Studiul corelațiilor karmice din viața umană cere, în realitate, o înțelegere deplină a unor legități universale în privința cărora omul de astăzi este mai mult sau mai puțin ignorant. Căci aici este vorba despre faptul că în raporturile karmice care acționează de la o viață pământească la alta sunt active niște legități de natură spirituală; ele sunt de natură spirituală, astfel încât ar însemna să nu le cunoști dacă ți-ai imagina câtuși de puțin că aici este vorba despre o cauzalitate care se aseamănă în vreun fel cauzalității pe care o găsim de altfel în lume, când vorbim de cauză și efect.
Trebuie să înțelegem mai întâi foarte exact ce se întâmplă în viața interioară a omului în dosul conștienței obișnuite, dacă vrem să ajungem la înțelegerea raporturilor karmice. Iar o înțelegere a ceea ce se află în dosul conștienței obișnuite nu poate rezulta decât din observarea omului așa cum se oferă ea cunoașterii suprasensibile, cunoașterii inițiatice.
Așadar să încercăm să vedem, mai ales pentru a completa anumite lucruri care au fost schițate aici în ultimele conferințe și care apoi, dezvoltate, ne vor conduce spre o deplină înțelegere a karmei, așadar, să încercăm să vedem cum omul, când se ridică până la cunoașterea imaginativă, apoi la cunoașterea inspirată, apoi la cunoașterea intuitivă, își cucerește tot mai mult posibilitatea de a înțelege cum se situează el ca om în ansamblul Cosmosului.
Adesea am subliniat, chiar în conferințe publice, faptul că prin cunoașterea imaginativă se etalează în fața omului un tablou al vieții sale actuale, că el își vede în niște imagini cuprinzătoare întregul curs al vieții, având astfel o viziune de ansamblu, el vede acum tocmai ceea ce memoria sa obișnuită nu îi poate oferi.
Am putea spune: În cazul acestei viziuni de ansamblu, care apare ca urmare a strădaniei spre cunoașterea imaginativă, omul se află, în primă instanță, cufundat în întregime în corpurile sale fizic și eteric. Numai că, prin exerciții corespunzătoare, el devine absolut independent de tot ceea ce îi procură impresii prin intermediul corpului fizic. Așadar prin cunoașterea imaginativă el devine independent de impresiile sale senzoriale, devine independent de cunoașterea bazată pe intelect. În cadrul cunoașterii, el nu mai trăiește decât în corpul său eteric. Prin aceasta are el acel tablou-amintire.
Așadar, putem spune: Omul trăiește în elementul suprasensibil, dar el trăiește în elementul suprasensibil prin faptul că s-a separat, din punct de vedere interior, de corpul său fizic. Vedeți dvs., această cunoaștere imaginativă nu ar fi nici pe departe atât de greu de cucerit cum este în realitate pentru majoritatea oamenilor, dacă ar exista mai mult înclinația de a rupe legătura interioară dintre viața sufletească și corpul fizic.
Bineînțeles, este relativ ușor să rupem legătura care ne unește cu percepția sensibilă nemijlocită. Dar gândiți-vă că omul este legat de corpul său fizic și cu toate atitudinile sufletești pe care le dobândește în viața pământească. Noi suntem, desigur, dependenți de corpul fizic și cu dispozițiile noastre vitale, în ceea ce privește planul fizic. Dispozițiile noastre vitale sunt cu totul condiționate de corpul fizic. Când ne atribuim o capacitate sau alta, un talent sau altă predispoziție profundă a sufletului, toate acestea au legătură cu modul în care ne simțim în corpul fizic. De toate acestea trebuie să ne eliberăm dacă vrem să atingem o adevărată cunoaștere imaginativă. Dacă reușim să ne eliberăm cu adevărat, fie și numai timp de un minut, atunci știm deja ce este cunoașterea imaginativă, și atunci ni se deschide, încetul cu încetul, tabloul vieții.
Acum trebuie să avem în vedere deosebirea dintre „a fi legat de corpul fizic și prin aceasta a ne afla în corpul fizic”, și „a nu fi legat de corpul fizic și totuși a ne afla în corpul fizic”. Există o deosebire, și tocmai acest lucru îl realizează cunoașterea imaginativă: a rămâne în interiorul corpului fizic, a nu ieși deloc din el și, cu toate acestea, a nu depinde de el.
