Am spus alaltăieri că o expunere teoretică despre karmă și despre viețile pământești succesive rămâne ceva lipsit de viață atâta timp cât observarea orientată în acest sens nu acționează în mod real asupra modului practic de a concepe viața, adică atâta timp cât nu examinăm viața din punctul de vedere al karmei și al vieților pământești succesive. Dar o asemenea cercetare la care ne referim aici trebuie să fie întreprinsă cu cea mai mare seriozitate. Căci s-ar putea spune: Tentația, pentru om, de a imagina tot felul de relații karmice, tot felul de lucruri în legătură cu viețile pământești succesive, de a-și forma idei despre ele, această tentație este foarte mare și izvorul iluziilor pe acest tărâm este extraordinar de mare. O cercetare în acest domeniu poate fi întreprinsă cu adevărat numai dacă, datorită dezvoltării sufletești, lumea spirituală i s-a deschis într-un anumit sens cercetătorului.
Dar apoi, firește, tocmai în cazul unor asemenea cercetări, se cere și din partea auditorilor să-și întemeieze convingerea lor pe bazele ce rezultă de altfel din tot ceea ce apare în cursul unei asemenea cercetări. Nu ar trebui de fapt să se acorde încredere celui care ar începe pur și simplu să vorbească despre viețile pământești succesive, ci ceea ce este adus astfel la lumină din profunzimile oculte trebuie să fie confirmat prin faptul că mai înainte vor fi stabilite multe alte lucruri, care să îndreptățească încrederea.
Eu cred că pe parcursul a douăzeci și trei sau douăzeci și patru de ani în care a fost cultivată antroposofia s-a adunat un material ocult suficient, astfel încât astăzi este permis să se comunice rezultatele acestei cercetări cu privire la karmă și viețile pământești succesive în fața acelor auditori care și-au putut câștiga încrederea pe baza altor domenii ale vieții spirituale care au fost abordate de-a lungul timpului. Desigur, mulți dintre dvs. nu sunt decât de puțină vreme în Societate. Dar ar fi imposibil ca Societatea să se dezvolte dacă ar trebui ca pentru fiecare nou membru să fie reluat totul de la început; căci, pe de altă parte, avem marea bucurie și satisfacție de a vedea venind la această conferință un mare număr dintre cei mai vechi prieteni antroposofi, antroposofi care au participat la aproape întreaga dezvoltare a antroposofiei. Va trebui, de asemenea, ca în cursul timpului să fie create posibilitățile pentru ca cei care au devenit membri de curând să poată fi conduși, în cadrul Societății Antroposofice, la ceea ce a trebuit să fie cultivat pe parcursul evoluției Societății Antroposofice.
Trebuie să spun aceasta drept preambul, pentru că tocmai considerațiile pe care le voi face astăzi, și care vor servi ca punct de plecare pentru ceea ce va urma în viitoarele conferințe, vor constitui mai mult decât o comunicare, căci multe lucruri vor putea părea aici într-adevăr foarte îndrăznețe. Dar, dragii mei prieteni, viața umană apare în justa ei lumină abia atunci când avem în vedere, conform adevărului ei, mai multe existențe pământești succesive. Numai că nu este deloc ușor să ne dăruim cercetării pe acest tărâm cu seriozitate și având conștiența responsabilității. Căci rezultatele care se obțin pe acest tărâm sunt de fapt, într-un fel, în contradicție cu reprezentările curente.
Lucrurile sunt de așa natură încât atunci când observăm viața pământească a unui om și ceea ce constituie destinul său, loviturile de destin care îl ating, acestea sunt legate în primă instanță de profesia exterioară sau de vocația sa interioară, de poziția socială și altele de acest fel. Pare ușor să caracterizăm un om, în ceea ce privește conținutul vieții sale pământești, prin prisma anumitor însușiri care nu trebuie să fie neapărat exterioare, care pot avea, desigur, o semnificație pentru viața cea mai intimă a ființei sale sufletești; dar când e vorba de profunzimile în care trebuie să pătrundă privirea pentru a contempla viețile pământești succesive este necesar să facem abstracție de multe lucruri care își pun amprenta, din punct de vedere exterior, asupra destinului unui om într-o viață pământească.
