Această conferință, așa cum vă imaginați, desigur, trebuie să fie o continuare a considerațiilor pe care le-am făcut aici și care privesc devenirea intimă a karmei Societății Antroposofice. Am urmărit evenimentele survenite în lumea fizică și în lumea suprafizică, evenimente care stau la baza a ceea ce vrea să se manifeste în lume, în clipa de față, prin antroposofie. Noi știm, dragii mei prieteni, că am înregistrat, tocmai în ultimele decenii, două cotituri importante în evoluția omenirii. Prima este cea asupra căreia am atras adesea atenția: încheierea erei tenebrelor, care are loc sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului 20. A început o eră luminoasă, în comparație cu era tenebrelor. Știm că această eră a tenebrelor a început cu acea dispoziție sufletească în care privirea spirituală a oamenilor se închide față de lumea suprasensibilă. Știm că în vremurile străvechi ale evoluției omenirii exista o stare generală a omului în care el putea să-și cufunde privirea în lumea spirituală, chiar dacă aceasta era o stare visătoare, mai mult sau mai puțin instinctivă. A te îndoi de realitatea lumii spirituale, aceasta ar fi fost în acele timpuri străvechi ale evoluției omenirii absolut imposibil. Dar dacă această stare ar fi durat, dacă omenirea ar fi continuat să trăiască având acces, prin această clarvedere instinctivă, la lumea spirituală, atunci în evoluția omenirii nu ar fi apărut niciodată ceea ce se poate numi inteligența omului individual, folosirea de către omul individual, personal, a intelectului, a rațiunii. De aceasta se leagă ceea ce îl conduce pe om la libertatea voinței sale. Una nu este de conceput fără cealaltă.
În această stare de conștiență atenuată, instinctivă, când omul – cum a fost atunci cazul – participa la lumea spirituală, nu se poate ajunge la libertate. Nu se poate ajunge nici la această gândire independentă care se numește folosirea inteligenței de către individul uman izolat.
Aceste două lucruri trebuiau să se realizeze într-o zi: libera folosire personală a inteligenței, libertatea voinței umane. Iată de ce a trebuit ca vederea originară, instinctivă, în lumea spirituală să se întunece pentru conștiența omului. Acest lucru s-a realizat, chiar dacă nu absolut clar pentru fiecare om individual, cel puțin pentru omenire în general; astfel încât, o dată cu sfârșitul secolului al 19-lea, această eră întunecată, în care viziunea spirituală se întunecă, dar când, în schimb, se deschide posibilitatea folosirii inteligenței și a voinței libere, această eră a întunericului s-a încheiat. Noi intrăm într-o eră în care adevărata lume spirituală trebuie să se apropie de omenire pe căile în care această apropiere este posibilă.
Desigur, se poate spune: această eră nu a început într-un mod foarte luminos. E ca și cum deja din primele decenii ale secolului 20 s-ar fi revărsat asupra omenirii toate relele pe care aceasta nu le-a cunoscut niciodată în cursul istoriei sale. Dar acest lucru nu exclude deloc faptul ca, în general, în evoluția omenirii să intervină posibilitatea ca în sânul ei să pătrundă lumina vieții spirituale. Și, aș putea spune, numai din inerție au păstrat oamenii obișnuințele erei întunericului, obișnuințe care mai ies la suprafață și în secolul 20, și, fiindcă s-ar putea face lumină în jurul adevărului, ele arată mai rău decât înainte, în era întunecată, în Kali Yuga, când ele erau justificate.
Știm, pe de altă parte, că această întoarcere a întregii omeniri spre o eră de lumină a fost pregătită prin faptul că la sfârșitul anilor ‘70 ai secolului al 19-lea a început epoca michaelică. Să așezăm în fața sufletelor noastre acest fapt în întreaga lui semnificație: o dată cu ultima treime a secolului al 19-lea a început epoca michaelică.
Trebuie să ne fie clar faptul că, așa cum în lumea fizic-sensibilă ne înconjoară cele trei regnuri ale naturii exterioare, regnul mineral, regnul vegetal, regnul animal, tot astfel în lumea spirituală ne înconjoară regnurile superioare, Ierarhiile, pe care le-am caracterizat în contextele cele mai diverse. Așa cum atunci când, pornind de la om, coborând în regnurile naturii, ajungem la regnul animal, la fel ajungem, dacă urcăm în suprasensibil, la regnul Îngerilor. Îngerii au misiunea de a-i conduce pe oamenii individuali, de a-i ocroti în timp ce ei trec din încarnare în încarnare. Așadar, sarcinile pe care trebuie să le împlinească lumea spirituală față de oamenii individuali revin ființelor din regnul Îngerilor.
