjurător al omului pe Pământ. Noi avem în Cosmos de jur împrejurul Pământului, aș zice, acel Univers în care Pământul se prelungește în toate direcțiile. Simțim deja o anumită înrudire între ceea ce se întâmplă pe Pământ și ceea ce se întâmplă în mediul cosmic. Dar pentru știința spirituală se ivește o întrebare: Această înrudire, aș putea spune, este ea atât de grosieră cum și-o reprezintă concepția despre lume naturalist-științifică din zilele noastre?
Concepția despre lume naturalist-științifică din zilele noastre cercetează ceea ce trăiește și, de asemenea, ceea ce nu trăiește pe Pământ, în funcție de proprietățile fizice. Ea cercetează stelele, Soarele și Luna ș.a.m.d., și ea găsește, bineînțeles – și este deosebit de mândră de faptul că a găsit acest lucru –, că aceste corpuri cerești ar fi, în fond, niște corpuri de aceeași natură cu Pământul.
Dar la această concepție se ajunge numai printr-o cunoaștere care nu îl sesizează nicăieri pe omul însuși, ci numai ceea ce este exterior omului. În momentul în care îl sesizăm într-adevăr pe om ca ființă integrată în Univers, atunci putem găsi relațiile dintre diferitele părți constitutive ale omului, care sunt instrumentele sale, corpul fizic, corpul eteric, corpul astral, și entitățile corespunzătoare, esențele corespunzătoare din Cosmos.
Pentru corpul eteric al omului, noi găsim peste tot în Cosmos eterul cosmic. Desigur, corpul eteric al omului are o anumită structură care îi este proprie omului, el conține în sine anumite forme mobile ș.a.m.d., care se prezintă altfel decât la eterul cosmic. Cu toate acestea, eterul cosmic este absolut de aceeași natură cu ceea ce se află în corpul eteric al omului. La fel, putem vorbi de o asemănare între ceea ce se află în corpul astral al omului și o anumită astralitate care străbate, afară, în Cosmos, toate lucrurile și toate ființele. Și aici ajungem la ceva extraordinar de important, la ceva care, în esența sa, este de fapt complet străin omului modern.
Tabla 17Să pornim de la o reprezentare schematică: Să ne imaginăm omul pe Pământ cu corpul său eteric (vezi desenul, centrul), apoi, împrejurul Pământului, eterul cosmic (galben), de aceeași natură cu eterul uman. În om mai există și corpul astral (hașură închisă, în interiorul galbenului). În mediul cosmic există și astralitate, dar unde o putem găsi? Unde este ea? O putem găsi ușor, numai că trebuie să ajungem la ceea ce trădează în Cosmos prezența astralității, la ceea ce o revelează. Astralitatea trebuie să fie undeva. Dar este astralitatea în Cosmos absolut invizibilă, absolut imperceptibilă, sau putem s-o percepem cumva? Bineînțeles, și eterul este, în sine, în primă instanță, imperceptibil pentru simțurile fizice. Dacă priviți o bucată mică de eter, dacă pot să mă exprim astfel, nu vedeți nimic cu simțurile fizice. Privirea trece pur și simplu prin el; eterul este ca și cum n-ar fi. Dar dacă aveți în vedere mediul eteric în ansamblul său, atunci motivul pentru care dvs. vedeți cerul albastru, care propriu-zis nici el nu există, este faptul că dvs. percepeți aici limita etericului. Dvs. percepeți, așadar, eterul ca albastrul cerului. A percepe albastrul cerului înseamnă tocmai a percepe eterul. Astfel încât putem deja spune: Prin faptul că percepem albastrul cerului (vezi desenul, albastru), noi percepem eterul înconjurător.
La început, noi vedem prin eter. El ne permite acest lucru, totuși, el însuși devine perceptibil în albastrul cerului. Astfel, noi exprimăm în mod just existența albastrului cerului pentru percepția omului dacă spunem: Eterul este, ce-i drept, imperceptibil, dar el se ridică la nivelul perceptibilității prin splendida maiestate cu care se situează în Univers, vestindu-se, relevându-se, în albastrul cerului.
