Astăzi s-au adunat numeroși prieteni care se află aici pentru prima dată de la Congresul de Crăciun [Nota 1] și de aceea îmi revine obligația de a mă referi, fie și numai prin câteva cuvinte introductive, la acest Congres de Crăciun. Prin acest Congres de Crăciun, Societatea Antroposofică trebuia să primească un impuls nou, și anume acel impuls care să o însuflețească, dacă, într-adevăr, prin ea trebuie să curgă în mod demn acea viață care poate fi integrată în viața civilizației și culturii umane o dată cu antroposofia. Începând de la acest Congres de Crăciun, în Societatea Antroposofică a intrat într-adevăr un impuls esoteric. Până atunci, această Societate Antroposofică era, ca să spunem așa, un fel de cadru administrativ pentru antroposofie. Încă de la începuturile sale, antroposofia a fost acel curent prin care se revarsă viața spirituală accesibilă omenirii în prezent și începând din ultima treime a secolului al 19-lea. Dar această Mișcare antroposofică trebuie concepută în așa fel încât să înțelegem că ceea ce se desfășoară pe Pământ venind de la ea nu este decât manifestarea exterioară a ceea ce se realizează în lumea spirituală pentru evoluția omenirii. Și cine vrea să se implice cu demnitate în Mișcarea noastră antroposofică, acela trebuie să știe că pe tărâmul Societății Antroposofice înseși, ceea ce are valoare sunt impulsurile spirituale.
Căci ce importanță are, dragii mei prieteni, că omul crede la modul general, teoretic, în existența unei lumi spirituale? A crede în mod teoretic în lumea spirituală înseamnă a primi în gânduri lumea spirituală. Dar înseși gândurile omului actual, chiar dacă ne reprezentăm natura lor cea mai specifică, în conformitate cu elementul cel mai spiritual din omul actual, ele sunt, așa cum s-au plăsmuit ele ca spirit interior al omului în decursul ultimelor patru-cinci secole, ele sunt adecvate pentru a primi în ele doar adevăruri de ordin material. Astfel încât omenirea actuală are o viață spirituală care se desfășoară sub formă de gânduri, dar această activitate spirituală de gândire a omenirii civilizate nu se aplică decât unor conținuturi material. Cunoașterea teoretică a antroposofiei rămâne un conținut material, până în momentul în care acestuia vine să i se adauge convingerea profundă, conștientă: spiritualul este o realitate concretă. Pretutindeni acolo unde se oferă simțurilor omului o materie care trăiește, spiritul nu numai că impregnează și pătrunde această materie, ci, în ultimă instanță, tot ce este material dispare din fața adevăratei priviri a omului, atunci când omul este în stare să atingă spiritul.
Dar atunci un asemenea mod de a privi trebuie să se extindă la tot ceea ce ne privește în primă instanță pe noi înșine. Ceea ce ne privește pe noi înșine este apartenența noastră la Societatea Antroposofică. Noi trebuie să fim în stare să recunoaștem că acestei realități care se află în sânul lumii sensibile exterioare, acestei apartenențe la Societatea Antroposofică, îi corespunde o realitate spirituală, o mișcarea spirituală care a luat naștere recent în lumea spirituală și că ea își va continua evoluția în viața de pe Pământ dacă oamenii îi pot rămâne fideli. Altfel, ea se va dezvolta departe de viața de pe Pământ. Dar dacă oamenii gă-sesc în inima lor forța de a-i rămâne fideli, atunci ea va evolua în conti-nuare în legătură cu viața de pe Pământ.