Dacă ne ridicăm apoi până la regnul Arhanghelilor, vedem că Arhanghelii au sarcinile cele mai diverse. Una dintre aceste sarcini constă în a îndruma, în a conduce tendințele fundamentale ale epocilor succesive, în ceea ce-i privește pe oameni. Astfel, timp de aproximativ trei secole, până la sfârșitul anilor ‘70 ai secolului trecut, s-a exercitat ceea ce se poate numi domnia lui Gabriel. Pentru acela care consideră evoluția omenirii nu superficial, cum este obiceiul astăzi, ci în profunzimile ei, această domnie a lui Gabriel s-a exprimat prin faptul că niște impulsuri de o imensă importanță pentru omenire au fost depuse în acele forțe care pot fi numite forțele eredității. Niciodată forțele eredității fizice care acționează de-a lungul generațiilor nu au fost atât de determinante ca în ultimele trei secole dinainte de ultima treime a secolului al 19-lea.
Aceasta s-a exprimat în faptul că problema ereditară a devenit cu adevărat în secolul al 19-lea o problemă obsedantă, omenirea a avut sentimentul că, la om, însușirile sufletului și spiritului depind de ereditate. În cele din urmă, oamenii au învățat să și simtă ceea ce în secolele 16, 17, 18 și în timpul unei mari părți a secolului al 19-lea domnea ca o lege a naturii în evoluția omenirii.
În această perioadă, însușirile care fuseseră moștenite de la părinți și bunici interveneau și în propria dezvoltare spirituală. În această perioadă, toate însușirile care au legătură cu reproducerea fizică au luat o importanță cu totul deosebită. Un semn exterior care ne arată acest lucru este interesul acordat la sfârșitul secolului al 19-lea problemelor reproducerii și, în general, tuturor problemelor sexualității. În secolele amintite, impulsurile spirituale cele mai importante ajungeau până la oameni în așa fel încât ele încercau să se realizeze prin intermediul eredității fizice.
În opoziție completă cu toate acestea se va afla epoca în care Mihael conduce și călăuzește omenirea, epocă ce a început o dată cu sfârșitul anilor ‘70 ai secolului trecut, epocă în care trăim noi, și în care el își unește impulsurile cu cele ale erei luminilor, care a început în secolul 20. Cele două curente de impulsuri se întrepătrund. Astăzi, ne vom îndrepta mai întâi privirea asupra a ceea ce înseamnă particularitatea unei epoci michaelice. Spun a unei epoci michaelice. Vedeți dvs., această conducere și călăuzire de care tocmai v-am vorbit, constă în faptul că, timp de aproximativ trei secole, uneia dintre ființele regnului Arhanghelilor îi revine conducerea spirituală a evoluției în regiunea în care civilizația este la apogeul ei.
Așa cum am spus, Gabriel a avut această conducere în secolele 16, 17, 18, 19. El este acum înlocuit de Mihael. Sunt șapte asemenea Arhangheli care conduc omenirea, în așa fel încât conducerea unui Arhanghel revine în mod ciclic. Deoarece trăim astăzi în epoca michaelică, noi avem cu toții motive să ne amintim de ultima epocă în care Mihael a asigurat conducerea omenirii. Această epocă a lui Mihael, care a precedat întemeierea creștinismului, Misteriul de pe Golgotha, se încheie în Antichitate, cam o dată cu faptele lui Alexandru, o dată cu întemeierea filosofiei lui Aristotel.
Dacă urmărim ceea ce s-a întâmplat timp de trei secole în Grecia, în împrejurimile Greciei, în epoca precreștină până în timpul lui Alexandru cel Mare, până în timpul lui Aristotel, vedem că este vorba aici tot de o epocă mihaelică. O asemenea epocă michaelică este caracterizată prin condițiile cele mai diverse, dar în special prin faptul că într-o asemenea epocă mihaelică tonul îl dau interesele spirituale ale omenirii, ținând seama de dispozițiile particulare ale acelei epoci. Într-o asemenea epocă, prin lume trece mai ales un suflu de cosmopolitism, de internaționalism. Deosebirile naționale nu-și fac auzit glasul. În timp ce în epoca lui Gabriel, în sânul civilizației europene și a anexei sale americane s-au răspândit impulsurile cu caracter național.
În epoca noastră michaelică, aceste impulsuri vor fi complet înfrânte pe parcursul următoarelor trei secole. În fiecare epocă michaelică, prin omenire trece un suflu de Universalism, marcat de amprenta a ceea ce este comun, în contrast cu interesele particulare ale diverselor națiuni, ale diverselor grupuri umane. În vremea în care domnia lui Mihael pe Pământ s-a desfășurat înainte de Misteriul de pe Golgotha, acest suflu s-a manifestat prin puternicul imbold care, ivit din condițiile care se constituiseră în Grecia, a condus la campaniile lui Alexandru, în cursul cărora cultura și civilizația greacă s-au răspândit într-un mod genial până în Asia, până în Africa, și anume în sânul unor populații care până atunci aderau la cu totul altceva. Această faptă absolut extraordinară și-a găsit încununarea în ceea ce a fost întemeiat la Alexandria: Un curent cosmopolit, care se străduia să dăruiască întregii lumi civilizate de atunci forțele spirituale care se acumulaseră în Grecia.