Știința fizică gândește materialist despre albastrul cerului. Desigur, științei fizice îi este greu să gândească rezonabil despre albastrul cerului, pentru simplul motiv că ea ar trebui să recunoască în mod clar: Acolo unde se află albastrul cerului nu există nimic fizic. Dar aceasta nu-i împiedică pe oameni să-și tortureze creierul pentru a explica felul deosebit în care razele luminoase se refractă și se reflectă pentru a face să apară acest albastru al cerului. Însă aici deja începe să domnească suprasensibilul. Și în Cosmos lucrurile stau în așa fel încât suprasensibilul devine perceptibil, trebuie numai să găsim unde devine el perceptibil.
Așadar eterul devine perceptibil în albastrul cerului. Acum, astralitatea trebuie să fie undeva. Eterul privește în lumea sensibilă prin albastrul cerului. Unde privește astralitatea în domeniul vizibilului, în domeniul perceptibilului?
Vedeți dvs., în realitate fiecare stea pe care o vedem strălucind pe cer este o poartă de intrare pentru astral, astfel că, peste tot de unde ne vine strălucirea stelelor, astralul este cel ce strălucește astfel. Așadar când vedeți cerul înstelat în diversitatea sa – aici, stelele grupate, acolo, mai dispersate, mai îndepărtate unele de altele –, atunci dvs. trebuie să vă spuneți: În această minunată configurație luminoasă, corpul astral suprasensibil, invizibil, al Cosmosului devine vizibil. Așadar nu avem voie să considerăm lumea stelelor nespirituală. A ne ridica ochii spre lumea suprasensibilă și a vorbi de lumi constituite din gaze incandescente, asta este exact ca și cum – scuzați această comparație paradoxală, dar ea este riguros exactă –, este ca și cum cineva v-ar mângâia drăgăstos, ținând degetele puțin depărtate în timp ce vă mângâie, iar dvs. v-ați spune: Ceea ce simt la mângâiere sunt niște fâșii mici pe care mi le pune pe obraz. Tot atât de puțin cât vi se pun pe obraz mici fâșii cand sunteti mângâiati, la fel de puțin se află în înalturi intrinsecitatea despre care vorbește fizica; corpul astral al Universului este cel care își exercită în permanență influențele asupra organizării eterice, la fel ca mângâierea pe fața dvs.
Numai că el este organizat pentru a avea o durabilitate foarte puternică. Iată de ce o stea durează multă vreme, ceea ce înseamnă că întotdeauna o influență provenind din lumea astrală și exercitându-se asupra eterului cosmic durează mult mai mult decât mângâierea. Omul n-ar putea suporta o mângâiere care să dureze atât de mult, dar în Univers lucrurile durează mai multă vreme, fiindcă în Univers avem de-a face cu dimensiuni gigantice. Astfel încât în cerul înstelat trebuie să vedem o manifestare sufletească a astralității cosmice.
Prin aceasta este introdusă totodată în Cosmos o viață extraordinară, și anume o viață de natură sufletească, o viață cu adevărat sufletească. Imaginați-vă cât de mort este Cosmosul dacă nu descoperim acolo decât corpuri gazoase în stare incandescentă, care strălucesc! Imaginați-vă cât de vii devin toate acestea dacă știm: Aceste stele sunt expresia iubirii cu care Cosmosul astral acționează asupra Cosmosului eteric! Atunci ne exprimăm în mod just.
Dar gândiți-vă la aceste fenomene enigmatice, care se explică prin cauze materiale și din care în realitate nu se înțelege nimic, gândiți-vă la aceste stele care încep să strălucească în anumite perioade. Stele care nu erau încă prezente încep să strălucească, apoi dispar din nou. Așadar există și în Univers asemenea scurte mângâieri. În epocile în care, aș putea spune, Zeii vor să acționeze din lumea astrală asupra lumii eterice, atunci vedem aceste stele care se aprind și apoi imediat strălucirea lor se estompează.