Mai ales, nu trebuie să ne imaginăm că pentru karma care se țese de-a lungul diferitelor vieți pământești profesia exterioară sau vocația interioară au o mare importanță. Reprezentați-vă o profesie relativ bine conturată din punct de vedere exterior – să spunem, profesia de funcționar de birou sau ceva de acest fel –, legată, de asemenea, de aspectul exterior al destinului. Dar s-ar putea ca pentru legăturile karmice propriu-zise, pentru legăturile de destin propriu-zise, aspectul exterior al acestei profesii să nu aibă absolut nici o importanță. La fel stau lucrurile, în această privință, și cu vocația interioară. Cât de ușor suntem tentați să credem, în cazul unui muzician, de exemplu, că într-una din viețile pământești anterioare el a fost, dacă nu tot un muzician, atunci cel puțin un artist. Dar când cercetăm cu adevărat problema, nu acesta este întotdeauna cazul, ci așa ceva se întâmplă chiar foarte rar. Căci karma care se continuă, firul destinului, coboară mult mai adânc în profunzimile ființei, și depinde mult mai puțin de profesia exterioară sau de vocația interioară, și mult mai mult de forțele sufletești, de piedicile sufletești, de factorii morali care se pot manifesta, la urma urmei, în cadrul oricărei profesii exterioare, în cadrul oricărei vocații interioare.
De aici provine faptul că, pentru cercetarea karmei, pentru cercetarea firului destinului, este necesar să ținem seama într-o viață umană de anumite împrejurări care uneori pot să pară chiar secundare. Trebuie să menționez iar și iar, în legătură cu aceasta, un fapt care mi-a apărut în viață.
Urma să fac cercetări cu privire la legăturile karmice ale unui om [Nota 6] a cărui viață prezenta o serie de particularități, care împlinise în viață o anumit sarcină, care exercitase o anumită profesie. Dar nimic din ceea ce realizase acest om în cadrul vieții sale profesionale, sau, de exemplu, prin interesul său binevoitor față de ceilalți, nu ofereau privirii intuitive vreo indicație asupra vieților sale pământești anterioare. Nu vreau să spun că toate acestea nu ar fi avut legătură cu viețile pământești anterioare; dar pentru privirea spirituală acestea nu ofereau nici un indiciu. Privirea spirituală nu poate obține nimic din realitățile legate de profesia omului sau de natura sa binevoitoare. Dimpotrivă, lucru curios, o mică trăsătură secundară a vieții se arăta revelatoare la acest om. El ținea conferințe și, întotdeauna înainte de a-și începe expunerea, el își scotea batista din buzunar și își sufla nasul. Eu l-am auzit adesea vorbind și nu l-am văzut niciodată făcând altfel: întotdeauna înainte de a vorbi își scotea batista și își sufla nasul. El nu făcea la fel într-o conversație, dar întotdeauna făcea așa înainte de a începe o expunere, când era obligat să prezinte o expunere. Acest gest oferea o imagine de la care emana acum capacitatea de a privi în urmă spre încarnările pământești anterioare.
Menționez acest fapt ca exemplu deosebit de grotesc. Exemplele nu sunt întotdeauna atât de grotești; dar trebuie să fim în stare să îmbrățișăm cu privirea ființa integrală a unui om dacă vrem să-i contemplăm karma într-un mod just și autentic. Vedeți dvs., pentru o privire mai profundă, faptul de a exercita o anumită profesie, de exemplu, ține mai mult sau mai puțin de educație ș.a.m.d. Dimpotrivă, faptul că cineva nu se poate abține să-și ia batista și să-și sufle nasul înainte de a începe o expunere, acest lucru ține deja de configurația sa spirituală interioară; acest fapt este legat într-un fel mult mai intim de însăși natura omului. Dar acesta este un caz extrem, radical. Lucrurile nu sunt întotdeauna astfel. Dar eu aș vrea prin aceasta să trezesc o reprezentare cu privire la faptul că, de regulă, ceea ce apare în prim-planul vieții unui om nu slujește deloc pentru cercetarea karmei, că trebuie să intrăm până în anumite detalii intime, dar nu exagerându-le într-un mod ilegitim, ci văzându-le așa cum apar ele în mod deschis în viață.