Asemenea fapte se desfășoară sub impulsul lui Mihael, și ceea ce s-a întâmplat atunci a fost tot sub impulsul lui Mihael. Iar acei oameni care au participat la aceste fapte pământești săvârșite în slujba lui Mihael nu s-au aflat pe Pământ în timpul epocii Misteriului de pe Golgotha. Toate acele ființe care țineau de sfera lui Mihael, indiferent că acestea erau suflete umane care se întorseseră prin moarte în lumea spirituală după această epocă michaelică, așadar, suflete umane dezincarnate, sau că erau suflete umane care nu se încarnaseră niciodată pe Pământ, toate aceste ființe s-au aflat reunite într-o viață în comun în lumea spirituală în perioada în care pe Pământ se desfășura Misteriul de pe Golgotha.
Să evocăm în mod viu și în inimile noastre ce s-a întâmplat aici în realitate. Când avem intenția să privim acest aspect din punctul de vedere al Pământului, atunci ne spunem: Omenirea pământească a ajuns aici la un punct anumit al evoluției. Sublimul Spirit Solar Christos vine pe Pământ, se întrupează în omul Iisus din Nazaret. Locuitorii Pământului trăiesc acest eveniment: Christos, sublimul Spirit Solar, vine la ei. Ei nu știau multe despre ceea ce i-ar fi putut conduce să aprecieze în mod just acest eveniment.
Și astfel sufletele dezincarnate care îl înconjoară pe Mihael și care trăiesc în lumile suprapământești, în ambianța, în sfera Soarelui, ele știu să aprecieze mai mult ceea ce s-a întâmplat pentru ele din celălalt punct de vedere, cel al Soarelui. Ele au văzut din Soare ceea ce a avut loc atunci pentru lume. Ele au văzut cum Christos, care până atunci acționase în sfera Soarelui – în așa fel încât El nu era accesibil decât pentru cei care se înălțau prin Misterii până la sfera solară –, își ia rămas bun de la Soare pentru a se uni cu omenirea de pe Pământ.
Acesta a fost un eveniment extraordinar tocmai pentru acele ființe care făceau parte din comunitatea a lui Mihael, căci această comunitate a lui Mihael are o legătură cu totul deosebită cu ceea ce, în destinul Cosmosului, depinde de Soare. Ele trebuiau să-și ia rămas bun de la Christos, care până atunci își avusese locul pe Soare și de acum înainte urma să-și ia locul pe Pământ. Acesta este celălalt aspect.
Dar de aceasta se mai lega, în același timp, și altceva. Acest eveniment nu poate fi apreciat în mod just decât dacă se ține seama de următorul lucru. Oamenii timpurilor trecute nu erau în stare să reflecteze, să trăiască în gânduri care urcă din interior. Ei erau, eventual, înțelepți, erau infinit mai înțelepți decât omenirea modernă, dar ei nu erau inteligenți în sensul actual al cuvântului. Astăzi este numit inteligent un om care știe să producă gânduri din sine însuși, care știe gândi în mod logic, care poate pune un gând în legătură cu alt gând ș.a.m.d. Toate acestea nu existau odinioară. Atunci nu existau gânduri care să fie produse în mod independent. Gândurile erau trimise pe Pământ în același timp cu revelațiile care proveneau din lumea spirituală. Oamenii nu reflectau, ci ei primeau conținutul spiritual prin revelație, dar îl primeau în așa fel încât acesta era însoțit de gânduri. Astăzi, oamenii reflectează asupra lucrurilor; în acel timp, impresiile primite de suflet aduceau o dată cu ele gândurile. Gândurile erau gânduri inspirate, nu gânduri independente. Și cel care reglementa lucrurile în așa fel încât inteligența cosmică să se comunice omenirii o dată cu revelațiile spirituale, cel care avea în special conducerea acestei inteligențe cosmice, era tocmai entitatea spirituală pe care, dacă ne folosim de terminologia creștină, o numim Arhanghelul Mihael. El este cel care administra în Cosmos inteligența cosmică.