Noi avem, datorită corpului nostru astral, și sub formele cele mai diverse, un sentiment de bunăstare; tot așa avem în Cosmos, datorită corpului astral, configurația cerului înstelat. Așadar nu este de mirare că o veche știință clarvăzătoare absolut instinctivă a numit acest al treilea element constitutiv al omului corp astral, căci el este de aceeași natură cu ceea ce se manifestă în stele. Numai Eul nu-l găsim manifestându-se în acest mediu ambiant. De ce? Ei bine, aflăm imediat de ce, dacă avem în vedere că acest Eu al omului, așa cum se exteriorizează el pe Pământ – așadar în Cosmos, care, în realitate, este o lume tripartită, fizică, eterică, astrală –, acest Eu este întotdeauna repetiția existențelor pământești anterioare. Și el nu încetează să fie de fiecare dată prezent în timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere.
Dar aici observația ne arată că, pentru acest Eu, lumea eterică pe care o avem în ambianța lumii pământești nu are nici o semnificație; corpul eteric este depus puțin timp după moarte. Numai lumea astrală, care privește spre noi prin stele, numai lumea astrală are pentru Eu o semnificație în viața dintre moarte și o nouă naștere. Și în această lume care își trimite spre noi prin stele licărul ei, în această lume trăiesc ființele Ierarhiilor superioare, împreună cu care omul își formează karma sa între moarte și o nouă naștere.
Dar dacă urmărim acest Eu în evoluțiile sale succesive, trecând prin viața dintre naștere și moarte și prin viața dintre moarte și o nouă naștere, noi nu putem absolut deloc să rămânem în spațiu. Două vieți pământești succesive nu se pot afla în același spațiu, așadar, nici în Univers, care este supus simultaneității și spațialității. În acest caz, noi ieșim din spațiu și intrăm în timp. Și, în realitate, când urmărim Eul în existențele pământești succesive, noi ieșim din spațiu, și intrăm în pura curgere a timpului.
Dar gândiți-vă acum la aceasta: În spațiu, timpul este, bineînțeles, prezent și el; dar nu avem absolut nici un mijloc care să ne permită să facem în interiorul spațiului experiența timpului ca atare. Nu avem nici un mijloc. Suntem întotdeauna obligați să facem experiența timpului prin intermediul spațiului și al proceselor care au loc în spațiu. Când vreți să faceți experiența timpului, priviți, de exemplu, ceasul, sau, să zicem, mersul Soarelui, ceasul fiind, nu-i așa, doar o copie a Soarelui. Dar ce vedeți atunci? Vedeți pozițiile arătoarelor sau poziția Soarelui: elemente spațiale. Prin faptul că pozițiile arătătoarelor ceasului sau poziția Soarelui se schimbă, așadar, prin faptul că niște elemente spațiale sunt în curs de a se schimba în fața dvs., aveți o presimțire a timpului. Dar aici, în spațiu, nu există propriu-zis nimic temporal. Aici există numai diferite aranjamente spațiale, diferite poziții ale arătătoarelor ceasului, diferite poziții ale Soarelui. Experiența timpului nu o puteți face decât prin trăire sufletească. În suflet faceți cu adevărat experiența timpului, și aici ieșiți, de asemenea, din spațiu. Aici, timpul este o realitate. În interiorul lumii pământești, timpul nu este deloc o realitate.
Așadar ce experiență trebuie să facem când, ieșind din spațiu, în care trăim între naștere și moarte, vrem să intrăm în non-spațialitate, în care trăim între moarte și o nouă naștere, ce experiență trebuie să facem? Ei bine, dragii mei prieteni, trebuie să murim! Și luați acum cu toată rigoarea, în întreaga sa profunzime, următorul fapt: Pe Pământ, noi nu putem face experiența timpului decât prin intermediul spațiului, prin locuri în spațiu, prin poziții ale obiectelor spațiale, pe Pământ nu facem absolut deloc experiența timpului în realitatea lui; veți găsi atunci un alt cuvânt pentru a indica ceea ce se întâmplă când spuneți: Pentru a intra în timp, ca realitate, trebuie să ieșim din spațiu, să eliminăm tot ce este spațial – și aceasta înseamnă: a muri!
