În cartea apărută de Crăciun, Rudolf Steiner şi misiunile pentru civilizaţie ale antroposofiei [ Nota 1 ], s-a încercat, cu ajutorul cuvântărilor şi activităţii spiritual-ştiinţifice ale lui Rudolf Steiner, să se ofere o imagine a energiei uriaşe şi a sacrificiului de sine plin de altruism, cu care el a încercat să dea omenirii impulsul spiritual de care ea avea atâta mare nevoie la această răscruce a vremurilor. Punctul culminant al activităţii publice de conferenţiere a lui Rudolf Steiner s-a înregistrat în anul 1922, pe când de organizarea conferinţelor sale din Germania se ocupa Agenţia de concerte Wolff din Berlin [ Nota 1 ], şi când cele mai mari săli din oraş nu mai reuşeau să cuprindă publicul ce se revărsa spre ele. În Berlin, strada Köthenerstrasse ce ducea spre sala Filarmonicii a trebuit chiar să fie blocată de poliţie, pentru că îmbulzeala era prea mare. Cu valijoarele lor, oamenii veniţi din împrejurimi stăteau în faţa barierei şi nu puteau intra. Acest succes exterior evident a aprins voinţa de distrugere a adversarilor. Pe atunci în cercurile celor ce se numeau „die Alldeutschen” (Pangermani) [ Nota 3 ] se lucra fără scrupule, prin înscenarea de tulburări publice, prin organizarea de ambuscade, ba chiar prin crime, cărora le-au căzut victime Erzberger [ Nota 4 ], Rathenau [ Nota 5 ] şi mulţi alţii. Pentru a lichida o mişcare spirituală în creştere, ce părea primejdioasă pentru propriile lor interese, s-au unit partide care de obicei se hărţuiau între ele. Pangermani, catolici, pastori protestanţi, comunişti şi reprezentanţi ai ştiinţei erau uniţi în această strădanie. Iar puternicele cercuri evreieşti din domeniul finanţelor şi al presei au făcut totul pentru a sprijini şi aţâţa prin articole furibunde voinţa de distrugere a adversarilor. Aşa că nu a fost greu să se însceneze scandaluri. Acestea au fost deosebit de violente în timpul conferinţelor dr. Steiner din München şi Elberfeld [ Nota 6 ]. Agenţia Wolff credea că dispune de suficiente forţe organizatorice auxiliare pentru a asigura desfăşurarea conferinţelor, în care era interesată din punct de vedere financiar. Credea că are posibilitatea de a sonda cu exactitate terenul şi de a putea lua apoi suficiente măsuri preventive împotriva eventualelor tulburări. Dar cercetările ei în această direcţie au obligat-o în cele din urmă să declare că organizarea adversarilor e atât de puternică, încât, din păcate, ea nu este în stare să dea garanţii pentru securitatea conferenţiarului şi pentru buna desfăşurare a conferinţelor; acuma trebuia ea însăşi să dea sfatul de a se renunţa. Astfel activitatea publică de conferenţiar a dr. Steiner a fost oprită prin mijloace de forţă, în momentul când ea se desfăşura cu cea mai mare eficienţă. Ca orator-propagandist destul de neînzestrat, şi-a făcut apariţia în mod obscur, dar cu atât mai lipsit de scrupule, generalul G. von G. [ Nota 7 ], a cărui ură crescuse şi mai mult din cauza unor neînţelegeri de familie şi a ranchiunei personale născute de aici. Campania de hărţuire din partea adversarilor, cu o organizare de anvergură, a erupt în principal în anul 1922, la sfârşitul căruia a avut loc incendierea Goetheanumului, şi în 1923.
