Printre condițiile spirituale care au condus, în decursul evoluției, la întemeierea Mișcării antroposofice și care fac parte, într-un fel, sub aspect spiritual, din karma acestei mișcări, am menționat cele două simptome exterioare: pe de o parte, ceea ce se exprimă în nașterea cateheticii, nașterea catehismului, cu întrebările și răspunsurile sale care au condus la o credință fără legătură directă cu lumea spirituală, și, pe de altă parte, caracterul exoteric pe care îl primește Serviciul divin, devenit accesibil în totalitate, inclusiv transsubstanțierea și comuniunea, pentru toți oamenii, și pentru cei nepregătiți, și prin care acesta și-a pierdut caracterul specific vechiului Mister. Prin aceste două evenimente pământești s-a realizat ceea ce apoi, dacă privim lucrurile din punctul de vedere al lumii spirituale, a condus, în cadrul evoluției spirituale, la pregătirea într-un mod absolut precis a ceea ce trebuia să devină revelație spirituală la răscrucea secolelor 19 și 20: revelație spirituală adecvată mersului vremii, așa cum trebuia să intervină ea după evenimentul michaelic, și așa cum trebuia să intervină ea în perioada în care se încheia vechea și întunecata eră Kali Yuga, și când trebuia să răsară pentru omenire zorii unei ere noi, ai unei ere de lumină.
Trebuie să examinăm astăzi un al treilea aspect. Și numai când vom fi așezat în fața sufletului nostru aceste trei condiții spirituale preliminare necesare oricărei evoluții spirituale în prezent și în viitor, aceste trei condiții spirituale care au fost de natură să conducă unii spre alții un anumit număr de oameni deja înainte de coborârea lor în lumea fizică în ultima treime a secolului al 19-lea sau la răscrucea secolelor 19 și 20, abia când vom cunoaște aceste trei condiții preliminare va fi posibil să înțelegem anumite evenimente particulare ale karmei, care au intervenit în cursul acelor existențe ce s-au unit în cadrul Mișcării antroposofice.
Atitudinea deosebită pe care o au oamenii în zilele noastre față de natură, față de lumea spirituală, așa cum s-a format această atitudine, în cel mai înalt grad, nu urcă deloc dincolo de secolele 14, 15. În epocile anterioare, relația omenirii cu spiritul era esențial diferită. Ea se apropia de spirit nu cu ajutorul noțiunilor și ideilor, ci prin experiențe personale care încă mai permiteau să se străbată, deși slab și vag, până la spirit.
Când vorbim astăzi despre natură, ea este pentru noi o abstracțiune, fără consistență și fără viață. Când vorbim despre spirit, acesta este pentru noi ceva imprecis, despre care presupunem că există într-un fel sau altul în Univers, și pe care îl cuprindem în idei și noțiuni abstracte. Nu așa stăteau lucrurile în această privință pe vremea când sufletele care simt astăzi dorul după o spiritualitate își trăiau încarnarea lor decisivă și, în această încarnare decisivă, își aținteau auzul la ceea ce aveau să le spună conducătorii omenirii, din înalta lor cunoaștere, pentru a răspunde nevoilor sufletului lor.
Trebuie să luăm mai întâi în considerare perioada care ajunge până în secolele 7, 8 ale erei creștine, când mai găsim încă o legătură destul de slabă a sufletului uman cu lumea spirituală, o trăire a lumii spirituale înseși, când și oamenii consacrați cunoașterii se aflau într-o relație vie cu ea. Urmează apoi epoca ce începe în secolele 7, 8 și se întinde până la marea răscruce a secolelor 14, 15, când acele suflete care în timpul primelor secole ale erei creștine mai participaseră încă pe Pământ la acea perioadă pe care am descris-o se aflau în viața dintre moarte și o nouă naștere.
Dar, deși începând din secolele 6, 7, 8 nu a mai existat nici o legătură directă cu lumea spirituală, totuși o anumită conștiență a acestei legături s-a refugiat, aș spune, în unele centre de învățământ. În aceste centre de învățământ se mai vorbea, pe tărâmul cunoașterii, așa cum se făcuse în primele secole creștine. Și atunci se putea întâmpla foarte bine ca anumiți oameni aleși, ascultând felul în care se vorbea despre lumea spirituală, să primească niște impulsuri interioare pentru a pătrunde, fie și numai în anumite momente, în lumea spirituală. Și existau anumite centre în care se dădea un fel de învățământ despre care noi nu ne mai putem face astăzi nici o reprezentare.