Acum, să ne întoarcem privirea de la această lume cosmică ce ne înconjoară în ambianța lumii pământești, această lume căreia îi suntem asemănători prin corpul nostru eteric, căreia îi suntem asemănători prin corpul nostru astral, și să privim elementul spiritual al acestei lumi cosmice. Au existat popoare, grupuri de oameni, a căror privire era îndreptată numai spre elementul spiritual al acestei lumi spațial-cosmice. Acești oameni au pierdut posibilitatea de a concepe ideea vieților pământești succesive. Căci ideea vieților pământești succesive nu o aveau decât acei oameni și acele grupuri de oameni care erau capabile să-și reprezinte timpul în puritatea sa, în non-spațialitatea sa. Și dacă izolăm ceea ce avem ca lume pământească și ambianța ei, într-un cuvânt, Cosmosul nostru, Universul nostru, și îi descoperim elementul spiritual, atunci avem aproximativ acel element despre care putem spune: Acesta trebuie să existe pentru ca noi să putem intra în existență ca oameni pământești. Acesta trebuie să existe.
Ei bine, în această reprezentare: Tot ceea ce tocmai am caracterizat trebuie să fie aici pentru ca să putem intra, ca oameni pământești, în existența pământească – în această reprezentare, se află un conținut extraordinar de bogat. Se află o întreagă bogăție în această reprezentare prin care evocăm elementul spiritual prezent în tot ceea ce tocmai am caracterizat astfel. Și când evocăm acest element spiritual în această, aș putea spune, omogenitate a sa, când îl evocăm în această puritate, noi avem atunci aproximativ ceea ce popoarele care s-au limitat la percepția spațiului au numit Dumnezeu.
Aceste popoare au simțit cel puțin, în învățământul dat de înțelepții lor, că un element divin domnește și urzește în Cosmos, și că trebuie să deosebim acest element divin de ceea ce se află pe Pământul însuși în ambianța noastră fizică. Atunci putem distinge ceea ce se revelează ca eteric în acest element cosmic, divin, spiritual, care ne privește din albastrul cerului; și apoi putem să distingem astralul în acest element divin, astralul care ne privește în configurația cerului înstelat.
Să ne punem în situația de oameni din Univers care trăiesc pe Pământ, care spun: Noi oamenii, noi avem un corp fizic – unde este fizicul în Univers? Revin aici asupra unui lucru la care am făcut deja aluzie: Știința fizică ar vrea să regăsească în Univers tot ceea ce există pe Pământ. Dar organizarea fizică propriu-zisă nu există în Univers. Omul începe cu organizarea fizică, el are apoi organizarea eterică, apoi organizarea astrală; Universul începe imediat cu organizarea eterică. Elementul fizic nu există nicăieri afară, în Univers. Elementul fizic nu există decât pe Pământ și este pură fantasmagorie să vorbim despre elementul fizic din Univers. În Univers există etericul, apoi astralul. Al treilea element care se află în Univers va apărea chiar astăzi în fața sufletelor noastre. Dar tripartiția Cosmosului extrapământesc este alta decât tripartiția Cosmosului căruia spunem noi că îi aparține Pământul.
Însă dacă ne situăm pe Pământ cu un asemenea sentiment, dacă simțim elementul fizic al locului de pe Pământ unde locuim în mod nemijlocit, dacă simțim etericul care există pe Pământ și în Cosmos și care acționează împreună de pe Pământ și din Cosmos ca element eteric, dacă privim astralul care își trimite licărirea spre Pământ prin stele și cu cea mai mare intensitate prin astrul solar – dacă privim toate acestea și situăm în fața sufletului nostru măreția acestui gând cosmic, atunci găsim perfect justificat faptul că, în epocile în care, pe baza unei clarvederi mai mult instinctive, oamenii nu gândeau în abstracțiuni, ci puteau simți măreția acestei reprezentări, ei să fi ajuns să înțeleagă: Un asemenea gând maiestuos nu poate fi gândit neîncetat în toată plenitudinea sa; trebuie să-l sesizăm o dată, să-l lăsăm să acționeze asupra sufletului în toată gloria lui extraordinară, și apoi – fără să-l ruinăm, fără să-l corupem prin conștiență – să-l lăsăm să acționeze în ființa interioară a omului. Și dacă ne întrebăm cum a transpus vechea clarvedere instinctivă în realitate această dispoziție interioară, atunci în epoca prezentă, din tot ceea ce s-a concentrat pentru a se transpune în realitate acest gând în sânul omenirii, ne rămâne instituirea Sărbătorii Crăciunului.