Atâta timp cât rămâneți cu viața sufletesc-spirituală în corpul fizic, dvs. îl umpleți, chiar dacă nu sunteți legat de el. Dvs. îl umpleți. Desenez acest lucru în mod schematic în acest fel.
Să considerăm dispozițiile de viață obișnuite, cotidiene, ale omului. Să presupunem că aici ar fi corpul fizic (vezi figura a, în exterior, luminos), acesta este corpul eteric (violet) și acesta elementul spiritual-sufletesc (galben). Lucrurile se întâmplă în felul următor: Prin intermediul corpului eteric, omul este legat peste tot, cu mușchii săi, cu oasele sale, cu nervii săi, cu corpul său fizic. Există peste tot aceste legături de la corpul eteric la corpul fizic. Gândiți-vă cu ce putem compara acest lucru:
Tabla 15Presupuneți că aveți un vas din argilă poroasă și că ați vărsa în el un lichid; acest lichid ar umple porii acestui vas din argilă. Așadar lichidul s-ar infiltra în pereții poroși ai vasului.
Dar s-ar putea, de asemenea, să nu aveți un vas poros, ci unul care nu ar absorbi nimic din lichid; atunci lichidul ar sta pur și simplu în vas, nu ar avea nici o legătură cu partea interioară a pereților vasului. La fel, în cunoașterea imaginativă, omul se află în interiorul corpului său, dar corpul eteric nu pătrunde în mușchi, în oase ș.a.m.d. Pot desena acest lucru astfel: corpul fizic (vezi figura b); dar corpul eteric este acum separat și în interior se află spiritual-sufletescul omului. Corpul eteric s-a desprins numai în interiorul omului. Consecința acestei detașări devine perceptibilă, bineînțeles, atunci când se revine la vechea stare. Așadar este absolut firesc ca omul care se străduiește să iasă din corpul său fizic, rămânând cu toate acestea în el, cum este cazul în cunoașterea imaginativă, să nu se simtă numai obosit, ci greu, să-și simtă în mod intens corpul fizic, căci trebuie să se introducă din nou în el.
Aceasta este situația în cazul cunoașterii imaginative, dar nu și în cazul cunoașterii inspirate. Cunoașterea inspirată, care apare, așa cum v-am arătat, în conștiența golită, face ca omul să se afle cu spiritual-sufletescul său în afara corpului fizic. Așadar, spiritual-sufletescul se află în afara corpurilor fizic și eteric (vezi figura c).
Configurația exterioară trebuie să fie, așadar, ca în somn. Trebuie ca omul să poată fi, cu Eul său și corpul său astral, cu totul în afara corpului său eteric. Numai atunci apare cunoașterea inspirată.
Dar acum, când omul revine în corpurile sale fizic și eteric, el observă că există ceva în aceste corpuri, fizic și eteric, că ele nu mai sunt deloc așa cum le cunoaște el de obicei, ci că aici, înăuntru, există ceva. Este un lucru foarte important. Și este foarte important, deoarece întregul proces de inițiere este marcat de faptul că știm aceasta.
Ajungem, în primă instanță, să încercăm o anumită dificultate de a reveni în corpul fizic după Inspirație, fiindcă avem sentimentul că ne cufundăm în ceva cu totul diferit de ceea ce întâlnim când intrăm de obicei în corpul fizic și în corpul eteric.
Amintiți-vă acum ce v-am spus ieri: Când privim în urmă și avem în fața noastră tabloul-amintire și când ștergem apoi acest tablou prin cunoașterea inspirată, așadar, când suntem în cunoașterea inspirată, atunci noi percepem, chiar în cadrul cunoașterii inspirate, ceea ce se află în corpul fizic. Când ștergem din tabloul-amintire perioada dintre naștere și al șaptelea an al vieții, până la schimbarea dentiției, percepem următoarele: În acest corp fizic exista o entitate angelică. Percepem într-adevăr Ierarhia a treia prin una dintre ființele sale. Situația este, așadar, următoarea: Reușim să ieșim din corpul fizic, ne întoarcem în acest corp fizic ca în casa noastră de om, și iată că, atunci când revedem perioada care se întinde de la naștere până la anul al șaptelea al vieții, îl vedem, îl întâlnim aici pe Îngerul nostru.