În realitate, toate acestea au luat sfârșit numai în secolele 12, 13; mai înainte de aceasta, ele s-au revărsat, aș putea spune, pentru ultima oară, într-o operă importantă, „Divina Commedia” a lui Dante. Ceea ce a precedat nașterea operei „Divina Commedia” constituie un minunat capitol al evoluției umane, deoarece atunci a avut loc o neîncetată colaborare între activitățile desfășurate aici, pe Pământ, și activitățile suprasensibile. Ambele curg neîncetat unele spre altele: deoarece oamenii care trăiau pe Pământ pierduseră puțin relația cu lumea spirituală, cei care trăiau în lumea spirituală și care pe Pământ întreținuseră această relație simțeau o profundă melancolie la spectacolul a ceea ce se întâmpla pe Pământ. Ei vedeau năruindu-se ceea ce ei înșiși trăiseră pe Pământ și, din lumea spirituală, ei inspirau anumite individualități care trăiau în lumea sensibilă, pentru ca totuși ele să mai întemeieze ici și colo câte un centru în care să se cultive această relație a omului cu spiritualul.
Trebuie să ne fie clar – eu am indicat acest lucru aici cu ani în urmă [Nota 13]–, până în secolele 7, 8 a existat un ecou al inițierii precreștine, creștinismul a fost primit în anumite centre, care erau, în orice caz, niște centre de înaltă cunoaștere, care erau vestigiile vechilor Misterii. Aici, mai mult printr-o educație a corpului și a sufletului orientată spre spirit decât printr-un învățământ propriu-zis, oamenii erau pregătiți în vederea momentului în care ar fi putut avea o slabă percepție a spiritualului, așa cum se poate el revela în ambianța umană de pe Pământ. Atunci acești oameni își îndreptau privirea asupra regnului mineral, asupra regnului vegetal, și asupra a tot ceea ce trăiește în regnul animal și în regnul uman. Și ei vedeau atunci entitățile spiritual-elementare care trăiesc în întreaga natură apărând sub formă de aură și fiind apoi din nou fecundate din Cosmos.
Și lor le apărea, înainte de toate – ca un fel de ființă, căreia i se adresau ca și cum s-ar fi adresat unui alt om, dar o ființă de natură superioară – le apărea „Zeița Natura”. Aceasta era acea zeiță pe care o vedeau în fața lor nu ca pe o prezență trupească, ci ca pe o ființă sufletească, în toată strălucirea ei. Atunci nu se vorbea de legi abstracte ale naturii, se vorbea de puterea creatoare, care urzește pretutindeni în natură, a Zeiței Natura.
Ea era metamorfoza anticei Proserpina. Ea era acea zeiță care creează fără încetare și cu care se unea, într-un anumit fel, cel care era în căutarea cunoașterii, zeița care îi apărea în fiecare mineral, în fiecare plantă, în fiecare animal, îi apărea în nori, în munți și izvoare. Și la vederea acestei zeițe care acționează alternativ, sub pământ, iarna, deasupra pământului, vara, ei aveau acest sentiment: ea este Slujitoarea acelei Divinități de care vorbesc Evangheliile, ea este cea care îndeplinește puterea divină.
Și după ce un asemenea om care căuta cunoașterea era instruit în mod suficient de această zeiță despre natura mineralului, a plantei și a animalului, după ce el era introdus în cunoașterea forțelor de viață, atunci zeița îl învăța să cunoască natura celor patru elemente: pământ, apă, aer, foc. El învăța cum, în sânul lumilor minerală, animală și vegetală urzesc și străbat cu undele lor cele patru elemente care se răspândesc concret în lume: pământ, apă, aer, foc. El simțea că prin corpul său fizic era în mod intim întrețesut în activitatea elementului pământ, cu greutatea sa; în activitatea apei, cu forța sa de viață; în activitatea aerului, cu forța sa care trezește simțirea; în activitatea focului, cu forța care îi aprinde lumina Eului. El se simțea întrețesut cu toate acestea în mod intim. El le primea ca pe darul pe care i-l făcea, instruindu-l, Zeița Natura, moștenitoarea și metamorfoza Proserpinei. Și învățătorii vegheau ca discipolii lor să ajungă să aibă o presimțire a acestui schimb viu cu natura îmbibată de prezența elementului divin, de substanțialitatea divină, să pătrundă până la urzirea și viața elementelor.