Dar, dincolo de convingerea noastră teoretică despre prezența unui element spiritual în dosul mineralelor, plantelor, animalelor și omului însuși, în inima fiecărui om trebuie să pătrundă convingerea profundă că și în dosul Societății Antroposofice, care este din punct de vedere exterior de domeniul mayei, al iluziei, planează arhetipul spiritual al Mișcării antroposofice. Această convingere trebuie să devină realitate în activitatea și munca Societății Antroposofice. Foarte adesea, dragii mei prieteni, am arătat, înainte de Congresul de Crăciun, că ar trebui să se facă distincție între Mișcarea antroposofică, despre care trebuia să se spună întotdeauna același lucru ca și astăzi, și Societatea Antroposofică, apărută drept cadru administrativ pentru esoterismul antroposofic. Începând de la Congresul de Crăciun, lucrurile stau tocmai invers. Atunci, la Crăciun, mi s-a prezentat ocazia de a lua o decizie dificil de luat: dacă trebuie să devin eu însumi președintele Societății Antroposofice. Pe parcursul tuturor anilor trecuți, de când exista Societatea Antroposofică, eu mă consideram învățătorul cauzei antroposofice, fără a fi legat și de administrație, și, în cele mai diverse lucruri pe care trebuia să le am în vedere, eu m-am comportat strict în acest sens. Societatea Antroposofică era condusă de alte persoane. Misiunea care îmi revenea mie era să dau cauzei antroposofice locul său în sânul Societății Antroposofice, în măsura în care oamenii individuali sau grupurile de oameni doreau acest lucru.
În cursul acestor conferințe, sau și în alte împrejurări, prietenii noștri au avut ocazia să învețe să înțeleagă ce înseamnă a prelucra în mod activ pe planul pământesc ceea ce vrea să se reveleze astăzi în lumea spirituală. Și ar trebui să fie recunoscute dificultățile legate de această sarcină atunci când acestei legături cu lumea spirituală trebuie să i se adauge, ca să spunem așa, munca de administrare exterioară. Iar în perioada Crăciunului în fața mea se prezenta într-adevăr eventualitatea: Ori acele puteri spirituale care ne-au dăruit antroposofia ar putea fi lezate de această unire dintre administrația exterioară și esoterism, ori ar interveni altceva. De aceea, decizia ce trebuia luată în acel moment era cea mai dificilă din câte se pot imagina. Căci se putea ivi foarte bine posibilitatea ca abundența vieții spirituale care se revărsa spre noi să fie periculos compromisă prin această decizie.
Totuși, decizia trebuia luată, căci condițiile erau de-așa natură încât de acum înainte, deoarece cauza antroposofică trebuia să rămână legată de Societatea Antroposofică, era necesar să se creeze situația inversă a ceea ce am caracterizat adineaori. Pentru viitorul Societății Antroposofice trebuia ca ea însăși să fie acel centru de unde să se reverse în mod nemijlocit viața esoterică, să acționeze ea însăși esoteric și să fie conștientă de această acțiune esoterică a ei.
Pentru aceasta trebuia să fie creat un comitet de conducere esoteric la Goetheanum. Pentru aceasta trebuia să fie recunoscut faptul că acestui comitet de conducere în ansamblul său îi revine o sarcină esoterică și că pe viitor tot ceea ce străbate Societatea Antroposofică este nu numai o substanță antroposofică pe care aceasta o preia în sine, ci că, în afară de ceea ce se va învăța în viitor, antroposofia va fi și înfăptuită, adică în toate măsurile exterioare care vor fi luate va acționa antroposofia.
Pentru aceasta e nevoie să fie cunoscute forțele reale care trebuie să unească între ele personalitățile individuale adunate în Societate. Aceste forțe nu pot fi deloc niște forțe subordonate unui program sau unor principii rezumate într-o serie de fraze abstracte. Ceea ce poate sta la baza Societății Antroposofice într-un sens esoteric și să o susțină sunt relațiile reale dintre oameni. Așadar în viitor totul trebuie să fie întemeiat pe relațiile umane reale, în sensul larg al cuvântului, pe viața spirituală concretă, nu abstractă.