Vedeți dvs., aceste realități au fost cunoscute odinioară în cursul evoluției omenirii, și anume, în mod diferit, în funcție de epoci, prin vechea clarvedere instinctivă, și se ținea seama de ele când se luau anumite hotărâri în ceea ce privește organizarea vieții umane.
În vechile timpuri, oamenii erau absolut conștienți de aceste lucruri când îi puneau unui copil numele, și țineau seama în această situație de niște realități spirituale. Astăzi, pentru majoritatea oamenilor este indiferent ce nume le dau copiilor lor. Pentru unii, punctul de vedere este ca numele să sune frumos, și alte lucruri de acest fel. Uneori, în această alegere se pune o anumită cochetărie. Ne place un nume sau altul. În timpurile mai vechi, alegerea numelui depindea de o relație care se imagina între copil și lumea spirituală. Luați, de exemplu, o epocă veche în care era venerat un profet numit Elisei; li se dădea unor fete numele Elisabeth, ceea ce înseamnă casa lui Elisei. În acest fel se exprima faptul că acest copil a fost adus pe lume pentru a se asigura chiar prin aceasta protecția acelui profet. Cu această intenție se dădeau pe atunci numele.
De ce? Fiindcă se știa că omul, dacă se află în afara corpului său și intră din nou în corp, el devine, propriu-zis, purtătorul, el se vede ca fiind purtătorul unor entități spirituale. Și întreaga reprezentare că în special copiii sunt protejați de Îngerul lor se bazează pe faptul că prin inițiere, când omul privește în urmă la perioada dintre naștere și anul al șaptelea al vieții, el vede ceea ce am caracterizat ieri când am spus: După ce această perioadă este ștearsă din tabloul-amintire, transpare Ierarhia Îngerilor, respectiv acțiunile lunare. – Am spus deja ieri: Există aici un anumit decalaj, dar vom reveni asupra tuturor acestor lucruri. – Așadar vedem aceasta totodată ca pe ceva care se află în interiorul omului.
Și la fel când revedem, de exemplu, perioada dintre anul al șaptelea și anul al paisprezecelea al vieții, și reintrăm după aceea în corpul nostru, găsim acolo o entitate arhanghelică. Această entitate arhanghelică se află, bineînțeles, acolo și de la naștere până la anul al șaptelea al vieții. Dar nu o găsim, atâta timp cât ne îndreptăm privirea numai asupra intervalului de timp dintre naștere și anul al șaptelea al vieții. Astfel, cu ocazia acestei reîntoarceri în corp după ce am fost în afara corpului, percepem în interiorul său toate entitățile Ierarhiilor superioare. Dar nu putem ajunge la acest fel de cunoaștere de sine care ne arată cum corpul este purtătorul entităților Ierarhiilor superioare, decât dacă ieșim mai întâi din corp, pentru a reveni în el după aceea.
Dar acest lucru poate fi înțeles, la rândul său, în legătură cu un alt fapt. Vedeți dvs., în Univers există un mare număr de astre; și aceste astre nu sunt, așa cum v-am spus, decât semnul exterior al unor colonii divine. Aceste colonii de ființe spirituale există cu adevărat acolo unde strălucesc aceste semne exterioare care sunt astrele. Dar nu avem voie să ne reprezentăm că acești Zei se află, cu conștiența lor, numai pe Venus, de exemplu, sau pe Soare, sau pe Mercur, sau pe Sirius, ci ei sunt acolo în principal. Ei au acolo, ca să spunem așa, centrul de greutate al ființei lor. Dar toate entitățile spirituale ale Cosmosului care au ceva de-a face cu Pământul nu pot exista în Univers în așa fel încât să putem spune că ele nu locuiesc decât pe Marte sau pe Venus. Oricât de paradoxal ar putea să vă sune, trebuie totuși să spun: Entitățile divine care sunt legate de Pământ și care locuiesc pe Marte, Venus, Jupiter ș.a.m.d., precum și pe Soare, ar fi oarbe dacă ar locui numai pe Soare sau pe Marte sau pe Jupiter. Ele ar fi oarbe, așa cum suntem noi când nu avem ochi. Ele ar fi prezente, ele ar acționa, așa cum putem noi înșine merge, apuca un obiect când nu avem ochi, dar ele nu ar vedea – vreau, desigur, să spun: așa cum văd Zeii –, ele nu ar percepe, printr-o anumită facultate de percepție, ceea ce se întâmplă în Cosmos. Acum, dragii mei prieteni, dvs., desigur, vă întrebați: Unde este ochiul, facultatea de percepție a Zeilor? Unde? – Ei bine, această facultate de percepție a Zeilor este, pe lângă ceea ce mai este ea de altfel, Luna, vecina noastră din Cosmos. Toate entitățile divine de pe Soare, Mercur, Marte, Jupiter, Saturn, au ca ochi Luna. Aceste entități se află totodată și în Lună.
