Dragii mei prieteni!
Pentru că astăzi, la această reprezentaţie de euritmie de deschidere, sunt prezenţi înainte de toate, în măsura în care au sosit deja, oaspeţii noştri din afară, nu este necesar să vorbesc în mod special despre esenţa euritmiei. Ea este cunoscută prietenilor noştri din expunerile noastre anterioare deja publicate. Totuşi, ţinând seama de faptul că suntem iarăşi împreună la o activitate antroposofică, aş vrea să spun câteva cuvinte de introducere şi la această reprezentaţie de euritmie.
În euritmie avem mai întâi acea artă care îşi are în întregime originea în solul antroposofic. În lume a fost întotdeauna aşa, că orice activitate artistică care a adus ceva nou în civilizaţie a izvorât din strădania spre suprasenzorial a omenirii. Ne putem uita la arhitectură, la sculptură, la pictură, la muzică, la poezie, pretutindeni vom găsi în primul rând faptul că impulsurile care ne întâmpină în desfăşurarea exterioară a evoluţei artistice a omenirii se întorc într-un fel sau altul la fundamente oculte, suprasenzoriale, fundamente pe care trebuie să le căutăm în natura misteriilor. Arta se poate revărsa în evoluţia omenirii numai dacă are în sine forţe, impulsuri de natură suprasenzorială. Însă concepţiile pe care omenirea le are în prezent despre artă sunt legate în esenţă de întreaga orientare materialistă a gândirii, care a cuprins Europa şi America începând cu secolul al XV-lea. Chiar dacă un anumit fel de cunoaştere ştiinţifică poate înflori în acest materialism, arta, arta adevărată, nu poate să înflorească în el. Arta adevărată nu poate izvorî decât dintr-o viaţă spirituală.
Şi de aceea putem vedea ca pe ceva, aş putea spune, de la sine înţeles, faptul că din viaţa spirituală a mişcării antroposofice s-a născut şi o orientare artistică specială. Trebuie să ne fie clar faptul că arta trebuie să se nască prin mijlocirea omului, din suprasenzorial. Dacă coborâm de la suprasenzorial până la aparenţa senzorială exterioară, sus, aş putea spune, acolo unde omul se contopeşte cu suprasenzorialul, avem intuiţia. Când omul se situează deja în mod independent în faţa suprasenzorialului, când îl aude, când îl poate lăsa să se reveleze, atunci avem de-a face cu inspiraţia. Şi atunci când omul poate să unească elementul inspirat cu propria sa fiinţă atât de intens, încât este capabil să-i dea formă, atunci apare imaginaţia.
În vorbire avem ceva care apare ca imagine exterioară, dar care în această imagine exterioară este extraordinar de asemănător inspiraţiei. Putem chiar spune: Ceea ce purtăm de fapt în suflet atunci când vorbim, este asemănător intuiţiei; iar ceea ce ni se aşază pe limbă, în cerul gurii, pe buze prin mijlocirea dinţilor, atunci când vorbim, este imaginea senzorială a inspiraţiei.
Dar de unde vine ceea ce noi, din viaţa noastră sufletească interioară, împingem afară în vorbire? Vine de la forma mobilă a corpului nostru, aş putea spune de asemenea, de la forma corpului nostru în mişcare. Posibilitatea de mişcare, atât a picioarelor, cât şi a braţelor şi a mâinilor, a degetelor, este aceea prin care omul, când este copil mic, îşi simte la început raportul lui cu lumea exterioară. Prima vieţuire care poate pătrunde în conştienţa sufletului este ceea ce avem în mişcarea fizică a braţelor, a mâinilor, a picioarelor. Celelalte mişcări sunt mai mult unite cu omul; dar tocmai acele membre pe care omul, ca să spunem aşa, le întinde de la sine în afară, îi oferă simţirea lumii. Şi la fel cum omul îşi întinde piciorul ca să meargă sau să sară, cum îşi întinde braţele ca să apuce, degetele ca să pipăie, tot aşa, ceea ce el vieţuieşte acolo curge înapoi. Şi curgând înapoi, aceasta ia în stăpânire limba, cerul gurii, laringele etc. şi devine vorbire.