Apoi discipolii, odată ajunși aici, erau introduși în cunoașterea sistemului planetar. Și ei învățau cum prin cunoașterea sistemului planetar se ajunge totodată la cunoașterea sufletului uman: Învață să cunoști mersul pe cer al stelelor călătoare, și astfel vei învăța să cunoști cum acționează și urzește și trăiește în interiorul tău propriul tău suflet. Acest lucru era așezat în fața privirii sufletești a discipolilor.
Și apoi erau conduși spre ceea ce era numit „Marele Ocean”. Dar acest ocean era marea cosmică, și aceasta îi conducea de la planete, de la stelele călătoare, până în spațiile îndepărtate ale stelelor imobile, ale stelelor fixe.
Faptul că ei puteau cunoaște misterele stelelor fixe le permiteau să pătrundă în misterele Eului.
Astăzi s-a uitat că au existat asemenea învățături. Dar aceste învățături au existat. Și o asemenea cunoaștere vie a fost cultivată până în secolele 7, 8, în centrele care continuaseră Misteriile. Ca învățătură, ca teorie, această cunoaștere a fost cultivată până la răscrucea secolelor 14 și 15 despre care am vorbit atât de des. Și putem urmări cum în acele centre unde fuseseră cultivate aceste învățături, aceste vechi învățături continuau să trăiască în ciuda dificultăților considerabile, deși ele au fost aproape ucise până la starea de noțiuni și idei, dar niște noțiuni și idei destul de vii totuși, pentru a mai aprinde în unii oameni viziunea despre tot ceea ce v-am vorbit.
În secolul al 11-lea, dar mai ales în secolul al 12-lea, chiar până în secolul al 14-lea, a existat o școală admirabilă, ai cărei învățători știau perfect cum erau conduși discipolii, în secolele anterioare, pentru a face experiența spiritualului. Aceasta era marea Școală de la Chartres, unde se revărsau toate acele concepții izvorâte din spiritualitatea vie pe care am descris-o.
În Chartres, unde încă și astăzi se mai pot vedea acele minunate capodopere arhitecturale cunoscute, acolo pătrunsese, înainte de toate, o rază a înțelepciunii încă vii a lui Pietro de Compostella [Nota 14], care își desfășurase activitatea în Spania. El cultiva în Spania un creștinism viu care amintea de Misterii, un creștinism care mai vorbea încă despre Slujitoarea lui Christos, Natura, care încă mai învăța că abia după ce omul a fost introdus de această Natură în lumea elementelor, în lumea planetelor, în lumea stelelor, abia atunci el este matur pentru a cunoaște, iarăși, nu voi spune, drept prezențe trupești, ci drept realități sufletești, cele șapte Slujitoare care apărau în fața sufletului uman nu sub forma unor abstracte teorii livrești, ci sub înfățișarea unor zeițe vii: gramatica, dialectica, retorica, aritmetica, geometria, astronomia și muzica. Discipolii învățau să le cunoască sub înfățișarea de ființe divin-spirituale.
Cei care îl înconjurau pe Pietro de Compostella vorbeau despre aceste făpturi vii. Învățăturile lui Pietro de Compostella își proiectau luminile până în Școala de la Chartres. În această școală era învățător, de exemplu, marele Bernardus de Chartres [Nota 15], care îi entuziasma pe discipolii săi; ce-i drept, el nu le-o mai putea arăta pe Zeița Natura sau pe Zeițele celor șapte arte liberale, dar el vorbea în mod atât de viu, încât cel puțin imaginea lor le apărea discipolilor în fața ochilor ca prin farmec, astfel încât, la fiecare oră de curs, știința se metamorfoza într-o artă luminoasă.