Iar acum gândiți-vă bine ce am vrut să spun propriu-zis cu toate aceste exemple pe care vi le-am prezentat aici. Luați unul singur dintre aceste fapte. Am spus despre Lună că ea era odinioară o parte a Pământului și nu s-a detașat de el decât în cursul timpului. Așadar în acele vremuri ochiul Zeilor era unit cu Pământul și Zeii contemplau de pe Pământ Universul. Iată de ce și marii Învățători originari au putut da omenirii înțelepciunea pe care i-au dat-o. Căci, trăind pe Pământ, ei priveau în Cosmos cu ochiul Zeilor, fiindcă Luna se afla atunci în Pământ. Și când Luna s-a separat, ei au mai putut păstra un anumit timp această amintire, au putut să vadă prin amintire ceea ce era văzut aici prin ochiul omenirii, Zeii puteau instrui, dar apoi au trebuit să ia calea Lunii și să întemeieze ei înșiși o colonie, unde se află acum Învățătorii originari tocmai pentru a putea vedea cu ochiul Zeilor.
Gândiți-vă și la aceasta: Iahve domnea de pe Lună asupra inimii, asupra sufletului evreilor, și aceia dintre marii Învățători originari ai omenirii care mai luau parte la cultul lui Iahve și la învățătura lui Iahve s-au unit pe Lună chiar cu Iahve, pentru a putea privi, cu ochiul său, în Cosmos. Cândva, Luna se va uni din nou cu Pământul. Atunci omul va avea din nou pe Pământ posibilitatea să vadă acest Cosmos cu ochiul Zeilor. Atunci el va avea, prin natura sa, facultatea de a privi în Cosmos. Vedeți dvs., toate acestea sunt fapte care îl pot instrui pe om în legătură cu adevărata natură a Universului. Abia când privim lumea în acest fel vedem Luna în mod just.
Și acum ni se arată și motivul pentru care tocmai pe Pământ se poate dezvolta libertatea. Atâta timp cât Luna era unită cu Pământul, atâta timp cât vechii Învățători originari îi instruiau pe oameni pe baza amintirii, și atâta vreme cât se păstra învățătura lor în Misterii, fapt care a durat până în secolul al 14-lea d. Chr., întreaga înțelepciune era ceea ce se putea vedea cu ochii Zeilor. Abia din acea perioadă, despre care v-am vorbit, abia începând cu 1413 Pământul a ajuns în imposibilitatea absolută de a vedea cu ochii Zeilor. Așadar atunci începe, o dată cu dezvoltarea sufletului conștienței, posibilitatea ca oamenii să dezvolte libertatea.
Dar de fapt omul se află pe Pământ numai în ceea ce privește percepția senzorială și tot ceea ce este cunoaștere prin intelect, căci toate acestea sunt legate de corpul său fizic-senzorial. – În realitate, acest lucru se prezintă astfel: Dacă ni-l reprezentăm pe om (vezi schița), el nu iese din sfera Ierarhiilor care locuiesc deasupra lui decât prin ceea ce are legătură cu organele sale de simț și cunoașterea prin intelect – așadar eu ar trebui să pot extinde roșul asupra simțului căldurii și asupra tuturor acestor aspecte (roșu) –, pe când, cu privire la tot ceea ce se află în dosul intelectului său, omul este umplut de Ierarhia a treia (verde deschis). Cu privire la tot ceea ce se află în dosul simțirii sale, el este umplut de Ierarhia a doua (bustul, portocaliu), iar cu privire la tot ceea ce se află în dosul voinței sale, de prima Ierarhie (trunchi, galben).