Trebuie să ne reprezentăm în mod clar ce înseamnă aceasta. Căci, deși într-un context de idei puțin diferit, un om cum era, de exemplu, Alexandru cel Mare avea o conștiență absolut clară a faptului că gândurile sale îi veneau pe calea michaelică. Entitatea spirituală corespunzătoare purta atunci, bineînțeles, un alt nume. Noi ne folosim aici de terminologia creștină, dar terminologia nu are importanță. Un om ca Alexandru cel Mare nu se considera altceva decât un misionar al lui Mihael, un instrument al lui Mihael. El nu putea face altfel decât să gândească: Mihael acționează, propriu-zis, pe Pământ și eu sunt cel prin care acționează. Așa erau privite lucrurile. Acest fapt îi dădea și voinței forța de a acționa. Iar un gânditor din aceea epocă nu putea nici el face altfel decât să gândească: Mihael acționează în el și îi dă gândurile.
Coborârea lui Christos pe Pământ a fost legată de faptul că Mihael și cei din comunitatea sa au văzut nu numai cum Christos și-a luat rămas bun de la Soare, dar ei au văzut, înainte de toate, și cum lui Mihael îi scăpa, încetul cu încetul, stăpânirea asupra inteligenței cosmice. Din Soare se vedea atunci în mod clar că lucrurile nu vor mai veni din lumea spirituală spre om o dată cu conținutul lor de inteligență, ci că omul însuși va trebui să-și cucerească pe Pământ propria sa inteligență. Acesta a fost un eveniment decisiv, greu de semnificații, să se vadă într-un fel revărsându-se pe Pământ inteligența. Inteligența a încetat – dacă mă pot folosi de această expresie – să mai fie găsită în Ceruri, ea fusese trimisă pe Pământ.
Toate acestea s-au realizat mai ales în timpul primelor secole creștine. Vedem cum încă unii oameni, aceia care erau în stare de un asemenea lucru, mai aveau încă în această epocă cel puțin câte ceva din ceea ce se revărsa din revelațiile suprasensibile o dată cu conținutul de inteligență. Această situație s-a prelungit până în secolele 8, 9 ale erei creștine. Apoi a venit momentul decisiv. Mihael și ai săi, indiferent că erau încarnați sau nu, trebuiau să-și spună: Oamenii pe Pământ încep să devină inteligenți, încep să scoată din ei înșiși propria lor înțelegere; dar inteligența cosmică nu mai poate fi administrată de Mihael. Mihael simțea că stăpânirea inteligenței cosmice îi scapă. Și privind în jos, pe Pământ, se putea vedea că o dată cu secolele 8 și 9 începea o epocă a inteligenței și că oamenii începeau să-și formeze ei înșiși propriile lor gânduri.
V-am arătat cum în școli speciale, de exemplu în marea Școală de la Chartres, erau perpetuate anumite tradiții cu privire la ceea ce odinioară, impregnat de inteligență cosmică, li se revela oamenilor. V-am descris ce s-a realizat în această Școală de la Chartres, în special în secolul al 12-lea, și am încercat de asemenea să vă arăt cum administrarea inteligenței pe Pământ a fost apoi transferată asupra unor membri ai Ordinului Dominicanilor. Priviți operele care s-au născut din curentul scolasticii creștine, din acel minunat curent spiritual, astăzi total necunoscut, atât de către partizanii săi, cât și de adversari, pentru că ei n-au știut să vadă esențialul. Priviți această luptă, pentru a înțelege ce înseamnă exact noțiunile, ce înseamnă pentru omenire și pentru lucrurile acestei lumi conținutul de inteligență. Marea dispută dintre nominaliști și realiști se desfășoară în special în sânul Ordinului Dominicanilor. Unii văd în ideile generale doar niște nume, ceilalți văd în ideile generale niște conținuturi spirituale care se revelează în lucruri.
Întreaga scolastică este o luptă a oamenilor cu scopul de a înțelege clar ce este această inteligență care se revarsă. Nu e de mirare că interesul principal al celor care îl înconjoară pe Mihael se îndreaptă spre curentul scolastic care se dezvoltă pe Pământ. În argumentația lui Toma d’Aquino și a discipolilor săi, ca și a altor scolastici, se vede expresia pământească a ceea ce fusese odinioară curentul lui Mihael. Curentul lui Mihael: administrarea inteligenței, a inteligenței spirituale plină de lumină.
Acum, această inteligență se afla pe Pământ. Acum oamenii trebuiau să-i înțeleagă clar sensul. Privind spre Pământ din lumea spirituală, se putea vedea cum ceea ce ține de sfera lui Mihael se dezvoltă acum în afara autorității sale, sub domnia care tocmai începe a se instaura, a lui Gabriel. Înțelepciunea inițiatică, înțelepciunea rosicruciană, așa cum se răspândea ea atunci, consta în a poseda o anumită claritate cu privire la această situație. Tocmai în această epocă este important ca oamenii să-și îndrepte privirea asupra naturii raportului dintre ceea ce este pământesc și ceea ce este suprasensibil. Căci pământescul apare ca și cum ar fi fost într-un fel rupt de suprasensibil – dar aceste două lumi țin una de alta! Și dvs. ați putut vedea din ceea ce v-am prezentat în ultimele conferințe cum țin ele una de alta. Realitățile suprasensibile nu pot fi cuprinse decât în imagini, în Imaginațiuni. Ele nu pot fi prezentate în noțiuni abstracte, ci trebuie zugrăvite cu ajutorul imaginilor. Iată de ce eu trebuie să zugrăvesc ceea ce s-a întâmplat la începutul acelei epoci când omenirii i-a fost integrat sufletul conștienței și, o dată cu el, inteligența.