Aici învăța de asemenea, Bernardus Silvestris [Nota 16], care, în puternice descrieri, făcea să renască în fața discipolilor săi vechea înțelepciune. Și aici preda învățătura sa mai ales Jean von Chartres [Nota 17], care vorbea despre sufletul uman într-un mod grandios și inspirat; acest Johannes von Chartres, care se numea și Johannes von Salisbury, a dezvoltat niște concepții prin care el se distanța de Aristotel, de aristotelism. Aceste concepții acționau asupra acelor discipoli deosebit de înzestrați în așa fel încât ei ajungeau să-și formeze opinia că asemenea învățătură cum a fost aceea a primelor secole creștine nu mai există pe Pământ, că evoluția pământească nu o mai poate primi. El explica discipolilor săi: Există o veche cunoaștere, aproape clarvăzătoare, dar această cunoaștere este în declin. Acum doar se poate ști ceva despre dialectică, retorică, astronomie, astrologie, dar nu mai pot fi văzute Zeițele celor șapte arte liberale, căci trebuie să se dezvolte în continuare noțiunile și ideile, cultivate deja din Antichitate de Aristotel, ale epocii a cincea postatlanteene.
Ceea ce fusese cultivat [sub forma unei asemenea învățături] [Nota 18] în cadrul Școlii de la Chartres a fost transplantat apoi în sânul Ordinului de Cluny cu o mare forță de inspirație și a fost laicizat prin dispozițiile pe care le-a luat pentru Biserică Abatele de Cluny, Hildebrand [Nota 19], care a devenit apoi Papa Gregorius al VII-lea; dar această învățătură a fost cultivată în continuare, în întreaga ei puritate, în cadrul Școlii de la Chartres, și secolul al 12-lea își datorează strălucirea acestei învățături. A existat îndeosebi un învățător care propriu-zis i-a depășit pe toți ceilalți, și care, aș putea spune, percepând ideile prin inspirație, învăța la Chartres misterul celor șapte arte liberale în raportul lor cu creștinismul. Acesta era Alain de Lille [Nota 20].
Alain de Lille îi înflăcăra în mod efectiv pe discipolii săi de la Chartres, în secolul al 12-lea. El sesizase clar că, în următoarele secole, Pământul nu ar mai putea beneficia de un învățământ așa cum se preda la Chartres, căci acesta nu era numai platonism, acesta era un învățământ care își avea originea în clarvederea Misteriilor anterioare epocii lui Platon, numai că această clarvedere își asimilase creștinismul. Și pe cei despre care el presupunea că îl puteau înțelege, Alain de Lille îi învăța deja din timpul vieții sale: Acum trebuie să acționeze pe Pământ, pentru un anumit timp, o formă de cunoaștere colorată de aristotelism, cu noțiuni și idei riguroase. Căci numai așa poate fi pregătit ceea ce trebuie să revină în epocile viitoare drept spiritualitate.
Pentru mai mulți oameni de astăzi, literatura de atunci pare seacă, dar ea nu este seacă pentru acela care își poate face o părere despre ceea ce trăia în sufletele oamenilor care învățau și își desfășurau activitatea la Chartres. Se simte acționând foarte viu și în poezie, prin ceea ce a pornit de la Chartres, acest sentiment de a fi unit cu Zeițele celor șapte arte liberale. Iar în poemul intitulat „La bataille des sept arts” („Bătălia celor șapte Arte”) [Nota 21], atât de plin de forță pentru oricine este capabil să-l înțeleagă, simțim trecând suflul spiritual al celor șapte arte liberale. Toate acestea acționează în secolul al 12-lea.
Toate acestea, vedeți dvs., pe atunci încă mai trăiau în atmosfera spirituală, toate acestea se făceau încă simțite într-un anumit fel. Toate acestea mai aveau unele înrudiri cu ceea ce se învăța în școlile care se mențineau încă în Nordul Italiei, în Italia în general, și în Spania, de asemenea, dar într-un mod foarte sporadic. Dar acest învățământ a fost cultivat în continuare și s-a propagat pe Pământ sub forma unor diverse curente. Iar spre sfârșitul secolului al 12-lea, o mare parte a ceea ce se cultiva la Chartres putea fi regăsit la Universitatea din Orléans, unde era cultivată în acest fel o învățătură ciudată, care conținea unele lucruri inspirate de Școala de la Chartres.