Tabla 16Noi ne aflăm de fapt în sânul Ierarhiilor și nu ieșim din sfera lor decât cu organele noastre de simț și cu intelectul nostru. Noi, ca oameni, într-adevăr, parcă am înota și numai capul ar ieși puțin afară din apă. Astfel prin simțurile noastre și prin intelectul nostru, noi ieșim din oceanul influențelor pe care le exercită Ierarhiile.
Toate acestea le găsim când, din starea de percepție în afara corpului, revenim în propriul corp. Constatăm atunci că omul este locuința Zeilor.
Dar de aici rezultă și altceva, dragii mei prieteni: Când Zeii vor să privească din punct de vedere cosmic, ei o fac cu ajutorul Lunii. Când, astăzi, Zeii mai vor să contemple Cosmosul și de pe Pământ, și în acest caz lucrurile iau un aspect cu totul diferit, atunci ei trebuie să privească din om. Neamul omenesc este celălalt ochi al Zeilor.
Omul timpurilor străvechi putea privi într-un mod absolut natural cu ochiul Zeilor, căci Luna era unită cu Pământul. El va regăsi această posibilitate când Luna se va uni din nou cu Pământul. Cu ajutorul inițierii, prin faptul că omul, revenind în corpul său, percepe că aici se află niște Zei, și a făcut cunoștință cu Zeii, el învață să contemple lumea cu ochiul uman. Astfel încât inițierea îi dă omului ceea ce le dădea odinioară Zeilor folosirea ochiului Lună.
Tot ceea ce facem noi pe baza conștienței obișnuite, intențiile pe care le realizăm pe baza acestei conștiențe obișnuite, toate acestea depind de noi; dar karma noastră este formată și modelată de Ierarhiile care se află în noi. Așadar, Ierarhiile sunt plăsmuitorii propriu-ziși ai unei ordini cosmice de o cu totul altă natură, ele sunt creatorii unei ordini cosmice de natură moral-sufletească. Aceasta este cealaltă latură a omului, legată de Ierarhii.
Atâta timp cât rămânem la cunoașterea imaginativă și ne privim retrospectiv propria viață pământească suntem cu totul convinși că noi, ca oameni, constituim o unitate; suntem, de asemenea, convinși pe deplin că anumite acțiuni pe care le înfăptuim în viață sunt libere, fiindcă le înfăptuim pornind de la unitatea naturii umane. Dar prin cunoașterea imaginativă încă nu vedem mare lucru din karma noastră. Însă când intervine cunoașterea inspirată și când revenim în corp, ne simțim ca divizați într-o lume de Ierarhii nenumărate. Revenim în corpul nostru și nu știm la început cine suntem. Suntem Îngerul? Suntem o anumită ființă a Ierarhiei Dynamis, Exusiai...? Suntem ca divizați într-o lume de entități. Suntem amețiți de multiplicitatea propriei noastre ființe, căci suntem una cu toate aceste ființe.
Atunci, datorită exercițiilor corespunzătoare, omul trebuie să devină atât de puternic încât să-și poată pune în lumină, în această situație, propria unitate. Dar atunci el vede, de asemenea – acest lucru este, desigur, efectul vieții dintre moarte și o nouă naștere –, vede cum s-a format karma prin cooperarea unui mare număr de entități care se află în noi. Ființe nenumărate colaborează la această formare a karmei, nenumărate ființe divine. Așadar putem spune într-adevăr că omul nu duce o viață pământească decât în ceea ce privește activitatea intelectului său și activitatea simțurilor. În ceea ce privește activitatea sentimentului și a voinței, omul participă la viața Zeilor. El participă la această viață chiar și cu ceea ce ține de o activitate de gândire ascunsă, mai veche: cu privire la această activitate de gândire ascunsă, omul participă la viața Îngerilor, Arhanghelilor, Arhailor; cu privire la ceea ce este ascuns în viața de simțire, omul participă la viața entităților Exusiai, Dynamis și Kyriotetes; cu privire la ceea ce este ascuns în viața de voință, omul participă la viața Serafimilor, Heruvimilor și Tronurilor. Iată de ce tot ceea ce numim destin uman este o problemă a Zeilor și trebuie tratat ca o problemă a Zeilor.