Se scurseseră deja câteva secole de când Mihael văzuse sosind pe Pământ, în secolul al 9-lea al erei creștine, ceea ce mai înainte era inteligență cosmică. El o vede continuând a se revărsa pe Pământ, în special în scolastică. Aceasta se întâmpla jos, pe Pământ. Iar el i-a adunat pe cei care fac parte din sfera sa în regiunea solară, a adunat atât sufletele umane care tocmai se aflau între moarte și o nouă naștere, cât și pe acelea care țin de sfera sa, dar nu-și desfășoară niciodată evoluția într-un trup uman, având totuși o anumită legătură cu omenirea. Dvs. vă puteți imagina că existau aici în special sufletele umane pe care vi le-am menționat drept marii învățători din cadrul Școlii de la Chartres. Una dintre personalitățile cele mai importante care făceau parte pe atunci, la începutul secolului al 15-lea, în lumea spirituală, din cetele lui Mihael, a fost Alain de Lille. Dar toți ceilalți pe care vi i-am numit ca aparținând Școlii de la Chartres se aflau acum, în existența dintre moarte și o nouă naștere, împreună cu cei care proveneau din Ordinul Dominicanilor; suflete care aparțineau curentului platonician erau aici intim unite cu cele care făceau parte din curentul aristotelic. Toate aceste suflete erau impregnate de impulsurile lui Mihael. Un mare număr dintre aceste suflete trăiseră Misteriul de pe Golgotha nu văzut de pe Pământ, ci văzut din Soare. Ele se aflau la începutul secolului al 15-lea în lumea suprasensibilă în niște situații importante.
Atunci a luat naștere, sub conducerea lui Mihael, ceea ce vom putea numi o școală suprasensibilă – pentru că trebuie să ne folosim de niște expresii împrumutate din limbajul pământesc. Ceea ce fusese odinioară Misterul lui Mihael, ceea ce fusese anunțat de către inițiați în vechile Misterii ale lui Mihael, ceea ce trebuia acum să se schimbe, deoarece inteligența își găsise drumul său din Cosmos spre Pământ, toate acestea au fost rezumate în niște caracteristici foarte semnificative de către Mihael însuși pentru cei pe care el îi aduna acum în această școală michaelică suprasensibilă la începutul secolului al 15-lea. A devenit din nou viu în lumile spirituale tot ceea ce se revelase odinioară, ca înțelepciune michaelică, în Misteriile solare. Atunci a fost reunit, într-un mod grandios, tot ceea ce trăia în forma aristotelică a platonismului, pe care Alexandru cel Mare o adusese în Asia, în Egipt. Toate acestea erau reunite, arătând că în ele mai era încă vie vechea spiritualitate. Toate sufletele care fuseseră întotdeauna legate de curentul despre care v-am vorbit în ultimele conferințe, acele suflete care erau predestinate să facă parte din Mișcarea antroposofică, să-și elaboreze karma în vederea acestei mișcări, toate aceste suflete au luat atunci parte la această școală suprasensibilă. Căci tot ceea ce se învăța acolo era plăsmuit pornind de la punctul de vedere că impulsul michaelic trebuia să se dezvolte în viitor, în cadrul evoluției omenirii, într-un mod nou, prin intermediul inteligenței proprii fiecărui suflet uman.
Se arăta cum, la sfârșitul secolului al 19-lea, în ultima treime a secolului al 19-lea, Mihael își va relua puterea pe Pământ, cum va începe o nouă epocă michaelică, după epocile conduse de ceilalți șase Arhangheli după perioada lui Alexandru, dar că această epocă michaelică va fi diferită de celelalte. Căci în timpul celorlalte epoci michaelice inteligența cosmică se exercitase mereu la nivelul a ceea ce este comun oamenilor. Dar acum – așa le spunea Mihael discipolilor săi în acest moment în lumea suprasensibilă – va fi vorba în epoca michaelică de cu totul altceva. Ceea ce Mihael administrase timp de eoni pentru oameni, inspirațiile pe care el le trimisese pe Pământ, toate acestea i-au scăpat. El le va regăsi atunci când, la sfârșitul anilor ‘70 ai secolului al 19-lea, își va relua puterea pe Pământ. El le va regăsi prin faptul că o inteligență mai întâi lipsită de spiritualitate se va fi instaurat printre oameni; dar el le va regăsi într-o stare specială; el le va regăsi expuse, în mare măsură, forțelor ahrimanice. Căci, în același timp în care inteligența cobora din Cosmos pe Pământ, creștea tot mai mult și aspirația puterilor ahrimanice de a-i smulge lui Mihael această inteligență cosmică, devenită pământească, pentru a o valorifica singură, eliberată de Mihael.