Trebuie să fim în stare să sesizăm această viață spirituală concretă ca atare și să o vedem în cele mai mici detalii ale vieții. Aș dori să menționez aici unul dintre aceste detalii infime. Când a fost primit acest impuls, noi am decis să dăm fiecăruia dintre membrii noștri un nou carnet de membru. Între timp, Societatea Antroposofică se extinsese la douăsprezece mii de membri; era vorba, așadar, de a întocmi douăsprezece mii de carnete de membru și, în ciuda obiecțiilor care au fost aduse de multe persoane, a trebuit să iau decizia – așa cum am spus, acesta este un detaliu infim – de a semna eu însumi fiecare carnet de membru. Ceea ce era, firește, o muncă de mai multe săptămâni. Dar oare ce înseamnă aceasta? Aici nu e vorba de o încăpățânare, nici de o anumită regulă administrativă exterioară; ci aceasta înseamnă că ochii mei au trecut cu privirea peste numele celui care urma să primească acest carnet de membru. Aici e vorba de o relație umană, firește, în primă instanță, cu un conținut infim, dar e vorba de o relație umană.
Astfel, relațiile umane, care sunt niște realități, se deosebesc de simplele reglementări administrative, de ceea ce se află numai în programele și paragrafele lor. Nimic din ceea ce curge în mod real prin antroposofie nu trebuie să figureze sub formă de principii și paragrafe, ci totul trebuie să fie viață adevărată. Numai viața adevărată se poate pătrunde de esoterism.
Așadar trebuie să se spună că, începând de la Congresul de Crăciun, cauza antroposofică și Societatea Antroposofică nu mai sunt distincte, ele au devenit una. Și este vorba ca acest lucru să fie prezent în conștiența fiecărui membru.
S-ar putea să vă pară, dragii mei prieteni, că acesta este un lucru de la sine înțeles. Reflectați la acest lucru și veți vedea că a-l pune în practică din toată inima, asta nu se face de la sine, ci este chiar un lucru dificil de realizat, în fiecare clipă a vieții noastre.
Acum se pune problema, aș spune, de a ne preocupa mai întâi de următoarele: Oare, în aceste condiții, viața spirituală va continua să cur-gă prin Societatea Antroposofică așa cum curgea ea prin Mișcarea antroposofică?
Dar ne este permis să spunem un lucru, după ce de mai multe luni efectele Congresului de Crăciun se fac simțite printre noi când ne străduim să rămânem fideli față de ceea ce am intenționat să facem punând piatra de temelie spirituală a Societății Antroposofice, acum ne-ar fi permis să spunem următoarele: Ceea ce s-a revărsat spre noi de ani de zile continuă să se reverse din abundență. Și putem spune de asemenea că inimile s-au deschis și mai mult pretutindeni acolo unde curge suflul mai esoteric ce străbate întreaga muncă antroposofică începând de la Congresul de Crăciun, acolo unde este prezent acest suflu mai esoteric.
Primiți în inimile dvs., dragii mei prieteni, întreaga semnificație a acestui cuvânt, așa cum îl rostesc eu după experiențele ultimelor luni! O asemenea înțelegere va contribui mult în viitor la constituirea solului just pentru această piatră de temelie spirituală pe care noi am pus-o în perioada Congresului de Crăciun pentru Societatea Antroposofică.
Și, prin ceea ce vă spun aici, în această conferință introductivă, eu indic asupra a ceea ce urmează să vă spun în zilele următoare; eu indic asupra faptului că Mișcarea antroposofică se întoarce de fapt acum, în aceste momente grave, la germenul său originar. Atunci când, desprinzându-se din sânul Societății Teosofice, a fost întemeiată, la începutul secolului, la Berlin, Societatea Antroposofică, s-a întâmplat ceva foarte ciudat. În timp ce era întemeiată Societatea Antroposofică, adică Secția Germană a Societății Teosofice, eu țineam la Berlin o serie de conferințe cu tema „Antroposofia”. Prin aceasta, activitatea mea primea, din capul locului, pecetea acelui impuls care trebuia să dea naș-tere mai târziu Mișcării antroposofice.