După ce am făcut această introducere, aș vrea acum să încep să spun ceea ce am de spus, fără ocolișuri, ținând seama, firește, de toate rezervele cerute într-un asemenea caz, și anume rezervele privind faptul că ceea ce am de spus poate să fie sau să nu fie crezut, dar și cu asigura-rea că ceea ce voi expune se întemeiază pe o cercetare spiritu-al-științifică întreprinsă cu cea mai mare seriozitate.
Revelațiile de acest fel nu ni se oferă când pornim cu intenția de a le cerceta așa cum cercetează un om de știință în laboratorul său; cercetările cu privire la karmă trebuie să rezulte oarecum de la sine din karmă. A trebuit să menționez acest lucru la sfârșitul ultimei ediții a Teosofiei mele, fiindcă, printre alte cerințe stranii care mi-au fost pre-zentate pe parcursul vieții mele, se află și aceea de a mă pune într-un fel la dispoziția laboratoarelor de psihologie, pentru ca prin aceasta oamenii să poată examina dacă ceea ce afirm eu în domeniul științei spirituale este întemeiat. Acest lucru este, firește, tot atât de ridicol ca faptul de a cere ca un matematician care expune anumite rezultate, fără ca noi să controlăm aceste rezultate, să fie testat într-un laborator pentru a vedea dacă el este un adevărat matematician. Dar astfel de absurdități sunt considerate astăzi demersuri științifice și sunt proclamate într-un mod foarte serios. Că din asemenea experiențe nu poate rezulta nimic, am spus-o în mod expres la sfârșitul ultimei ediții a Teosofiei mele [Nota 7] și am menționat, de asemenea, că tuturor căilor care trebuie să ducă spre un asemenea lucru – spre cercetarea unui rezultat ocult concret – trebuie să li se pregătească terenul în mod spiritual-suprasensibil.
Am avut odată ocazia să întâlnesc un medic modern, pe care îl cunoșteam foarte bine datorită reputației sale de om de litere, și pe care îl prețuiam foarte mult. Așadar eu vă arăt în acest caz detaliile karmice care au condus la cercetarea respectivă. Ea a cerut cercetătorului mult timp și a ajuns la o încheiere numai de câteva săptămâni, astfel încât – dacă este un cercetător conștiincios – el poate vorbi despre ea abia acum. Vă dau, așadar, toate detaliile pentru ca dvs. să puteți vedea câte ceva – nu totul, firește – din felul în care se leagă lucrurile.
Am făcut deci cunoștință cu un asemenea medic modern, și anume într-un moment în care el era în compania unei alte personalități. Eu cunoșteam această altă personalitate foarte bine [Nota 8], de mult timp; ea îmi făcuse întotdeauna o impresie – nu voi spune profundă, dar temeinică. O impresie temeinică, pe motivul că acestei personalități îi plăcea extraordinar de mult să se înconjoare de oameni care se ocupau intens cu un ocultism conceput într-un mod destul de exterior. Dar această personalitate relata de asemenea cu mare plăcere și despre felul în care mulți dintre cunoscuții săi vorbeau despre tot felul de probleme oculte și în special despre legătura dintre cunoștințele oculte și lucrurile spre care trebuie să năzuiască un artist modern, ca poet liric, sau ca prozator, sau ca dramaturg. În jurul acestei personalității plana, aș spune, un fel de aură morală. Folosesc aici cuvântul „moral” pentru tot ceea ce este legat de însușirile sufletului dominate de voință. La această personalitate, căreia îi făceam o vizită, l-am găsit, așadar, pe medicul pe care îl cunoșteam din cariera sa literară și din activitatea sa de medic și pe care îl apreciam foarte mult. Ceea ce s-a întâmplat în timpul acestei vizite mi-a lăsat o impresie cu adevărat profundă, care m-a incitat să preiau întreaga problemă în câmpul cercetării spirituale.