Și apoi, într-o zi s-a întâmplat că un ambasador, întorcându-se din Spania în Italia, puternic impresionat de anumite evenimente istorice, a fost victima unui fel de insolație, și toată pregătirea pe care o primise în școala sa l-a condus, ca efect al acestei ușoare insolații, la o puternică revelație: el a văzut atunci ce poate vedea un om sub influența unui principiu viu de cunoaștere, el a văzut un munte puternic înălțat spre cer, cu tot ceea ce se manifestă în viața mineralelor, a plantelor și a animalelor; Zeița Natura apărea acolo, de asemenea, și elementele, planetele, Zeițele celor șapte arte liberale, apoi Ovidiu în rolul de Maestru – încă o dată, un suflet uman a avut viziunea a ceea ce atât de des percepuseră sufletele în primele secole ale creștinismului. Aceasta este viziunea lui Brunetto Latini [Nota 22], care a fost după aceea reluată de Dante și din care a luat naștere „Divina Commedia”.
Dar s-a mai întâmplat altceva pentru cei care învățaseră la Chartres, atunci când au trecut prin poarta morții și au pătruns în lumea spirituală. A fost o existență spirituală deosebită aceea pe care au trăit-o atunci Pietro de Compostella, Bernard de Chartres, Bernardus Silvestris, Johannes von Salisbury, Henri d’Andeli, autorul poemului „La bataille des sept arts”, și mai ales Alain de Lille. Acesta concepuse, în felul său, lucrarea intitulată „Contra haereticos”, în care, pe baza vechilor concepții, se ridicase împotriva ereticilor, din perspectiva creștină, dar pornind de la punctul de vedere al lumii spirituale.
Și toate aceste suflete, ultimele care se inspiraseră în învățământul lor din ecourile vechii înțelepciuni clarvăzătoare, intrau acum în lumea spirituală; aceeași lume spirituală unde tocmai atunci se aflau, pregătindu-se pentru existența pământească, suflete de mare valoare, care urmau să coboare pe Pământ și să acționeze acolo așa cum era necesar pentru a conduce la schimbarea care a intervenit în secolele 14 și 15.
Este vorba aici, dragii mei prieteni, despre ceea ce s-a întâmplat în lumea spirituală: ultimele spirite mari ale Școlii de la Chartres tocmai soseau în lumea spirituală. Acele individualități care au pregătit apogeul scolasticii se mai aflau încă în lumea spirituală. Atunci, în culisele evoluției umane s-a desfășurat, la începutul secolului al 13-lea, unul din schimburile de idei cele mai importante între, pe de o parte, cei care aduseseră din Școala de la Chartres în lumea suprasensibilă vechiul platonism clarvăzător și, pe de altă parte, cei care se pregăteau să aducă pe Pământ aristotelismul, căci acesta din urmă constituia marea tranziție spre o nouă spiritualitate care în viitor trebuia să se reverse în evoluția omenirii.
S-a ajuns la un acord, prin faptul că tocmai aceste individualități provenite din Școala de la Chartres le-au spus celor care se pregăteau să coboare în lumea sensibilă și să cultive în scolastică aristotelismul, ca element adecvat epocii: Pentru noi, orice activitate pe Pământ este pe moment imposibilă, căci Pământul nu este acum în măsură să cultive cunoașterea sub o formă tot atât de vie. Ceea ce am mai putut noi cultiva, ca ultimi reprezentanți ai platonismului, trebuie să fie înlocuit de acum înainte de aristotelism. Noi rămânem aici sus. – Așadar, spiritele de la Chartres au rămas în lumea suprasensibilă, și până în prezent nu au cunoscut încarnări pământești semnificative. Dar ele au colaborat în mod intens la elaborarea acelei grandioase Imaginațiuni care a fost plăsmuită în prima jumătate a secolului al 19-lea, despre care v-am vorbit.