Şi aşa organismul este expresia mobilă a întregului om. Şi când începem să înţelegem aceasta, simţim cum ceea ce în vorbire este mai asemenea inspiraţiei, poate coborî în imaginaţie. Putem să reţinem ceea ce este ca un dar pentru membrele noastre, pentru limbă, pentru laringe, pentru cerul gurii etc., îl putem face să se curgă înapoi, şi putem întreba în felul următor: Ce fel de sentimente, ce fel de simţiri curg prin organism spre exterior încât să rezulte un A? Vom găsi întotdeauna: Un A ia naştere prin ceva care se exprimă într-un fel sau altul în aer printr-o mişcare specială a organelor noastre de vorbire sau în axele ochilor, ce se încrucişează [ Nota 20 ] ş.a.m.d. Şi apoi ceea ce s-a revărsat în acest fel în afară şi a devenit sunet, element al vorbirii, îl vom putea trimite înapoi în omul întreg, în omul membrelor şi astfel vom obţine, ceea ce face ca vorbirea să fie asemenea inspiraţiei, ceva ce poate fi privit, ce are formă, ceva ce e asemănător imaginaţiei.
Şi de aceea a luat naştere de fapt euritmia , pentru ca ceea ce acţionează inconştient în om astfel încât posibilitatea lui de mişcare să devină vorbire, este luat acum înapoi din vorbire în posibilitatea de mişcare. Şi astfel facem dintr-un element inspirativ unul imaginativ.
De aceea, de înţelegerea euritmiei se leagă faptul că tocmai prin ea ajungem să ne dăm seama cum se raportează una la alta intuiţia, inspiraţia, imaginaţia. Avem, fireşte, numai imagini, dar imaginile vorbesc clar.
Luaţi, dragii mei prieteni, poezia – poezia aşa cum trăieşte ea numai în suflet. Dacă omul se identifică cu totul lăuntric cu poezia, dacă, să spunem, a preluat-o în sine atât de mult, cu atâta forţă, încât nu mai foloseşte deloc cuvintele, ci are sentimentele, şi aceste sentimente pot vieţui în suflet: el trăieşte în intuiţie. Să presupunem că el ajunge acum să recite poezia sau s-o declame. El încearcă în sunetul vocalelor, în armonie, în ritm, în mişcări consonantice, în tempo, tact etc., el încearcă, aşadar, în vorbire să exprime prin recitare sau declamare ceea ce se află în simţire: Inspiraţia este ceea ce este vieţuit în acest fel. Din ceva pur sufletesc, localizat în sistemul nervos, prin elementul inspirativ totul este împins în jos în laringe, cerul gurii ş.a.m.d.
Să lăsăm acum ca aceasta să coboare în membre, aşa încât omul exprimă în propria sa formă corporală mobilă ceea ce este vorbirea – atunci avem în poezia euritmizată cel de-al treilea element: imaginaţia.
Aveţi, aş putea spune, în imaginea coborârii evoluţiei universului până la om acea scară, pe care omul trebuie să o parcurgă înapoi: de la imaginaţiune, prin inspiraţie, la intuiţie. În poezia euritmică aveţi imaginaţiune, în recitare şi declamare aveţi inspiraţie în imagini; iar în poezia trăită numai în interior, la care nu deschidem gura, ci o vieţuim numai lăuntric, identificându-ne noi înşine cu ea, devenind una cu ea, – avem intuiţie.
Şi astfel, când aveţi în faţa dumneavoastră o poezie euritmică, pe care o vieţuiţi lăuntric, care este recitată, aveţi cu adevărat cele trei trepte – totuşi într-o imagine exterioară. Aici în euritmie avem de-a face cu un element artistic care a trebuit să izvorască dintr-o necesitate cu totul interioară din mişcarea antroposofică. Esenţialul este să devenim conştienţi de ce anume înseamnă dobândirea cunoaşterii modului de a te ridica de la imaginaţiune, la inspiraţie, la intuiţie.
***
Până aici s-au luat note. După câteva cuvinte referitoare la program, a început reprezentaţia de euritmie.
La 24 decembrie a fost deschis Congresul de Crăciun, al cărui program îl includem aici (p. 32-33). El fusese precedat în cursul anului de câteva adunări generale ale Societăţii Antroposofice în Elveţia, la care se discutase despre problemele ce trebuiau rezolvate; deosebit de vii au fost discuţiile de la adunarea delegaţilor ramurilor elveţiene din 8 decembrie 1923 [ Nota 21 ], întâlnire pregătită deja la adunările din 22 aprilie şi din 10 iunie. La adunarea generală a Asociaţiei Goetheanumului din 17 iunie [ Nota 22 ] fuseseră deja prezenţi mulţi reprezentanţi ai grupelor din alte ţări. S-au întrunit în număr mare la adunarea internaţională a delegaţilor din 20-22 iulie [ Nota 23 ], care a fost consacrată problemelor reconstruirii Goetheanumului şi asigurării bazei financiare pentru aceasta.