Atunci s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Ceea ce am putut contempla datorită întâlnirii celor două personalități și totodată impresia pe care mi-a făcut-o acea personalitate pe care o cunoșteam de multă vreme din cariera sa de scriitor și din activitatea sa de medic, pe care o stimam și pe care o vedeam aici pentru prima oară pe plan exterior, toate acestea mi-au dat puterea de a studia în primul rând nu viața și destinul acestui medic cu care făceam cunoștință, ci a celeilalte personalități, căci medicul proiecta oarecum asupra celeilalte personalități, pe care eu o cunoșteam de multă vreme, o lumină, și astfel s-a revelat că acest om trăise – nu în ultima sa încarnare, ci într-o viață pământească mai timpurie – în vechiul Egipt și că, lucru deosebit, în vechiul Egipt corpul său fusese mumificat, fusese îmbălsămat, transformat în mumie.
Foarte curând s-a arătat că această mumie încă mai exista. Eu am văzut-o într-o zi undeva, dar mult mai târziu. Acesta a fost mai întâi punctul de plecare. Dar prin faptul că cercetarea a fost stârnită în legătu-ră cu acea personalitate pe care o cunoșteam de multă vreme, această cercetare a radiat întru câtva mai departe, în așa fel încât mi-a fost dată posibilitatea de a studia contextul destinului noii mele cunoștințe. Și mi s-a arătat atunci următorul lucru.
În timp ce de obicei se ajunge foarte ușor de la o anumită viață pământească a unui om la cea precedentă, în acest caz intuiția m-a condus foarte departe, în vechiul Egipt, și în fața ochiului sufletesc au apărut în mod clar două personalități: un fel de căpetenie din vechiul Egipt, care primise cu o mare forță vechea inițiere egipteană, dar care decăzuse întru câtva ca inițiat, care începuse, în cursul vieții sale, să nu mai ia prea în serios inițierea, și chiar să adopte o atitudine destul de ironică față de această inițiere. Dar această căpetenie avea un slujitor extraordinar de serios. Slujitorul, firește, nu era inițiat; dar amândoi aveau sarcina de a îmbălsăma mumiile și pentru aceasta trebuia să meargă destul de departe să caute substanțele necesare.
Însă, mai ales în vechiul Egipt, munca de îmbălsămător era extrem de complicată și necesita o cunoaștere intimă a entității umane, a corpului uman. Dar celor care urmau să fie autorizați legal să îmbălsămeze mumiile li se cereau și cunoștințe aprofundate despre sufletul uman. Căpetenia, care fusese inițiată propriu-zis în vederea acestei munci, a început să-și conceapă profesia cu o anumită superficialitate. Astfel încât acest om a ajuns să-i dezvăluie încetul cu încetul slujitorului său acele lucruri pe care el le primise printr-un fel de inițiere, am spune, în limbajul Misteriilor: să le trădeze acestui slujitor, care s-a dovedit a fi un om care înțelege treptat conținutul inițierii mult mai bine decât inițiatul. Astfel încât respectivul slujitor a devenit îmbălsămător, pe când celălalt, în cele din urmă nici nu a mai asistat la această muncă, dar, bineînțeles, și-a păstrat rangul și toate privilegiile sociale pe care le avusese. Încetul cu încetul a ajuns să nu i se mai acorde o prea mare considerație și din această cauză a intrat în mai multe conflicte de viață. Dar slujitorul, care ajunsese treptat la o concepție despre viață foarte, foarte serioasă, a fost cuprins de-a dreptul, printr-o ciudată afinitate înnăscută, de un fel de inițiere, care, fără să-i fi fost cu adevărat conferită, trăia în mod instinctiv în el. O întreagă serie de mumii au fost îmbălsămate tocmai sub supravegherea și prin colaborarea celor două personalități.
Timpul a trecut. Cei doi oameni au străbătut poarta morții și au traversat niște experiențe despre care aș vrea să vorbesc în următoarea conferință, experiențe care în suprasensibil sunt legate de desfășurarea karmei, a destinului; și ei s-au reîncarnat amândoi în epoca romană, aproximativ când a fost întemeiat Imperiul roman: nu exact atunci, dar cam în epoca lui Augustus [Nota 9].