Ele acționează în perfect acord cu cele care au coborât pe Pământ aducând mai întâi aristotelismul. Și mai ales în Ordinul Dominicanilor se regăsesc individualitățile care odinioară, aș putea spune, au ajuns în acest fel la acord suprasensibil cu spiritele de la Chartres, care stabiliseră cu ele un fel de înțelegere: noi coborâm pentru a continua să cultivăm cunoașterea în sensul aristotelismului. Voi rămâneți în înalturi. Noi vom putea rămâne în legătură cu voi și pe Pământ. Pentru moment, platonismul nu are viitor pe Pământ. Vă vom regăsi când vom reveni și când va trebui pregătită acea epocă în care, după ce Pământul va fi trecut prin dezvoltarea aristotelismului în scolastică, spiritualitatea se va putea dezvolta din nou în deplin acord cu spiritele de la Chartres.
A avut loc, pentru a da un exemplu, un eveniment de o importanță considerabilă, atunci când Alain de Lille – acesta era numele său în timpul existenței sale pământești – a trimis pe Pământ un discipol, căruia îi dăduse în lumea spirituală instrucțiuni precise, pentru ca acest discipol să facă să apară pe Pământ toate discrepanțele care existau între platonism și aristotelism, dar în așa fel încât, pe baza principiilor scolastice de atunci, să rezulte o armonie. Așa s-a acționat îndeosebi în secolul al 13-lea, pentru a se putea uni munca celor care pe Pământ purtau rasa de dominican și influența celor care rămăseseră în cealaltă lume; aceștia, într-adevăr, nu puteau găsi pe moment corpurile pământești adaptate spiritualității lor deosebite, o spiritualitate care nu putea să meargă pe drumul aristotelismului.
În secolul al 13-lea, s-a stabilit chiar o minunată colaborare între ceea ce se întâmpla pe Pământ și ceea ce se revărsa șuvoind din înălțimi. Adesea, oamenii care acționau pe Pământ nu erau deloc conștienți de această cooperare, dar cei care acționau din înalturi erau cu atât mai conștienți de aceasta. Era o cooperare vie. Aș spune: principiul Misteriilor urcase în Cer și își trimitea razele asupra a ceea ce acționa pe Pământ.
Acest lucru mergea până în detalii, și poate fi urmărit până în anumite detalii. Alain de Lille, în evoluția sa pământească ca învățător al Școlii de la Chartres, nu putuse depăși stadiul în care, la o anumită vârstă a vieții sale, îmbrăcase haina cistercienilor, devenise preot în Ordinul Cistercian. Și în Ordinul Cistercian își găsise refugiul pe atunci ceea ce rămânea din exercițiile care conduc la o conciliere a platonismului, a concepției platoniciene, cu creștinismul.
El a trimis acest discipol pe Pământ pentru ca prin Ordinul Dominicanilor să fie dusă mai departe misiunea care îi revenise aristotelismului. Trecerea care se făcea aici reiese în mod exterior mai ales dintr-un simptom curios: acel discipol suprasensibil, dacă pot spune astfel, al lui Alain de Lille, a purtat mai întâi haina cistercienilor, dar a înlocuit-o mai târziu cu haina dominicanilor.
Avem aici individualitățile care au colaborat în mod suprasensibil-sensibil în timpul secolului al 13-lea și începutul secolului al 14-lea: Marile nume de mai târziu ale scolasticii și discipolii lor, suflete umane legate împreună de multă vreme, dar legate și de marile spirite ale Școlii de la Chartres.
Avem aici, aș spune, acest plan grandios, imens, la nivelul istoriei lumii, care constă în faptul că cei care nu putuseră coborî pe Pământ pentru a cultiva aristotelismul rămâneau în rezervă în lumea spirituală, așteptând până când ceilalți puteau să cultive în continuare pe Pământ concepțiile prin care erau atât de intim uniți cu cei rămași, dar sub influența noțiunilor și ideilor mai riguroase provenite din aristotelism. Acesta a fost cu adevărat un dialog între lumea spirituală și lumea pământească purtat în timpul secolului al 13-lea.
Numai în această atmosferă spirituală putea să acționeze adevăratul Rosicrucianism.
Și apoi, după ce sufletele care coborâseră ca să aducă impulsul aristotelic și-au îndeplinit misiunea pe Pământ, au fost și ele ridicate în lumea spirituală; atunci a avut loc colaborarea, aș putea spune, între platonicieni și aristotelicieni. Și în jurul lor s-au reunit sufletele despre care am vorbit, cele două grupuri pe care le-am menționat.