Dar trebuie să vă amintesc aici încă ceva. Prima conferință anunțată atunci în fața unui cerc foarte restrâns avea titlul: „Exerciții practice cu privire la karmă”. Am simțit atunci ridicându-se împotriva acestui proiect o rezistență foarte puternică. Și poate membrul cel mai în vârstă al Societății Antroposofice, care, spre marea noastră bucurie, astăzi se află iarăși printre noi – Dl. Günther Wagner [Nota 2], pe care îl salut din toată inima în calitatea sa de decan de vârstă al Societății noastre Antroposofice –, își amintește cât de puternică a fost rezistența față de multe lucruri pe care trebuia să le integrez încă de la început Mișcării antroposofice. Conferințele proiectate nu au avut loc. Nu a fost posibil să cultivăm acel esoterism, opunându-ne curenților care proveneau de altfel din Mișcarea teosofică, nu a fost posibil să vorbim în mod deschis și liber despre ceea ce, sub formă teoretică, existase propriu-zis întotdeauna.
Începând de la Congresul de Crăciun, aici, în această sală [Nota 3] și pretutindeni unde am avut posibilitatea să vorbesc, am vorbit în mod deschis despre acțiunea concretă a karmei umane în cadrul evenimentelor istorice și în viața oamenilor individuali. Astăzi un mare număr dintre antroposofii noștri știu deja care a fost succesiunea diferitelor încarnări ale personalităților importante și, de asemenea, cum s-a format karma Societății Antroposofice înseși, și aceasta în legătură cu anumite personalități. Începând de la Congresul de Crăciun se vorbește despre aceste lucruri în mod absolut esoteric. Începând la Congresul de Crăciun, ciclurile noastre de conferințe sunt accesibile în mod public oricui se interesează de ele. Am devenit, așadar, o Societate Antroposofică mai esoterică și, în același timp, absolut publică.
Într-un anumit sens, noi am revenit astfel la punctul de plecare. Ceea ce era atunci o intenție trebuie să devină acum realitate. Cum mulți dintre prietenii noștri sunt aici pentru prima dată după Congresul de Crăciun, voi trata în zilele următoarele problema karmei. Astăzi nu voi face decât un fel de introducere, vorbindu-vă despre lucruri care sunt indicate, deși în mod schițat, în «Comunicările» [Nota 4] din această săptămână.
Dobândirea acelor cunoștințe – acest lucru reiese din literatura antroposofică existentă – care fac trimitere la lumea spirituală, la realitățile și entitățile acestei lumi spirituale, cercetarea acestor realități este legată de dezvoltarea conștienței umane. Vom vedea cum această lume spirituală, o dată explorată de o conștiență umană extinsă, poate deveni inteligibilă pentru rațiunea umană sănătoasă și lipsită de prejudecăți. Trebuie să ținem seama întotdeauna de acest fapt: cercetarea spirituală este legată de dezvoltarea unor noi stări de conștiență; dar înțelegerea a ceea ce descoperă cercetătorul spiritual nu cere decât o rațiune umană sănătoasă, care vrea să se dezvolte cu adevărat într-un mod lipsit de prejudecăți.
Desigur, îndată ce ne exprimăm astfel ne izbim de o rezistență dură pe care o opune viața de gândire din zilele noastre. După ce spusesem, într-o zi, la Berlin, exact același lucru pe care l-am spus acum, a apărut un articol binevoitor [Nota 5] despre conferința mea publică, prezentată în fața unui auditoriu numeros. Acest articol spunea: Domnul Steiner a afirmat că rațiunea umană sănătoasă poate admite ceea ce se descoperă prin cercetarea în lumile superioare. Dar întreaga evoluție a timpurilor moderne ne învață că rațiunea umană sănătoasă nu admite nimic care este de natură suprasensibilă și că acea rațiune care admite ceva de natură suprasensibilă nu este sănătoasă. – Trebuie s-o spunem clar: Într-un anumit sens, aceasta este opinia generală a oamenilor cultivați ai timpului nostru. Dacă nu ești nebun – ca să ne exprimăm pe șleau –, atunci nu înțelegi nimic despre lumea spirituală; și dacă înțelegi ceva despre lumea spirituală, atunci în mod sigur ești nebun! – Este același fel de a vorbi, dar formulat ceva mai pe șleau.