Cum spuneam, este vorba de o cercetare conștiincioasă, la fel de precisă cum poate fi o cercetare în domeniul fizicii sau al chimiei. Nu aș vorbi despre aceste lucruri dacă, de câteva săptămâni, nu mi-ar fi fost dată posibilitatea să o fac într-un mod atât de precis. Îl regăsim, așadar, pe unul dintre acești doi oameni, îl regăsim pe cel care fusese căpetenia – ce devenise de fapt, încetul cu încetul, un inițiat cam superficial, dar care, după ce a trecut prin poarta morții, a avut sentimentul unei amare încercări pământești – îl regăsim în persoana Iuliei, fiica lui Augustus, care se căsătorise cu fiul vitreg al acestuia, Tiberiu, ducând atunci o viață care ei i se părea, firește, justificată, dar pe care societatea romană din acea epocă o considera atât de imorală, încât ea a fost exilată. Celălalt, slujitorul, care pornise de la un nivel inferior, dar care lucrase intens și se ridicase aproape până la inițiere, se reîncarnează în această epocă în persoana istoricului roman Titus Livius.
Dar interesant este felul în care a ajuns Titus Livius istoric. El îmbălsămase un mare număr de mumii în vechiul Egipt. Sufletele care trăiseră în aceste mumii s-au reîncarnat în mod frecvent ca romani – mai ales în cei șapte regi ai Romei –, căci cei șapte regi ai Romei au existat. Încarnările căpeteniei și a slujitorului său ne transpun într-o epocă egipteană foarte veche. Și, în conformitate cu o anumită lege, care este valabilă tocmai pentru sufletele ale căror corpuri au fost îmbălsămate, aceste suflete au fost chemate din nou pe Pământ după relativ puțin timp. Și legătura karmică a slujitorului despre care am vorbit cu cei cărora le îmbălsămase corpurile este atât de intimă, încât el este condus în mod necesar să le scrie istoria – bineînțeles, el trebuie să scrie și despre alți oameni, pe care nu-i îmbălsămase, dar el trebuie să scrie tocmai istoria acelor oameni pe care îi îmbălsămase. Așa a devenit Titus Livius istoric.
Aș vrea acum să luați Istoria romană a lui Titus Livius, pentru a lăsa să acționeze asupra dvs. stilul său împreună cu ceea ce v-am făcut aici cunoscut cu privire la contextul karmic. Veți vedea că ceea ce există atât de ciudat omenesc, atât de frapant și totodată conform cu înclinația sa pentru mit în stilul lui Titus Livius evocă acea cunoaștere a omului pe care o poate dobândi un îmbălsămător. La o astfel de legătură frapantă ajungem abia atunci când întreprindem asemenea cercetări. Dar apoi se întâmplă ceva care proiectează brusc lumină asupra unui anumit aspect. Putem să ne reprezentăm foarte greu originea stilului lui Titus Livius, acest stil ciudat, cu care Titus Livius pare într-un fel că îmbălsămează oamenii pe care îi zugrăvește – căci așa apare, în cele din urmă acest stil –, ne putem reprezenta foarte greu originea acestui stil. Proiectăm o lumină asupra originii acestui stil când indicăm astfel de corelații.
Așadar, vedeți dvs., cele două personalități apar acum din nou, ca Iulia și Titus Livius. Ca Iulia și Titus Livius, ele trec din nou prin poarta morții. Tot ceea ce a trăit unul din suflete: faptul că a făcut experiența de a fi fost cu destulă forță un fel de inițiat, dar care a devenit, prin frivolitate, o caricatură, amărăciunea în fața efectelor produse între moarte și o nouă naștere, apoi destinul deosebit al Iuliei – citiți ceea ce se referă la ea –, toate acestea au avut ca rezultat pentru următoarea existență dintre moarte și o nouă naștere, care a urmat vieții ca Iulia, o puternică antipatie față de încarnarea sa ca Iulia, o antipatie care s-a generalizat în mod ciudat. Când percepem prin intuiție această individualitate în existența sa dintre moarte și o nouă naștere este ca și cum ar striga fără încetare: Ah, dacă nu aș fi fost niciodată femeie, căci la această condiție feminină m-a condus ceea ce am făcut odinioară în Egipt!