Când, în timpul nopții de Crăciun, omul își imaginează cum este situat pe Pământ cu corpurile sale fizic, eteric și astral, înrudit cu Cosmosul tripartit, care îi apare omului, în etericul său, ca albastrul cerului, într-un mod atât de maiestuos, dar în timpul nopții și cu totul îmbibat de o vrajă magică; și când el își reprezintă că are în fața sa astralitatea Cosmosului în strălucirea stelelor, atunci el simte, în sfințenia a ceea ce îl înconjoară, în legătură cu tot ceea ce este pământesc, el simte cum este integrat cu ființa-Eu care îi este proprie în spațialitate. Lui îi este atunci permis să-și îndrepte privirea interioară asupra Misterului de Crăciun, asupra copilului nou născut, reprezentantul omenirii pe Pământ, care, pășind în copilărie, intră prin naștere în această lume a spațiului. Și când, la vederea copilului născut de Crăciun, descoperă ideea Crăciunului în toată plenitudinea și măreția ei, el spune: Ex Deo nascimur. – Eu sunt născut din divin, din divinul care străbate și urzește spațiul.
Dar apoi, după ce omul simte aceasta, după ce el s-a pătruns în mod intim de acest sentiment, el își poate aminti adevărul despre sensul Pământului pe care i-l aduce antroposofia. Acest copil spre care ne îndreptăm privirea este învelișul exterior a ceea ce intră în spațiu prin naștere. Și de unde se naște această ființă, pentru a intra prin naștere în spațiu? Conform considerațiilor noastre de astăzi, ea nu se poate naște decât din timp. Ea se naște din timp.
Și când urmărim apoi viața acestui copil, spiritualizarea sa prin Entitatea-Christos, atunci descoperim că această ființă, această Ființă-Christos, vine din Soare. Și acum, ne ridicăm ochii spre Soare și ne spunem: Înălțându-ne privirea spre Soare trebuie să descoperim în radiația solară timpul, care este ascuns pentru spațialitate. Timpul se află în interiorul Soarelui. Și din acest timp care urzește în interiorul Soarelui a ieșit Christos și, intrând în spațiu, El a venit pe Pământ. Și ce avem noi acum în Christos, pe Pământ? În Christos, avem pe Pământ ceea ce, venind din afara spațiului, se unește cu Pământul.
Gândiți-vă acum cât de mult se schimbă reprezentarea noastră despre Univers, în comparație cu reprezentarea obișnuită, când acceptăm ca real tot ceea ce facem să apară acum în fața sufletelor noastre! Avem în Univers Soarele, cu tot ceea ce ne apare în Univers, în Cosmos, unit cu el, ceea ce este cuprins în albastrul cerului, în lumea stelelor. Avem, de asemenea, undeva Pământul, cu omenirea. Dar când ne înălțăm ochii de pe Pământ spre Soare, privirea noastră pătrunde, totodată, în curgerea timpului.
Dar de aici rezultă ceva foarte important. De aici rezultă faptul că omul nu privește în mod just spre Soare, chiar și atunci când își înalță spre Soare privirea spirituală, decât dacă el uită spațiul, pentru a nu mai avea în vedere decât timpul. Soarele nu emană atunci numai lumină, ci emană spațiul însuși. Soarele este acest astru prin excelență pentru că, prin intermediul său, noi privim dincolo de spațiu. Dar din acest dincolo-de-spațiu a venit Christos la oameni. Când Christos a întemeiat pe Pământ creștinismul, omul se afla deja de multă vreme numai în Ex Deo nascimur. El se înrudise cu aceasta. El pierduse cu totul timpul. El devenise o ființă absolut spațială.
Dacă noi înțelegem atât de greu vechile tradiții, cu această conștiență a omului civilizat din epoca actuală, acest lucru se întâmplă de fapt din cauză că oamenii țin seama pretutindeni de elementul spațial și nu de cel temporal; elementul temporal nu este pentru ei decât o anexă a celui spațial.
A venit apoi Christos, care a adus oamenilor elementul temporal. Și inima omului, sufletul și spiritul omului, unindu-se cu Ființa-Christos, regăsește curentul timpului care curge din eternitate în eternitate. Ce altceva putem face noi, oamenii, când murim, așadar, când ieșim din spațiu, decât să ne agățăm de ceea ce ne redă atunci timpul, având în vedere că în epoca Misteriului de pe Golgotha omul devenise în așa măsură o ființă spațială, încât el pierduse timpul! Christos le-a redat oamenilor timpul.