De aceea, trebuie să încercăm să vedem în ce măsură rațiunea umană sănătoasă poate admite rezultatele cercetării spirituale, care sunt dobândite prin dezvoltarea altor stări de conștiență. De secole, noi ne-am înarmat simțurile cu instrumente, cu telescopul, cu microscopul. Cercetătorul spiritual își înarmează și el simțurile exterioare cu ceea ce dezvoltă în propriul său suflet. Cercetarea din domeniul științelor naturii a fost îndreptată spre exterior; ea a folosit instrumente exterioare. Cercetarea spirituală este îndreptată spre interior; ea se slujește de instrumente interioare, pe care sufletul și le plăsmuiește printr-o activitate interioară perseverentă.
Aș vrea acum, în chip de introducere, să vă fac să înțelegeți cum se dezvoltă alte stări de conștiență, comparând stările de conștiență obișnuită ale omului epocii noastre, în primă instanță numai comparându-le pur și simplu cu acele stări de conștiență pe care le-a cunoscut omenirea odinioară, în niște vechi stadii de evoluție, primitive, preistorice, nu istorice.
Omul trăiește astăzi în trei stări de conștiență, dintre care, de fapt, una singură este recunoscută de el ca izvor al cunoașterii sale: El trăiește în starea de veghe obișnuită, el trăiește în starea de conștiență a visului, și el trăiește în starea de conștiență a somnului fără vise.
În conștiența obișnuită, în conștiența de veghe, noi ne situăm față de lumea exterioară în așa fel încât tot ceea ce putem percepe prin simțurile noastre considerăm realitate, realitate pe care o lăsăm să acționeze asupra noastră, și înțelegem această lume exterioară senzorială cu ajutorul rațiunii legate de creierul nostru, sau, cel puțin, o înțelegem cu rațiunea legată de natura umană, noi elaborăm după aceea reprezentări, idei și chiar sentimente ș.a.m.d. despre ceea ce am perceput prin simțuri. De asemenea, în cadrul acestei conștiențe de veghe, noi ne percepem între anumite limite, propria viață interioară și, prin tot felul de reflecții, conexiuni de idei, ajungem să recunoaștem existența unui element suprasensibil dincolo de cel sensibil. Nu e nevoie să descriu mai pe larg această stare de conștiență; este, desigur, aceea pe care fiecare o cunoaște, pe care de fapt omul o recunoaște drept viața sa de cunoaștere și de voință pe Pământ.
Starea de conștiență a visului este pentru omul de astăzi vagă, crepusculară. În conștiența de vis, omul vede ceea ce se petrece în lumea exterioară sub o formă simbolică de care nu este întotdeauna conștient. Dimineața, de exemplu, în momentul trezirii, noi stăm culcați, astfel că nu ne îndreptăm ochii deschiși complet spre Soarele care răsare, ci lumina care trece prin geam ne atinge ochiul deocamdată doar întredeschis. Omul este încă separat ca printr-un văl subțire de ceea ce el percepe, de altfel, în impresii senzoriale clar conturate, în percepții senzoriale cu contururi riguroase: sufletul se umple atunci de reprezentarea unui puternic incendiu. Incendiul imens pe care îl visează omul este simbolul corespunzător al luminii care îi atinge ochiul, deocamdată doar întredeschis, când răsare Soarele.
Sau omul visează că trece printre două șiruri de pietre albe, situate de o parte și de alta a unei alei. Se apropie de una din aceste pietre și constată că ea a fost deteriorată printr-un fenomen natural oarecare sau de mâna omului. Se trezește. Simțind o durere de dinți, își dă seama că are un dinte cariat. Cele două rânduri de dinți au fost simbolizate de pietrele albe din vis; cea care era deteriorată era dintele cariat.
Avem senzația că ne-am afla într-o cameră supraîncălzită, unde ne simțim prost. Ne trezim din somn: Inima bate cu putere, pulsul este rapid. Intensitatea bătăilor inimii și a pulsului este simbolizată de came-ra supraîncălzită. În vis apar stări interioare și exterioare sub o formă simbolică; reminiscențe ale vieții din timpul zilei, metamorfozate în multiple feluri, transformate în adevărate drame, umplu sufletul omului. El nu știe întotdeauna cum se realizează această metamorfoză în cuprinsul vieții sale sufletești. Și, adesea, în această viață de vis, care poate să-i influențeze și viața de veghe, atunci când conștiența este estompată fie și numai foarte puțin, omul poate cădea pradă unei ușoare iluzii.