Dar ce înseamnă aceasta pentru viața pământească? Atunci când omul nu acceptă să dezvolte o anumită seninătate cu privire la propriul său destin, când se revoltă împotriva lui, când, din punctul său de vedere, bineînțeles, nu este satisfăcut de el, când, prin decizii cu totul subiective, se amestecă în acest destin, atunci este ca și cum omul i-ar deranja în permanență pe Zei la elaborarea acestui destin. Nu putem trăi într-adevăr cu destinul nostru, decât dacă privim viața cu seninătate. Iar a simți cum acționează destinul face parte dintre lucrurile legate de încercările cele mai intense ale naturii umane. Dacă omul ajunge cu adevărat să-și ia destinul în serios, atunci el va putea trăi tocmai prin evenimentele de destin cele mai puternice imbolduri, va putea primi cele mai puternice impulsuri pentru a participa la viața lumii spirituale. Atunci, însăși viața îi va da omului sentimentul a ceea ce înseamnă raporturile de destin.
Oamenii epocii noastre, oamenii moderni, au pierdut foarte adesea această finețe, această delicatețe a simțirii. Simțirea lor este grosolană. Dar presupuneți că un om cu o sensibilitate ceva mai delicată ajunge să evoce relația interioară pe care a avut-o cu un om care a fost pentru el în tinerețea sa un model, un profesor sau ceva asemănător. A ne aminti doar cu dispreț de cei care ne-au fost profesori, asta nu este o regulă absolută; s-ar putea foarte bine, și există astfel de cazuri, să-i evocăm cu o anumită mulțumire interioară pe cei care au fost educatorii noștri, modelele noastre. Atunci s-ar putea ca această privire retrospectivă să se aprofundeze într-un fel printr-o trăire intimă. Putem descoperi că între anul al șaptelea și anul al paisprezecelea al vieții am încercat acest sentiment: Ceea ce făcea acest maestru venerat trebuia să facem și noi, nu se putea altfel. Sau poate am simțit, când această individualitate venerată, acest profesor, preda ceva, spunea ceva, poate am simțit că am mai auzit acest lucru, că este vorba despre ceva ce am mai trăit. Este chiar unul dintre cele mai frumoase aspecte ale vieții să poți considera un asemenea lucru ca și cum l-ai mai fi trăit cândva. Și atunci ajungem să ne spunem: Aici trebuie să fie ceva la mijloc. Și simplul bun simț ne poate spune: Motivul nu poate fi găsit în această viață, este evident. Simplul bun simț ne trimite înapoi la niște vieți pământești trecute. Așa li se întâmplă multor oameni să fie trimiși, prin bunul lor simț sănătos, la viețile pământești trecute.
Despre ce este vorba aici, când omul își poate îndrepta astfel privirea în urmă asupra unui profesor sau educator? Aici este vorba, dragii mei prieteni, despre următorul fapt: Acestui om i-a fost dat în această viață, prin destin, acest educator. Este ceva karmic, într-adevăr, a primi prin destin un anumit profesor. Acest lucru trimite în trecut, la o existență pământească anterioară.
De regulă – așa cum ne arată observația ocultă –, în acea existență pământească anterioară, acest profesor nu i-a fost omului respectiv tot profesor, ci s-a aflat cu el într-o cu totul altă relație. De la un profesor sau de la un educator, primim – fie și numai sub formă de imagini – ideile, reprezentările, dacă este vorba de o adevărată pedagogie. În acest caz suntem conduși, de obicei, la o relație pământească anterioară în care am primit de la personalitatea respectivă nu idei, ci sentimente, în care a existat mai puțin ocazia de a primi de la personalitatea respectivă idei, ci mai mult sentimente, acele sentimente pe care viața ni le poate prilejui în atâtea feluri. Putem spune același lucru despre viața actuală, în raport cu o viață pământească ulterioară.
Să presupunem că cineva are ocazia, în viața sa actuală, să simtă o simpatie profundă, o simpatie cordială, pentru un om cu care viața nu îl leagă în mod deosebit, pe care numai îl întâlnește, dar care îi este extrem de simpatic. Se poate întâmpla atunci ca această simpatie care se dezvoltă în viața pământească actuală să conducă la faptul că omul care dezvoltă această simpatie să-l aibă în viitor ca profesor, ca educator, pe omul pentru care simte această simpatie.