Cu atât mai viguros a căutat dr. Steiner să aşeze în faţa privirii Societăţii Antroposofice misiunea ei pentru cultură şi omenire, şi s-o îmbărbăteze din punct de vedere moral. Ea trebuia să devină instrumentul prin care, cu toate atacurile puternice ale forţelor adverse, să se încerce înnoirea spirituală a omenirii. Pe baza afirmaţiilor şi faptelor sale, acest lucru este descris în cartea Rudolf Steiner şi misiunile pentru civilizaţie ale Antroposofiei şi este întărit prin discursurile sale din anul 1923 [ Nota 8 ] referitoare la această temă, apărute sub formă de broşuri separate. Evenimentele relatate în această carte merg până în momentul când – pe fundamentul grupelor nou-înfiinţate din diferite ţări – s-a putut realiza reconstituirea Societăţii Antroposofice ca Societate Antroposofică Generală cu sediul la Dornach. Înainte de aceasta mai era necesară eliberarea de vechile legături care ne uneau cu Berlinul, ca centru al activităţii de până atunci. Aceasta era prin destin sarcina mea.
Spre sfârşitul anului 1923, în Germania se atingea punctul cel mai înalt al inflaţiei. Pe atunci un bilion de mărci valora cât o marcă înainte de război. Să faci faţă unei astfel de prăbuşiri, care după 1920 se manifesta într-un ritm tot mai rapid, necesita o suprasolicitare de forţă nervoasă, care-l epuiza pe cel care avea de condus o întreprindere şi care, pe lângă bunurile materiale, avea totuşi înainte de toate în sarcina sa bunuri spirituale. Căci hotărârile oficiale cărora trebuia să li te supui se schimbau în permanenţă după evenimentele exterioare, iar studierea acestor lucruri înghiţea timp şi forţă. Dacă îţi asumaseşi povara de a reprezenta interesele altor oameni şi trebuia să te îngrijeşti de chiriile şi impozitele lor (în afară de tot felul de taxe pentru despăgubirile de război, pentru armată, pentru Ruhr şi de alte contribuţii materiale), te sufocai socotind cu multitudinea de zerouri, iar ziua următoare îţi arăta mereu o altă imagine decât precedenta. Timbrul poştal de pe plicul în care venea o factură de plătit, în scurt timp avea o valoare mai mare decât nota ce trebuia achitată. Nu lipseau întâmplările pline de un umor negru, prin a căror povestire căutai să te uşurezi de povara acestor situaţii apăsătoare. Aşa, de pildă, pe vremea când înmulţeam „numai” cu sute de mii, un drag membru mai vârstnic s-a întâmplat să spună: „Ah, Doamne, dacă ai ajuns la şaptezeci de mii de ani, nu te mai descurci cu asemenea socoteli!” Iar ştrengarii de pe străzile Berlinului se făleau unii către alţii: „Ce? Spui că steaua de colo este la o distanţă de patru sute de bilioane de mile de cealaltă? Ei, ce mare lucru sunt bilioanele? O nimica toată!” O asemenea diminuare a noţiunilor valorice nu putea să nu aibă o influenţă distructivă asupra tăriei morale a generaţiei tinere.
Multe lucruri erau distruse acum în Germania! Nu după multă vreme, nici noi nu ne-am putut păstra domiciliul din Berlin. Iar Editura Filosofic-Antroposofică, pentru a putea să existe în continuare, a trebuit să fie mutată la Dornach. Nici măcar domnişoara Johanna Mücke [ Nota 9 ], berlineză până-n măduva oaselor, nu mai vedea nici o ieşire. Lăsată mereu singură, era în pragul disperării. Noi: mereu în călătorii sau cu munca arzătoare de la Dornach; ea, fără răspuns la scrisorile urgente sau adesea pusă în situaţia de a lua singură decizii pentru care nu credea că îşi poate asuma răspunderea. Dr. Steiner era împovărat la maxim cu munca şi trebuia să pregătească Congresul de Crăciun, să întreprindă toate demersurile pentru acordul internaţional şi noua constituire a Societăţii. Dar într-un final trebuia ajutată şi domnişoara Mücke. Grija pentru ea şi pentru existenţa în continuare a editurii a făcut necesară împărţirea muncii: sarcina mea era să mă grăbesc spre Berlin şi să rezolv situaţia locului nostru de muncă de acolo.