Aceasta a fost marea criză care a apărut la începutul secolului al 15-lea, criză în care ne mai aflăm și astăzi, și care ia forma luptei lui Ahriman împotriva lui Mihael: Ahriman, care face totul pentru a contesta domnia lui Mihael asupra inteligenței acum devenită pământească – Mihael, care se străduiește, cu toate impulsurile de care el dispune acum, după ce și-a pierdut domnia asupra inteligenței, să și-o cucerească din nou, încă de la începutul stăpânirii sale pe Pământ, deja din anul 1879. La această răscruce decisivă se afla evoluția omenirii în ultima treime a secolului 19. Inteligența, odinioară cosmică, devenise pământească, Ahriman voia să facă această inteligență numai pământească, pentru ca ea să continue a evolua cum începuse s-o facă în timpul erei lui Gabriel. El voia ca această inteligență să devină întru totul pământească, astfel încât ea să nu mai depindă decât de legăturile de sânge, de succesiunea generațiilor, de forțele de reproducere. Aceasta este ceea ce voia Ahriman.
Așadar, Mihael a coborât pe Pământ. El putea regăsi numai pe Pământ ceea ce își parcursese între timp drumul său, pentru ca oamenii să poată ajunge la inteligență și libertate, el își putea recuceri puterea numai pe Pământ, domnind din nou asupra inteligenței, dar asupra unei inteligențe care acționează acum în sânul omenirii. Ahriman împotriva lui Mihael, Mihael în fața necesității de a apăra împotriva lui Ahriman ceea ce administrase timp de eoni pentru binele omenirii – în acest conflict este angajată omenirea. A fi antroposof înseamnă, printre multe alte lucruri: a înțelege această luptă, cel puțin până la un anumit punct. Și această luptă se vede peste tot. Adevărata ei natură se ascunde în culisele devenirii istorice, dar ea este prezentă pretutindeni, în sânul realităților pe care le putem vedea.
Dragii mei prieteni, acele suflete care se aflau pe atunci în școala suprasensibilă a lui Mihael participau la toate aceste învățături pe care tocmai vi le-am schițat în treacăt, care constituiau o repetare a ceea ce fusese transmis încă din timpuri străvechi în Misteriile solare, drept anticipare profetică a ceea ce trebuia să se întâmple atunci când va începe noua epocă michaelică; erau niște îndemnuri înflăcărate în sensul că cei care îl înconjoară pe Mihael vor să se angajeze în curentul michaelic, ei vor să urmeze impulsurile care vor face ca inteligența să se poată uni din nou cu entitatea lui Mihael.
În timp ce aceste învățături minunate, grandioase, erau comunicate sufletelor în cadrul acelei școli suprasensibile conduse de Mihael însuși, aceste suflete au participat la un eveniment puternic, extraordinar, care nu se repetă în evoluția Cosmosului nostru decât la foarte lungi intervale. Așa cum v-am spus deja, când vorbim pe Pământ despre Divinitate, noi avem în vedere lumea suprasensibilă. Dar, când trăim între moarte și o nouă naștere, atunci, în realitate, vorbind despre Divinitate, noi avem în vedere Pământul – dar nu Pământul fizic; aici se revelează lucruri grandioase, puternice, elementul spiritual-divin. Și tocmai la acest început de secol al 15-lea, când numeroase suflete din sfera lui Mihael au făcut parte din școala despre vă care vorbesc, atunci, în același timp, se putea vedea ceva ce, așa cum am spus, nu se repetă în devenirea cosmică decât la intervale foarte mari de timp: îndreptând privirea în jos, spre Pământ, se puteau vedea Serafimii, Heruvimii și Tronurile, așadar entitățile primei Ierarhii, cea mai înaltă, săvârșind un act extraordinar.