Și dacă oamenii nu vor să moară și cu sufletul lor când ies din spațiu, atunci ei trebuie să moară în Christos. Noi putem fi foarte bine niște ființe spațiale, și atunci putem spune: Ex Deo nascimur. – Apoi ne putem îndrepta privirea spre copilul care, venind din timp, pătrunde în spațiu, pentru a-L uni pe Christos cu oamenii.
Dar noi nu ne putem gândi la limita vieții pământești, la moarte, începând cu Misteriul de pe Golgotha, dacă nu vrem să plătim pierderea timpului prin pierderea lui Christos, dacă nu vrem să fim captivi în spațiu și să rămânem în el ca niște fantome. Noi trebuie să murim în Christos. Trebuie să ne pătrundem de Misteriul de pe Golgotha. Trebuie să găsim un mijloc de a adăuga la Ex Deo nascimur pe In Christo morimur. Trebuie să adăugăm la ideea de Crăciun ideea de Paști.
Astfel, Ex Deo nascimur face să apară în fața sufletului nostru ideea de Crăciun, In Christo morimur face să apară în fața sufletului nostru ideea de Paști.
Putem spune: Pe Pământ, omul își are elementul său fizic, elementul său eteric, și elementul său astral. Etericul se află și afară, în Cosmos; astralul se află și afară, în Cosmos (vezi desenul, roșu); fizicul se află numai pe Pământ. Așadar, noi trebuie să spunem: Pământ: fizic, eteric, astral; Cosmos: fizicul este absent, dar etericul și astralul sunt prezente.
Dar și Cosmosul este tripartit. El nu are un element în partea de jos, în schimb, el mai are un element în partea de sus. În Cosmos, elementul cel mai de jos este etericul; pe Pământ, elementul cel mai de jos este fizicul. Pe Pământ, astralul este elementul cel mai înalt, în Cosmos, elementul cel mai înalt este un element pe care omul îl are astăzi în el doar sub formă de rudimente, acel element din care va fi țesută cândva Sinea lui spirituală. Putem spune: În Cosmos, al treilea element este Sinea spirituală.
Și acum stelele ne apar ca manifestări a ceva. Eu le-am comparat cu o mângâiere; Sinea spirituală, care se află în dosul stelelor, este ființa care mângâie. Numai că aici ființa care mângâie nu este o unitate, ci întreaga lume a Ierarhiilor.
Când privesc la un om statura sa, când îi privesc ochii ce-mi trimit strălucirea lor, când îi aud vocea, acestea sunt manifestările omului. Când privesc în depărtările Universului, când privesc stelele, acestea sunt manifestările Ierarhiilor, manifestările vieții Ierarhiilor care ne mișcă sufletul. Când îmi cufund privirea în infinitatea firmamentului albastru al lumii, eu văd revelându-se spre exterior corpul lor eteric, care este însă elementul cel mai de jos al întregii lumi a Ierarhiilor.
Tabla 18Când privim Cosmosul și depărtările sale presimțim ceva ce se înalță deasupra a ceea ce este pământesc, tot așa cum Pământul, cu substanțele sale, cu forțele sale fizice, coboară sub nivelul a ceea ce este cosmic. Pământul are în fizic un element subcosmic, Cosmosul are în Sinea spirituală un element suprapământesc.
(Tabla 18)Știința fizicii vorbește despre o mișcare a Soarelui. Ea poate s-o facă. În interiorul imaginii spațiale care ne înconjoară drept Cosmos se poate vedea într-adevăr în diverse fenomene că Soarele este în mișcare. Dar aceasta nu este decât copia spațială a mișcării Soarelui. Și când vorbim despre adevăratul Soare, atunci este pur și simplu un nonsens să spunem că Soarele se deplasează în spațiu. Un nonsens, fiindcă spațiul este emanat de Soare! Soarele nu radiază numai lumina, Soarele creează, de asemenea, spațiul. Iar mișcarea Soarelui însuși nu este ceva spațial decât în interiorul spațiului; în afara spațiului, aceasta este o mișcare în timp. Ceea ce apare la Soare, faptul că el aleargă spre constelația Hercules, aceasta nu este decât o copie a unei evoluții în timp a ființei Soarelui.