Aşa că după încheierea congresului din Olanda am plecat direct la Berlin [ Nota 10 ]. Între timp anunţasem că vom părăsi locuinţa. Acum mai trebuia să salvăm din biblioteca dr. Steiner ceea ce am fi dorit să păstrăm pentru viitor, să triem hârtiile sale, să selectăm ceea ce era important din munţii de scrisori vechi şi de manuscrise ajunse fără valoare, reviste etc. Înaintea fiecărei călătorii de conferinţe a dr. Steiner, ultima noapte era dedicată unei astfel de ocupaţii, în care umpleam mai multe coşuri de hârtii rupte – şi totuşi mai erau încă nesfârşit de multe asupra cărora trebuia efectuată în măsură şi mai mare aceeaşi muncă de distrugere. Aceasta a devenit ocupaţia de seară timp de mai multe săptămâni. La ea lua parte, în afară de domnişoara Mücke, şi domnişoara Vreede, care venise la Berlin şi voia să ne ajute. Ceea ce doream să păstrăm, trimiteam la Stuttgart. Pentru editură trebuia procurată permisiunea mutării la Dornach şi trebuia făcut transportul conform prescripţiilor vamale de trecere a graniţei. Sarcina de a ne ajuta la această operaţiune, dr. Steiner a încredinţat-o domnului dr. Wachsmuth, care a venit de la Stuttgart la Berlin pentru a supraveghea lăzile încărcate şi pentru a se ocupa de expedierea lor peste graniţă. A fost doar o vizită scurtă. La întoarcere, cei doi oaspeţi ai noştri i-au descris destul de dramatic dr. Steiner impresiile lor de la Berlin.
Noi ne-am dus munca până la capăt. După ce am încheiat-o, n-a mai rămas decât grija pentru adăpostirea picturilor şi a tablourilor, pentru repartizarea mobilelor între sala ramurii Societăţii din Berlin, Euritmeum-ul din Stuttgart şi locuinţa noastră din Landhaustrasse. Un ultim cuvânt adresat prietenilor ... şi ne-am despărţit de vechiul loc al activităţii noastre, de care fuseserăm legaţi timp de 21 de ani. Spre Elveţia au fost trimise cinci sute de lăzi cu cărţi, împreună cu dulapurile şi rafturile aferente. Domnişoara Mücke, care a trebuit să arate personal oamenilor care împachetau, cum se face cu entuziasm acest lucru, a trebuit să mai rămână o vreme în Berlin; dar cel puţin scăpase de marea grijă şi avea alinarea de a fi salvat editura. Loialităţii sale exemplare îi datorăm faptul că aceasta a putut înflori din nou la Dornach.
M-am întors astfel la Dornach cu foarte puţin timp înainte de Congresul de Crăciun, după ce munca de lichidare a activităţii de la Berlin fusese încheiată. Este de la sine înţeles faptul că această parte a muncii îmi revenise mie. Vechea formă trebuia să fie dizolvată, înainte ca noua constituire a Societăţii la Dornach, cu domeniile de activitate corespunzătoare extinderii mişcării şi noilor ei sarcini culturale, să-şi dobândească propria ei formă. Distrugerea e însoţită întotdeauna de durere, chiar dacă prin aceasta bucuria viitoarelor sarcini pedagogice şi artistice nu e mai mică. Şi era vorba de dezintegrarea unui trecut infinit de important, în care era ancorată garanţia unei înfloriri rodnice pe mai departe.
Am fost uimită când în timpul primei conferinţe introductive de la deschiderea Congresului de Crăciun, dr. Steiner a pus în faţa sufletelor noastre, astfel încât să se întipărească adânc, imaginea ruinelor Goetheanumului şi a inclus în această imagine şi editura. Pentru că lăzile pline sosite puteau crea numai aparent, în mod exterior, impresia unor ruine; şi prin această imagine în auditori fusese creată o reprezentare nepotrivită cu realitatea. Când, după aceea, l-am făcut atent pe dr. Steiner şi l-am întrebat ce a vrut să spună, s-a dovedit că din cauza citirii unui raport, îşi formase impresia că prin devalorizarea banilor se pierduse mai mult decât în realitate. Dar când, după câteva luni, domnişoara Mücke i-a putut prezenta personal registrele ei de conturi, el a spus bucuros: „Dar aceasta dă o cu totul altă imagine, totul e în ordine”. Şi a felicitat-o pentru salvarea editurii din acele situaţii complicate.