Astfel că noi vedem intrând în karma Mișcării antroposofice un mare număr de discipoli de la Chartres și, asociindu-se acestora, toate sufletele care au făcut parte din unul sau altul dintre cele două curente despre care am vorbit zilele acestea – un cerc vast, căci astăzi în acest cerc trăiesc mulți care nu au găsit încă drumul spre Mișcarea antroposofică. Dar lucrurile sunt așa cum le-am expus: în cursul acestor diverse evenimente s-a pregătit ceea ce este astăzi prezent în câmpul antroposofiei.
De exemplu, în sânul Ordinului Cistercian s-a întâmplat ceva ciudat când Alain de Lille a îmbrăcat veșmântul cistercian, când el a devenit preot cistercian, cu platonismul său. Acesta a rămas, de fapt, în Ordinul Cistercian. Să-mi fie permis să spun – căci de ce nu mi-ar fi permis să fac aici, într-un asemenea moment, când trebuie să arăt anumite relații între evenimente, câteva mici remarci personale care nu puteau fi incluse în Autobiografia mea –, trebuie să spun: Ceea ce m-a învățat să recunosc multe relații în această direcție – alte relații au provenit din cu totul alte direcții –, aceasta a fost, până la perioada mea weimareză, faptul că eu nu-mi puteam desprinde ochii de la Ordinul Cistercian, și totuși, iarăși, ceva m-a ținut mereu departe, într-un anumit fel, de Ordinul Cistercian. Eu am crescut, ca să spunem așa, în umbra acestui ordin, care posedă importante așezăminte în jurul localității Wiener Neustadt. Preoții Ordinului Cistercian erau cei care le ridicau cu majoritatea tinerilor din regiunea în care am crescut. Eu aveam neîncetat sub ochi veșmântul cistercienilor, rasa de călugăr albă cu centura neagră, noi o numim stola, la brâu. Și dacă aș fi fost îndemnat să vorbesc despre aceste lucruri în Autobiografia mea, aș fi spus: De fapt, în copilăria mea totul, totul era făcut pentru ca eu să-mi primesc formația mea nu la școala reală din Wiener Neustadt, ci la gimnaziu. Dar acesta pe atunci mai era încă un gimnaziu cistercian. Stranii erau forțele care mă atrăgeau și în același timp mă țineau la distanță.
Pe de altă parte, întregul cerc de călugări care preda teologia la Universitatea din Viena și o înconjura pe Marie Eugenie delle Grazie [Nota 23] se compunea din cistercieni. Cu cistercienii am avut eu cele mai intime discuții teologice, cele mai intime discuții despre christologie. Eu vreau să arăt acest lucru numai pentru că el adaugă, într-un fel, o nuanță tocmai viziunii asupra acestui secol al 12-lea, când lumina de la Chartres își trimitea razele în sânul Ordinului Cistercian. Căci în extraordinara erudiție a cistercienilor, care este atât de seducătoare, mai trăia încă – deși foarte alterat – ceva din farmecul Școlii de la Chartres. Cistercienii, pe care eu îi cunoșteam bine, făcuseră descoperiri dintre cele mai importante cu privire la lucrurile cele mai diverse. Și cele mai importante pentru mine erau acele lucruri care îmi permiteau să spun: Este, fără îndoială, imposibil ca acei oameni care au fost discipoli la Chartres să se fi reîncarnat aici; dar se putea vedea că multe individualități care se aflaseră în legătură cu Școala de la Chartres se încorporau – dacă pot folosi acest termen – pentru puțin timp în asemenea oameni care purtau veșmântul Ordinului Cistercian.
Aș putea spune că, printr-un subțire perete despărțitor, pe Pământ a continuat să acționeze ceea ce fusese pregătit în suprasensibil în modul pe care l-am descris și care a condus apoi la marea pregătire din prima jumătate a secolului al 19-lea. Și pentru mine a fost un lucru extraordinar de ciudat acea conversație despre Entitatea lui Christos, redată în Autobiografia mea [Nota 24], pe care am avut-o cu un preot din Ordinul Cistercian, nu în casa Mariei delle Grazie, ci ieșind de la ea; această conversație nu a avut, în realitate, un punct de plecare teologic-dogmatic modern, sau un punct de plecare neo-scolastic, ci convorbirea s-a desfășurat cu o completă cufundare în ceea ce fusese odinioară, cu riguroasa conturare aristotelică de noțiuni, dar și cu lumina platonismului.