Un cercetător în domeniul științelor naturii trece pe o stradă prin fața unei librării. El vede în vitrină o carte despre animalele inferioare, o carte care l-a interesat întotdeauna extraordinar de mult, căci el este un cercetător în domeniul științelor naturii. Dar acum, deși titlul acestei cărți anunță un conținut extraordinar de important pentru un om de ști-ință, el nu se mai interesează deloc de carte, ci, dintr-o dată, în timp ce privirea sa se fixează asupra acestei cărți pe care o privise întotdeauna cu cel mai mare interes, aude din depărtare o flașnetă care cântă o me-lodie uitată complet de multă vreme. El este absorbit cu totul. Gândiți-vă: Cercetătorul vede titlul unei cărți care tratează o problemă de științe-le naturii. El nu mai este atent la carte, ci ceea ce îl fascinează este sunetul din depărtare al acestei flașnete, pe care în mod obișnuit nu l-ar fi auzit. Ce s-a întâmplat? Cu patruzeci de ani în urmă, pe când el era încă foarte tânăr, a dansat pentru prima oară în viață cu o fată, pe această melodie pe care o cântă acum flașneta. Melodia cântată de flașnetă, pe care n-o mai auzise de patruzeci de ani, îi amintește tocmai această în-tâmplare. Spiritul rămânându-i liber, el și-a amintit acest fapt într-un mod destul de exact.
Misticul ajunge adesea să transforme un asemenea eveniment interior în așa fel încât el devine cu totul altceva. Tocmai acela care întreprinde cu toată conștiinciozitatea explorarea vieții spirituale trebuie să-și poată reprezenta în mod clar toate rătăcirile și iluziile care se pot naște în cadrul vieții sufletești umane. Putem foarte ușor crede când ne adâncim, ca să spunem așa, în viața sufletului, că am găsit o cale interioară spre o realitate spirituală sau alta; dar avem numai reminiscența transformată a unei melodii cântate de o flașnetă. Această viață de vis este ceva minunat, ceva grandios, dar omul o poate înțelege în mod just numai când poate sta în fața fenomenelor vieții umane având o adevărată formație spirituală.
Și, dacă examinăm starea de somn fără vise, vedem că omul de astăzi nu păstrează în starea de conștiență obișnuită din acest somn profund, fără vise, decât, de exemplu, amintirea faptului că trebuie să se fi scurs un anumit timp între adormirea și trezirea sa. Tot restul, el trebuie să-l trăiască tot cu ajutorul conștienței de veghe. Ceea ce îi rămâne din somnul fără vise este doar un sentiment general estompat de a fi existat între momentul adormirii și al trezirii.
Așadar, noi avem astăzi aceste trei stări de conștiență: conștiența de veghe, conștiența de vis și conștiența somnului fără vise. Dar, dacă ne întoarcem în urmă la niște timpuri străvechi ale evoluției umane – cum spuneam, nu la niște epoci istorice, ci la niște epoci preistorice, care nu pot fi cunoscute decât prin mijloacele cercetării spirituale despre care va fi vorba în zilele următoare –, atunci găsim tot trei stări de conștiență; dar ele sunt absolut diferite. Omul nu avea experiența deplinei conștiențe de veghe pe care o trăim noi în prezent, ci în aceste timpuri îndepărtate ale evoluției umane, în locul realităților materiale clar conturate și delimitate, el viețuia entități și granițe fizice imprecise.