Acesta s-a petrecut în timpul primei treimi a secolului al 15-lea, în perioada când în culisele evoluției vremurilor moderne se întemeia Școala Rosicrucienilor. Când se privește de obicei spre Pământ, din înaltul existenței dintre moarte și o nouă naștere, se asistă la acte pe care le săvârșesc în mod regulat Serafimii, Heruvimii și Tronurile. Se vede cum Serafimii, Heruvimii și Tronurile transferă spiritualul din sfera entităților Exusiai, Dynamis și Kyriotetes în fizic, imprimând astfel spiritul, prin puterea lor, domeniului fizic. La intervale lungi de timp se poate vedea producându-se un eveniment care, prin caracterul său grandios, diferă de ceea ce se observă de obicei în cursul devenirii: Ultima dată un asemenea eveniment a putut fi observat din lumea suprasensibilă în era atlanteană. Ceea ce se întâmplă în aceste ocazii în omenire se manifestă în așa fel încât cel care privește acum din lumea spirituală spre Pământ îl vede traversat de fulgere, în timp ce se aud puternice bubuituri de tunet. Atunci a fost o așa-numită furtună cosmică – pentru oamenii de pe Pământ petrecându-se oarecum în stare de somn, pentru spiritele grupate în jurul lui Mihael manifestându-se într-un mod grandios.
În spatele a ceea ce s-a întâmplat la nivel istoric în sufletele umane la începutul secolului al 15-lea a existat într-adevăr ceva a cărui putere s-a manifestat chiar în momentul în care discipolii lui Mihael primeau învățătura sa în lumea suprasensibilă. Ultima dată, în era atlanteană, pe când inteligența mai era cosmică, dar ea fusese luată în stăpânire de inima umană, se întâmplase ceva analog și care izbucnise tot în sfera pământească sub formă de fulgere și de tunete spirituale. Da, lucrurile se întâmplaseră tocmai în acest fel. În perioada în care au loc acum aceste zguduituri pământești, perioadă în care s-a extins mișcarea rosicruciană, când se întâmplau tot felul de lucruri stranii pe care dvs. le găsiți povestite în istorie, spiritele lumii suprasensibile au văzut Pământul ca înconjurat de vacarmul unor fulgere puternice însoțite de tunete. Serafimii, Heruvimii și Tronurile integrau inteligența cosmică acelei părți componente a organizării umane care constituie sistemul neuro-senzorial, organizarea capului.
Și acum se manifesta din nou un eveniment care astăzi nu se mai arată în mod clar, și care nu se va mai arăta decât în cursul secolelor și mileniilor viitoare, și care constă într-o transformare totală a omului. Mai înainte, omul era un om-inimă. Apoi, el a devenit un om-cap. Inteligența devine inteligența sa personală. Văzut din lumea suprasensibilă, acesta este un fapt de o importanță extraordinară. În toate acestea se vede ce putere și forță se desfășoară în sfera primei Ierarhii, în sfera Serafimilor și Heruvimilor; ființele acestei Ierarhii își manifestă și își revelează puterea și forța în faptul că ele domnesc nu numai în domeniul spiritualului, ca Euxiai, Dynamis și Kyriotetes, ci în faptul că introduc spiritualul în domeniul fizic, făcând din spirit elementul creator al celui fizic. Acești Serafimi, acești Heruvimi și aceste Tronuri aveau de îndeplinit niște fapte care, așa cum am văzut, nu se repetă decât după eoni. Și, am putea spune: Ceea ce i-a învățat Mihael pe ai săi în acea epocă a fost comunicat lumii pământești în mijlocul fulgerelor și tunetelor. Acest lucru ar trebui să fie înțeles, căci aceste fulgere și aceste tunete, dragii mei prieteni, trebuiau să devină entuziasm în inimile și în sufletele antroposofilor! Și cel care simte cu adevărat imboldul de a se apropia de antroposofie trăiește în sufletul său – astăzi încă în mod inconștient, oamenii încă nu știu nimic din toate acestea, dar ei le vor învăța –, omul trăiește în sufletul său consecințele faptului că el a primit odinioară, în anturajul lui Mihael, această antroposofie cerească ce a precedat antroposofia pământească. Învățăturile date odinioară de Mihael erau învățături care au pregătit atunci ceea ce trebuie să devină antroposofie pe Pământ.
Astfel, noi avem o dublă pregătire suprasensibilă pentru ceea ce trebuie să devină antroposofie pe Pământ: Acea primă pregătire care a avut loc în marea școală suprasensibilă începând din secolul al 15-lea; apoi, ceea ce v-am descris, ceea ce s-a modelat în lumea suprasensibilă drept cult imaginativ la sfârșitul secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea, în cadrul căruia învățăturile date odinioară discipolilor lui Mihael în marea sa școală suprasensibilă au fost plăsmuite sub forma unor puternice imaginațiuni. Astfel au fost pregătite sufletele care au coborât după aceea în lumea fizică și care, prin toate aceste pregătiri, trebuiau să primească imboldul de a înfăptui ceea ce trebuie să acționeze pe Pământ ca antroposofie.