Ceea ce trebuia să ia naștere prin antroposofie își trimitea deja lumina, deși într-un mod tainic, în evenimentele timpului; își trimitea lumina, dacă nu în sufletele umane unite într-o anumită confesiune religioasă sau într-un anumit curent social, cel puțin prin ceea ce unește sufletele umane cu aceste mari curente spirituale care sunt active pe Pământ. Și deja se putea vedea, în ceea ce era activ pe cele mai diverse tărâmuri în diferiți oameni individuali, de la începutul epocii michaelice anterioare și până la sfârșitul erei Kali Yuga, cum Spiritul Timpului vorbea în așa fel încât ceea ce spunea era o chemare a revelațiilor antroposofice. Se putea vedea cum se înalță Antroposofia, într-un mod viu, asemeni unei ființe care trebuia să vină pe lume, dar care odihnea, ca un copil în sânul mamei sale, în ceea ce pregătise pe Pământ Școala de la Chartres, din moștenirea primelor secole creștine, și care și-a găsit apoi continuarea în suprasensibil și în colaborare cu ceea ce acționa mai departe pe Pământ în apărarea de coloratură aristotelică a creștinismului.
Atunci, din impulsurile pe care le găsim în lucrarea lui Alain de Lille „Contra haereticos” a luat naștere „Summa fidei catholicae contra gentiles” de Toma d’Aquino [Nota 25]. Și apoi a apărut acest suflu al timpului, pe care îl vedem în toate imaginile unde îi întâlnim pe învățații dominicani călcându-i în picioare pe Averroes, Avicenna și alte imagini care simbolizează apărarea creștinismului spiritual, dar, în același timp, trecerea la intelectualism.
Dragii mei prieteni, eu nu m-am putut hotărî să vă prezint într-un mod teoretic un ansamblu de realități, căci orice expunere teoretică nu le-ar putea decât decolora și diminua din intensitate. Eu am vrut să așez în fața sufletelor dvs. niște realități; ele vă vor face să simțiți ceea ce se oferă vederii atunci când ne întoarcem privirea spre sufletele care, înainte de existența lor pământească actuală, și-au trăit existența spirituală dintre moarte și o nouă naștere în așa fel încât, o dată revenite pe Pământ, ele sunt însuflețite de dorul după antroposofie.
Concepțiile cele mai opuse colaborează în această lume pentru a forma un tot. Și acum, acționează acele suflete care au lucrat în secolul al 12-lea în marea Școală de la Chartres și cele care erau unite cu ele în sânul uneia dintre cele mai mari comunități spirituale, dar în lumea spirituală, la începutul secolului al 13-lea – spiritele de la Chartres colaborează acum cu cele care, în unire cu ele, au cultivat după aceea aristotelismul, indiferent că unele sunt pe Pământ și că altele nu au putut încă să coboare, ele colaborează acum pentru a pregăti o nouă epocă spirituală pentru evoluția Pământului. Pentru ele este vorba acum să adune sufletele care sunt unite cu ele de multă vreme, sufletele cu care să poată fi întemeiată o nouă epocă spirituală, pentru ca în relativ scurtă vreme să fie creată posibilitatea, în sânul unei civilizații care merge spre pieire, să acționeze împreună în încarnări pământești spiritele de la Chartres din secolul al 12-lea și cele care fuseseră unite cu ele în secolul al 13-lea. Ele trebuie să poată lucra împreună, să poată acționa împreună, pentru a cultiva o nouă spiritualitate în sânul unei civilizații care altfel este condamnată la decădere.
Acestea sunt intenții care sunt cultivate astăzi – nu pe Pământ, ci între Cer și Pământ, dacă mă pot exprima astfel –, intenții pe care am vrut să le caracterizez pentru dvs. Aprofundați conținutul acestor intenții și veți vedea acționând asupra sufletului dvs. ceea ce se află în dosul a ceea ce trebuie să aibă în prim-plan confluența sufletelor umane în Mișcarea antroposofică.