Să faci o descriere a Congresului de Crăciun este, fără îndoială una dintre cele mai grele sarcini pe care cineva şi le poate propune. Perspectiva noastră limitată abia dacă poate vedea în ansamblu ce forţă stimulatoare se află în spatele lui. A fost cea mai grandioasă încercare a unui educator al oamenilor de a-şi înălţa contemporanii deasupra propriei Sine mici, de a-i trezi la voinţa conştientă de a fi, dacă li se îngăduie, unelte ale înţeleptei conduceri cosmice. Dar acest Congres de Crăciun este în acelaşi timp legat de un tragism infinit. Căci nu putem altfel, decât să spunem: Am fost desigur chemaţi, dar nu aleşi. Nu am fost la înălţimea chemării. Evoluţia în continuare a lucrurilor a arătat acest lucru.
Înainte de toate, fiecare dintre cei care au participat la acest congres a fost ca ridicat deasupra lui însuşi, pătruns de căldură şi totodată zguduit în interiorul lui cel mai profund. Dar deasupra întregului plana un destin care a trebuit să fie purtat în alte sfere de existenţă. Sfârşitul a arătat ce anume a însemnat pentru dr. Steiner să ia asupra sa karma noastră.
În aceasta constă esoterismul profund al acestei jertfe. Nu în tălmăcirea ce se dă în mod obişnuit cuvintelor „conducere esoterică”. Esoterismul cel mai profund ar putea consta acum în aducerea la un echilibru armonios a curentelor esoterice, până acum divergente, din anumiţi reprezentanţi ai acestora. Aceasta ar fi fost o misiune esoterică, care ar fi putut fi îndeplinită în colaborare cu dr. Steiner, prin înţelegerea, forţa şi capacitatea lui de iubire ieşite din comun. Dar karma noastră, ca oameni individuali şi ca Societate, s-a descărcat asupra lui – şi anume imediat după încheierea Congresului de Crăciun. Căci în ultima dintre acele zile, pe 1 ianuarie 1924, el s-a îmbolnăvit grav şi cu totul neaşteptat. A fost ca o lovitură de sabie, care i-a străpuns viaţa în cursul acelei întruniri reconfortante, la care s-au oferit ceai şi alte lucruri plăcute, trecută în program sub numele „Rout“. Cu toate acestea, până la 28 septembrie, ziua când ne-a vorbit pentru ultima dată [ Nota 11 ], el a fost permanent activ, într-o măsură ce depăşeşte cu mult pe cea normală. Forţele sale fizice, în scădere, au fost hrănite şi susţinute de focul spiritual şi au crescut dincolo de capacitatea lor. În cele din urmă însă, după realizările supraomeneşti din luna septembrie, puterea acestei flăcări interioare l-a mistuit.
În această lumină tragică stă Congresul de Crăciun pentru acela care are posibilitatea să contemple în ansamblu evenimentele. Nu avem dreptul de a ne întoarce gândul de la gravitatea şi suferinţa acestor evenimente. Căci din suferinţă vine cunoaşterea – din durere se naşte ea. Iar această durere trebuie să ne ducă până acolo, încât să ne abordăm cu o voinţă cu atât mai puternică propriile sarcini.