Putem urmări în continuare aceste individualități. Ajungem în Evul Mediu: Îl regăsim pe Titus Livius ca poet și cântăreț în perioada de mijloc a Evului Mediu. Ne miră să-l găsim astfel, căci nu este nici o legătură între cele două profesii. Dar cele mai mari surprize pe care le poate avea un om sunt, cu siguranță, cele care îi vin de la observarea vieților pământești succesive. Îl regăsim, așadar, pe istoricul roman – cu acest stil provenit din cunoașterea ființei umane pe care el o datora faptului că practicase îmbălsămarea – îl regăsim modelând în continuare acest stil, înzestrat cu o mare grație, pe care îl ridică acum la grația lirică, îl regăsim pe Titus Livius în persoana lui Walther von der Vogelweide.
Walther von der Vogelweide, care își avea reședința în Tirol, are mai mulți protectori, printre care un anumit protector, un om absolut ciudat. Un om care se tutuia cu tot felul de alchimiști care mișunau peste tot, dar și în Tirol, în acea epocă; acesta era un castelan care – pentru a folosi limbajul teatrului modern – își petrecea timpul în tot felul de barăci alchimiste, dar care, prin aceasta, făcea enorm de multe experiențe și învăța foarte multe; care, printre alte lucruri, așa cum a fost mai târziu într-un mod asemănător cazul lui Paracelsus, a primit în cursul hoinărelilor sale prin barăcile alchimiștilor impulsul de a studia cu ardoare tot ceea ce este ocult. În el s-a format un simț extrem de ager pentru lucrurile oculte și astfel a descoperit în Tirol ceva care nu fusese cunoscut mai înainte decât din legende, și anume Castelul din munți, Castelul din stânci, pe care nimeni nu l-ar mai fi putut recunoaște – el nu mai era compus decât din niște stânci înconjurând o grotă –, castelul regelui piticilor Laurin. Natura demonică din jurul acestui castel al regelui piticilor Laurin a făcut asupra acestei personalități o impresie extraordinar de profundă. Astfel încât în acest suflet găsim reunite într-un ansamblu ciudat: o experiență inițiatică desfigurată până la frivolitate, ciuda de a fi fost femeie și, prin aceasta, de a fi fost împinsă spre decăderea romană, spre desfrânare, și, totodată, spre ipocrizia puritană a moravurilor romane, și o cunoaștere amănunțită, dar exterioară, a unor elemente de alchimie de tot felul; dar alchimia s-a extins, la rândul ei, până la un simț deschis pentru demonii din natură și, în general, pentru elementul spiritual care se află în întreaga natură. Și amândoi – chiar dacă faptul nu este prezentat în biografia lui Walther von der Vogelweide, dar aceasta a fost totuși situația – amândoi, Walther von der Vogelweide și acest om, se întâlnesc adesea. Walther von der Vogelweide a primit de la acest om multe impulsuri viguroase, multe influențe.
Astfel, vedeți dvs., și noi urmărim aici în același timp – ceea ce este o așa-numită lege a karmei –, cum aceleași personalități sunt atrase întotdeauna una spre alta, cum ele sunt chemate pe Pământ mereu în aceeași perioadă, completându-se una pe alta sau opunându-se una alteia. Și, iarăși, este interesant să vedem stilul liric caracteristic al lui Walther, acest stil al său din care apare, aș spune, că el este cu totul dezgustat de îmbălsămare și că acum el se întoarce spre o cu totul altă latură a vieții, spre latura vieții care nu are nimic de-a face cu ceea ce este mort, ci cu bucuriile vieții – dar, iarăși, cu o nuanță de pesimism, totuși. Simțiți ce este stilul lui Walther von der Vogelweide și cum ambele sale existențe pământești anterioare se reflectă în acest stil. Simțiți, de asemenea, ce a fost viața frământată a lui Walther von der Vogelweide: Ea amintește teribil de acea viață pe care a dus-o cineva trăind atât de multă vreme în apropierea morților, când a purtat în suflet greutatea de care se descărcau numeroase destine, așa cum era cazul pentru un îmbălsămător de mumii.