În aceste vremuri, un om care v-ar fi privit pe toți așa cum vă aflați dvs. acum aici, nu v-ar fi văzut contururile clar distincte, care delimitează astăzi entitatea umană, astfel încât să vadă o linie așa cum o vedem noi astăzi, ci forma ar fi dispărut pentru conștiența de veghe obișnuită; tot ceea ce vede omul astăzi și care era atunci imprecis, apărea pretutindeni învăluit de un element auric, de o luminozitate, de o strălucire scânteietoare, de o licărire spirituală, care depășea cu mult forma vizibilă astăzi. Pentru un asemenea observator, toate aurele dvs. s-ar fi întrepătruns. Și un asemenea observator s-ar fi adâncit cu privirea în aurele strălucitoare, sclipitoare, luminoase, cu reflexe deschise, ale sufletelor celor care se aflau în fața lui. Privirea se mai putea adânci în elementul sufletesc, căci omul mai trăia încă într-o atmosferă sufletesc-spirituală.
Permiteți-mi să recurg la o comparație: Dacă astăzi mergem seara, într-o zi caldă și uscată, pe stradă, atunci vedem felinarele în așa fel încât becurile ne apar în contururi precise. Dar dacă mergem pe stradă într-o seară cețoasă, atunci vedem aceleași felinare înconjurate de niște formațiuni colorate, pe care fizica actuală le consideră, în mod absolut eronat, fenomene subiective, dar care, în realitate, constituie ceea ce poate fi perceput din entitatea acestei flăcări, dar transpărând prin ceața umedă. Oamenii vremurilor străvechi se deplasau astfel în acest element sufletesc-spiritual; ei vedeau aurele, care nu erau ceva subiectiv, ci aparțineau în mod obiectiv entităților umane, omului. Aceasta era una dintre stările lor de conștiență.
Apoi, ei mai aveau o altă stare de conștiență, care exista alături de prima, așa cum pentru noi somnul însuflețit de vise există alături de conștiența noastră de veghe, și această a doua stare de conștiență, la rândul ei, nu avea nimic comparabil cu conștiența noastră actuală de vis, ci, pentru ea, tot ceea ce era percepție senzorială dispărea. Pentru noi, impresiile senzoriale devin în vise simboluri: lumina Soarelui devine foc arzător, dinții noștri devin două șiruri de țăruși ș.a.m.d., vise născute din amintiri iau forma unor scene dramatice desfășurându-se pe Pământ sau și mai spiritualizate, scene dramatice de vis. Lumea simțurilor este mereu prezentă; lumea amintirilor se menține. Pentru conștiența umană a acelor timpuri infinit de îndepărtate – vom vedea, desigur, că noi toți existam pe atunci, dvs. toți care stați aici existați deja odinioară în vieți pământești anterioare – era altfel. Când lumina Soarelui devenea mai slabă, omul nu vedea simbolurile obiectelor fizice, ci aceste obiecte dispăreau pentru ochii săi. Copacul care se afla în fața lui se ștergea; el se transforma în ceva spiritual – legendele care vorbesc despre spiritele copacilor nu au fost inventate de imaginația populară; interpretarea lor este cea care a fost inventată de imaginația eronată a erudiților –, spiritul copacului apărea, așadar, în locul său. Și aceste spirite – spiritul copacu-lui, spiritul muntelui, spiritul stâncii ș.a.m.d. –, la rândul lor, orientau privirea sufletului spre acea lume în care se află omul între moarte și o nouă naștere, o lume unde el trăiește printre realități și entități spirituale tot așa cum trăiește pe Pământ printre realități și entități materiale, tot așa cum trăiește pe Pământ printre entități fizice. Aceasta era a doua stare de conștiență. Vom vedea în continuare cum la omul care se străduiește astăzi să ajungă la cunoașterea spirituală, starea actuală a conștienței de vis se poate transforma în acea stare de conștiență.
Și există și o a treia stare de conștiență. Oamenii dormeau, bineînțeles, și odinioară. Dar, când se trezeau, ei nu aveau numai amintirea obscură de a fi trăit un anumit timp, sau un sentiment obscur de viață, ci ei, când se trezeau, aveau o amintire clară a ceea ce trăiseră în timpul somnului. Și tocmai din acest somn le veneau impresiile despre viețile pământești trecute ale omului, cu înlănțuirile de destin, și cunoașterea, viziunea karmei.