Ce s-a întâmplat aici în mod obiectiv? Când dezvoltăm pentru cineva sentimente de simpatie, acest lucru depinde de ceea ce au desfășurat în om și în ambianța omului entitățile Ierarhiei a doua, Exusiai, Dynamis, Kyriotetes.
Dacă în viața următoare influența unui om asupra altui om se exercită nu prin intermediul sentimentelor, ci prin intermediul gândurilor și reprezentărilor, acest lucru se întâmplă pentru că entitățile Ierarhiei a doua au încredințat entităților Ierarhiei a treia, Îngeri, Arhangheli, Arhai, ceea ce au făcut ele într-o viață precedentă, și acum în acest om acționează Ierarhia a treia.
Gândiți-vă, așadar, că se întâmplă următoarelor: Când karma noastră evoluează de la o viață pământească la alta, aceasta înseamnă că niște fapte, niște fapte reale, trec de la o Ierarhie la alta, că în Cosmos, în Cosmosul spiritual, se întâmplă ceva extraordinar de important.
Când contemplăm destinul omului, privirea noastră pătrunde ca printr-un văl într-un vast ansamblu de fapte cosmice. Acest lucru poate face o impresie extraordinar de puternică asupra celui care devine într-adevăr conștient de acest ansamblu de fapte cosmice. E suficient să ne reprezentăm acest lucru cu toată intensitatea simțirii.
Presupuneți că ați cuprinde cu privirea viața unui om din perspectiva destinului său. Nu ar trebui să fim niciodată indiferenți la o asemenea perspectivă, căci atunci când contemplăm destinul unui om vedem, printr-o privire de ansamblu, faptele care trec de la Ierarhia cea mai înaltă la Ierarhia cea mai de jos, pentru a reveni de la aceasta la prima. Când privim destinul unui om, noi contemplăm urzirea, lucrarea și viața care se desfășoară pe scara Ierarhiilor. În realitate, ar trebui să observăm un destin uman cu o infinită evlavie, cu o profundă venerație interioară, căci atunci când contemplăm un destin uman ne aflăm în fața întregii lumi divine.
Acest lucru am încercat să-l ofer simțirii când am compus dramele-misterii, în care găsiți mereu anumite tablouri care se desfășoară în viața pământească, și altele care se desfășoară în lumea de dincolo, în lumea spirituală. Eu am arătat, de asemenea, în dramele-misterii, cum nu numai Ierarhiile superioare, dar și ființele elementare, și Ahriman și Lucifer, intervin în viața și urzirea și faptele care se revarsă de sus în jos și de jos în sus atunci când se înfăptuiește destinul omului.
Gândiți-vă la scenele [Nota 75] care se desfășoară pentru Strader și Capesius în lumea suprasensibilă, când ființa lor apare sub cu totul alte forme, dar ei sunt aceiași. Aici nu avem altceva decât o altă fațetă, care există într-adevăr în om, aceea care se află în lumea Zeilor și nu în lumea regnurilor pământești, a mineralelor, a animalelor, a munților, a norilor și copacilor ș.a.m.d. A privi destinele oamenilor cu o sfântă sfială, acesta este, de asemenea, un lucru pe care trebuie să ni-l cucerim, pe care trebuie să și-l cucerească timpul nostru. Când citim biografiile pe care le scriu astăzi oamenii cu mentalitate materialistă, ele sunt de fapt îngrozitoare, pentru că sunt scrise fără acea sfântă sfială în fața destinului personalității a cărui biografie este descrisă. Biografii ar trebui să știe că, intervenind într-o viață umană, fie și numai descriind-o, ei se amestecă fără să știe în întreaga lume a Ierarhiilor.
Prin astfel de considerații ajungem la latura afectivă a antroposofiei, ne dăm seama că tot ceea ce ne întâmpină ca antroposofie trebuie să ne atingă și simțirea, nu trebuie să dobândim doar cunoștințe, ci suntem de asemenea stimulați să dezvoltăm și sentimente față de lume, pentru că abia sentimentele ne situează în mod just în viața umană. Iar dacă nu suntem stimulați să încercăm asemenea sentimente, nu putem pătrunde acea legitate care străbate karma omului.