Gândiți-vă numai că la toate acestea au participat marii învățători de la Chartres. Așa cum știți din expunerile mele din ultima vreme, ei nu au coborât încă pe Pământ. Ei au trimis înainte acele suflete care și-au exercitat apoi activitatea în special în Ordinul Dominicanilor, după ce ei ținuseră cu acestea un fel de conferință la răscrucea secolelor 11 și 13.
Apoi, toate aceste suflete s-au adunat din nou; cele care la Chartres vestiseră străvechile învățături în cuvinte de foc și cele care au luptat în scolastică – printr-o muncă dintre cele mai lucide, dar căreia ei i se consacrau din toată inima – pentru a descoperi sensul inteligenței. Toate făceau parte din cetele lui Mihael și au studiat în această școală. Iar celelalte erau sufletele ce aparțineau celor două grupuri pe care le-am caracterizat.
Avem, așadar, această școală a lui Mihael. Avem, după aceea, la începutul secolului al 19-lea, acest cult imaginativ, ale cărui consecințe vi le-am sugerat. Avem faptul esențial că la sfârșitul anilor ‘70 începe din nou domnia lui Mihael, Mihael este pregătit să preia din nou pe Pământ inteligența, care între timp îi scăpase. Această inteligență trebuie să devină michaelică. Noi trebuie să înțelegem sensul noii epoci michaelice. Sufletele care se nasc în prezent cu nevoia unei spiritualități care deja conține în ea inteligența, așa cum este cazul în Mișcarea antroposofică, sunt astăzi, într-un fel, acele suflete pe care karma lor le-a făcut să se nască în epoca actuală, suflete care trebuie să țină seama de ceea ce se întâmplă pe Pământ în zorii epocii michaelice. Și ele sunt legate de toate acele suflete care încă nu au ajuns să coboare; ele sunt legate mai ales de sufletele care aparțin curentului platonician condus de Bernard Silvestre, Alain de Lille și alții, care au rămas în existența suprasensibilă.
Dar cei care sunt astăzi în stare să primească antroposofia cu o adevărată dăruire a inimii, care se pot uni cu antroposofia, aceștia simt în ei impulsul, prin faptul că au trăit în suprasensibil la începutul secolului al 15-lea și la începutul secolului al 19-lea, de a reveni pe Pământ la sfârșitul secolului 20 împreună cu toți ceilalți care nu au mai coborât între timp. Până atunci, spiritualitatea antroposofică va fi pregătit ceea ce se va putea realiza apoi din sânul comunității drept revelație deplină a ceea ce a fost pregătit în lumea suprasensibilă prin curentele despre care v-am vorbit.
Dragii mei prieteni, antroposoful ar trebui să fie conștient de aceasta, ar trebui să fie edificat asupra chemării sale; să pregătească încă de pe acum spiritualitatea care trebuie să se răspândească tot mai mult, până în ziua când va fi atins punctul culminant, când adevărații antroposofi vor fi din nou prezenți, dar reuniți cu ceilalți, la sfârșitul secolului 20. Adevăratul antroposof trebuie să fie conștient că astăzi este vorba ca el să ia parte la această luptă dintre Ahriman și Mihael, să o vadă limpede și să-și aducă la ea contribuția. Numai dacă o asemenea spiritualitate cum este aceea care vrea să se răspândească prin Mișcarea antroposofică se unește cu alte curente spirituale, numai atunci Mihael va găsi acele impulsuri prin care el se va putea uni cu inteligența devenită pământească, această inteligență care în realitate îi aparține lui.
Acum, îmi revine tot mie sarcina de a vă arăta prin ce mijloace subtile încearcă Ahriman să împiedice această realizare și în ce luptă înverșunată se află angajat acest secol 20. Toate faptele pe care tocmai le-am studiat ne permit să înțelegem cât de grave sunt vremurile și de ce curaj este nevoie pentru a ne angaja în mod just într-un curent spiritual. Dar dacă preluăm toate aceste lucruri în noi înșine și ne spunem: Suflete uman, tu poți fi chemat, dacă înțelegi aceste lucruri, să colaborezi la consolidarea domniei lui Mihael –, tu poți face în același timp să ia naștere ceea ce s-ar putea numi bucurie interioară, plină de dăruire, a sufletului uman la gândul că lui îi poate fi acordată forța necesară în acest scop. Dar trebuie găsită în sine această forță plină de curaj, acest curaj plin de forță. Căci deasupra noastră este scris cu litere suprasensibile: Să știți că veți reveni înainte de sfârșitului secolului 20, și la sfârșitul secolului 20, acest secol pe care voi înșivă l-ați pregătit! Fiți conștienți de forma pe care o va lua atunci ceea ce ați pregătit!
A te ști angajat în această înfruntare, în această luptă decisivă dintre Mihael și Ahriman, aceasta este, dragii mei prieteni, ceva care ține de ceea ce poate fi numit entuziasm antroposofic.