Astăzi, omul cunoaște trei stări de conștiență: conștiența de veghe, conștiența de vis și conștiența somnului fără vise. Omenirea primitivă cunoștea tot trei stări de conștiență: starea de conștiență în care percepea realitatea impregnată de spirit, starea de conștiență în care privirea atingea lumea spirituală și stare de conștiență în care apărea viziunea karmei. Era vorba, în esență, pentru omenirea originară, de un fel de conștiență de amurg.
Această conștiență de amurg s-a stins, s-a șters, pe parcursul evoluției omenirii. Trebuie să reapară o conștiență de auroră. Cercetarea spirituală actuală se găsește deja în această stare de conștiență. Omul trebuie să ajungă să poată privi copacul, stânca, izvorul, muntele, stelele, să fie în stare să le privească și, prin intensificarea forțelor sale sufletești, să ajungă să i se reveleze realitatea spirituală sau entitatea spirituală prezentă în dosul unui obiect fizic.
Aceasta poate deveni o știință exactă, o cunoaștere exactă – deși se vorbește încă și astăzi despre o asemenea cunoaștere ca despre o nebunie, ca despre o rătăcire –, prin faptul că cel care cunoaște cu adevărat va putea vedea copacul, copacul care stă în fața privirii sale, totuși, ca ceva material, el îl va vedea părăsind, într-un fel, spațiul, dispărând, în timp ce omului îi va apărea entitatea spirituală a copacului. Așa cum ochii noștri fizici reflectă lumina solară venind de la toate ființele fizice exterioare, tot așa omenirea va ajunge – și antroposofia anticipează pe acest drum – va ajunge să vadă că entitatea spirituală a Soarelui, care pătrunde și însuflețește lumea, trăiește de asemenea în toate entitățile fizice. Așa cum lumina fizică se reflectă în ochiul nostru fizic, la fel se poate reflecta în ochiul sufletesc, radiind de la orice ființă pământească, Ființa Solară divin-spirituală, ca realitate ce pătrunde tot ceea ce există. Și, așa cum omul spune acum: Trandafirul este roșu –, și aceasta se bazează pe faptul că trandafirul îi dăruiește ceea ce el însuși a primit de la ființa fizic-eterică a Soarelui, tot astfel, într-o zi omul va putea spune: Trandafirul îi dăruiește ceea ce el a primit de la ființa spiritual-sufletească a Soarelui, ale cărei unde parcurg și însuflețesc Universul.
Omul va trăi din nou în sânul unei atmosfere spirituale, își va da seama atunci că el își are rădăcinile în această atmosferă spirituală. Dar atunci el va vedea cum această conștiență de vis, care nu-i propune, în primă instanță, decât un simbolism haotic al vieții sale senzoriale, îi va aduce revelațiile unei lumi spirituale, lumea spirituală în care ne găsim între moarte și o nouă naștere; el va vedea cum în timpul somnului profund în noi urzește și acționează un ansamblu real de forțe, care își prelungește ecourile după trezire și ne duce spre ceea ce țese destinul nostru, karma noastră. Ceea ce trăim noi, în ciuda libertății, ca destin în viața noastră din timpul zilei este urzit și țesut în timpul vieții de somn, acolo unde, cu partea sufletesc-spirituală, desprinsă de partea fizic-eterică, ducem o viață împreună cu spiritele divine și, de asemenea, împreună cu acele spirite divine care transportă rezultatele vieților noastre anterioare în viața noastră actuală. Și cel care reușește, dezvoltând forțele sufletești corespunzătoare, să-și cufunde privirea în viața somnului fără vise, acela va descoperi acolo legăturile karmice. Abia atunci istoria omenirii dobândește un sens. Ea este urzită din ceea ce aduc oamenii din epocile anterioare în epocile mai recente, după ce au trecut prin existența dintre moarte și o nouă naștere. Când examinăm o personalitate din zilele noastre sau dintr-o anumită epocă, o putem înțelege doar dacă ținem seama de viețile ei trecute.
Despre acea cercetare care, pornind de la epoca prezentă sau de la alte epoci, urcă spre viețile pământești anterioare vom vorbi în zilele ce urmează, referindu-ne mai întâi la niște personalități istorice, dar apoi și la niște exemple din viața cotidiană.