Dr. Steiner şi-a dat acordul să fie prezent la aceste consfătuiri, însă fără să aibă rolul de a le conduce. Totuşi, a fost rugat de mai multe ori să-şi spună părerea. El a subliniat mai ales necesitatea fundamentării morale. În Aufbaugedanken und Gesinnungsbildung (Gânduri întemeietoare şi formarea unei atitudini) găsim unele din discursurile sale ţinute atunci.
În protocolul adunării din 22 aprilie, printre altele, găsim [ Nota 24 ] următorul apel:
„Vreau să mă refer doar în câteva cuvinte, nu în mod formal, ci numai potrivit simţirii, la cele ce au fost spuse până acum astăzi. De la adunarea ce a avut loc recent la Stuttgart [ Nota 25 ] şi de la aceasta de aici – şi sper că în alte ţări vor urma altele – se aşteaptă ca ele să decurgă într-un mod pozitiv, aşa încât din voinţa adunării să rezulte cu adevărat ceva pozitiv. S-a indicat felul cum este organizată Societatea. Acum trebuie să spunem că Societatea Antroposofică se distinge tocmai prin faptul că nu este organizată – în nici un fel –, ba chiar că cea mai mare parte a membrilor nu a voit până acum să ştie nimic de nici un fel de organizare, nici măcar omenească. Acest lucru a mers, într-un anumit grad, până la un moment dat. Dar având în vedere situaţia actuală, e imposibil să se continue aşa. E necesar să apară cu adevărat ceva despre care să se poată spune că, măcar pentru cea mai mare parte a membrilor, problemele ce privesc Societatea ca atare sunt tratate în mod pozitiv de către membri, că sunt urmărite cu interes, în primul rând.
Când am fost întrebat recent ce aştept eu însumi de la această adunare, am fost nevoit să arăt că e pur şi simplu necesar ca Societatea Antroposofică să-şi propună o misiune adevărată, astfel încât să existe ca Societate, aşa încât să fie ceva deosebit pe lângă mişcarea antroposofică, adică să-şi propună o misiune ca Societate. Căci, atâta vreme cât această misiune nu există, condiţiile despre care s-a vorbit astăzi nu se vor schimba niciodată; dimpotrivă, ele se vor înrăutăţi tot mai mult şi mai mult. Organizarea adversarilor este prezentă, este o realitate; dar pentru cea mai mare parte a membrilor, Societatea Antroposofică nu este nicidecum o realitate, pentru că de fapt nu există nici o misiune pozitivă care ar putea izvorî dintr-o hotărâre de voinţă pozitivă. Din acest motiv au fost ţinute adunările de la Stuttgart şi aceasta de aici. La Stuttgart – pentru că adunarea delegaţilor nu s-a putut hotărî să dea Societăţii o asemenea misiune – s-a încercat să se recurgă la soluţia de a-i separa în două pe membri Societăţii Antroposofice din Germania, sperând ca din raporturile reciproce ale acestor două societăţi să se dezvolte cu timpul ceea ce n-a rezultat din adunarea delegaţilor. Adunarea de astăzi ar trebui să aibă ţelul măreţ şi frumos de a oferi un exemplu despre cum se poate da Societăţii Antroposofice ca atare o misiune activă pozitivă, care să inspire respect şi oamenilor din afara ei. Aşadar, astăzi aici se poate întâmpla ceva măreţ, dacă nu doar vom asculta ceea ce diferitele personalităţi expun în mod atât de frumos, aşa cum s-a întâmplat până acum, ci dacă, într-adevăr, din Societatea însăşi, din ansamblul Societăţii izvorăşte o voinţă comună. Altfel această adunare se va încheia şi ea fără nici un rezultat, fără nici o concluzie.
Vă rog, dragii mei prieteni, nu vă despărţiţi astăzi fără nici un rezultat, ci ajungeţi să-i daţi Societăţii Antroposofice ca atare o misiune, faţă de care oamenii să poată avea un anumit respect.”
Deschiderea Congresului de Crăciun pentru Adunarea de întemeiere a Societăţii Antroposofice Generale a avut loc în ziua de 24 decembrie, ora 10 dimineaţa. Dr. Steiner i-a salutat pe cei prezenţi şi a rostit cuvintele de introducere la conferinţa domnului Albert Steffen: Aus der Schicksalgeschichte des Goetheanums (Din istoria destinului Goetheanumului).