Să mergem acum mai departe. Vedeți dvs., această serie de relații karmice m-a condus – dar de data aceasta în mod intuitiv, în spirit – în aceeași cameră în care mă aflasem în prezența unui om pe care îl cunoșteam de multă vreme, despre care știam, de asemenea, că el fusese îmbălsămat – și acum știam: îmbălsămat de cealaltă persoană –, eu m-am văzut, așadar, condus în această cameră. Și am regăsit sufletul care fusese al slujitorului îmbălsămător egiptean, apoi al lui Titus Livius, apoi al lui Walther von der Vogelweide, l-am regăsit în persoana medicului modern Carl Ludwig Schleich [Nota 10].
Iată cum se dezvăluie în viață, în mod surprinzător, anumite legături. Cine ar înțelege cu conștiența obișnuită o viață pământească! Ea nu poate fi înțeleasă decât dacă știm ce ascund profunzimile unui suflet. Teoretic, mulți oameni știu că viețile pământești succesive au depus multe lucruri în străfundurile sufletului. Dar acest lucru devine real, tangibil, abia atunci când îl vedem cu adevărat și într-un caz concret.
Privirea mea a fost condusă din nou în afara camerei, căci cealaltă personalitate, care era unul dintre oamenii ce fuseseră îmbălsămați de primul, nu propunea, în primă instanță, alte urme, cel puțin nu urme vizibile. În schimb, acum se arăta calea urmată de sufletul căpeteniei egiptene, al Iuliei, apoi al omului care descoperise castelul lui Laurin: acesta este August Strindberg [Nota 11].
Vă rog acum să considerați viața și opera lui Strindberg pe fundalul pe care tocmai vi l-am descris. Considerați misoginismul său neobișnuit, care nu este chiar misoginism, căci el provine din cu totul alte substraturi. Observați întregul suflu demonic care trece de-a lungul operelor sale. Observați predilecția lui August Strindberg pentru tot felul de practici și artificii alchimice și oculte – și observați, în sfârșit, viața aventuroasă pe care a dus-o August Strindberg! Veți vedea atunci cât de mult depinde această viață de fundalurile descrise.
Citiți apoi memoriile lui Ludwig Schleich [Nota 12], observați legăturile lui cu acest Strindberg și atunci veți vedea, iarăși, că această viață se manifestă în mod clar având în fundal viețile sale pământești anterioare. Dar din memoriile lui Ludwig Schleich poate străluci o lumină ciudată, o lumină vie, aș spune chiar tulburătoare. Personalitatea la care l-am întâlnit pe Schleich, și despre care am spus că ea fusese mumificată de Schleich însuși în vechiul Egipt, această personalitate este aceeași despre care Schleich relatează în memoriile sale că ea i l-a adus, i l-a readus, pe Strindberg. Ei lucraseră împreună la mumificarea cadavrului: sufletul care locuise în acest corp i-a adus unul spre altul.
Vedeți dvs., în acest fel se concretizează lucrurile examinate mai întâi teoretic în legătură cu viețile pământești succesive și cu karma. Atunci, ceea ce se prezintă în viața pământească devine, într-adevăr, transparent. O viață umană izolată este cu totul de neînțeles atâta timp cât nu o putem vedea pe fundalul vieților pământești succesive.
Când analizez asemenea lucruri, dragii mei prieteni, eu încerc, pe lângă analiza pe care o fac, un sentiment. Aceste lucruri pe care le pot examina începând de la Congresul de Crăciun, aceste lucruri cer de la auditori, pentru a fi înțelese în adevăratul lor sens, o seriozitate autentică, o gravitate și o participare serioasă la Mișcarea antroposofică, pentru că aceste lucruri pot foarte ușor conduce la tot felul de frivolități. Dar aceste lucruri sunt prezentate pentru că astăzi este necesar ca Societatea Antroposofică să se întemeieze pe o atitudine serioasă și demnă, conștientă de propria ei sarcină în sânul civilizației moderne.
De aceea, după ce am pus baza în acest fel, voi vorbi în următoarea conferință, care va avea loc miercurea viitoare la ora opt și jumătate, despre karma Societății Antroposofice, pentru ca după aceea, în următoarea, pe care o voi mai anunța, să arăt ce pot deveni asemenea considerații karmice pentru omul care vrea să-și examineze propria viață conform sensului ei profund.