Ucenicilor săi celor mai apropiați, Christos le-a spus: Priviți viața Pământului. Ea este înrudită cu viața Cosmosului. În măsura în care priviți Pământul și Cosmosul din jurul său, Tatăl este cel care pătrunde cu viață acest Univers. Dumnezeu-Tatăl este Dumnezeul spațiului. Dar eu trebuie să vă vestesc că sunt venit din Soare, din timp, din timpul pe care omul nu-l poate primi în sine decât atunci când moare. Eu v-am adus din timp propria mea ființă. Dacă mă primiți în voi, spunea Christos, primiți în voi timpul și nu mai sunteți supuși spațiului. Dar pentru aceasta trebuie să găsiți calea de trecere de la o trinitate – fizicul, etericul, astralul – la cealaltă trinitate: etericul, astralul, până la Sinea spirituală. Sinea spirituală nu poate fi găsită în cele pământești, tot așa cum elementul fizic-pământesc nu poate fi găsit în Cosmos. Dar eu vă aduc solia Cosmosului, căci eu sunt din Soare.
Da, Soarele are un aspect triplu. Când trăim în interiorul Soarelui și privim din Soare spre Pământ (vezi desenul, roșu), ceea ce vedem este fizicul, etericul și astralul. Sau, dacă privirea se îndreaptă asupra a ceea ce este în Soare, atunci privirii i se oferă în permanență Sinea spirituală. Vedem elementul fizic când ne amintim de Pământ sau când privim spre Pământ. Dacă ne întoarcem privirea, atunci vedem, în cealaltă parte, Sinea spirituală. Oscilăm între fizic și Sinea spirituală. Rămân stabile numai elementele intermediare, etericul și astralul. Când ne îndreptăm privirea spre Univers, elementul pământesc dispare cu totul. Aici se află etericul, astralul și Sinea spirituală. Aceasta este viziunea pe care o aveți când intrați în timpul solar, între moarte și o nouă naștere.
Să ne reprezentăm omul încapsulat în întregime, cu dispozițiile sale sufletești, în ființa Pământului: el poate simți divinul, căci el s-a născut din divin. Ex Deo nascimur.
Să ne reprezentăm că omul nu este numai încapsulat în interiorul lumii spațiale, ci el Îl primește pe Christos, care, venind din lumea timpului, a intrat în lumea spațiului și a adus în spațiul pământesc timpul însuși. Astfel, Christos biruie moartea prin moarte. Ex Deo nascimur. În Christo morimur.
Dar Christos ne aduce această solie: Când am învins spațiul și cunoaștem Soarele ca fiind creatorul spațiului, când ne simțim în Soare, prin Christos, când ne simțim transportați în Soarele viu, atunci elementul fizic-pământesc dispare; etericul și astralul sunt prezente. Etericul se deschide, acum nu în albastrul cerului, ci în strălucirea de un roșu deschis a Cosmosului. Și, din acest fond de un roșu deschis, stelele nu licăresc spre noi, ci stelele vin să ne atingă cu razele lor de iubire. Iar omul – când se adâncește cu adevărat în toate acestea – se poate simți stând pe Pământ, eliberat acum de fizic, cu etericul prezent, pătrunzându-l și radiind spre el ca un roșu-violet; stelele nu mai sunt niște puncte ce licăresc, ci o radiere încărcată de iubire, asemeni mângâierii afectuoase a unui om.
Dar, prin faptul că omul simte acest lucru, prin faptul că simte în sine însuși divinul, focul cosmic divin, ca esență a omului radiind din el ca flacără, simțindu-se pe sine în Cosmosul eteric, trăind manifestările spiritului în radiația cosmică a astralului, atunci aceasta face ca în om să apară trăirea intimă a spiritului ce radiază, la care el este chemat în Univers.