Putem învăţa mult din dezbaterile care au avut loc atunci, şi care ni s-au păstrat în stenograme. Dacă le parcurgem zi după zi, aşa cum s-au desfăşurat, rezultă o imagine a ceea ce atunci a trebuit să ne rămână totuşi neclar, pentru că munca suprasolicitantă şi năvala de dorinţe din partea membrilor ce curgeau spre noi nu ne-au dat posibilitatea de a cuprinde pe moment totul cu privirea. Cu timpul, tot ceea ce în primă instanţă a fost schiţat de dr. Steiner în linii generale, ca intenţii pentru viitor, va fi dobândit contururi mai clare, iar realizarea treptată a acelor intenţii va fi dat posibilitatea unei perspective de ansamblu. Pentru aceasta însă, era necesar un răstimp. Mai întâi, baza spirituală trebuia aprofundată şi fortificată. Aceasta s-a întâmplat prin ciclul Lăcaşuri de misterii ale Evului Mediu. Rosicrucianism şi principiul de iniţiere modern [ Nota 12 ] şi prin ciclul de conferinţe Antroposofie [ Nota 13 ], care în timp a condus la susţinerea primelor ore de clasă esoterică [ Nota 14 ]. Totuşi nici programarea călătoriilor pentru conferinţe nu putea fi întreruptă; acestea l-au purtat pe dr. Steiner dincolo de ţările vorbitoare de limba germană, spre vest, până în Franţa, Olanda şi Anglia. Pretutindeni revărsarea de oameni spre forţele dr. Steiner era ceva nemaivăzut. În septembrie lucrurile ajunseseră atât de departe, că s-ar fi putut începe cu a doua clasă esoterică, dacă afluxul de membri înspre Dornach n-ar fi fost atât de mare şi nu ar fi trebuit să se ţină seamă de nevoile şi posibilităţile de asimilare ale noilor-veniţi. Pe lângă cele patru conferinţe de curs zilnice [ Nota 15 ], erau de satisfăcut atâtea dorinţe personale, încât epuizarea fizică totală a învăţătorului şi dăruitorului a devenit inevitabilă. După 28 septembrie, dr. Steiner a trebuit să renunţe la activitatea în mijlocul membrilor. De acum înainte a fost nevoit să rămână în vechea tâmplărie [ Nota 16 ] transformată în cameră a bolnavului; când era vorba de călătorii trebuia să ne roage pe noi să îl înlocuim şi de acum încolo a scris de pe patul de suferinţă restul scrisorilor către membri [ Nota 17 ] şi articolele despre cursul vieţii sale [ Nota 18 ].
Sarcina noastră, acum, este ca prin discursurile şi conferinţele lui Rudolf Steiner păstrate în stenograme să lăsăm să vorbească Congresul de Crăciun însuşi. Ceea ce au spus funcţionarii sau diferiţi membri, dacă s-ar fi inclus aici, ar fi însemnat numai o supraîncărcare a acestei cărţi. Ceea ce ei au întrebat, reiese din răspunsurile la întrebări. Dezbaterile în totalitate sunt pentru noi un drum pe care ne putem educa în ceea ce priveşte felul de a conduce o adunare şi de tratare a problemelor sociale. Dar toate acestea sunt scăldate în atmosfera celei mai înalte spiritualităţi, adusă ca o jertfă de rugăciune şi de recunoştinţă puterilor superioare. Stăpâneşte strădania de a îndeplini în mod practic şi plin de sens lucrurile acestei lumi, însă de a le subordona voinţei unei conduceri înţelepte a lumii. Cotidianul e înălţat astfel în sfera ţelurilor spirituale şi a necesităţii superioare.
Se adunaseră, în număr mare, membri din toate societăţile diferitelor ţări. Nu numai sălile alăturate sălii pentru conferinţe din vechea tâmplărie au trebuit să fie unite cu sala mare, ci au trebuit demontaţi şi pereţii unor încăperi care de obicei slujeau ca atelier sau ca garderobă la alte evenimente, pentru a forma o anticameră mare. În afară, pe peisajul acoperit în întregime de zăpadă pe atunci, se proiectau ruinele sărăcăcioase ale Goetheanumului ars.
Oaspeţilor care sosiseră deja pe 23 decembrie şi care-şi ocupaseră camerele închiriate cu această ocazie, li s-a oferit la ora 4:30 după-amiază o reprezentaţie de euritmie. Deja în cuvântul de întâmpinare al dr. Steiner către oaspeţi, care era totodată şi o introducere la spectacol, au fost atinse unele dintre motivele fundamentale care aveau să străbată temele conferinţelor prezentate în timpul congresului. Seara a avut loc ultima dintre conferinţele care s-au păstrat, din ciclul premergător Crăciunului, Forme ale misteriilor [ Nota 19 ]. Deschiderea propriu-zisă a congresului a avut loc în dimineaţa zilei de 24 decembrie. Reproducem mai întâi discursul de întâmpinare a oaspeţilor, ţinut cu ocazia reprezentaţiei de euritmie din ziua de 23 decembrie.