Când cei cărora Christos le vestise aceasta s-au pătruns un timp destul de îndelungat de acest gând, ei au simțit efectul acestui gând în limbile de foc ale Sărbătorii Rusaliilor. Ei au simțit atunci moartea, când fizicul Pământului se desprinde și cade picătură cu picătură. Dar ei au simțit, de asemenea: Aceasta nu este moartea, ci pentru fizicul Pământului se ivesc zorii Sinei spirituale a Universului: Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
Astfel ne putem îndrepta privirea asupra acestei tripartiții a unei jumătăți a anului: ideea Crăciunului – Ex Deo nascimur; ideea Paștilor – In Christo morimur; ideea Rusaliilor – Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
Și rămâne cealaltă jumătate de an. Dacă o înțelegem în același fel, atunci pentru om se revelează, la rândul ei, și cealaltă latură a vieții sale. Dacă înțelegem această relație de la elementul fizic la cel sufletesc al omului și până la suprafizic, care conține în sine libertatea la care omul pământesc devine participant pe Pământ, atunci îl înțelegem pe omul liber pe Pământ în corelația dintre Sărbătoarea Crăciunului, Sărbătoarea Paștilor și Sărbătoarea Rusaliilor. Și dacă îl înțelegem, pornind de la aceste trei idei, ideea Crăciunului, ideea Paștilor și ideea Rusaliilor, și dacă ne străduim să înțelegem restul anului, atunci ni se prezintă cealaltă jumătate a vieții umane, la care am făcut aluzie când v-am spus: Dacă privim destinul omului, în dosul destinului apar Ierarhiile, lucrarea, activitatea Ierarhiilor. De aceea, este ceva plin de măreție când pătrundem cu adevărat cu privirea în intimitatea unui destin uman, căci vedem cum în dosul destinului se află ansamblul Ierarhiilor.
Dar, în realitate, de la ideea Crăciunului, de la ideea Paștilor și de la ideea Rusaliilor răsună până la noi limbajul stelelor: de la ideea Crăciunului, în măsură în care Pământul este o stea în Univers; de la ideea Paștilor, în măsură în care astrul cel mai strălucitor, Soarele, ne oferă darurile harului său; de la ideea Rusaliilor, în măsură în care ceea ce este ascuns dincolo de stele intră în suflet ca o lumină și iese din nou din suflet sub forma limbilor de foc.
Dacă luați ceea ce a fost spus în acest fel despre Tatăl, purtătorul ideii de Crăciun, dar care îl trimite pe Fiul pentru ca ideea de Paști să-și găsească împlinirea; apoi, ceea ce a fost spus despre Fiul, care, la rândul său, aduce solia Spiritului, pentru ca în ideea de Rusalii viața omului pe Pământ să se desăvârșească în triadă; dacă prelucrați toate acestea prin meditație, dacă meditați în mod just asupra acestor lucruri, atunci veți avea, adăugându-se elementelor fundamentale descrise deja, pe care vi le-am oferit pentru înțelegerea karmei, o temelie pentru viața dvs. de simțire.
Încercați să înțelegeți ideea de Crăciun, ideea de Paști, ideea de Rusalii așa cum am făcut-o noi astăzi, astfel încât să acționeze asupra sentimentului dvs., asupra simțirii dvs. de oameni. Încercați să aprofundați acest sentiment. Iar când ne vom întâlni din nou – după călătoria care trebuie s-o fac – tocmai de Rusalii, pentru a ține cursul pentru agricultori, atunci să aduceți cu dvs. acest sentiment, care trebuie să trăiască în dvs. mai departe, drept idee a Rusaliilor, prin căldura sa, prin focul său, și ne vom putea continua atunci considerațiile cu privire la karmă.
Astfel, înțelegerea dvs. va fi fecundată în mod just prin ideea de Rusalii. La fel cum odinioară, prin instituirea Sărbătorii Rusaliilor la prima celebrare a Sărbătorii Rusaliilor, din fiecare apostol a țâșnit ceva ca o lumină, tot așa ideea de Rusalii ar trebui să devină iarăși vie și pentru înțelegerea antroposofică.
Ar trebui ca din sufletele dvs. să răsară o lumină. Iată de ce v-am oferit ca sentiment de Rusalii pentru continuarea considerațiilor noastre karmice, care se referă la a doua jumătate a anului, ceea ce aveam să vă spun astăzi despre legătura dintre ideea de Crăciun, ideea de Paști și ideea de Rusalii.
